VIII

În jurul prânzului, cinci bărbaţi semidezbrăcaţi, cu cefele şi feţele bronzate, stăteau culcaţi la umbra navei, sub burta ei albă. În jur erau o mulţime de vase, părţi ale unor aparate, pe foaia de cort zăceau în dezordine combinezoane, pantofi, prosoape; din termosul deschis se împrăştia miros de cafea proaspătă, prin marea câmpie alunecau umbre de nori, domnea liniştea şi dacă nar fi fost creatura ghemuită, despuiată, ce stătea nemişcată la câţiva metri mai departe, sub fuzelaj, scena ar fi putut înfăţişa un bivuac pe Pământ.

— Unde este Inginerul? întrebă Fizicianul.

Se ridică leneş în coate şi privi în faţa lui; în ciuda ochelarilor închişi la culoare, cumulusul învolburat îi luci în privire ca o flacără.

— Îşi scrie cartea.

— Ce carte? Aha, lista reparaţiilor.

— Da, o să iasă un catastif gros şi interesant, ascultaţimă pe mine.

Fizicianul se uită la cel care vorbea.

— Eşti bine dispus? Astai bine. Rana aproape că ţi sa vindecat. Pe Pământ nu sar fi închis atât de repede.

Coordonatorul atinse locul cicatrizat de pe frunte şi ridică sprâncenele.

— Sar putea. Nava era sterilizată, iar bacteriile de aici sunt inofensive pentru noi. Se pare că insecte nu există deloc. Nam văzut nici una, dar voi?

— Fluturii albi ai Doctorului, mormăi Fizicianul.

Navea chef de vorbă din cauza căldurii.

— Dar astai doar o ipoteză.

— Dar ce nui aici ipoteză? întrebă Doctorul.

— Prezenţa noastră, răspunse Chimistul. Se întoarse pe spate. Ştiţi, recunoscu el, aş dori să schimb mediul…

— Şi eu, spuse Doctorul.

— Ai văzut cum i sa înroşit pielea dacă a stat câteva minute la soare? interveni Coordonatorul.

Doctorul confirmă din cap.

— Da. Asta înseamnă că ori na mai stat până acum la soare, ori a fost îmbrăcat, ori…

— Ori?

— Ori altceva despre care eu nam habar…

— Nui rău, spuse Ciberneticianul, ridicânduşi ochii de pe foaia cu notiţe. Henryk îmi promite că va scoate cipuri, din apărător. Să presupunem că mâine termin de cercetat şi că totul o să meargă. Asta ar însemna că pe seară o să avem primul automat pus în funcţiune! îl aşez deasupra tuturor celorlalte lucruri, dacă se va înjgheba doar din trei piese, şi astfel totul o să demareze. O să pornim utilajul greu, excavatorul, apoi încă o săptămână, punem racheta pe picioare şi… Nu apucă să termine.

— Cum, spuse Chimistul, tu îţi imaginezi că noi ne urcăm aşa, pur şi simplu, şi ne luăm zborul?

Doctorul pufni în râs.

— Astronautica reprezintă rodul pur, neîntinat, al curiozităţii umane, spuse el. Auziţi? Chimistul nu mai vrea să plece de aici!

— Nu, fără glumă, Doctore! Ce e cu dubletul ăsta? Ai stat cu el o zi întreagă!

— Am stat.

— Şi? Lasă enigmele! Şi aşa sunt destule în jurul nostru…

— Nui nici o enigmă. Cum să spun, el se comportă ca un copil. Ca un copil handicapat mintal. Mă recunoaşte. Când îl strig, vine. Când îl împing uşor, se aşează. În felul său.

— Lai dus în sala maşinilor. Cum sa comportat acolo?

— Ca un sugar. Nimic nu la interesat. Când mam aplecat în spatele generatorului şi nu ma mai văzut, a asudat de frică. Dacă aceea e sudoare şi dacă ea semnifică frica…

— Vorbeşte? Am auzit cum îţi gângăvea câte ceva.

— Sunete articulate nu scoate. Am făcut înregistrări şi am analizat frecvenţa. Vocea o aude, în orice caz, reacţionează. Numi dau seama… E ca un animal — şi sperios, şi timid, or, întreaga colectivitate de aici se compune din indivizi asemănători, doar dacă el singur… dar un asemenea caz…

— O fi tânăr? Sar putea ca ei de la început să fie aşa mari.

