IX

Lucrară din greu mai mult de două ore, scoţând din camera de dedesubt bucăţile sparte ale automatelor, piesele de rezervă, dislocate în timpul ciocnirii din lăcaşele de fixare, vârâte unele întraltele, aproape inseparabile, acoperind ca o lavă afetul apărătorului. Pe cele mai grele le ridicară cu o macara mică, iar tot ce nu putea fi tras prin uşă fusese demontat de către Inginer, ajutat iniţial de Coordonator. Două suluri de tablă blindată, înţepenite în turela apărătorului, şi lada cu plăci de plumb de deasupra au fost tăiate până la urmă cu un arc electric, după ce au coborât din sala maşinilor cablurile de la tabloul de distribuţie al reactorului. Ciberneticianul şi Fizicianul selectau ceea ce fusese scos din maldărul de resturi zornăitoare. Părţile care nu mai puteau fi separate erau trecute la fiare vechi. La rândul său, Chimistul le grupa după tipul de material. Uneori, când urma să fie ridicat vreun element deosebit de masiv, toţi îşi lăsau treaba şi săreau în ajutorul „hamalilor". La şase fără câteva minute, accesul la căpăţâna turtită a apărătorului permitea deschiderea chepengului din partea superioară. Ciberneticianul sări primul, cu picioarele drepte, în interiorul întunecat. După un moment ceru lampa electrică şi o primi printrun cablu lăsat în jos. Auziră strigătul lui, estompat ca întro fântână.

— Sunt! strigă el triumfător, sunt! Iatăle! Îşi înălţă capul o clipă. Doar să te urci şi să porneşti! Toată instalaţia este în stare de funcţiune!

— E limpede, doar pentru asta foloseşte apărătorul! Să reziste cât măi mult! reacţionă şi Inginerul, radiind de bucurie. Avea urme sângerânde pe braţe, de la ridicarea greutăţilor.

— Dragii mei, e şase. Dacă avem de mers după apă, trebuie să pornim acum, spuse Coordonatorul. Ciberneticianul şi Inginerul nuşi văd capul de treabă, de aceea cred că vom merge în aceeaşi formaţie ca ieri.

— Nu sunt de acord!

— Înţelegi doar…, începu Coordonatorul, dar Inginerul nul lăsă să încheie.

— Poţi să mă înlocuieşti foarte bine, astăzi tu vei rămâne.

Se mai contraziseră o vreme, dar până la urmă Coordonatorul cedă.

În componenţa echipei intrau Inginerul, Fizicianul şi Doctorul. Pe acesta din urmă nu reuşiră săl convingă. Ţinea cu orice preţ să meargă.

— Zău ca nu se ştie unde e mai periculos, aici sau acolo, dacă la asta vă gândiţi, spuse el în final, agasat de atacurile Inginerului.

Urcă scara de metal şi ieşi.

— Vasele sunt pregătite, spuse Coordonatorul.

— Până la pârâu nu sunt mai mult de douăzeci de kilometri. Veniţi repede cu apa, bine?

— Dacă reuşim, mai facem un drum, răspunse Inginerul, near trebui patru sute de litri.

— O să vedem dacă mai faceţi un drum sau nu.

Chimistul şi Ciberneticianul intenţionară săi conducă, dar Inginerul le bară calea.

— Nu, nu ne mai conduceţi! Fără cuvinte de rămasbun, nuşi au rostul. Aveţi grijă! Unul trebuie să fie la suprafaţă, ca să poată să ne conducă.

— Eu voi fi acela, spuse Chimistul, vezi doar că nam nimic de făcut.

Soarele atârna destul de jos. După ce verifică ansamblul suspensiilor, jocul mecanismului de direcţie şi rezervele amestecului de izotopi, Inginerul se aşeză în faţă. Doctorul nici napucă să se urce, că dubletul care zăcea sub navă se ridică şi, îndreptânduşi tot corpul, porni spre el. Vehiculul de teren luă startul.

Uriaşa fiinţă gemu şi porni după ei cu o viteză carel ului pe Chimist. Doctorul spuse ceva cu voce tare spre Inginer şi acesta frână.

— Ei, ceai de gând, îl boscorodi el, doar nu vrei săl iei cu tine?!

Încurcat, neştiind prea bine ce să facă, Doctorul se uita neputincios la uriaşul mai înalt cu două capete, care îl privea în faţă, se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, şi scotea nişte sunete ascuţite.

— Închidel în navă. O să se ţină după tine, îl sfătui Inginerul.

— Sau dăi ceva să adoarmă, adăugă Chimistul. Fiindcă dacă o să alerge după noi, poate să mai atragă şi pe altcineva.

Acest argument îl convinse pe Doctor. Vehiculul se apropie lent de navă, dubletul alerga după el cu ţopăiturile lui bizare, apoi Doctorul îl trase pe uriaş în tunel, deşi trecerea nu fu uşoară. După aproximativ un sfert de oră se întoarse furios.

— Lam închis în vestibulul sălii de pansamente, spuse, acolo nu este sticlă şi nimic ascuţit. Dar mie teamă să nu facă scandal.

— Hai, lasă, interveni Inginerul, nu fi ridicol.

Doctorul dori să răspundă ceva, pe un ton mai aspru, dar tăcu. Porniră din nou, ocolind nava printrun arc de cerc uriaş. Chimistul le făcu semne cu mâna, chiar şi atunci când nu se mai vedea decât trena de praf, înaltă şi dispersată. Apoi începu să se plimbe cu paşi egali în apropierea aruncătorului, superficial îngropat.

