"Eden" - читать интересную книгу автора (Lem Stanislaw)VIISe însera. Ocoliră planul înclinat, care nu era, aşa cum crezuseră, o formaţiune arhitectonică, ci capătul cel mai îndepărtat al râului magmatic, văzut abia acum în întregime. Cobora pe pante de la nivelul superior al văii, coagulat în zeci de braţe şi cascade. Stratul gârbovit asemănător zgurii metalice acoperea tăpşanul de jos al pantei; doar sus, unde înclinaţia era mai mare, din acest potop mort se înălţau coaste stâncoase golaşe. Din partea opusă se întindea un defileu de câteva sute de metri, cu fundul din argilă uscată, acoperit de fisuri în zigzag, un brâu muntos pierdut în nori. Îl acoperea, în măsura în care se putea vedea prin ferestrele norilor, un covor firav de vegetaţie. În lumina plumburie a serii, râul coagulat, cu siguranţă o reminiscenţă a vreunei erupţii vulcanice, cu frunţile valurilor încremenite şi lucind, părea un gheţar uriaş. Valea era mult mai întinsă decât ar fi putut bănui privindo de sus; dincolo de defileu se deschidea ramificaţia ei laterală, care ducea dea lungul pintenilor încremeniţi de magmă; în dreapta, terenul urca în terase înclinate, aproape goale, deasupra cărora se legănau nori mici, cenuşii. Şi mai sus, în faţa lor, în adâncul cazanului superior, la anumite intervale se făcea resimţit gheizerul, ascuns acum după pragul de stâncă; un foşnet surd, prelung, învăluia întreaga vale. Împrejurimile îşi pierduseră încet culorile, formele nu mai erau clare, de parcă ar fi fost înghiţite de apă. În depărtare, în faţa vehiculului, se conturau în frânturi ruginii un fel de ziduri sau de creste stâncoase, peste a căror învălmăşeală se aşternea lumina delicată a razelor soarelui ce apunea — deşi era acoperit de nori. Mai aproape, de ambele părţi ale defileului care se lărgea tot mai mult, se ridicau în două şiruri perfecte nişte coloşi întunecoşi, în formă de măciucă, asemănători unor baloane neobişnuit de înalte şi de înguste. Pătrunseră printre cele dintâi în amurgul amplificat de umbra marilor construcţii. Coordonatorul aprinse luminile şi dincolo de fasciculul triplu al reflectoarelor se făcu dintro dată întuneric, ca şi când se lăsase noaptea instantaneu. Roţile se rostogoleau peste zgura răcită, resturile acesteia trosneau precum cioburile de sticlă, luminile călătoreau în semiîntuneric, pereţii recipientelor sau ai baloanelor se aprindeau în strălucirea argintie, mângâiată de reflectoare şi ultima urmă de argilă dispăru. Mergeau pe suprafaţa tare ca o lavă uşor ondulată; în adâncituri zăceau bălţi negre puţin adânci ce stropeau cu zgomot sub roţi. Pe fundalul norilor se contura subţire ca pânza de păianjen construcţia neagră a unui culoar ce unea pe calea aerului două construcţii, aflate la o distanţă de circa o sută de metri. În lumina reflectoarelor scânteiară câteva maşini răsturnate pe o parte, cărora li se vedea dedesubtul curbat, plin de orificii; în ele se zăreau dinţi de care atârnau nişte smocuri decolorate. Se opriră şi constatară că maşinile fuseseră abandonate de mult timp: plăcile metalice erau roase de rugină. În aer se simţea tot mai multă umezeală şi printre coloşii sub formă de baloane adia un miros urât de leşie şi de ars. Coordonatorul micşoră viteza şi coti spre poalele celei mai apropiate măciuci. Ajunseră lângă ea pe o placă netedă, icicolo fărâmată pe margini, încadrată din ambele părţi de suprafeţe oblice prevăzute cu un sistem de şănţuleţe. De sub clădiri se întrezărea în faţă o fâşie lungă, neagră ca smoala, care se lărgea tot mai mult şi creştea, constituind intrarea. Un perete ţâşnea în sus deasupra acesteia, curbat ca un cilindru şi se pierdea în înalturi, fiind imposibil săl cuprinzi cu privirea în întregime. Deasupra deschizăturii negre ce ducea spre un interior invizibil ieşea o streaşină ca o ciupercă, plisată şi suspendată, ca şi când constructorul uitase de ea, lăsândo neterminată. Intrară pe sub streaşină şi Coordonatorul luă piciorul de pe pedala de acceleraţie. Intrarea spaţioasă abia se întrezărea în întuneric, iar lumina farurilor se pierdu în beznă neputincioasă; în stânga şi în dreapta alergau jgheaburi largi, uşor încovoiate, urcând în înălţime ca panglicile unor spirale uriaşe; vehiculul încetinise, aproape se oprise, apoi porni uşor înspre dreapta. Bezna îi învăluise complet. În fasciculul de lumină apăreau şi dispăreau deasupra jgheaburilor şirurile desfăcute în formă de evantai ale catargelor oblice care ieşeau telescopic unul din celălalt. Deodată, deasupra lor, începu un joc de scânteieri repetate; când ridicară capetele, întrezăriră sus cortegii de năluci albicioase. Coordonatorul aprinse farul cu unghi larg de lângă volan şi îl mişcă de jurîmprejur; fluxul de lumină, atenuânduse la capătul drumului, străbătu ca pe nişte trepte formaţiunile albe care, smulse din întuneric, licăreau întrun luciu ca de oase; totodată mii de reflecţii ca întro oglindă îi izbiră în faţă orbindui. — În zadar, îi auziră vocea deformată de ecoul puternic, metalic, din spaţiul închis, staţi puţin, doar… Coborî; în lumina pe care o pulverizau deasupra vehiculului farurile aprinse, umbra sa neagră se aplecă peste buza jgheabului, după care se auzi ceva metalic, iar el strigă: — Nu vă uitaţi aici! Uitaţivă sus! şi sări în vehicul. Aproape în aceeaşi clipă se aprinse magneziul, cu un şuierat îngrozitor, şi o lumină fulgerătoare despărţi întunericul în două cât ai clipi din ochi. Jgheabul lat de cinci metri pe care stăteau se termina ceva mai sus, trecând printrun arc, în adâncul unui coridor sau mai curând puţ transparent, urcând abrupt în înălţime şi pătrunzând printrun cilindru argintiu întro pădure de vezicule teribil de strălucitoare ce atârnau deasupra lor, umplând — asemeni roiului din cămăruţele unui stup de sticlă — întregul edificiu înălţat ca o cupolă. Razele luminoase ale veziculelor se multiplicau în pereţii transparenţi, care concentrau lumina. Dincolo de ele, în interiorul celulelor ca de sticlă, cu învelişul bulbucat, parcă umflat, se vedeau galerii de schelete hidoase. Erau oase albe ca neaua, aproape lucioase, fixate bine pe braţele precum nişte omoplaţi cu un evantai de coaste ieşind ca razele din discul osos, alungit; fiecare asemenea cutie toracică deschisă în faţă conţinea un schelet mic, subţire, pe jumătate înclinat, nici de pasăre, nici de maimuţă, cu craniul sferic, fără dinţi. Nenumăratele şiruri albe erau închise parcă în ouă de sticlă, răsucinduse în spirale etajate, tot mai departe şi mai sus; mii de pereţi veziculari multiplicau şi dispersau lumina, astfel încât era imposibil să distingi formele adevărate de răsfrângerile lor ca întro oglindă. Stătură parcă împietriţi timp de şase secunde, apoi magneziul se stinse brusc. Sfâşiat de ultimul licăr gălbui, în care scânteiară burţile sub formă de băşici, se lăsă întunericul. După un minut, observară că farurile vehiculului ard mai departe, sprijininduşi cercurile de lumină pe fundul dovlecilor sticloşi. Coordonatorul se apropie până la gura puţului în care jgheabul trecea tronconic, frânele scârţâiră, vehiculul se răsuci uşor pentru a evita o eventuală rostogolire şi coborâră toţi trei. Tunelul ducea printrun tub transparent direct în sus, dar cu sprijinul mâinilor se putea compensa înclinaţia. Demontară farul din lăcaşul sferic şi intrară în puţ, trăgând după ei un cablu. După câteva zeci de metri observară că puţul străbătea întreg interiorul cupolei în formă de spirală. Celulele transparente se aflau de ambele sale părţi, ceva mai sus, pe fundul curbat, pe care călcau încovoiaţi. Era foarte obositor, dar deodată nivelul abrupt al tunelului se micşoră. Fiecare veziculă teşită, acolo unde se încadra între celelalte, îşi împingea în tunel capătul sub formă de rât, închis cu un capac din email uşor înceţoşat, rotund ca o lentilă, potrivit perfect în deschizătură. Merseră destul de mult; şirurile de oase se perindau în lumina mişcătoare. Scheletele aveau forme diferite. Ajunseră la această concluzie abia după un anumit timp, fiindcă cele care se învecinau între ele nu se deosebeau aproape cu nimic. Pentru a descoperi varietatea formelor trebuiau comparate între ele exemplare din ramificaţiile îndepărtate ale marii spirale. Cu cât se ridicară mai sus, cu atât mai vizibil se închideau cutiile toracice ale scheletelor, membrele se micşorau, parcă absorbite de discul osos concrescut, micilor monştri le creşteau capetele, craniul li se umfla bizar în părţi, tâmplele se bulbucau, astfel încât unele aveau parcă trei bolţi craniene împreunate, una mai mare în mijloc şi două mai mici deasupra orificiilor urechilor. Înaintând unul după altul, străbătură un etaj şi jumătate de spirală, când îi opri un zgâlţâit