— O, nu, nu e tânăr. Se cunoaşte după piele, riduri, cute — acestea sunt legităţi biologice generale, formaţiunile cu care calcă sunt complet întărite, cornificate. În orice caz, nu este copil în accepţiunea noastră. De altfel noaptea, când neam întors, sesiza unele fenomene mai repede decât noi şi reacţiona în felul său. De exemplu, reflectarea aceea în aer, despre care vam vorbit. Se temea şi de locul său de reşedinţă, altminteri de ce ar fi fugit de acolo?

— Poate că reuşim săl învăţăm câte ceva — în definitiv, ei au construit fabrici, discuri zburătoare, trebuie să fie inteligenţi…, spuse Fizicianul.

— Acesta nu este.

— Aşteaptă! Ştii ce mia trecut prin minte?

Chimistul se ridică sprijininduse în mâini. Se aşeză, scuturânduşi firele de nisip care i se lipiseră pe coate.

— Nu cumva e… debil? Handicapat? Sau…

— Şi crezi că acolo ar fi un azil de nebuni? se miră Doctorul. Se aşeză şi el. Râzi de mine?

— De ceaş râde? Ar putea fi un loc izolat unde îi ţin pe cei bolnavi.

— Şi fac experimente pe ei, şopti Chimistul.

— Ceea ce ai văzut numeşti experiment? se amestecă în discuţie Coordonatorul, care tăcuse până atunci.

— Nu apreciez acest lucru din punct de vedere moral. Cum pot face asta? Doar nu ştim nimic! replică Chimistul. Doctorul a găsit acolo, întrunui din ei, un tubuleţ asemănător celui care se afla în corpul supus autopsiei…

— Aha, adică acela care a pătruns în rachetă provine tot de acolo. A fugit şi a ajuns până aici în timpul nopţii?

— De ce nu? E imposibil?

— Dar scheletele? exclamă Fizicianul, a cărui fizionomie arăta că priveşte foarte sceptic argumentele Chimistului.

— Nu ştiu. Poate că e un fel de conservare, sau poate că îi tratează, mă refer la un anumit gen de şocuri psihice.

— Se subînţelege. Şi au un Freud al lor, spuse Doctorul. Stimabile, laso baltă! Şi numi spune mie că scheletele sunt un fel de distracţie sau „castel cu stafii". Este o instalaţie uriaşă, e necesar un întreg arsenal chimic pentru a fixa scheletele în acele blocuri de smalţ. Ar putea fi un fel de producţie? Dar ce anume produc?

— Faptul că nu poţi scoate nimic de la dubletul acesta nu înseamnă că totul e pierdut, observă Fizicianul.

— Încearcă să afli ceva despre civilizaţia pământeană de la un repetent, la mine, la Universitate!

Un student înapoiat? întrebă Chimistul şi toţi începură să râdă.

Deodată râsul se întrerupse. Dubletul stătea în picioare lângă ei. Îşi mişca în aer degetele ca nişte noduri, iar faţa mică şi plată, lăsată pe spate, tremura.

— Cei asta?! întrebă Chimistul.

— Râde, spuse Coordonatorul.

Toţi observară îndată sughiţul micului tors, care tresaltă parcă de bucurie. Tălpile mari, diforme, se mişcau din loc. Pironită de cele cinci perechi de ochi, creatura încetă să se mai mişte, plimbânduşi privirea ochiului albastru de la unul la altul. Brusc îşi retrase torsul, mânuţele, capul, se mai uită încă o dată prin despărţitura musculară şi cu paşi greoi se îndepărtă spre locul său, unde se lăsă jos, gâfâind uşor.

— Dacă ăsta e râs…, şopti Fizicianul.

— Nar demonstra totuşi mare lucru. Şi maimuţele râd.