Se fâţâi aşa încă aproape două ore, când printre cupele suple ce proiectau umbre alungite apăru un norişor de praf. Discul solar, ca un ou, de un roşu puternic, tocmai atinsese orizontul. La miazănoapte alunecau nori vineţii, însă nu se simţea răcoarea care se instala de obicei la această oră, ci încă mai persista zăpuşeala. Chimistul părăsi umbra navei şi văzu cum maşina tocmai sărea peste brazdele marcate de discurile zburătoare.

Alergă spre vehiculul aflat încă în mers. Nu mai era nevoie să întrebe despre succesul expediţiei, anvelopele erau turtite de greutate, se auzea plescăitul apei în toate canistrele, şi chiar şi pe scaunul liber se clătina un bidon plin.

— Cum a fost? întrebă Chimistul.

Inginerul îşi scoase ochelarii cu lentile întunecate şişi şterse faţa de transpiraţie şi de praf.

— Foarte plăcut, răspunse.

— Naţi întâlnit pe nimeni?

— Ba da, ca de obicei, cercurile, dar leam ocolit pe toate, am mers pe partea cealaltă a lăstărişului cu gropi. Ştii? Acolo aproape că nu sunt brazde. Doar că am avut ceva necazuri cu umplerea canistrelor. Ar fi fost bună o pompă.

— Vrem să mai mergem o dată, adăugă Fizicianul.

— Mai întâi trebuie să răsturnaţi apa…

— Ei, nu merită, sunt atâtea bidoane şi canistre goale aici. O să luăm altele şi apoi le turnăm pe toate o dată. Ce zici?

Se priviră în ochi unul pe celălalt, de parcă ar fi avut un gând ascuns. Chimistul nu observă gestul; îl miră doar graba lor neobişnuită. Descărcară canistrele cât ai bate din palme şi îndată ce puseră în portbagaj altele se urcară şi o zbughiră din loc, lăsând în urmă vârtejuri de praf, care încă mai pluteau pe câmpia scăldată în lumina rumenă a soarelui în amurg când Coordonatorul ieşi la suprafaţă.

— Nau venit? întrebă el.

— Ba da, au lăsat canistrele, au luat altele goale şi sau mai dus o dată.

Coordonatorul rămase uimit.

— Cum aşa, au plecat imediat?

Îi spuse Chimistului că o săl înlocuiască numaidecât şi coborî înăuntru. spre a transmite vestea celui care lucra la automatul universal. Nu era însă uşor de vorbit cu Ciberneticianul, care avea cam douăzeci de tranzistoare la urechi şi le scuipa în palmă ca pe nişte sâmburi. În jurul gâtului îşi înfăşurase câteva sute de fire desprinse din viscerele de porţelit, pe care le despica pe piept şi le lega cu o asemenea repeziciune, încât nu i se vedeau degetele. Uneori nu se mai mişca şi rămânea încremenit, mai bine de un minut; parcă întro nepământeană uluire îşi înfigea privirea în uriaşa schemă atârnată chiar în faţa lui.

Coordonatorul reveni la suprafaţă şi îl înlocui pe Chimist, care plecă să pregătească cina pentru toţi. Aşezânduse lângă aruncător, Coordonatorul îşi pierdu vremea notând diferite observaţii practice pe marginea cărţii de reparaţii alcătuite de Inginer.

De două zile îşi băteau capul cum să procedeze cu cei nouăzeci de mii de litri de apă infestată radioactiv, care se vărsase pe toată suprafaţa de deasupra intrării pentru utilaje. Era un cerc vicios, aparent de netrecut, peste care dădeau mereu: pentru a purifica apa, trebuia să fie pornite filtrele, dar la cablul de alimentare se putea ajunge numai prin locul inundat. Pe navă existau costume de scafandru, însă era nevoie de unul cu protecţie împotriva radiaţiilor, de care nu dispuneau. Nu merita săl pregătească în mod special şi săl înfăşoare în plumb; mai degrabă aşteptau să pornească automatele care se puteau scufunda sub apă.

Coordonatorul stătea sub pupa navei, pe care atârnă, o dată cu lăsarea amurgului, o lumină intermitentă, şi nota cât mai repede cei venea în minte, fiindcă lumina nu dura mai mult de trei secunde. Apoi râdea singur văzând mâzgălelile în care i se transformase scrisul pe întuneric. Când îşi privi ceasul, constată că se făcuse ora zece. Se ridică şi începu să umble de colocolo. Încercă să zărească farurile maşinii de teren, dar nu văzu nimic; lampa intermitentă făcea dificilă observarea. De aceea porni în direcţia din care urma să vină vehiculul.

Ca de obicei când era singur, îşi îndreptă ochii spre stele; Calea Lactee se înălţa abrupt în întuneric, dinspre Scorpion. Privirea îi alunecă în stânga, însă se opri mirat că cele mai intense stele ale Capricornului abia se zăreau, dispărând în scânteierea palidă, ca şi când Calea Lactee se extinsese şi le înghiţise; or, ele se aflau dincolo de ea. Deodată înţelese ce se întâmpla. Acolo, peste orizontul estic, cerul se scălda în flăcăii. Inima începu săi bată rar şi tare. Simţi un nod în gât, carei trecu repede. Cu maxilarele încleştate porni mai departe. Flăcările erau alburii şi joase, se stingeau pe alocuri; după o clipă de răgaz străluciră de câteva ori la rând. Închise ochii şi, încordânduşi auzul, ascultă cu luareaminte liniştea din jur, dar nu auzi decât clocotul sângelui său. Acum constelaţiile aproape nu se mai vedeau; el stătea nemişcat, cu ochii aţintiţi spre bolta cerului, care se acoperea de reflexe tulburi.