brusc. Cablul care lega farul de vehicul se derulase până la capăt. Doctorul dorea să meargă mai departe, folosinduse de lanternă, dar Coordonatorul nu fu de acord. Din tunelul principal, la fiecare zece paşi porneau altele; te puteai pierde uşor în acest labirint parcă suflat din sticlă. Se întoarseră. Pe drum încercară să deschidă primul, al doilea şi al treilea capac, dar toate parcă erau contopite cu marginea buşoanelor transparente. Pe fundul veziculelor se depusese praf fin întrun strat subţire, iar icicolo se întrezăreau subţieri vizibile, care le făceau să capete forma unor urme sau figuri indescifrabile. Doctorul, care încheia coloana, se oprea la fiecare pas lângă pereţii bulbucaţi, neputând încă să înţeleagă în ce mod era suspendat scheletul, ce anume îl susţinea; voia să ocolească una dintre „încrengăturile" acinoase printrun coridor mic, dar Coordonatorul îl grăbi, aşa că renunţă să mai cerceteze în continuare, cu atât mai mult cu cât Chimistul, care ducea farul, se îndepărtase şi în jur domnea întunericul brăzdat de pereţii lucioşi. Coborau tot mai repede; la capăt traseră în piept aer mult mai proaspăt, odată ajunşi lângă vehicul, decât cel stătut şi încins care umplea tunelul de sticlă. — Ne întoarcem? întrebă Chimistul cu voce neutră. — Încă nu, răspunse Coordonatorul. Întoarse vehiculul pe loc, fiindcă jgheabul era destul de larg şi farurile străbătură întrun arc mare întunericul licărind. Coborâră planul înclinat sinuos şi se opriră în faţa intrării care bara ultimele raze de lumină ale serii ca un ecran scund şi lung. Când ajunseră afară, Coordonatorul hotărî să dea un ocol bazei construcţiei cilindrice. Ea intra în sol printrun brâu conic, convex, din metal masiv; nu ocoliră nici jumătate, când în lumina farurilor străluciră blocuri lunguieţe, înghesuite unele în altele, cu margini ascuţite ca briciul, care le baricadau drumul. Coordonatorul înălţă proiectorul şil îndreptă spre acestea. În spatele construcţiei, neobişnuit de luminoase, apăru lava etajată, negrucenuşie. Coborând de sus, de pe o pantă invizibilă în întuneric, magma atârna alcătuind un perete în formă de semilună, pe care îl sprijinea o pădure deasă de proptele, catarge dispuse oblic şi braţe ajurate ce îngreunau accesul mai departe. Învălmăşeala lor, ale căror umbre se mişcau în rotirile farului, se sprijinea de fruntea valului încremenit printrun sistem de discuri groase, prinse între ele. Icicolo, fragmente uriaşe, mate, licărind ca un smalţ proaspăt, negru, în fâşiile crăpate, se strecurau peste împrejmuiri şi se prăvăleau în jos, acoperind cadrul de metal cu moloz; totodată se mai putea vedea că însăşi partea din faţă a frontului magmatic, umflânduse, deplasa pe alocuri discurile, strecurânduşi printre ele umflăturile, îndoind catargele smulse din loc în loc, laolaltă cu blocurile în care erau ancorate. Imaginea acerbei confruntări, ameninţate de eşec, cu forţele creatoare ale planetei era atât de apropiată şi de accesibilă oamenilor, încât părăsiră acest loc cu moralul ridicat. Vehiculul se retrase cu spatele în spaţiul liber dintre coloşii sub formă de măciucă şi porni mai departe în adâncul văii. Pe neaşteptate intrară în patrulaterele cupelor mlădioase, crescute nu prea sus, înalte ca lanurile, de grâu. Tufişul şerpuitor, brăzdat de lumină, dezvăluia sub cenuşiul suprafeţei un miez trandafiriu. Izbit de lumini, încerca să se contracte parcă trezit; dar această mişcare era prea somnolentă pentru a se transforma întrun gest decisiv — doar un val de vibraţii neputincioase alergă câţiva metri în faţa lor în lumina farurilor. Se mai opriră o dată la penultima construcţie cilindrică. Intrarea era baricadată de un maldăr de dărâmături ce scrâşneau sub picioare. Luminară interiorul, dar lumina lanternelor era prea slabă, aşa că luară din nou farul maşinii şi intrară cu el. O duhoare ca de materie organică arsă cu chimicale umplea întunericul prin care se plimbau pete de lumină. Încă de la primii paşi se împotmoliră până dincolo de genunchi în straturile de coji sticloase. Chimistul se încurcase întro plasă metalică încâlcită, cu găuri; când se desprinse din ea, sub moloz văzură figurine lunguieţe albgălbui. Farul ridicat dezvălui o deschizătură a bolţii, prin care atârnau buchete întregi de ciorchini, unii deschişi, goi pe dinăuntru; de jurîmprejur se îngrămădeau resturi de schelete. Călcând atent peste grămada de moloz, se întoarseră la vehicul şi porniră mai departe. Trecură pe lângă nişte dărâmături cenuşii, ascunse întro adâncitură; farul dezvălui o nouă ridicătură a pantei şi filoanele oblice de susţinere, ca o pâlnie în partea superioară, ancorate în sol prin labe în formă de cârlig. Vehiculul încetă să se mai legene şi zdruncine, trecând peste o suprafaţă netedă, parcă turnată în beton. În luminile pierdute în depărtare întrun mic nor cenuşiu se ivi un şir neclar, care tăia drumul; era un şir lung de coloane, urmat de altul — întreaga pădure susţinea bolta arcuită. Spaţiul acesta fără pereţi era deschis din toate părţile. Mai jos de locul în care arcurile părăseau coloana, ca nişte aripi pregătite de zbor, se vedeau parcă germenii, începuturile arcurilor următoare, potenţiale, nedezvoltate, răsucite ca o frunză, lipite, nedezghiocate. După o serie de trepte mărunte ca nişte dinţişori, intrară printre coloane. Formele lor erau de o regularitate deosebită, mai curând vegetală decât geometrică, fiindcă, deşi toate semănau între ele, nu se vedeau la fel — pretutindeni uşoare schimbări ale proporţiilor, mutaţii ale îngroşărilor specifice în care se strângeau legăturile dintre suprafeţele înaripate. Se deplasau fără zgomot pe terenul de piatră; lungile şiruri de coloane se pierdeau în spate, împreună cu pădurea de umbre ce se roteau mereu, încă un şir şi încă unul. Bolta dispăru, şi în faţa lor văzură un spaţiu liber; departe deasupra lui o lumină joasă, firavă, îşi marca prezenţa. Vehiculul mergea din ce în ce mai încet pe piatra masivă. Frânele scârţâiau uşor şi opriră la un metru de un defileu de piatră, ale cărui margini se deschiseră pe neaşteptate. Sub ei se întrezăreau o puzderie de ziduri, adânc ancorate în sol, asemenea vechilor fortificaţii terestre. Vârfurile lor atingeau nivelul locului unde se aflau ei. Priveau de sus culoarele negre ale străduţelor, înguste, întortocheate, cu pereţi perpendiculari. În ziduri se vedeau şiruri de orificii pătrate, mai închise la culoare, cu colţuri tocite, înclinate pe spate, îndreptate pieziş spre cer. Contururile de piatră se îmbinau întro masă omogenă, neluminată de nici o rază; mult mai departe, deasupra crestelor următoare, se zărea o lumină difuză cu reflexe neregulate, iar la distanţă şi mai mare petele ei deveneau mai dese şi topite întrun luciu uniform, învăluind marginea de piatră întro ceaţă aurie, nemişcată. Coordonatorul se ridică şi îndreptă farul spre fundul străduţei pe lângă peretele pe a cărui creastă se oprise vehiculul. Fasciculul de lumină cuprinse de sus o coloană fusiformă, înălţânduse singuratică printre pereţii îndepărtaţi în formă de arc, la o distanţă de o sută de paşi. Pe marginile ei se prelingea lin apa, tremurând în mii de scântei. În jurul coloanei, pe plăci triunghiulare de nisip, în apropiere de marginea luminată, zăcea răsturnat un vas turtit, deschis întro parte. Simţiră adierea vântului nopţii; totodată în străduţele de jos îi răspundea murmurul neînsufleţit pe care îl scoteau firele de nisip purtate peste pietre. — Este un fel de aşezare…, spuse încet Coordonatorul. Stătea în picioare şi dirija tot mai departe lumina farului. Dinspre piaţa cu fântână porneau străduţe care se lăţeau tot mai mult; încadrate de conexiunile zidurilor, aminteau de prora unei nave. Zidul dintre două asemenea ieşituri se înclina în spate, în formă de creneluri cu orificii goale, pătrate. Dinspre ele porneau în sus dâre negricioase, împrăştiate, urme ale unui incendiu care se declanşase cândva acolo. Lumina se îndreptă în cealaltă parte, pe confluenţele ascuţite ale zidurilor, se izbi de gura neagră a unei intrări de pivniţă, alergă prin capetele deschise ale străduţelor. — Stinge! spuse deodată Doctorul. Coordonatorul îl ascultă. Din nou în întuneric, sesiză în sfârşit schimbarea care se petrecea în spaţiul de sub ei. Lumina fantomatică, uniformă, care scălda crestele zidurilor îndepărtate—, cu siluetele unor ţevi sau coşuri conturate pe fundalul ei, se descompunea în insule disparate, slăbea, o stingea un val de întuneric ce venea din centru spre margine. O clipă mai zăriră coloanele izolate ale luminii, apoi dispărură şi ele; noaptea învălui fâşiile defileelor de piatră, una după alta, până ce dispăru ultima urmă de lumină şi în negura neînsufleţită