— Stai puţin, spuse Coordonatorul. Ochii îi străluceau pe faţa slabă şi arsă de soare. Să presupunem că la ei există o mult mai mare dispersie biologică a înzestrărilor native decât la noi. Că, întrun cuvânt, există grupuricaste ale celor care lucrează în mod creator, care construiesc, precum şi un mare număr de indivizi care nu sunt capabili de nici un fel de muncă, în general, nu sunt buni de nimic. Iar în legătură cu acest fapt, pe cei nefolositori…

— Îi ucid. Fac experienţe pe ei. Îi mănâncă. Nu te speria, poţi să spui tot ceţi vine în minte, spuse Doctorul. Nimeni no să râdă, fiindcă totul e posibil. Numai că, din păcate, omul nu poate să înţeleagă tot ceea ce este posibil.

— Stai puţin. Ce crezi despre ce am spus?

— Dar scheletele? adăugă Chimistul.

— Materiale didacticoştiinţifice pe care le fac după masa de prânz, explică Ciberneticianul, cu o grimasă maliţioasă.

— Dacă ţiaş spune toate teoriile care miau trecut prin cap, începând de ieri, gândindumă la această situaţie, spuse Doctorul, sar naşte o carte de cinci ori mai groasă decât cea pe care o scrie Henryk, deşi cu siguranţă nu atât de bine structurată. În tinereţe am cunoscut un cosmonaut în vârstă. Văzuse mai multe planete decât firele de păr de pe cap şi avea intenţii bune — dorea sămi povestească despre cum arată peisajul de pe nu mai ţin minte ce corp ceresc. Acolo sunt atât, atât de mari — povestea şişi desfăcea braţele — şi au asta aşa şi acolo este aşa, iar cerul, altfel decât la noi, altfel, uite aşa — repeta întruna, până când a început singur să râdă — şi a renunţat. Nu poţi lămuri pe cineva care nu a fost în spaţiu cum este când atârni în vid şi ai stele sub picioare, iar asta se referă doar la alte condiţii de natură fizică! Aici avem în faţa noastră o civilizaţie care sa dezvoltat timp de cel puţin cincizeci de secole. Cel puţin! Iar noi vrem so înţelegem după câteva zile.

— Trebuie să ne străduim, fiindcă dacă no înţelegem, preţul pe care va trebui săl plătim poate fi… prea mare, spuse Coordonatorul.

Tăcu o clipă şi adăugă:

— Aşadar, după părerea ta, ce ar trebui să facem?

— Ce am făcut şi până acum, răspunse Doctorul, dar şansele noastre de succes le consider infime, una la numărul de ani pe care îi înregistrează civilizaţia Edenului.

Din tunel apăru Inginerul, care, văzânduşi tovarăşii odihninduse în cercul larg al umbrei, ca pe plajă, îşi scoase combinezonul şi se apropie de ei, căutânduşi un loc. Chimistul îl invită, făcândui semn.

— Cum a mers? îl întrebă Inginerul.

— Am terminat cam trei sferturi — nam lucrat numai la asta, fiindcă am încercat să revizuiesc concepţia noastră anterioară, potrivit căreia acea primă fabrică, din nord, funcţionează aşa cum funcţionează pe motiv că a fost lipsită de control şi sa dereglat… Despre ce e vorba? Ce e caraghios în asta? De ce râdeţi?!

— O să vă spun ceva, zise Doctorul. Doar el îşi păstra seriozitatea. Când nava va fi aptă de zbor, va avea loc o revoltă. Nimeni no să vrea să zboare până nu va afla… Fiindcă acum, în loc să trecem la treabă, să ne vedem de şuruburi…

— Aha, şi voi vă gândeaţi la acelaşi lucru…, conchise în sfârşit Inginerul. Şi la ceaţi ajuns?

— La nimic. Dar tu?

— De fapt, la fel, dar… Deci, am căutat cele mai generale trăsături ale fenomenului de care mam izbit şi ma frapat faptul că fabrica aceea automatizată, o ştiţi, nu numai că producea neîncetat, dar o făcea parcă întrun mod neglijent — „produsele finite" se deosebeau între ele. Ţineţi minte?

Se auzi un murmur aprobator.

— Ieri Doctorul a atras atenţia că dubleţii se deosebesc între ei întrun fel bizar — unii nu au ochi, alţii nas, numărul degetelor variază, la fel şi culoarea pielii, toate acestea oscilează între anumite imperfecţiuni ale procesului cu tehnologie „limitată" aici şi acolo…

— Asta e întradevăr curios, reacţionă Fizicianul, care ascultase cu mare atenţie, iar Doctorul adăugă:

— Da, în sfârşit ceva esenţial; şi mai departe? Mai departe? se adresă el Inginerului, care clătină din cap jenat.