Iniţial dori să se întoarcă la navă şi săi scoată afară pe ceilalţi; puteau să meargă cu aruncătorul. Pe jos ar fi durat cel puţin trei ore. În afara vehiculului de teren mai avea un elicopter mic, dar zăcea în spaţiul invadat de apă, blocat între lăzi; văzuseră doar partea lui de sus, ce ieşea în afară, elicea se făcuse praf în timpul catastrofei, iar cabina arăta probabil şi mai rău. Rămânea totuşi apărătorul, se gândea că pot să se urce în el, pur şi simplu să deschidă de la distanţă chepengul de la intrarea pentru utilaje şi săl facă să treacă prin apa care sar fi scurs de altfel imediat. În apărător ar fi fost protejaţi de radioactivitate. Dar nu era sigur dacă chepengul se va deschide imediat şi nici nu ştia ceo să facă mai târziu, când toată suprafaţa din jurul navei sar fi transformat întro uriaşă pată radioactivă. Totuşi, dacă ar fi existat certitudinea că chepengul cedează…

Îşi propuse să mai aştepte zece minute şi dacă în acest interval nu va vedea luminile, vor porni. Era zece şi treisprezece minute. Coborî mâna cu ceasul. Aurora — da, nu se înşela — luneca încet dea lungul orizontului, ajungând în dreptul lui Alpha Phoenix, refugiinduse spre nord cu o şuviţă trandafirie în partea de deasupra şi una alburie dedesubt. Se uită din nou la cadranul ceasului. Mai erau patru minute, când văzu farurile.

La început arătau ca o luminiţă pâlpâind, ca o steluţă tremurând intens, apoi se delimitară, ţopăiau în sus şi în jos, în sfârşit începură să strălucească din ce în ce mai tare; acum auzea foşnetul rapid al roţilor rulând. Mergeau repede, dar fără să exagereze; el ştia că vehiculul poate fi forţat mai mult, iar faptul că nu se grăbeau prea tare îl linişti complet. Ca de obicei în astfel de împrejurări, simţi o furie crescândă.

Fără săşi dea seama, se îndepărtase de navă la o distanţă de trei sute de paşi, dacă nu mai mult. Maşina frână brusc şi Doctorul strigă:

— Urcă!

Se apropie în grabă, sări spre locul liber mutând bidonul şi simţi că e gol. Îi privi pe colegi — la prima vedere nimănui nu i se întâmplase nimic. Se aplecă şi atinse ţeava aruncătorului: era rece.

Fizicianul îl privi la rândul lui cu ochi inexpresivi. Fără a rosti o vorbă, aşteptă până ce se apropiară de navă. Inginerul viră brusc, forţa centrifugă îl presă pe Coordonator pe banchetă, canistrele goale începură să zornăie, iar vehiculul încremeni chiar lângă intrarea în tunel.

— Apa sa evaporat? întrebă Coordonatorul pe un ton indiferent.

— Nam reuşit să luăm apă, spuse Inginerul. Se întoarse spre el pe scaunul său rotativ. Nu sa putut ajunge la pârâu.

O mână întinsă arătă spre răsărit. Nimeni nu coborî. Coordonatorul se uită întrebător, când la Fizician, când la Inginer.

— Am observat încă de prima dată că acolo ceva sa schimbat, spuse Fizicianul, dar nu ştiam ce anume şi am vrut să fim siguri.

— Şi dacă sar fi schimbat atât de mult, încât nu vaţi mai fi întors, cu ce neam fi ales dintro asemenea precauţie? io întoarse Coordonatorul. Nuşi mai ascundea furia. Hai, gata, daţii drumul, spuneţi tot, nu mai tergiversaţi!

— Ei pregătesc ceva acolo, dea lungul pârâului, în jurul colinelor, în toate văile, dea lungul brazdelor mai mari, pe o întindere de kilometri întregi, spuse Doctorul.

Inginerul confirmă din cap.

— Prima dată, când încă era lumină, am observat coloane întregi de sfârleze mari, ce se deplasau şuierând în forma literei „V" şi aruncau pământ, de parcă ar fi făcut tranşee. Leam văzut mai bine abia la întoarcere, de pe vârful dealului, şi nu prea miau plăcut.

— Ce anume nu ţia plăcut? îl întrebă mai calm Coordonatorul.

— Faptul că sunt triunghiulare, iar vârful fiecărui triunghi este îndreptat în direcţia noastră.

— Minunat. Şi nepomenind nimic despre asta, aţi plecat întracolo încă o dată? Ştii cum trebuie calificată comportarea voastră?

— Poate că am făcut o prostie, spuse Inginerul. Am făcuto în mod cert, dar neam gândit că decât să începem iarăşi disputa, cine săşi rişte preţioasa viaţă şi aşa mai departe, mai bine să rezolvăm singuri chestiunea asta cât mai repede. Mam bazat pe faptul că, o dată cu înserarea, vor fi nevoiţi să lumineze cumva locul lucrărilor.

— Nu vau observat?

— Cred că nu. În orice caz, nam văzut nici un fel de semne în acest sens — nu neau atacat.

— Cum aţi venit acum?

— Aproape tot timpul pe creasta dealurilor, nu chiar pe vârf, ceva mai jos, încât să nu ne poată observa pe fundalul cerului. Fără lumini, se înţelege. De aceea a şi durat atât de mult.

— Asta înseamnă că de fapt naţi plecat cu gândul de a lua apă, canistrele fiind doar un pretext pentru al păcăli pe Chimist?

— Nu, nu chiar aşa, interveni Doctorul.

Stăteau în maşină, învăluiţi când de lumină, când de întuneric, în funcţie de flacăra intermitentă a balizei.

— Am vrut să mergem la pârâu mult mai departe, pe partea cealaltă, dar nu sa putut.

— De ce?

— Şi acolo se execută acelaşi fel de lucrări. Acum, adică la lăsarea întunericului, turnau un lichid numai în acele tranşee care ofereau atâta lumină, încât se putea vedea perfect.