nu se mai văzu nici o scânteie. — Au aflat de noi, reacţionă Chimistul. — E posibil, răspunse Doctorul, dar de ce numai acolo erau lumini? Şi… aţi observat cum sau stins? Dinspre centru. Nui răspunse nimeni. Coordonatorul se aşeză şi stinse farul. Bezna îi acoperi ca un capac negru. — Nu putem merge acolo. Dacă lăsăm aici vehiculul, cineva trebuie să rămână lângă el. Tăcură. Nuşi zăreau nici propriile lor chipuri, auzeau doar foşnetul slab al vântului ce alerga undeva pe sus. Apoi, din spate, dinspre spaţiul fără pereţi, se strecură un zgomot slab, parcă de paşi prudenţi; Coordonatorul îl desluşi cu greu, răsuci farul stins, îl fixă pe dibuite şil aprinse brusc. În semicercul peticelor albe ale luminii, coloanelor şi umbrelor negre îi înconjura pustiul încremenit. Nu era nimeni. — Cine rămâne? întrebă el. Nici un răspuns. — Deci rămân eu, decise Coordonatorul. Prinse volanul. Cu luminile aprinse, vehiculul porni dea lungul zidului. La câteva sute de paşi mai departe se deschiseră nişte scări cu trepte netede şi joase, ce duceau în jos, încadrate de metereze din piatră. — Eu voi aştepta aici. — Cât timp avem? întrebă Chimistul. — E nouă. Vă dau o oră, numai că în acest răstimp trebuie să vă şi întoarceţi. Sar putea să găsiţi cu greu drumul. Din acest moment, peste patruzeci de minute, aprind semnalul de avertizare. La zece minute după aceea, pe al doilea, iar următorul după cinci minute. Străduiţivă în acest timp să vă aflaţi pe vreo ridicătură, deşi lumina se va vedea de jos. Acum să ne potrivim ceasurile. Făcură operaţiunea în liniştea întreruptă doar de rafalele vântului. Aerul se răcea tot mai mult. — Aruncătorul nul luaţi. În înghesuiala asta şi aşa nu ar putea fi folosit. (Când vorbea. Coordonatorul, ca şi ceilalţi, îşi cobora involuntar vocea.) Ejectoarele ar trebui să vă ajungă, în definitiv urmărim să stabilim un contact. Dar nu cu orice preţ. E clar? Adresă aceste cuvinte Doctorului, care încuviinţă din cap. Coordonatorul adăugă: — Noaptea nu e cel mai potrivit moment. Poate vă orientaţi doar în privinţa terenului. Ar fi cel mai înţelept lucru. Putem reveni aici. Aveţi grijă să nu vă îndepărtaţi unul de celălalt, să vă acoperiţi spatele şi să nu vă afundaţi în cine ştie ce cotloane. — Cât timp ne aştepţi? întrebă Chimistul. Coordonatorul zâmbi; îi văzură chipul întro rază palidă de lumină. — Până vă întoarceţi. Şi acum, la drum! Chimistul îşi trecu pe după gât cureaua ejectorului pentru a avea mâinile libere; arma îi atârna pe piept, iar cu lanterna lumina pragurile scărilor. Doctorul începuse să coboare. Deodată, de sus, răbufni o rază albă — Coordonatorul le arăta calea. Denivelările platformei de piatră păreau hiperbolizate, pline de umbre; merseră pe culoarele lungi ale luminii ce bătea din spate, dea lungul peretelui, până ce în colţul opus un vestibul spaţios începu să se întunece de ambele părţi îl încadrau coloane, aplecate din zid la jumătatea înălţimii de parcă ar fi crescut din el. Farurile vehiculului proiectau ultimele raze de lumină — un evantai semirotund — asupra emailului vestibulului, scobit în prag, ca şi când ar fi fost trecut de mii de ori. Intrară. Poarta era imensă, parcă pentru uriaşi; pe zidurile interioare nu era nici urmă de îmbinare, ca şi cum construcţia fusese turnată în întregime din piatră masivă. Vestibulul se termina cu un perete bombat, iar pe ambele părţi se vedeau şiruri de nişe, fiecare având la fund o adâncitură ce amintea un mausoleu, deasupra căruia un fel de horn ducea în interiorul zidului. Lanternele luminară doar capătul tubului triunghiular al acestuia, cu pereţii negri, acoperiţi cu un strat de glazură. Ieşiră. La câteva zeci de metri mai departe, în afara zidului care încadra capătul străduţei laterale prin înclinări alcătuite din mai mulţi pereţi, regulate, deşi confuze, lumina cei însoţise până atunci se frânse. Coborâră pe această străduţă, când deodată ceva se schimbă — cenuşiul de piatră al împrejurimilor se stinse parcă spulberat. Chimistul se uită în jur; de pretutindeni îi înconjura întunericul. Coordonatorul stinsese farurile a căror lumină ajungea de sus până în acel loc. Ridică ochii. Nu vedea cerul, ci mai degrabă îl intuia, simţindui prezenţa îndepărtată, rece, cu toată faţa. Paşii răsunau sonor în liniştea serii. Piatra răspundea uniform; ecoul străzii pătruns printre meterezele zidurilor era scurt şi surd. Amândoi, fără să se fi înţeles înainte, ridicară mâna stângă şi începură să o plimbe dea lungul zidului pe lângă care mergeau. Era rece şi aproape la fel de neted ca sticla. După o clipă, Doctorul aprinse lanterna pentru că zărise o îngrămădire de pete întunecate; ajunseseră întro piaţetă împrejmuită de ziduri, ca fundul unei fântâni. În pereţii concavi, întrerupţi de capetele străduţelor perpendiculare, existau două şiruri de ferestre, aplecate în spate, îndreptate spre cer şi de aceea aproape insesizabile de jos. Rotiră lanternele de jurîmprejur şi observară scările; pe cea mai strâmtă străduţă, duceau abrupt în jos, intersectate la intrare de o grindă orizontală de piatră, prinsă între ziduri. Sub ea atârna un butoi larg, cu capetele ca ale unei clepsidre întunecoase. Aleseră strada cea mai largă. Simţiră de îndată că aerul din jur sa schimbat; raza lanternei, proiectată în sus, dezvălui o boltă ciuruită ca o sită, ca şi cum în stratul întins al pietrei cineva ar fi forat orificii triunghiulare. Merseră destul de mult. Trecură pe lângă străduţele acoperite cu piatră ca nişte galerii înalte şi largi, se deplasară pe sub bolţi de care atârnau clopote sau butoaie diforme, zdrenţe de păianjen se întindeau la pragurile de sus, acoperite cu bogate ornamente vegetale, se uitară în tindele goale, cu tavanele arcuite, cu orificii mari, rotunde în vârf; acestea erau acoperite complet cu bolovani care ieşeau în afară ca nişte cepuri. Din străduţe urcau uneori jgheaburi oblice, prevăzute cu îngroşări transversale, reamintind scheletele de scări acoperite de o substanţă solidificată; uneori îi izbea în faţă un surprinzător suflu de aer cald. O bună bucată merseră pe plăci aproape albe, după care drumul se ramifică iarăşi, începură să coboare; zidurile scoteau în străduţă contraforturi masive în care se deschideau nişe acoperite cu frunze veştede. Coborâră tot mai mult pe un plan înclinat cu trepte dinţate; în reflectoare se răsucea praful ridicat de paşi, în dreapta şi în stânga capetele criptelor împrăştiau un iz de stătut, sufocant, razele lanternelor străbăteau până acolo neputincioase, poticninduse în haosul de forme confuze, parcă demult părăsite. După aceea drumul duse în sus, ei merseră mai departe, până când îi întâmpină suflul înălţimilor brusc descoperite. Străbătură alte străduţe, ganguri intersectate şi pieţe; lumina reflectoarelor se izbea de ziduri, urmele păreau că prind aripi şi dispăreau de sub tălpile lor în stoluri negre, răsucinduse şi învălmăşinduse în pasajele deschise, cu intrările vegheate de coloane aplecate unele spre altele, descinzând din ziduri; pelerinajul era însoţit de ecoul strident al paşilor. Uneori li se părea că intuiesc prezenţa cuiva. Atunci se opreau la poalele peretelui, cu lanternele stinse. Inimile le băteau mai tare. Se auzea ceva foşnit, un lipăit, zgomotul paşilor se frângea întrun ecou nelămurit, atenuânduse; un bolborosit venit parcă din izvoare subterane aluneca dea lungul zidurilor; uneori, din interiorul fântânii care se deschidea în firida de piatră curgea un geamăt necontenit, fiind greu de apreciat dacă era glasul unei fiinţe sau vibraţia aerului. Se ridicau din genunchi, porneau mai departe, iar în întuneric îi năpădea senzaţia că în jur se mişcă nişte siluete. Odată zăriră o feţişoară suptă, palidă în lumină, brăzdată de cute adânci ca nişte fisuri; când ajunseră în locul acela, nu găsiră nimic, doar pe pietre zăcea o bucată de folie ruptă, aurie, subţire ca hârtia. Doctorul tăcea. Ştia că această deplasare, primejdiile ei, mai mult, nebunia ei pe timp de noapte, îl apăsau numai pe el. Coordonatorul acceptase riscul fiindcă timpul îi grăbea, iar el cel mai încăpăţânat dintre toţi, ceruse să se încerce stabilirea unui contact. De zeci de ori îşi spunea că no să mai meargă decât până la următoarea intersecţie a zidurilor, până la următoarea stradă perpendiculară şi se vor întoarce… şi cu toate astea, mergea mai departe. În galeria înaltă, încadrată de scuturi de glazură, înălţate unul peste altul, alcătuind un plafon de console sau balcoane în forma unor gondole bizare, o păstaie vegetală căzu la câţiva paşi în faţa lor. O ridicară; încă mai era caldă, parcă fusese ţinută în mână. Cel mai mult îi uimea întunericul, nepătruns de nici o lumină. Totuşi, locuitorii planetei aveau