— Zău, nu am curajul să spun… Când stă singur, omul se gândeşte la tot felul de chestii…

— Zi, domnule! strigă Chimistul, aproape consternat.

— Dacă tot ai început, completă Ciberneticianul.

— Am raţionat astfel: acolo avem în faţă un proces ciclic de producţie, iar voi, ieri; aţi descoperit de asemenea ceva ce seamănă a fabrică. Dacă era fabrică, atunci trebuia să producă ceva.

— Nu; acolo nu era nimic, spuse Chimistul. În afară de schelete. Cei drept, nam căutat peste tot…, adăugă el şovăind.

— Dar dacă acea fabrică produce… dubleţi? întrebă şoptit Inginerul în tăcerea ce se lăsase.

— Sistemul de producţie ar fi analog: în serie, în masă, cu devieri cauzate, să spunem, nu atât de lipsa de control, cât de însăşi particularitatea proceselor atât de complicate, încât apar în cadrul lor anumite abateri de Ia norma prestabilită, care nu se mai supun dirijării. Şi scheletele se deosebesc între ele.

— Şi… crezi că îi omoară pe cei „produşi cu defecţiuni"?… Întrebă Chimistul cu vocea schimbată.

— Nici vorbă! Mă gândeam că trupurile acelea… pe care leam găsit nau fost vii niciodată. Că sinteza a reuşit să creeze sisteme" înzestrate cu muşchi, cu toate organele interne, dar abaterea de la normă a fost atât de mare, încât ele nu erau în stare să funcţioneze. Ca atare, în general, nu au reînviat şi au fost eliminate din ciclul de producţie…

— Dar şanţul acela de lângă oraş? Tot o producţie proastă e? întrebă Ciberneticianul.

— Nu ştiu, deşi, în definitiv, nici acest aspect nu e exclus.

— Nu, nu este, spuse Doctorul. Se uită la marginea albăstruie a orizontului. În ceea ce spui există ceva… tubul acela frânt, şi unul şi celălalt…

— Poate prin ele introduceau substanţe hrănitoare în timpul sintezei.

— Asta ar explica, în parte, de ce dubletul adus aici de voi pare subdezvoltat mintal, interveni Ciberneticianul. A fost creat de la început aşa „adult", nu vorbeşte, îi lipseşte orice fel de experienţă…

— Nici chiar aşa, spuse Chimistul. Dubletul nostru mai ştie câte ceva — sa speriat nu numai de întoarcerea la azilul de piatră, ceea ce până la urmă ar putea fi firesc întrun anumit fel, dar ia fost teamă şi de centura lucioasă. Mai mult, ştia ceva despre reflectarea luminoasă, despre graniţa invizibilă pe care am trecuto…

— Dacă vom continua ipoteza lui Henryk, se naşte o imagine greu de acceptat, spuse Coordonatorul privind nisipul de sub tălpi. Prima fabrică produce piese nefolositoare. Dar a doua? Fiinţe vii? La ce bun? Consideri că şi ele sunt reintroduse în circuitul ciclic?

— O, Cerule! Ciberneticianul se cutremură. Sper că nu vorbeşti serios.

— O clipă! Chimistul se aşeză. Dacă cei vii ar reveni în retortă, eliminarea exemplarelor imperfecte ce nu pot prinde viaţă ar fi lipsită de sens. De altfel nam văzut deloc urme ale unui asemenea proces…

În liniştea care se aşternuse, Doctorul se întinse şi îşi trecu privirea de la unul la altul.

— Ştiţi ce? li se adresă el. Nam încotro… Trebuie să vă spun. Ne conducem toţi după trăsătura comună pe care a dezvăluito Inginerul şi încercăm acum să adaptăm faptele la ipoteza „fabricată". Din toate acestea rezultă incontestabil că suntem nişte oameni foarte oneşti şi naivi…

Îl priviră cu mirare crescândă, în timp ce el continuă:

— Acum o clipă aţi încercat să născociţi cele mai oribile trăsnăi de care sunteţi în stare şi aţi ajuns la o imagine pe care ar puteao crea şi un copil. O fabrică ce produce fiinţe vii pentru a le măcina… Dragii mei, realitatea poate fi mai cruntă.