— Ce poate fi?

Coordonatorul se uită la Inginer; acesta ridică din umeri.

— Păi, turnaseră ceva… oricum, un lichid prea diluat în comparaţie cu metalul topit.

— Cu ce îl transportau?

— Cu nimic. Aşezau ceva dea lungul brazdelor, presupun că un fel de conductă, dar nu pot să afirm cu certitudine.

— Împingeau metal lichid prin conductă?!

— Îţi spun că neam uitat pe întuneric cu binoclul, în condiţii proaste de iluminat. Mijlocul fiecărei tranşee luminează ca un filament de mercur, iar în jur totul e întunecat… de altfel, nicăieri nu neam apropiat mai mult de şapte sute de metri.

Lampa intermitentă se stinse şi o clipă rămaseră pe întuneric; apoi se aprinse din nou.

— Cred că trebuie so lichidăm, spuse Coordonatorul, ridicânduşi privirea. Şi asta neîntârziat.

— Cei acolo?

Privi în întuneric — lampa se stinsese din nou — şi îl văzură pe Chimist ieşind din tunel. Alergă spre ei şi află repede toată povestea. Între timp. Inginerul coborî în sala maşinilor şi opri legătura de curent. Lampa străluci pentru ultima oară şi se aşternu întunericul. Aurora se vedea la orizont şi mai clar. Se mutase ceva mai spre sud.

— Sunt acolo câtă frunză şi iarbă, spuse Inginerul, care se întorsese şi stătea lângă navă cu faţa spre auroră.

Chipul îi apărea cenuşiu în reflexele nemişcate.

— Ce, sfârlezele acelea mari?

— Nu, dubleţii. Puteau fi clar văzuţi pe fundalul luminos al lichidului din tranşee. Se grăbeau foarte tare — pesemne că, răcinduse, lichidul îşi sporea vâscozitatea. Se împrejmuiau din spate şi din părţi cu nişte grilaje. Partea din faţă, adică aceea îndreptată spre noi, rămânea liberă.

— Şi ce, acum stăm cu mâinile încrucişate şii aşteptăm? întrebă Chimistul pe un ton ridicat.

— Nici vorbă, răspunse Coordonatorul. Ne apucăm imediat să verificăm sistemele apărătorului.

Tăcură o clipă, privind lumina de pe cer. De câteva ori, ea străluci mai puternic.

— Vrei să dai drumul la apă? întrebă sumbru Inginerul.

— Deocamdată nu neam gândit la asta. O să încercăm să deschidem chepengul. Dacă instrumentele de control ne arată că mecanismele de închidere funcţionează, o săl tragem înapoi şi vom aştepta pur şi simplu. În timpul încercării, chepengul se va înclina doar câţiva milimetri şi, în cel mai rău caz, vor curge doitrei litri de apă. O asemenea pată radioactivă mică nu e o problemă, rezolvăm noi cumva. În schimb vom şti că în orice moment putem să ieşim cu apărătorul şi să avem libertate de manevră.

— Poate să rămână o pată, dar de pe urma vieţii noastre, spuse Chimistul. Sunt curios la ce o săţi folosească aceste experimente, dacă va fi un atac nuclear.

— Ceramita rezistă până la trei sute de metri de punctul zero.

— Şi dacă explozia se va produce la o sută?

— Apărătorul rezistă exploziei şi la o sută de metri.

— Îngropat în pământ, îl corectă Fizicianul.

— Ei şi? Dacă va fi nevoie, îl îngropăm.

— Chiar dacă explozia va fi la patru sute, chepengul se va bloca termic şi no să mai putem ieşi afară. O să fierbem în suc propriu!

— Toate asteas absurdităţi. Deocamdată bombele nu zboară şi, de altfel, de ce dracu' să no spunem, no să părăsim nava. Dacă o vor distruge, sunt curios din ce vei face alta!?

După aceste cuvinte ale Inginerului se aşternu tăcerea.

— Stai puţin, reflectă deodată Fizicianul, dar apărătorul nu e complet! Ciberneticianul a scos cipuri din el!

— Numai din automatul de ochire. Putem ochi fără automat. De altfel ştii că dacă se trage cu antiprotoni, chiar dacă ţintim alături, efectul va fi acelaşi.

— O clipă. Aş vrea să vă mai întreb ceva, spuse Doctorul şi toţi se întoarseră spre el.

— Ce anume?

— Nimic deosebit. Am vrut să întreb ce face dubletul…

După o secundă de tăcere, izbucni un hohot de râsete.

— Splendid! exclamă Inginerul.

Dispoziţia generală se schimbă, de parcă pericolul dispăruse cu totul.

— Doarme, spuse Coordonatorul. Cel puţin, înainte de opt, când mam uitat la el, dormea.

— Aproape că doarme tot timpul. Oare el mănâncă ceva? întrebă Doctorul.

— La noi nu vrea sa mănânce nimic. Nu ştiu ce mănâncă de obicei. Nu sa atins de nimic din ceea ce iam oferit.

— Da, fiecare are necazurile sale, oftă Inginerul, zâmbind în întuneric.

— Atenţie! se dezlănţui o voce de sub pământ. Atenţie! Atenţie!

Se întoarseră brusc. Din tunel ieşise marea creatură, închisă la culoare; tuşi înfundat şi se opri. În urma ei apăru Ciberneticianul cu o lanternă aprinsă la piept.

— Primul nostru automat universal! exclamă cu glas triumfător. Cei asta?… adăugă, uitânduse pe rând la feţele luminate ale colegilor. Ce sa întâmplat?

— Deocamdată nimic, îi răspunse Chimistul. Dar se pot întâmpla mai multe decât neam dori.

— Cum aşa? Avem automatul, zise puţin stânjenit Ciberneticianul.