ochi, se foloseau de vedere; or, dacă ar fi fost observată venirea lor, sar fi cuvenit să întâlnească ceva străjeri şi nu pustiul atât de nemărginit al acestui spaţiu cu siguranţă locuit — o dovadă în acest sens erau luminile pe care le zăriseră înainte, de sus. Cu cât drumul se prelungea mai mult, cu atât semăna mai bine cu un coşmar; îşi doreau lumină, lanternele nu ofereau decât iluzia ei, potenţând bezna din jur şi smulgând din ea fragmente singulare, confuze, fără vreo legătură cu întregul. Odată ajunse până la ei un lipăit de paşi atât de aproape şi de clar, încât porniră pe urmele lui; graba iscată, tropăitul paşilor în fugă umplură străduţa şi ecoul frânt se izbea de zidurile strâmte. Ei alergau cu lanternele aprinse, lumina cenuşie se târa pe bolta de deasupra lor, când aplecândo până aproape de capetele lor, când înălţândo; tavanul aluneca în valuri, gurile negre ale străzilor laterale zburau în spate. După goana oarbă, în van, se opriră gâfâind. — Ascultă, oare ei ne atrag înăuntru? întrebă Chimistul cu răsuflarea tăiată. — Vorbeşti prostii, şuieră furios Doctorul. Mişcară fasciculele de lumină de jurîmprejur. Stăteau lângă un puţ de piatră secat. În ziduri se căscau gurile negre ale orificiilor şi întrunui din ele licări o feţişoară palidă, turtită; când pata de lumină reveni, orificiul era gol. Merseră mai departe. Prezenţa celorlalţi încetase a mai fi o intuiţie; devenise insuportabilă, o simţeau peste tot, chiar şi Doctorul socotea că decât această escapadă îndârjită, fără rost, care nu ducea nicăieri, ar fi fost mai bun până şi un atac, chiar şi o luptă în bezna din jur. Îşi privi cadranul ceasului. Trecuse deja aproape o jumătate de oră, trebuia să se întoarcă. Chimistul, care se distanţase de el cu câţiva paşi, ridică lanterna. În spatele unor pereţi se deschidea o poartă prevăzută în partea de sus cu un arc ascuţit; de o parte şi de alta a pragului se înălţau trunchiuri de piatră ca nişte bulbi. Trecând pe lângă interiorul întunecos, îndreptă lanterna întracolo printrun gest maşinal. Lumina alunecă peste o serie de firide ale pereţilor şi căzu deasupra unor spinări înghesuite, goale, încremenite în ghemuit. — Sunt acolo! şuieră el, retrăgânduse instinctiv. Doctorul păşi înăuntru. Chimistul lumina din spate. Un grup despuiat se lipise de perete, strânşi sub tavanul vălurit, de parcă încremeniseră. În primul moment i se păru că nu sunt vii — în lumina lanternei luciră picături de apă, prelingânduse pe spinările lor; o clipă Doctorul rămase descumpănit. — Hei! strigă el cu voce slabă, simţind că situaţia este lipsită de orice sens. Undeva sus, din exterior, se auzi un şuierat prelung, tremurător. În bolta de piatră se dezlănţui geamătul mai multor voci. Nici unul dintre cei ghemuiţi nu se mişcă; gemeau doar întrun scâncet subţire, continuu, în schimb în stradă se iscă zarvă, se auziră paşi îndepărtaţi, cineva trecu în galop, câteva siluete întunecate se precipitară în salturi mari, ecoul răspunse tot mai de departe. Doctorul se uită din poartă — nu era nimeni. Stânjeneala lui se transformă întro furie cumplită, îndârjită; se postă în faţa porţii şi stinse lumina lanternei. Din întuneric se desluşea un tropăit care se apropia tot mai mult. — Sosesc! Doctorul mai curând îl simţi decât îl văzu pe Chimist că smulge arma. Apăsă ţeava, îndreptândo în jos. — Nu trage! strigă el. Curba pustie începu să roiască; în petele luminii tropăiau în sus şi împrejur, se mişcau cocoaşe. Începu o mare fierbere, se auzeau ciocniri înfundate de trupuri mari, moi, umbre parcă înaripate zburau în adâncuri. Concomitent se declanşă larma, tusea gâjăită, câteva glasuri răguşite începură să chiţăie îngrozitor, o mulţime teribilă se aruncă la picioarele Chimistului şi îl răsturnă; în cădere, în ultima fracţiune de secundă, zări o feţişoară cu ochi albi holbaţi ce se uitau direct la el, lanterna se izbi de pietre şi se lăsă întunericul. Chimistul o căută cu disperare, pipăind cu mâinile caldarâmul, ca un orb. — Doctore! Doctore! strigă el, dar vocea i se pierdu în învălmăşeală. În jur se perindau zeci de trupuri, trunchiuri uriaşe cu mâini micuţe se ciocneau unele de altele; el se prinse de un cilindru de metal şi se ridică în picioare, dar o lovitură puternică îl proiectă de perete. Sus, parcă pe creasta zidului, se dezlănţui un şuierat în zbor, apoi pentru o clipă totul amuţi; simţi cum se apropie un val de căldură degajat de trupurile încinse, ceva îl împinse, se rostogoli, ţipă — simţise o atingere lipicioasă, greţoasă. Deodată îl înconjurară respiraţii grele din toate părţile. Apăsă pe buton. Lanterna se aprinse. Câteva secunde, întro linie curbă, se încordară în faţa lui torsuri uriaşe, gheboase; sus în zona feţişoarelor luceau ochi orbiţi complet, căpşoarele zbârcite se clătinau, apoi trupurile goale, împinse zdravăn de la spate, se năpustiră asupra lui. El ţipă încă o dată. Nuşi auzi propriul glas în haosul care se dezlănţuise în jur — cu coastele presate de mulţime, înfipt între trupurile obeze, umede, încinse, pierdu pământul de sub picioare, nu încercă nici măcar să se apere, simţi că este împins orbeşte, târât, tras. Mirosul urât de carne crudă îl gâtuia dea dreptul, strângea spasmodic lanterna adăpostită la piept, lumină pe câţiva dintre cei din jur care se uitau la el cu uimire, încercând să se retragă, dar mulţimea nu le făcea loc. Întunericul răsuna necontenit de glasuri răguşite, micile torsuri scăldate în lichidul apos, acoperite parcă de sudoare, se ascundeau în umflăturile muşchilor pectorali. Un oribil val de presiune proiectă spre poartă întregul grup în care se afla; presat, reuşise să vadă prin ţesătura de mâini şi de trunchiuri un licăr de lumină şi faţa Doctorului surprinsă întrun strigăt încremenit, dar imaginea dispăru. Se sufoca de la duhoarea apăsătoare, lanterna îi ţopăia sub bărbie, desluşind în întuneric feţişoare fără ochi, fără nas, lipsite de gură, plate, flasce, bătrânicioase, toate parcă scăldate în apă. Simţea izbiturile cocoaşelor, un moment se făcu mai mult loc, apoi iarăşi îl presară, îl proiectară spre perete, îl proptiră cu spatele de o colonadă. Se prinse de ea, încercă să se lipească de ea, dar noi valuri ale celor ce se îmbrânceau îl smulseră. Se opuse cu toată puterea; lupta numai pentru a rămâne în picioare, căderea ar fi însemnat moartea, pipăi un fel de treaptă de piatră, ba nu, proeminenţa unui bolovan, se căţără, ridică lanterna cât mai sus. Imaginea era îngrozitoare. De la un perete la celălalt se zbătea o mare compactă de capete. Cei ce stăteau lângă firidă se uitau la el cu ochi mari şi vedea eforturile disperate pe care le făceau spre a se îndepărta, cuprinşi parcă de spasme. Se puteau mişca, însă doar ca particule ale unei mase goale care presa mereu în josul străduţei, împingândui pe cei de pe margine până spre pereţi. Larma îngrozitoare nu contenea. Deodată îl zări pe Doctor acesta nu mai avea lanternă, înainta sau, mai degrabă, înota prin mulţime. Răsucit când cu faţa, când întro parte, se pierdea printre trunchiurile mari care îl depăşeau în înălţime; nişte cârpe fluturau în aer. Cu patul ejectorului, Chimistul încerca să se separe de cei carel împingeau, simţi că i se înmoaie mâinile — trupurile grase, umede, alunecoase îl izbeau ca berbecii, săreau în lături, goneau mai departe, mulţimea se rărea, din beznă ţâşneau grupuri noi, lanterna se stinse, întunericul gros se agita, bolborosea, gemea, sudoarea îi acoperi ochii, trase aer încins în piept şi îşi pierd cunoştinţa. Se lăsă pe o treaptă de piatră, sprijinit cu spatele de bulgării reci, şi începu să respire cu greu. Distingea deja zgomotele singulare ale paşilor, salturile care plescăiau, corul inuman se îndepărta. Se ridică în picioare sprijininduse cu mâinile de perete. Avea genunchii moi ca de vată, dori săl strige pe Doctor, dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Deodată o lumină albicioasă detaşă din întuneric creasta zidului din partea opusă. Trecu un timp până săşi dea seama că, de fapt, Coordonatorul le indica direcţia de întoarcere folosinduse de semnalizatorul de avertizare. Se aplecă şi începu să caute lanterna pe care nu mai ştia când o scăpase. Chiar la nivelul solului aerul era îmbibat de miros leşios, greţos, pe care nul suporta deloc, creândui o senzaţie de vomă. Se ridică. Auzi un strigăt în depărtare. Era glas de om. — Doctore! Aici! Aici! urlă el. Strigătul răspunse de data aceasta de aproape; dintre zidurile negre ţâşni o limbă de lumină. Doctorul se îndreptă repede spre el, dar mergea un pic întro parte, de parcă ar fi fost beat… — A, spuse, eşti aici! Bine… Îl prinse pe Chimist de braţ. — Mau răpit o bucată de drum, dar am reuşit să ajung la vestibul… Ai