— Ştii că ai haz?! explodă Ciberneticianul.

— Stai puţin, lasăl să vorbească, interveni Inginerul.

— Cu cât mă gândesc mai mult prin ce am trecut noi în cartierul acela de piatră, cu atât mai tare sunt convins că am văzut cu totul altceva decât ni sa părut că vedem.

— Vorbeşte mai explicit. Deci, ce sa întâmplat acolo? întrebă Fizicianul.

— Nu ştiu ce sa întâmplat, ştiu în schimb, sunt sigur că ştiu ce nu sa întâmplat.

— Iată! Nar fi mai bine să ne scuteşti de enigmele astea?

— Vreau să spun doar atât: după o îndelungată preumblare prin acel labirint de piatră am fost împresuraţi pe neaşteptate de mulţime, care nea dat de furcă, dar care apoi sa împrăştiat şi a dispărut. Fiindcă în timp ce intram în zona locuită, am observat cum se sting luminile, am crezut fireşte că se datorează sosirii noastre, că locuitorii sau ascuns de noi şi că nea învăluit un grup, ştiu şi eu, al celor care se îndreptau spre adăposturi, sau ceva de genul acesta. În măsura posibilităţilor, miam reprezentat cât mai exact întreaga secvenţă a evenimentelor cu noi şi în jurul nostru şi vă spun: a fost cu totul altceva, ceva ce mintea refuză să accepte, aşa cum refuză demenţa.

— Ai promis că o să vorbeşti fără ocolişuri, îi atrase atenţia Fizicianul.

— Asta şi fac. Domnilor, există următoarea situaţie: pe o planetă locuită de fiinţe inteligente aterizează nouveniţi din stele. Care sunt reacţiile posibile ale locuitorilor?

Întrucât nimeni nu răspunse, Doctorul continuă:

— Chiar dacă locuitorii acestei planete au fost creaţi în retorte sau au venit pe lume în împrejurări şi mai insolite, nu văd decât trei tipuri de comportament posibile: încercarea de a stabili un contact cu cei sosiţi, încercarea de ai ataca, sau panica. Sa constatat însă că e posibil un al patrulea tip — totala indiferenţă.

— Singur ai spus că puţin a lipsit să nu vă rupă coastele şi tu numeşti asta indiferenţă?! replică înciudat Ciberneticianul.

Chimistul asculta cuvintele Doctorului cu ochii măriţi, în care deodată se aprinse o luminiţă.

— Dacă teai afla în calea unei turme ce fuge de incendiu, ar putea să se întâmple şi mai rău, dar de aici nu rezultă că turma îşi îndreaptă atenţia spre tine, răspunse Doctorul. Vă spun, mulţimea în care am ajuns, în general, nu nea văzut. Nu sa interesat de noi. Am picat în mijlocul ei absolut întâmplător. Fireşte, iniţial am fost siguri că noi suntem cauza lăsării întunericului, a haosului, a tot ce am văzut. Dar nu e adevărat. Na fost aşa.

— Demonstreazăne! spuse Inginerul.

— Mai întâi aş dori să ştiu ce spune tovarăşul meu, zise Doctorul uitânduse la Chimist, care stătea cuprins de o bizară stupoare, mişcând din buze fără să se audă nimic, de parcă ar fi vorbit de unul singur.

Tresaltă brusc.

— Da, spuse. Deci, cred că da. Da, tot timpul, până în clipa de faţă, ceva mă chinuia în toată povestea asta, numi dădea pace, am simţit că acolo era un mobil, o neînţelegere, sau cum să spun, ceva ca atunci când citeşti un text încurcat şi nu poţi să pricepi unde au fost inversate propoziţiile. Acum totul sa limpezit. Probabil că a fost aşa cum spune el. Mie teamă că no să demonstrăm acest lucru, asta nu se poate dovedi. Ar fi trebuit să fii acolo, în acea mulţime. Pur şi simplu, ei nu neau văzut. Cu excepţia câtorva din imediata apropiere, se înţelege, dar tocmai pe aceia care mă înconjurau nu ia cuprins panica generală. Aş zice că, dimpotrivă, imaginea mea acţiona asupra lor parcă incitant: cât timp se uitau la mine, erau pur şi simplu foarte miraţi, extrem de surprinşi, locuitori care văzuseră nişte fiinţe străine. Nau vrut să ne facă nici un rău… Îmi amintesc chiar că întro anumită măsură mau ajutat să mă eliberez din înghesuială, fireşte, în măsura în care aceasta era posibil…

— Dar dacă cineva a asmuţit acea mulţime asupra voastră, dacă avea să fie doar o prigoană? insistă Inginerul.