— Da? Atunci spunei că poate începe!

— Ce anume?

— Să sape morminte!

După acest strigăt, Chimistul îi îmbrânci pe cei ce stăteau în picioare şi, cu paşi mari, porni orbeşte, în beznă. Coordonatorul rămase un moment nemişcat, uitânduse după el, apoi porni în aceeaşi direcţie.

— Ce i sa întâmplat? întrebă buimăcit Ciberneticianul, care nu înţelegea nimic.

— Un şoc, explică scurt Inginerul. În văile acelea dinspre răsărit pregătesc ceva contra noastră. Am constatat în timpul incursiunii. Sar putea să ne atace, dar nu se ştie cum.

— Să ne atace?

Ciberneticianul încă mai trăia în atmosfera muncii şi succesului său; se părea că nu realizează cei spune Inginerul. Se uita cu ochi mari la cei din faţa lui, după care se întoarse spre câmpie. Pe fundalul luminii palidargintii se întorceau agale două siluete. Ciberneticianul privi în urma sa: automatul, care domina asupra oamenilor, stătea în apropiere, nemişcat, parcă cioplit în piatră.

— Trebuie să facem ceva…, şopti ca pentru sine.

— Vrem să punem în mişcare apărătorul, spuse Fizicianul. Nu ştiu dacă iese sau nu ceva din asta, dar trebuie să ne apucăm de lucru. Spunei Coordonatorului săl trimită pe Chimist după noi; coborâm. Hai, îi făcu semn Ciberneticianului. Cel mai rău e să aştepţi aşa, cu mâinile încrucişate.

Intrară în tunel; automatul se opri o secundă, se întoarse brusc pe loc şi porni în urma lor.

— Priveşte, dispune de cuplare reversibilă, îi spuse Inginerul Doctorului, nu fără admiraţie în glas. Asta o să ne ajute, adăugă el, o săl trimitem pe Negru, blindatul nostru, sub apă. Celui cufundat nu i se pot adresa comenzile verbal.

— Dar cum? Prin radio? întrebă Doctorul distrat, de parcă ar fi spus orice, numai să nu se întrerupă conversaţia.

Urmărea pe fundalul văpăilor siluetele întunecate care reveneau. Semăna a promenadă nocturnă pe sub stele.

— Cu microemiţătorul, ştii doar…, începu Inginerul urmărindui privirea şi continuă pe acelaşi ton — asta fiindcă era deja sigur de reuşită.

— Da, încuviinţă Doctorul. De aceea se opunea de dimineaţă să părăsim Edenul…

— Nui nimic… Inginerul se întoarse înspre intrarea tunelului. Eu îl cunosc. Când o să începem, o săi treacă.

— Da, atunci totul o să treacă, acceptă Doctorul, pornind în urma lui.

Inginerul se opri, încercând săi studieze chipul prin întuneric, întrebânduse dacă repetarea acestor cuvinte nu ascundea ironie, dar nu văzu nimic — era prea întuneric.

După vreun sfert de oră, Coordonatorul şi Chimistul coborâră în rachetă. Înainte de a începe lucrul, îl trimiseră sus pe Negru, care înălţase în jurul gurii tunelului un val de pământ de doi metri, îl bătătorise, îl consolidase cu grinzi, după care trăsese sub sol lucrurile rămase la suprafaţă. În afara aruncătorului îngropat, mai rămăsese acolo doar vehiculul de teren. Naveau timp săl demonteze şi nu puteau să renunţe nici la ajutorul automatului.

La miezul nopţii se apucară serios de lucru. Ciberneticianul verifică toată instalaţia interioară a apărătorului, Fizicianul şi Inginerul reglau mica staţie a filtrelor contra radioactivităţii, iar Coordonatorul, în costum de protecţie, stătea deasupra puţului de la etajul inferior al sălii maşinilor. Automatul se strecură prin el până la fund şi acţionă la doi metri sub apă, la descurcarea cablurilor.

Se constată că după reparaţie filtrele prezentau o permeabilitate redusă din cauza afectării câtorva secţiuni, astfel încât, se descurcară prin accelerarea circulaţiei apei. Purificarea ei se făcea în condiţii mai curând manuale. Chimistul cerceta gradul de infestare radioactivă, recoltând din zece în zece minute eşantioane pentru analiză, întrucât analizorul automat se stricase, iar reparaţia lui lear fi luat mult timp.

La trei dimineaţa, apa era practic epurată. Rezervorul din care cursese se spărsese în trei locuri — inerţia îl proiectase în faţă, în suporţi, şi se izbise cu latura frontală de unul dintre principalele inele de rezistenţă ale blindajului. În criză de timp, în loc săl sudeze, împingeau pur şi simplu apa în celălalt rezervor gol, aflat deasupra; în condiţii normale, o asemenea amplasare asimetrică a încărcăturii ar fi fost de neconceput, dar, deocamdată, nava nu se pregătea de drum. După pomparea apei, suflară cu aer comprimat încăperea de la fund. Pe pereţi mai rămăseseră ceva resturi radioactive, dar nu le mai băgară în seamă. Până unaalta nimeni nu avea de gând să intre acolo. Trecură la cea mai importantă acţiune: deschiderea capacului de la intrarea utilajelor. Lămpile de control indicau funcţionarea normală a mecanismului de închidere, cu toate acestea la prima încercare refuză să se deschidă. Ezitară o clipă dacă să mărească sau nu presiunea hidraulică, însă Inginerul hotărî că e mai bună o examinare din exterior; de aceea ieşiră la suprafaţă.

Nu era uşor să ajungi la chepengul aflat sub fuzelaj, acum la peste patru metri deasupra solului. Construiră în grabă o schelă din resturi metalice; treaba merse repede, automatul suda fragmentele de oţel întro platformă butucănoasă, dar solidă. Începură examinarea la lumina lanternelor şi a reflectorului.