pierdut lanterna? — Da. Doctorul se ţinea în continuare de braţul lui. — Ameţeala, explică pe un ton liniştit, cu un gâfâit uşor. Nui nimic, o să treacă de îndată… — Cea fost asta? întrebă în şoaptă, ca pentru sine, Chimistul. Celălalt nu răspunse. Amândoi ciuliră urechile. Sesizară iarăşi zgomote de paşi îndepărtaţi, şoaptele se înmulţeau, de câteva ori se auzi un geamăt estompat din cauza depărtării. A doua strălucire a cerului deasupra zidurilor le lumină crestele, tremurând pe marginile verticale şi alunecând în jos întrun luciu gălbui, ca răsăritul şi apusul soarelui. — Plecăm, spuseră întrun glas. Dacă nar fi fost ghidaţi de semnalizator, nar fi reuşit să se întoarcă probabil înainte de sosirea zorilor. Chemaţi însă de lumina care mai invada încă de două ori negura culoarelor de piatră, menţinură direcţia de mers. Pe drum întâlniră câţiva fugari, care, speriaţi de lumina lanternei, se împrăştiară în grabă, iar o dată dădură peste un trup rece ca gheaţa zăcând la poalele scărilor abrupte. Trecură pe lângă el fără să scoată un cuvânt. Cu câteva minute înainte de ora unsprezece regăsiră piaţa cu fântâna de piatră; abia căzu asupra ei fasciculul de lumină al lanternei Doctorului, când, de sus, străluciră cu intensitate triplă reflectoarele. Coordonatorul era lângă scările pe care ei alergară gâfâind. Porni încet în urma lor. Când ajunseră la vehicul şi urcară, stinse lumina şi viră înainte şi înapoi, aşteptând ca ei să poată vorbi. După ce îi povestiră totul, nu spuse decât: — Mda! Bine că sa terminat. Aici este unul, ştiţi… Nu înţeleseră; abia când aprinse reflectorul lateral şi-I răsuci, săriră drept în picioare. La câţiva metri de vehicul zăcea inert un dublet. Doctorul se opri primul în faţa lui. Farul trimitea un snop luminos amplu, în care se putea distinge şi cea mai mică adâncitură din plăcile de piatră. Zăcea în faţa lor, gol, cu jumătatea superioară a uriaşului tors ridicată oblic. Dintre muşchii pectorali îi privea un ochi mare, palidalbăstrui; nu văzură decât un crâmpei al feţişoarei turtite, ca printro uşă întredeschisă. — Cum a ajuns aici? întrebă încet Doctorul. — A sosit de jos în fugă cu câteva minute înaintea voastră. Când am aprins lumina, a fugit, apoi a revenit încet. — A revenit?! — În acest loc. Da. Stăteau lângă el, neştiind ce să facă. Creatura respira ca după o lungă alergare. Doctorul se aplecă, dorind prin cel mai simplu gest săl mângâie, sau săl bată uşor pe uriaş cu palma deschisă; acesta începu să tremure şi pe pielea palidă a corpului său imens apărură picături de apă, mari ca nişte băşici. — Se teme de noi, adăugă încet Doctorul. Ce facem? întrebă el neputincios de data aceasta. — Îl lăsăm şi plecăm. E târziu, spuse Chimistul. — Nu plecăm nicăieri. Ascultaţi… Doctorul ezită. Ştiţi ce? Să ne aşezăm un pic… Dubletul nu se mişca. Dacă nar fi fost mişcările egale ale pieptului său lat ca un scut, sar fi putut crede că nu mai trăieşte. Urmând exemplul Doctorului, se aşezară în jurul Iui pe platforma de piatră. Din întuneric răzbătea susurul îndepărtat al unui gheizer, uneori vântul foşnea în tufişuri invizibile; aşezarea subterană era învăluită în noaptea groasă. În aer alergau uneori aburii rari ai cetii, silueta vehiculului puternic conturată în strălucirea reflectoarelor înţepenise în apropiere, ca un ornament negru. După zece minute bune, când începuseră săşi piardă speranţa, dubletul se uită pe furiş din ascunzişul său interior. Fu suficientă o mişcare neatentă a Chimistului pentru ca rama muşchilor să se închidă, de data asta nu pentru mult timp. În sfârşit, aproape după o jumătate de oră, uriaşul se ridică. Avea circa doi metri înălţime, dar ar fi fost şi mai înalt dacă nar fi stat aplecat în faţă. Când păşea, şezutul corpului său diform se modifica. Părea că reuşeşte să întindă şi să tragă picioarele după voie, dar numai muşchii contractânduse în jurul lor le făceau oarecum mai vizibile şi totodată mai eficiente la mers. Nimeni nu ştia prea bine cum făcuse Doctorul acest lucru — el însuşi afirmând ulterior că nuşi dădea seama nici el —, în orice caz, după variatele gesturi blânde, mângâieri, cuvinte şoptite, dubletul, care îşi scosese dea binelea torsul mobil din cuibul interior, îi dădu voie Doctorului săl tragă de mâna subţire în vehicul. Capul lui mic, atârnând în faţă, îl privea de sus, cu un fel de uimire naivă, când se adunară în conul luminos al reflectorului. — Şi acum ce facem? exclamă Chimistul. No să te înţelegi aici cu el. — Cum ce facem? răspunse Doctorul. Îl luăm cu noi? — Tu nu eşti zdravăn la cap?! — Asta near ajuta oarecum, spuse Coordonatorul, dar… el cântăreşte, cred, aproape o jumătate de tonă! — Şi cei cu asta? Maşina are o capacitate mult mai mare. — Bravo! Noi suntem trei, plus încărcătura! Deja depăşim trei sute de kilograme. Pot să plesnească amortizoarele. — Da? Atunci nul luăm. Nare decât să meargă pe jos, spuse Doctorul. Cu aceste cuvinte îl împinse pe dublet în direcţia scărilor de coborâre. Uriaşa creatură (stând lângă ei, mai ales când lumina reflectorului nu cădea direct pe ea, tot li se mai părea că are capul retezat şi că în locul lui i sa înfipt un altul, prea mic şi fixat prost, prea jos) se ghemui deodată de parcă sar fi prăbuşit în sine, iar pielea i se acoperi brusc cu broboane de lichid apos. — O, nu, la naiba… eu doar am glumit…, bâigui Doctorul. Şi ceilalţi se mirară de această reacţie. Doctorul reuşi, nu fără trudă, să liniştească imensa creatură. Problema amplasării noului pasager nu era deloc simplă. Coordonatorul eliberă aproape tot aerul din anvelope, încât vehiculul se sprijinea direct pe pietre. La lumina reflectorului manual demontară ambele fotolii din spate şi le aşezară în portbagaj, iar sus de tot, în vârful acestei piramide, urcară aruncătorul. Dubletul nu vru însă să se suie în vehicul. Doctorul îl bătu uşor pe spate, îl îndemnă, împinse, se urcă şi coborî el însuşi şi dacă nar fi fost împrejurările date, scena ar fi fost dea dreptul amuzantă. Trecuse cu mult de ora unsprezece şi în întuneric, pe teren accidentat, înfruntând panta cu precădere abruptă, aveau de străbătut peste o sută de kilometri până la navă. Până la urmă. Doctorul îşi pierdu răbdarea. Prinse una dintre mâinile ridicate ale torsului mic şi strigă: — Împingeţil din spate! Chimistul ezită, dar Coordonatorul propti zdravăn cu umărul spatele flasc al dubletului, care scoase un schelălăit şi, pierzânduşi echilibrul, sări dintrun singur salt pe platformă. Acum totul se desfăşură rapid. Coordonatorul umflă anvelopele, vehiculul de teren, deşi cu supraîncărcătură evidentă, se urni totuşi curajos din loc. Doctorul ocupase scaunul din faţa noului pasager, deoarece Chimistul dorise să evite această vecinătate şi acceptase deplasarea foarte incomodă stând în spatele Coordonatorului. În tripla lumină a reflectoarelor străbătură din nou colonadele, apoi platformele lungi spre aleea „măciucilor". Pe terenul plat, neted, atingeau o viteză considerabilă, pe care o pierdură abia la poalele ridicăturii de magmă. În câteva minute ajunseră la colinele argiloase ce împrejmuiau fântânile cu conţinutul oribil. Un timp merseră printrun nor dens, îngrozitor de vâscos, apoi regăsiră urmele anvelopelor imprimate în argilă şi continuară să meargă exact pe drumul pe care sosiseră în depresiune. Aruncând de sub roţi jeturi de apă şi noroi, vehiculul se strecura abil printre colinele argiloase ce dispăreau ba din stânga, ba din dreapta, în dârele triple ale luminilor. Departe, în întuneric, ardea un foc mat ce le venea în întâmpinare, mărinduse cu fiecare clipă; peste puţin timp deosebiră trei lumini separate. Coordonatorul nu încetini, fiindcă era propria lor reflexie. Dubletul începu să se neliniştească, se mişca, se foia şi chiar se retrăsese periculos întrun colţ, astfel încât vehiculul se aplecă în stânga. Doctorul încercă săl liniştească vorbindui, însă fără prea mare succes. Privind în spate, văzu că silueta palidă se asemăna cu o căpăţână de zahăr rotunjită la vârf; dubletul îşi aspirase micul tors şi parcă încetase să mai respire. Abia când valul fierbinte şi dispariţia reflexiei de tip oglindă anunţară că au trecut de linia enigmatică, marele pasager se linişti. Stătea nemişcat la locul său şi nu mai trăda nici un fel de surescitare cauzată de călătoria nocturnă, deşi, înaintând acum cu efort pe panta ascendentă, maşina se legăna puternic, chiar derapa; roţile burduhănoase, strecurânduse cu greu printre denivelări, avansau tot mai încet. În locul foşnetului de anvelope se auzea cântecul înteţit al motoarelor; de câteva ori, partea din faţă a vehiculului se ridică periculos; abia mai înaintau. Deodată, cu toate că roţile se învârteau, începură să se