Chimistul negă din cap.

— Acolo nu erau nici un fel de discuri rotitoare, nici pază armată, nici un fel de organizare, era un haos deplin şi nimic mai mult. Da, completă el, mă mir cu adevărat că abia acum am înţeles acest lucru! Cei care mă vedeau de aproape parcă se trezeau, în timp ce toţi ceilalţi se comportau ca nişte nebuni!

— Dacă e aşa cum spuneţi, interveni Coordonatorul, aceasta ar însemna o coincidenţă destul de ciudată: de ce sau stins luminile tocmai în momentul în care am ajuns noi acolo?

— Aha, calculul probabilităţilor, spuse Doctorul. Apoi, mai tare: Naş vedea nimic deosebit în asta în afară de bănuiala nelipsită de temei că asemenea stări au loc relativ frecvent.

— Ce stări?

— Stările de panică generală.

— Şi ce anume lear putea genera?

— Ar putea fi un declin al civilizaţiei planetei, propuse Ciberneticianul după o clipă de tăcere generală. O perioadă de regres. simplificând, sar putea spune că civilizaţia este roasă de un fel de… cancer social.

— Foarte confuz, spuse Coordonatorul. După cum ştim. Pământul e o planetă mijlocie. A cunoscut perioade de involuţie, civilizaţii întregi au apărut şi au dispărut, dar însumând mileniile, obţinem imaginea unei complexităţi pronunţate a vieţii şi a ocrotirii ei crescânde — ceea ce numim progres. Dar există — în virtutea legităţii principale — abateri statistice de la o medie, pozitive şi negative. Nu trebuie să ne raportăm la ipotezele despre degenerarea temporară, despre regres. Sar putea ca suferinţele care au însoţit apariţia civilizaţiei să fi fost şi să fie aici mai mari decât în altă parte. Sar putea să fi aterizat tocmai întro zonă de „deviere negativă"…

— Demonism matematic, mormăi Inginerul.

— Fabrica există, sesiză Fizicianul.

— Prima, de acord, dar existenţa celei dea doua este o ipoteză ce nu poate fi susţinută.

— Întrun cuvânt, e necesară o nouă expediţie, spuse Chimistul.

— În această privinţă nam nici cea mai mică îndoială. Inginerul se uită în jur. Soarele coborâse vizibil spre apus, umbrele se alungeau pe nisip. Adia un vânt uşor.

— Astăzi?… Îl întrebă pe Coordonator.

— Astăzi ar trebui să mergem după apă şi după nimic altceva. Zicând acestea, Coordonatorul se ridică.

— Discuţia a fost foarte interesantă.

Expresia feţei sale arăta însă că gândurile îi zburau în alta parte.

Prinse combinezonul, dar îl aruncă imediat, aşa de tare îl încinsese soarele.

— Cred că, reluă el, spre seară facem o incursiune până li izvor. Să nu ne lăsăm distraşi de la realizarea planului de nimic altceva, în afara eventualelor ameninţări nemijlocite.

Se întoarse la cei ce stăteau pe nisip. Îi privi o clipă, apoi se adresă tărăgănat:

— Trebuie să mărturisesc că sunt un pic neliniştit…

— Din ce cauză?

— Numi place că prea neau lăsat în pace după vizita de alaltăieri. Neau descoperit de peste douăzeci şi patru de ore şi… nimic. Nici o colectivitate în care cade din cer un vehicul cu oameni nu se comportă astfel.

— Asta, întro anumită măsură, ar susţine presupunerea mea, spuse Ciberneticianul.

— Despre „cancerul" care roade Edenul? Din punctul nostru de vedere acest lucru nar fi chiar atât de rău, numai că…

— Ce anume?

— Ştiţi ce? Ne apucăm până la urmă de apărător. Dăm la o parte molozul de deasupra, cu siguranţă cipurile sunt întregi în interior.