La răsărit cerul începuse să se întunece şi nu se mai vedeau văpăile, dar stelele păleau lent şi picături mari de rouă se prelingeau pe plăcile de ceramită de deasupra lor.

— Curios, spuse Fizicianul, mecanismul e în ordine şi chepengul arată perfect. Prezintă doar o mică hibă şi anume aceea că nu se mai deschide.

— Numi plac enigmele! exclamă Ciberneticianul.

Lovi cu mânerul pilei în metal.

Inginerul nu spuse nimic, era furios.

— Stai puţin, interveni Coordonatorul, dar prin metoda veche, verificată de nenumărate generaţii?…

Şi ridică un baros de opt kilograme ce zăcea la picioarele lui pe schelă.

— Poate fi ciocănită marginea, dar numai o dată, acceptă Inginerul, după un moment de ezitare; nui plăceau asemenea „metode".

Coordonatorul se uită pieziş la automatul negru, care se contura ca un monument colţuros în cenuşiul zorilor, susţinând cu pieptul platforma. Prinse ciocanul în mâini şi, fără să se avânte prea tare, începu să lovească. Izbea ritmic, aplicând lovitură după lovitură; blindajul răspunse printrun sunet puternic şi scurt. Fiecare lovitură nimerea câţiva centimetri mai departe, nu era comod să loveşti în sus, era nevoie de efort fizic; seria ecourilor ritmice se perturbă, amestecânduse cu un geamăt nou, grav, de parcă ar fi reacţionat sub ei solul însuşi. Auziră un şuier prelung şi tot mai intens, apoi un duduit surd, iar schela începu să vibreze convulsiv.

— Jos! strigă Fizicianul.

Săriră unul câte unul de pe schelă, dar automatul nici nu se mişcă. Se făcuse cenuşiu dea binelea. Câmpia şi cerul arătau tot cenuşii. Un alt geamăt morocănos şi un şuier penetrant păreau săi acopere; instinctiv se chirciră, cu capetele între umeri sub carcasa uriaşului corp al navei. Mai departe, la câteva sute de metri, terenul ţâşni ca un gheizer vertical; ecoul ce însoţea această mişcare era ciudat de slab, atenuat.

Alergară spre tunel. Automatul porni în urma lor. Săriră înăuntru. Coordonatorul şi Inginerul se opriră la adăpostul valului de pământ. Întreg orizontul din partea de răsărit gemea de bubuituri subterane, un duduit se rostogolea peste câmpie, şuierul se multiplica, se înteţea, încât nu se mai puteau distinge notele singulare. Cerul intona un cântec de orgă, de parcă escadrile de supersonice invizibile veneau direct asupra lor; în întreaga zonă de la marginea câmpiei ţâşneau stropi mici de nisip închegat şi bulgări de pământ. Jeturile se profilau sumbru pe fundalul plumburiu al cerului, solul tremura, iar de pe valul de pământ se rostogoleau fărâme mici şi alunecau spre capătul tunelului.

— Civilizaţie absolut normală, auziră vocea Fizicianului de undeva de jos. Nui aşa?

— Numai zboruri sau frânturi de zbor, mormăi Inginerul.

Coordonatorul nul putea auzi, văzduhul zumzăia neîntrerupt, ţâşneau rafale de nisip, dar jeturile nu se apropiaseră prea mult de navă. Stătură aşa, scufundaţi până la umeri, câteva minute bune, însă nimic nu se schimbă. Murmurul intens de la orizont se contopi întrun zgomot prelung, gros, aproape neschimbat, dar nu se mai auzeau exploziile — proiectilele cădeau aproape fără zgomot, pământul, răscolit zdravăn, se împrăştia, era atâta lumină, încât văzură micile umflături ca nişte cuiburi de cârtiţă, adunate în jurul locurilor lovite.

— Aduceţi binoclul! strigă Coordonatorul, aplecânduse în interiorul tunelului.

Peste o clipă îl ţinea în mână. Fără ai spune Inginerului despre ce era vorba, se minuna din ce în ce mai tare; iniţial crezuse că artileria care îi atacase trăsese primele focuri de corectare a distanţei şi de fixare a obiectivului, dar proiectilele se succedau în continuare la fel. Cercetă zona cu binoclul şi văzu jeturi ţâşnind din toate părţile, când mai aproape, când mai departe, neapropiinduse de ei nici măcar la două sute de metri.

— Cei acolo? Nu e nimic atomic, nu?! se auzi o voce înfundată din interiorul tunelului.

— Liniştiţivă, nu! strigă cu efort.

Inginerul îşi apropie faţa de urechea lui.

— Vezi? Numai rateuri!

— Văd!

— Ne împresoară din toate părţile.

Clătină din cap. Inginerul examina acum câmpia cu binoclul. Soarele avea să răsară dintro clipă în alta. Cerul palid, parcă spălăcit, se acoperea de un albastruapos. Pe câmpie nu se mişca nimic în afara buchetului de ţinte ce înconjurau racheta şi dealul în care acesta se înfipsese; ţintele trasau un cerc stufos, care se risipea numaidecât şi renăştea imediat din pământ ca un bizar gard viu licăritor.

Coordonatorul se hotărî deodată; ţâşni din tunel şi din trei salturi se căţără pe vârful colinei. Aici se lăsă la pământ şi privi în partea opusă, pe care no putea vedea din tunel. Imaginea era aceeaşi: un vast arc de ţinte se contura în urma buchetului de explozii, ce fâlfâiau şi scoteau trombe de praf.