deplaseze înapoi, stratul de teren afânat alunecă sub ei; Coordonatorul răsuci brusc volanul. Se opriră. Întoarse prudent şi începură să coboare oblic pe pantă înapoi în vale. — Încotro? strigă Chimistul. Adierile vântului nopţii aduceau picături mărunte, deşi nu ploua. — Încercăm în alt loc, răspunse cu voce ridicată Coordonatorul. Se opriră iarăşi; pata reflectorului mobil se târa în sus, din ce în ce mai palidă în depărtare; îşi încordară privirile, dar nu se putea vedea mare lucru. Fără a afla prea multe după luminarea zonei, înaintau în sus, mai curând la întâmplare. Panta devenise la fel de abruptă ca şi în locul în care alunecaseră, dar aici terenul era uscat şi motorul trăgea vârtos, însă ori de câte ori Coordonatorul încerca să vireze în aşa fel încât să aibă nordul pe busolă, vehiculul începea să cabreze ameninţător, aproape proptinduse pe pernele de aer din spate, obligândul să meargă cu o deviere serioasă spre vest. Nu era bine, fiindcă trebuia să aibă grijă să nu nimerească în tufişurile dese. Din câte îşi amintea, acestea acopereau aproape toată buza râpei de pe platoul spre care se căţărau. Navea ce să facă. Luminile reflectoarelor dezvăluiau în întuneric o serie de siluete albe, ce se mişcau uşor: erau vapori absorbiţi rapid de către nori. Se făcu mai întuneric; respirau anevoie şi se lăsă răcoarea. Pe geamul din faţă, pe barele nichelate ale banchetei se prelingeau picături de apă condensată, straturile învălmăşite ale norilor când se răreau, când se îndeseau, în orice caz vehiculul se lăsa manevrat tot mai greu. Coordonatorul îl conducea orbeşte, încercând doar să se îndrepte cât mai mult înspre partea de sus. Reflectoarele îşi redobândiră deodată vigoarea de penetrare şi vălătucii lăptoşi se risipiră, alunecând în urmă; pe culoarele luminoase Văzură cocoaşa ascendentă a pantei şi, în acelaşi timp, sus începu să lucească cerul negricios. Tuturor le veni oarecum inima la loc. — Cum se simte pasagerul? întrebă Coordonatorul fără să se întoarcă de la volan. — Bine. Parcă ar dormita, răspunse Doctorul din spatele Chimistului. Panta pe care urcau deveni treptat mai înclinată şi se clătinară neplăcut. Roţile din faţă erau tot mai greu de controlat, iar centrul de greutate se deplasa simţitor în spate. La un moment dat, când vehiculul începu să danseze pe loc şi să o ia razna, alunecând întro parte câţiva metri, Doctorul strigă neliniştit: — Ascultă, nar fi mai bine să stau eu în faţă, pe bara dintre reflectoare? Ce zici? — Deocamdată nu, răspunse Coordonatorul. Mai eliberă puţin aer din cauciucuri şi maşina se mai aşeză. Un timp merse ceva mai bine; în fasciculele ţopăitoare de lumină se vedea sus de tot linia inegală a tufişurilor. Trecură de marea colină golaşă din argilă şi tufişurile se apropiară, ţepoase ca o perie neagră, la marginea râpelor suspendate, argiloase. Nici vorbă să se poată trece pe acolo şi nici să cotească în căutarea unui loc mai bun, ca urmare forţară tot mai sus, până când vehiculul se opri în faţa unui perete de doi metri. Frânele, acţionate brusc, scrâşniră cu putere. În lumina intensă se vedea argila galbenă, presărată de rădăcini ca nişte firişoare. — Ce bine am ajuns, firar să fie! spuse furios Chimistul. — Dămi lopata! i se adresă Coordonatorul, care coborî, desprinse câteva bucăţi de argilă cu tăişul lopeţii, le puse sub roţile din spate ale vehiculului şi se întoarse spre panta abruptă. Începu să se caţăre pe ea. Chimistul îl urmă în grabă. Doctorul auzea cum se strecurau prin desişul uscat, cum trosneau ramuri rupte; lanterna Coordonatorului se aprinse, apoi se stinse pentru a licări în altă parte. — Ce porcărie! mormăi Chimistul. Ceva începu să foşnească; pata de lumină şovăi în beznă până ce încremeni. — E riscant, se auzi din nou vocea Chimistului. — Riscul e caracteristic astronauţilor, răspunse Coordonatorul şi, încordânduşi glasul, strigă: Doctore! Trebuie să împingem aici o bucată de pământ chiar pe margine. Cred că se poate trece, ai grijă doar de pasager, să nu se sperie. — Bine, bine, răspunse Doctorul. Se întoarse spre dublet, care continua să stea ghemuit şi nemişcat. — Încă o dată! gemu Coordonatorul. Un şuvoi de bulgări alunecă pe coastă. Deodată se dezlănţui un bubuit, un trosnet, şi o bucată mare se rostogoli chiar lângă vehicul. Resturi de pământ ajunseră pe geamul din faţă, însă rostogolirea înceată a fragmentului dislocat se linişti în vale; doar un răstimp mai continuară să se prăvălească bulgări pe perete. Doctorul se aplecă — dubletul nici nu reacţionă la evenimentul petrecut — şi îndreptă reflectorul întro parte. În buza de argilă a peretelui apăru o adâncitură largă ca o pâlnie. Coordonatorul stătea în ea, lucrând de zor cu lopata. Trecuse cu mult de ora douăsprezece. Scoaseră din portbagaj tamburul de remorcare, ancorele, elementele de fixare, şi legară un capăt al cablului de bara dintre reflectoare, iar pe celălalt îl traseră prin mijlocul scobiturii, sus în desiş, unde îl ancorară de două ori. Apoi Doctorul şi Chimistul coborâră, iar Coordonatorul porni concomitent motoarele tuturor roţilor şi al tamburului din faţă, care înfăşurând în jurul său cablul trăgea încet vehiculul prin culoarul argilos. Nu reuşiră până nu lărgiră din nou spaţiul de trecere, dar la o jumătate de oră după aceea ancorele şi cablul erau deja reaşezate în maşina care se strecura printre tufişuri, trosnind şi scrâşnind zdravăn. Un timp se deplasară foarte lent, abia când se termină desişul, uscat şi fărâmicios, sporiră viteza. — Suntem la jumătatea drumului, strigă Doctorul la un moment dat, urmărind cu atenţie kilometrajul, pe sub braţul Coordonatorului. Acesta din urmă credea că nau ajuns la jumătate; devierea la care îi obligase căţăratul greoi pe coaste o socotea în final la peste zece kilometri. Cu fruntea lângă geam, aplecat, fără aşi lua ochii de la drum, încerca să ocolească obstacolele mai mari, pe cele mici prinzândule între roţi; cu toate acestea vehiculul se zgâlţâia, făcând să zornăie canistra, uneori sărea peste gropi aterizând cu un scrâşnet al amortizoarelor pe toate cele patru roţi. Vizibilitatea era totuşi destul de bună şi nu mai avură surprize; la capătul fasciculelor de lumină pulverizată în ceaţa cenuşie, ceva alerga în grabă — o linie înaltă, a doua, a treia, a patra: erau catargele; trecură şi de şirul lor. Doctorul încercă să vadă pe fundalul cerului dacă peste vârfurile catargelor aerul mai vibra, dar era prea întuneric. Stelele pâlpâiau liniştit, uriaşa creatură din spatele lui nu se mişca; se trase doar puţin întro parte, îndreptânduse, iar acest gest omenesc îl impresionă în mod ciudat. Anvelopele săriră peste brazdele transversale. Coborau acum longitudinal pe coama gheboasă. Coordonatorul încetini puţin şi dincolo de limba colinei calcaroase văzu brazdele următoare în lumină. Din stânga ajunse până la el un şuierat amplificat, un zgomot îngrozitor, surd. Un corp le tăia calea; în lumina reflectoarelor luci ceva imens, strălucitor, şi dispăru. Frânele scârţâiră brusc; se înghesuiră unii în alţii, simţiră pe faţă o adiere fierbinte, amară, şi auziră un nou şuierat. Coordonatorul stinse farurile. Se lăsă întunericul. La câţiva paşi în faţa lor pluteau un fel de vârtejuri de aer, unul după altul; sus, deasupra solului goneau gondole fosforescente, înfăşurate în scuturi rotitoare invizibile, care se înclinau uşor, luau virajul una după alta, efectuând toate acelaşi unghi de manevră. Începură să le numere: opt, nouă, zece… După a cincisprezecea urmă o pauză. Porniră, iar Doctorul spuse: — Până acum chiar că nam întâlnit atâtea! Se auzi iarăşi ceva, alt zgomot cunoscut, mai grav, din ce în ce mai aproape; Coordonatorul acţionă marşarierul şi vehiculul începu să dea înapoi. Se retraseră în partea de sus, cu anvelopele trosnind pe grămezile calcaroase. Când vehiculul se opri, în faţa lor, în întuneric, se deplasa o formă greu de perceput, cu un huruit de bas, care făcu să vibreze caroseria; doar lumina stelelor se atenua deasupra copacilor, iar solul începuse să tremure riscant. Bâzâind ca un bondar uriaş, trecu următoarea fantomă, apoi o alta; gondolele nu se vedeau, doar conturul neregulat, ascuţit la capete ca o stea, a ceva roşietic, pâlpâind şi răsucinduse încet în direcţie inversă deplasării. Se lăsă din nou liniştea; doar în zare se putea auzi, când mai încet, când mai tare, un cântec care se îndepărta. — Astea au fost colosale! Leai văzut? făcu Chimistul. Coordonatorul mai aşteptă un timp, apoi aprinse farurile, eliberă frâna şi vehiculul demară mai întâi datorită propriei lui greutăţi, apoi prinse viteză şi goni tot mai repede în jos. Deşi era mai comod de mers dea lungul brazdelor, fiindcă evita denivelările serioase, el preferă totuşi să nu rişte; asupra lor, din spate, se putea năpusti vreunul dintre monştrii transparenţi. Mişcând uşor volanul, încercă să urmărească cât mai mult timp cu privirea direcţia de mers a formelor întâlnite; acestea soseau dinspre nordvest, se îndepărtau spre est, dar asta nui spunea nimic: ele virau şi puteau să execute mai multe viraje de acest fel. Nu scoase o vorbă, dar era neliniştit. La câteva minute după ora două, în lumina farurilor străluci culoarul lucios ca o oglindă. Dubletul, care în cursul întâlnirii în întuneric nici nu se mişcase, de la un timp începuse să se tot uite în jur, săşi ridice capul. Când ajunseră aproape de centura lucioasă, uriaşa creatură începu să tuşească, gâfâind şi gemând. Nuşi mai găsea locul, se tot lăsa întro parte de parcă ar fi vrut să sară din mers. — Opreşte! Opreşte! strigă Doctorul. Coordonatorul frână şi opriră la un metru în faţa centurii. — Ce sa întâmplat? — Vrea să fugă! — De ce? — Nu ştiu, poate din cauza asta! Stinge farurile. Coordonatorul îl ascultă. Imediat ce se făcu întuneric, dubletul se trase greoi la locul său. Porniră cu luminile stinse. Timp de o secundă, de ambele părţi ale vehiculului luci reflectarea stelelor în dalele negre; se deplasau din nou pe sol. Farurile izbiră bezna. Se aflau în câmpie. Goneau tot mai repede; întreaga maşină vibra, tremura, stâncile de calcar cu umbre mari ce se răsuceau pe nisip ca în jurul unei axe verticale zburau în urmă, nisipul se răsfira în dâre sub anvelope, aerul rece aproape că muşca, biciuindule feţele; vehiculul huruia, foşnea, iar pietricelele săreau cu zgomot în şasiu. Chimistul se ghemui, încercând săşi ferească pe cât posibil capul după geamul din faţă; mergeau pe teren plat, cu viteză sporită, aşteptând să vadă nava dintrun moment în altul. Se înţeleseseră cu cei rămaşi să agate la pupa o baliză luminoasă cu lumină intermitentă. Căutau, aşadar, luminiţa pâlpâindă, dar minutele treceau. Încetiniseră oarecum şi cotiră, îndreptânduse acum spre nordest, însă în jur domnea aceeaşi beznă. Demult mergeau cu luminile de poziţie, acum Coordonatorul le stinse şi pe acestea, fără a mai lua în seamă riscul de a se ciocni de vreun obstacol nevăzut. O dată văzură o luminiţă timidă şi se grăbiră spre ea cu viteză maximă, dar după câteva minute se convinseră că era pur şi simplu o stea mai joasă. Era două şi douăzeci. — Poate li sa stricat baliza, spuse Chimistul. Nimeni nui răspunse. Mai străbătură alţi cinci kilometri, apoi iarăşi cotiră; Doctorul se ridică în picioare şişi înfipse privirea în împrejurimile învăluite de beznă. Încetiniră şi mai mult, când deodată vehiculul săltă puternic, mai întâi cu roţile din faţă, apoi cu cele din spate; trecuseră peste un şanţ săpat în solul nisipos. — Mergi spre stânga, spuse deodată Doctorul. Vehiculul o luă la stânga; luminile de poziţie desluşiră cocoaşele, trecură peste altă brazdă, adâncă de o jumătate de metru, şi toţi văzură deodată o lumină confuză şi o umbră alungită, înclinată, înălţânduse pe fundalul ei. O secundă vârful umbrei fu învăluit în aureolă; când aceasta dispăru, îl pierdură din ochi. Maşina alerga impetuos, drept înainte; o nouă luminiţă a unei balize luminoase acoperită de pupa navei dezvălui trei siluete mărunte. Coordonatorul aprinse reflectoarele; cei trei alergau cu mâinile ridicate. Coordonatorul încetini şi, când cei care alergau se dădură la o parte din drum, opri la câţiva metri de ei. Nava se înălţa în apropiere. Merseseră spre ea în aşa fel încât partea superioară a pupei acoperise baliza. — Aţi sosit?! Toţi?! strigă Inginerul. Se apropie de vehicul şi se trase repede înapoi la vederea celei dea patra figuri, fără cap, care se mişca neliniştită. Coordonatorul îl prinse cu o mână pe Inginer, cu cealaltă pe Fizician, şi rămase aşa un timp, ca şi când se sprijinea de ei. Se adunaseră toţi cinci lângă reflectorul lateral; Doctorul îi vorbea încetişor dubletului. — La noi totul e în ordine, spuse Chimistul, dar la voi? — Aproximativ, răspunse Ciberneticianul. Se priviră unii pe alţii fără un cuvânt. — Dăm raportul sau mergem la culcare? întrebă Chimistul. — Tu poţi dormi? Astai bună! strigă Fizicianul. La culcare! Of, Doamne! Ei au fost aici, ştiţi? — Aşa mam gândit şi eu, spuse Coordonatorul. Sa ajuns la conflicte? — Nu. Dar voi? — Nici noi. Cred că… faptul că au descoperit nava se poate dovedi mai important decât ce am văzut noi. Vorbeşte, Henryk, poate tu… — Laţi prins? întrebă Inginerul. — De fapt, el nea prins pe noi… Adică sa lăsat luat de bunăvoie. Dar astai o poveste întreagă. Lungă, complicată, şi din păcate nu înţelegem nimic din ea. — Şi cu noi lucrurile stau la fel! explodă Ciberneticianul. Au sosit aici cam la o oră după ce aţi plecat voi. Am crezut că gata, totul sa sfârşit, mărturisi deodată cu voce scăzută. — Nu vă e foame? întrebă Inginerul. — Se pare că am uitat dea binelea de foame. Doctore, strigă Coordonatorul, vino încoace! — Consfătuire? Doctorul coborî şi se îndreptă spre el, dar nul scăpă din ochi pe dublet, care în mod neaşteptat sări jos, printro mişcare ciudat de sprintenă, şi se îndreptă tărăgănat spre cei ce stăteau în picioare; nici nu atinse bine perimetrul luminat, că se şi retrase şi rămase nemişcat. Se uitară la el în tăcere; marea creatură se lăsă inertă la pământ, o clipă îi văzură capul, apoi muşchii se adunară, lăsând o deschizătură. In lumina difuză a reflectoarelor văzură un ochi albastru, îndreptat spre ei. — Deci au fost aici? întrebă Doctorul. În acel moment doar el nu se uita la dublet. — Da. Au venit douăzeci şi cinci de cercuri zburătoare, la fel ca acela pe care lam capturat, şi patru maşini mult mai mari, nu discuri verticale, ci parcă nişte sfârleze transparente. — Leam întâlnit, strigă Chimistul. — Când? Unde? — Cam acum o oră, în timp ce se întorceau! Era cât pe ce să ne ciocnim de ele. Şi ceau făcut aici? — Mai nimic, continuă Inginerul. Au sosit în şir, nu ştim de unde, fiindcă în momentul când am ieşit la suprafaţă — întâmplarea a făcut ca timp de cinci minute să ne aflăm toţi înăuntru — se învârteau deja în jurul navei, una după alta. Nu sau apropiat. Am crezut că e prima recunoaştere, o patrulă, primul grup de orientare tactică. Am aşezat aruncătorul sub navă şi am aşteptat în timp ce ele se învârteau în cerc, mereu în acelaşi sens, fără să se îndepărteze sau să se apropie. A durat cam o oră şi jumătate. Apoi au apărut cele mari, sfârlezele, înalte cam de treizeci de metri! Adevăraţi coloşi. Mult mai lente, pot să meargă, se pare, numai dea lungul brazdelor pe care le ară celelalte. Discurile rotitoare leau făcut loc în cercul lor, astfel încât soseau alternativ, o sfârlează mare şi una mai mică, şi începeau iarăşi să se învârtească în jur. Uneori încetineau, o dată sau de două ori puţin a lipsit să nu se ciocnească, de fapt chiar şiau izbit marginile, cu un trosnet îngrozitor, dar nu li sa întâmplat nimic, au continuat să se rotească. — Şi voi? — Noi, ei bine, am asudat lângă aruncător. Nu a fost o senzaţie prea plăcută. — Vă cred, spuse solemn Doctorul, şi mai departe? — Mai departe? Mai întâi neam gândit că o să ne atace dintrun moment în altul, apoi că nu fac altceva decât să ne observe, dar ma mirat aspectul lor şi faptul că nu se opreau deloc, or, ştim că un asemenea cerc se poate învârti pe loc. În jurul orei şapte lam trimis pe Fizician după baliză. Trebuia so atârnăm pentru voi, dar naţi fi putut trece de acest zid zburător şi atunci, pentru prima dată, mia trecut prin minte că e o blocadă! Dar mam gândit că trebuie totuşi să încerc să comunic cu ei cât mai mult posibil. Stăteam în continuare în spatele aruncătorului şi am început să semnalizăm cu baliza, în serii, ştiţi, mai întâi câte două semnale luminoase, apoi câte trei şi câte patru. — În sistemul Pitagora? întrebă Doctorul, iar Inginerul se strădui zadarnic să observe la lumina felinarului de sus dacă Doctorul îl persiflează. — Nu, spuse până la urmă, în sistemul unor obişnuite serii de cifre. — Şi ei? interveni Chimistul, care asculta cu nesaţ. — Cum săţi spun, de fapt nimic… — Ce înseamnă „de fapt"? — Adică au făcut mereu diferite lucruri, şi înainte de semnalizarea noastră, şi în acelaşi timp, şi după aceea, dar nimic din ceea ce ar indica încercarea de răspuns sau de stabilire a vreunui contact. — Ce făceau? — Se învârteau mai repede sau mai încet, se apropiau unele de altele, ceva se mişca în gondole. — Şi namilele acelea au gondole? — Spuneai că leaţi văzut… — Era întuneric când leam întâlnit. — Nu au nici un fel de gondole, în interior nu au nimic, e gol. În schimb, pe margini umblă, curge, cum săţi spun, circulă parcă un rezervor mare, bombat în afară, curbat în interior, iar pe laturi are tot