Cineva se trânti lângă el pe terenul uscat — era Inginerul. Stăteau lungiţi, cap lângă cap, urmărind cele ce se întâmplau; aproape că nu se mai auzea bubuitul continuu dinspre orizontul care curgea în valuri de fier, uneori parcă îndepărtânduse — era efectul vântului, trezit de primele raze ale soarelui.

— Nici vorbă de rateuri! strigă Inginerul.

— Darce poate fi?!

— Nu ştiu. Să mai aşteptăm…

— Să intrăm!

Coborâră panta; deşi proiectilele nu cădeau în apropiere, nu era deloc plăcut sub urletul şi şuieratul ce nu mai conteneau. Săriră unul după altul în tunel. Instalară la intrare automatul şi pătrunseră în navă trăgândui şi pe ceilalţi după ei. În bibliotecă, unde poposiră, nu se auzea mare lucru, nici măcar vibraţiile terenului nu se resimţeau.

— Aşadar? Vor să ne ţină aşa'? Să ne înfometeze? întrebă Fizicianul mirat, după ce povestiră tot ce reuşiseră să vadă.

— Dracu' ştie! Aş vrea să văd de aproape un asemenea proiectil, spuse Inginerul. Dacă vor face o pauză, merită să dăm o fugă.

— Automatul o să dea o fugă! zise rece Coordonatorul.

— Automatul?! aproape că gemu Ciberneticianul.

— No să i se întâmple nimic, nuţi fie teamă.

Simţiră o vibraţie foarte slabă a corpului navei. Se uitară unul la altul.

— Am fost loviţi! strigă Chimistul şi se urni din loc.

— Mută focul, spuse cu oarecare ezitare Coordonatorul, care se grăbi spre tunel.

Sus, aparent nu se schimbase nimic. Orizontul vuia, dar sub pupa navei, pe nisipul însorit, zăcea ceva negru, împroşcat, ca un sac cu alice spart. Încercară să găsească locul în care ciudatul proiectil se izbise de carcasă; ceramita nu trăda, însă nici cea mai mică urmă. Înainte ca ceilalţi să se fi oprit în spatele său, sări în fugă spre pupa şi cu ambele mâini începu să introducă fragmente din el în tocul binoclului. Încă mai erau calde.

Se întoarse cu prada şi de îndată toţi începură să ţipe la el, mai ales Chimistul.

— Nu eşti în toate minţile! Sar putea să fie radioactive!

Alergară înăuntru, dar constatară că resturile nu erau radioactive. Arătau foarte ciudat, nici o urmă de la carcasă sau de la vreun alt strat mai gros al proiectilului, pur şi simplu o mulţime de grăunţe extrem de mărunte ce se sfărâmau între degetele lor întro pilitură metalică granulată, lucioasă ca unsoarea.

Fizicianul examină acest praf cu lupa, ridică din sprâncene, scoase microscopul din dulap, se uită şi ţipă.

— Ei, ce e?!

Aproape căi traseră capul cu forţa de deasupra lentilei.

— Ne trimit ceasuri…, spuse cu voce slabă Chimistul, când îşi ridică la rândul său ochiul de la microscop.

În câmpul de observaţie zăceau risipite în lănţişoare şi spirale zeci şi sute de rotiţe dinţate micuţe, axuri îndoite şi arcuri: traseră măsuţa cu microscopul, aşezară sub obiectiv noi eşantioane şi văzură acelaşi lucru.

— Cear putea fi asta? exclamă Inginerul.

Fizicianul alerga prin bibliotecă de la un perete la altul, cu părul vâlvoi, se ridica, se uita la ei cu privirea rătăcită şi alerga mai departe.

— Un mecanism extrem de complicat — ceva oribil, pur şi simplu. În asta — Inginerul cântări în mână o grămăjoară de pulbere metalică — există probabil miliarde, dacă nu chiar bilioane din acele biluţe blestemate! Hai să mergem sus, se hotărî el brusc, să vedem ce se întâmplă.

Canonada continua fără nici o schimbare. Automatul înregistrase, din momentul sosirii sale la post, o mie o sută nouă ţinte.

— Să încercăm acum chepengul, îşi reaminti deodată Chimistul, după ce reveniră în navă.

Ciberneticianul stătea aplecat deasupra microscopului şi examina resturile de proiectil, fragment cu fragment. Nu răspundea când cineva i se adresa.

Era greu să stai şi să nu faci nimic; plecară aşadar în sala maşinilor. Lămpile de control ale mecanismului de închidere încă mai luminau. Inginerul manevră doar maneta şi indicatorul tremură docil; chepengul se mişcase. Imediat îl închise la loc şi spuse:

— Putem pleca în orice moment cu apărătorul!

— Chepengul va atârna în aer, spuse Fizicianul.

— Nare importanţă, o să rămână la un metru şi jumătate de sol. Pentru apărător nu e mare lucru. O să se strecoare.

Deocamdată însă nu trebuia neapărat să plece; se întoarseră deci în bibliotecă. Ciberneticianul încă mai zăbovea deasupra microscopului. Era în transă.

— Lăsaţil, poate dă peste ceva, spuse Doctorul. Şi acum… trebuie să facem ceva. Propun să ne continuăm, fireşte, munca la repararea navei.

Se ridicară încet de la locurile lor. Ce altceva le rămânea de făcut? Toţi cinci coborâră în sala de comandă, în care rămăseseră cele mai multe urme ale distrugerilor. La sistemul de distribuţie era multă muncă migăloasă, asemănătoare aproape cu cea a ceasornicarului; fiecare circuit trebuia verificat mai întâi fără comutatoare, apoi sub tensiune; din când în când Coordonatorul se ducea sus şi se întorcea fără să scoată o vorbă. Nimeni nul mai întreba nimic. În sala de comandă, afundată la cincisprezece metri sub pământ, se resimţea legănatul delicat al solului. Aşa trecu prânzul. Încetîncet, lucrul avansa. Ar fi mers mult mai repede cu ajutorul automatului, dar postul de observaţie era indispensabil. Până la ora unu înregistrase peste opt mii de ţinte.