felul de coarne, un fel de excrescenţe conice. Absolut fără sens- fireşte, din punctul meu de vedere. Deci, ce vă spuneam, aha, namilele ieşeau uneori din cerc şişi schimbau locul cu discurile mai mici. — La ce interval de timp? — Diferit. În orice caz, nu am reuşit să descopăr nici un fel de regularitate cifrică. Am numărat tot ce putea să aibă vreo legătură cu mişcările lor, fiindcă aşteptam un răspuns oarecare. Au făcut chiar şi unele acrobaţii complicate. De exemplu, în cursul orei următoare namilele încetiniseră atât de mult, încât aproape se opriseră. În faţa fiecărei maşini mari se oprea un disc mai mic, care se îndrepta încetişor spre noi, dar nu prea mult, cam cincisprezece metri, maşina cea mare în urma lui, începând iarăşi să descrie cercuri. Acum erau două — unul interior, pe care se învârteau patru namile şi patru discuri mai mici, şi altul exterior, cu celelalte discuri plate. Când mă gândeam că va trebui să întreprind ceva ca să vă puteţi întoarce, au format brusc un şir lung şi sau îndepărtat, mai întâi în spirală, iar apoi direct spre sud. — Cam pe la ce oră? — La unsprezece şi câteva minute. — Asta înseamnă că noi am întâlnit probabil altele, i se adresă Chimistul Coordonatorului. — Nu neapărat. Puteau să se oprească undeva. — Acum vorbiţi voi, spuse Fizicianul. — Să povestească Doctorul, sugeră Coordonatorul. — Bine. Aşadar… Doctorul rezumă în câteva minute toată istoria escapadei şi continuă: Ţineţi seama că tot ce se întâmplă aici ne aminteşte parţial de diferite lucruri cunoscute pe Pământ, dar totdeauna rămân câteva piese libere ce nu se potrivesc în puzzleul nostru. E foarte caracteristic. Aceste vehicule ale lor au apărut aici ca maşini în formaţiune de luptă, ca patrulă de recunoaştere, ca grup de avangardă alarmatei sau ca început de blocadă? Din toate câte puţin, dar până la urmă, nimic din toate acestea. Gropile de argilă erau oribile, fireşte, dar ce semnificau ele de fapt? Morminte? Aşa păreau! Apoi cartierul acela sau cum săi zic?! Absolut nefiresc! O poveste întâlnită doar în vis. Dar scheletele? Muzeul? Măcelăria? Capela? Fabrica de exponate biologice? Închisoarea! Ne putem gândi la toate acestea, chiar şi la un lagăr de concentrare. Dar nam întâlnit acolo pe nimeni care să fi dorit să ne reţină sau să stabilească vreun contact! Acesta e lucrul cel mai de neînţeles, cel puţin pentru mine! Civilizaţia planetei este, fără îndoială, avansată. Arhitectura foarte evoluată tehnic, construirea de cupole ca acelea pe care leam văzut trebuie să ridice numeroase probleme! Iar alături — un cartier din piatră, reamintind cetăţile medievale terestre. Uluitor amestec de trepte ale civilizaţiei! În plus, probabil că posedă o perfectă reţea de semnalizare, de vreme ce luminile sau stins în acea cetate exact Ia un minut după sosirea noastră, or noi am mers foarte repede şi nu am observat pe nimeni pe drum. Mai întâi au fugit parcă din calea noastră, apoi neau împresurat, neau înghesuit, sa născut un haos de nedescris, totul era absurd, o adevărată nebunie. Şi aşa peste tot. Individul pe care lau ucis era îmbrăcat întrun fel de folie argintie, aceştia erau goi, doar câţiva aveau pe ei nişte împletituri sau zdrenţe. Cadavrul din groapă avea un tubuleţ vârât întro excrescenţă de piele şi, ceea cei şi mai bizar, avea un ochi ca acesta pe care îl vedeţi, în timp ce alţii nu aveau ochi, dar aveau nas, sau invers. Când mă gândesc la toate acestea mă cuprinde teama că nici cel pe care lam adus cu noi no să ne ajute prea mult. O să încercăm, fireşte, să ne înţelegem cu el, dar nu prea îmi vine să cred că o să reuşim. — Tot materialul informaţional strâns până acum trebuie înregistrat şi clasificat cumva, observă Ciberneticianul, fiindcă altminteri o să ne pierdem în el. Trebuie să spun… Doctorul are desigur dreptate, dar… scheletele acelea erau oare cu adevărat schelete? Şi povestea cu mulţimea care mai întâi va împresurat şi apoi a fugit… — Am văzut scheletele cum te văd şi cum mă vezi. Este neverosimil, dar acestai adevărul. Iar în ce priveşte mulţimea…, îşi desfăcu braţele întrun gest larg. — A fost o adevărată nebunie, interveni Chimistul. — Poate că aţi trezit tot cartierul şi, din cauză că erau luaţi prin surprindere… Imagineazăţi, să zicem, un hotel pe Pământ în care pătrunde brusc un disc zburător ca acestea de aici. E clar că sar declanşa panică. Chimistul negă hotărât din cap. Doctorul zâmbi. — Nai fost acolo, deci e greu săţi explic. Panică — perfect. Dar apoi, când toţi oamenii sau ascuns şi au fugit, un disc iese în stradă şi atunci unul dintre fugari, gol, cum a coborât din pat. tremurând de spaimă, aleargă după acel disc şi îi dă de înţeles Comandantului că vrea să meargă cu el. Ei? — Dar el nu va rugat pe voi… — Nu nea rugat, zici? întreabăi pe ei, dacă pe mine nu mă crezi, ce sa întâmplat când mam făcut că vreau săl împing să se întoarcă la ai lui. De altfel, imagineazăţi un hotel, iar ceva mai departe, morminte, morminte deschise, pline cu oseminte. — Dragii mei, este patru fără un sfert, spuse Coordonatorul, iar mâine, adică astăzi, sar putea să avem noi vizitatori. În general, aici, în orice moment se poate întâmpla orice. Pe mine nu mă mai miră nimic. Ce aţi făcut în rachetă? îl întrebă pe Inginer. — Nu mare lucru, fiindcă preţ de patru ore am stat lângă aruncător. Am verificat un electrocreier superproductiv de tip „micro", aproape am repus în funcţiune aparatura radio… Ciberneticianul o săţi spună exact. Din păcate, e mare învălmăşeală. — Îmi lipsesc şaisprezece circuite cu niobiutantal, spuse Ciberneticianul, criotronurile sunt întregi, dar fără cipurile astea nu voi face nimic cu creierul. — Nu poţi să iei de la altceva? — Am luat, au fost multe, peste şapte sute. — Nu mai sunt? — Poate la apărător. Nam putut ajunge la el. E chiar la fund. — Auziţi, trebuie să stăm aşa, aici, toată noaptea, în faţa navei? — Just, să mergem! O clipă, ce facem cu dubletul? — Dar cu vehiculul de teren? — O să spun ceva foarte neplăcut. Din acest moment trebuie să instituim pază permanentă, spuse Coordonatorul. A fost o nebunie că până acum nam organizat aşa ceva. Cine se oferă pentru primele două ore, până în zori, iar apoi mai vedem?… — Eu, răspunse Doctorul. — Tu?! Nici vorbă, numai cineva dintre noi, protestă Inginerul. Cel puţin noi am stat pe loc. — Iar eu am stat în maşină, nu sunt mai obosit decât tine. Gata. Întâi Inginerul, apoi Doctorul, hotărî Coordonatorul. Se întinse, îşi frecă palmele îngheţate, se apropie de vehicul, stinse luminile şi îl împinse încet până sub fuzelajul navei. — Ascultaţi! Ciberneticianul stătea în picioare lângă dublet, care zăcea nemişcat. Cu el ce facem? — O să rămână aici. O să doarmă. Nare să fugă. Altminteri, de cear mai fi venit cu ei? interveni Fizicianul. — Nu se poate una ca asta, trebuie săl apărăm cumva, începu Chimistul, dar se opri. Ceilalţi intrară unul după altul în tunel. El se uită în jur, ridică furios din umeri şi porni după ei. Inginerul îşi întinse saltelele pneumatice lângă aruncător şi se aşeză, dar simţind că îl fură somnul, se sculă şi începu să umble cu paşi măsuraţi dintro parte în alta. Nisipul scârţâia uşor sub pantofi. Un strat cenuşiu de nori se ridicase înspre răsărit, stelele încetaseră să mai tremure şi păliseră. Aerul, rece şi curat, îi umplea plămânii; încercă să desluşească mirosul acela străin pe carel ţinea minte după prima ieşire la suprafaţa planetei, dar nul putu regăsi. Trupul uriaşului, care zăcea întro parte, ceva mai încolo, se ridica şi se lăsa ritmic. Inginerul văzu deodată nişte tentacule lungi şi subţiri care se întinseră de la pieptul acestuia şil prinseră de picior. Se smulse disperat, se poticni, era să cadă; deschise ochii. Adormise mergând. Se mai luminase. Norii pufoşi se aşezaseră spre răsărit în linie, oblică, conturată parcă dintro imensă trăsătură; capătul ei începea să se înroşească puţin câte puţin; în cenuşiul indecis al cerului aluneca azurul. Ultima stea imensă se stinsese. Inginerul stătea cu faţa spre orizont. Din griînchis, norii deveniseră cafeniuaurii, focul se dezlănţuia la marginea lor, o dâră trandafirie, topită întrun alb imaculat, străpungea jumătate de boltă; marginea planetei, plată, parcă arsă, se lăsă deodată sub atingerea discului greu şi roşu. Ar fi putut să fie Pământul. Simţi o disperare sfâşietoare, greu de exprimat în cuvinte. — Schimbul! se auzi un glas puternic în spatele său. Inginerul tresări. Doctorul îl privi şi zâmbi. Inginerul dori deodată săi mulţumească pentru ceva, săi spună, fără să ştie nici el ce anume, în orice caz ceva extrem de important, dar nuşi găsi cuvintele; încuviinţă doar din cap, zâmbi la rândul său şi se afundă în tunelul negru. |
||
|