Deşi nimănui nui era foame, pregătiră prânzul şi mâncară —forţat, pentru sănătate, cum susţinea Doctorul. Acum nu mai aveau probleme cu masa şi nu mai erau obligaţi să spele vasele, le puneau doar în aparatul de spălat. La două şi douăsprezece minute vibraţiile încetară brusc. Toţi lăsară lucrul şi alergară prin tunel la suprafaţă. Un nor firav acoperea cerul, întreaga câmpie scăldată întro lumină azurie zăcea în liniştea încinsă, pulberea delicată ridicată de explozii se aşternea încetişor; se lăsase o linişte de moarte.

— Gata? întrebă nesigur Fizicianul.

Vocea lui răsună ciudat de puternic, după ce ore în şir se deprinsesem cu vuietul acela neîntrerupt.

Ultima lovitură marcată de automat avea numărul de ordine zece mii şase sute patru.

Ieşiră încet din tunel. Nu se întâmpla nimic. La douătrei sute de metri în jurul navei se întindea o centură de teren măcinat mărunt; din loc în loc unele gropi se reuneau în adâncituri mai întinse. Doctorul se căţără pe buza malului de pământ.

— Încă nu! îl opri Inginerul. Să mai aşteptăm.

— Cât?

— Cel puţin o jumătate de oră, ba chiar o oră.

— Bombe cu efect întârziat? Dar ei nau acolo explozibil!

— Nu se ştie.

Soarele se ivi dintre norii rari şi începu să strălucească. Stăteau în picioare şi priveau în jur; vântul aproape încetase, aerul se încălzea. Coordonatorul auzi primul un foşnet.

— Cei asta? şopti el.

Îşi încordară auzul. Şi lor li se părea că aud ceva! Foşnetul semăna cu cel produs de vânt atunci când mişcă frunzele tufişurilor. Dar în raza privirii nu erau nici tufişuri, nici frunze, nimic, în afara nisipului răvăşit. Văzduhul atârna mort, închis; departe, deasupra gropilor, zarea dogorea din cauza arşiţei. Foşnetul persista.

— Din partea asta?

— Da!

Vorbeau în şoaptă. Sunetul se auzea deja din toate părţile, la fel.

— Nu e vânt, interveni încet Chimistul.

— Nu, nu e de la vânt. De acolo vine, dinspre proiectilele acelea…

— Mă duc până acolo.

— Ai înnebunit? Şi dacă sunt detonatoare?

Chimistul păli. Se retrase de parcă ar fi vrut să intre din nou în tunel. Dar era atâta lumină, nu mişca nimic, toţi ceilalţi nu se urniră, încât strânse din dinţi şi rămase şi el. Foşnetul, uniform şi iute, curgea de pretutindeni. Stăteau gârboviţi, cu muşchii încordaţi, fără să se mişte, ca în aşteptarea inconştientă a unei lovituri; era de o mie de ori mai rău decât canonada! Soarele atârna la zenit, umbrele norilor învolburaţi alunecau lent pe câmpie; norii, îngrămădiţi unii peste alţii, arătau ca nişte insule albe.

La orizont, nimic nu se mişca; pretutindeni era pustiu; dispăruseră până şi cupele cenuşii ale căror contururi se înălţau în faţă neclar pe fundalul dunelor de nisip, îndepărtate! Abia acum le observară absenţa.

— Priviţi!

Fizicianul strigase. Arăta cu mâna înaintea sa. Dar concomitent se întâmpla ceva bizar în toate părţile. Oriunde ai fi privit, se vedea acelaşi lucru. Terenul răvăşit de gropi tremura. Începu să se mişte. Din el ţâşnea ceva ce scânteia în soare, pretutindeni acolo unde căzuseră proiectilele. O linie aproape egală, ca un pieptene, de tulpiniţe lucioase, pe alocuri în patru, alteori în cinci sau şase rânduri. Din pământ creştea ceva atât de repede încât, încordând privirea, sar fi putut vedea aproape cum avansează acea creştere:

Cineva ieşi în fugă din tunel, goni înainte, de parcă nu iar fi văzut pe cei de acolo, direct spre linia flăcăruilor lucioase. Ciberneticianul. Îl strigară şi alergară după el.

— Ştiu, strigă el, ştiu!

Căzu în genunchi în faţa rândurilor sticloase ale tulpiniţelor. Ieşiseră din pământ de un deget, la bază erau groase cât pumnul. În jurul fiecăreia nisipul fremăta, în adânc ceva tremura febril, se agita, lucra de zor. Se auzea parcă cernerea a miliarde de firişoare extrem de delicate.

— Spermatozoizi mecanici! strigă Ciberneticianul.

Încercă să sape cu mâinile terenul din jurul celei mai apropiate tulpini. Nu reuşi. Nisipul era fierbinte. Ridică mâinile în sus. Cineva alergă după cazma, se apucară serios de săpat. Amestecate cu bucăţele de pământ, începură să lucească vinişoare dintrun material ca oglinda, segmentate, lungi, încâlcite ca nişte rădăcini.

Materia era dură, răsuna ca metalul sub loviturile cazmalei; când ajunseră la o adâncime de peste un metru, încercară să smulgă acea formaţiune ciudată, dar nici măcar nu se urni din loc, atât de concrescută era cu celelalte.

— Negru! se declanşă un cor de voci parcă dintrun singur piept.

Automatul sosi, nisipul ţâşni sub picioarele lor.

— Smulge!

Cleştii prinseră ramificaţiile lucioase, groase cât braţul unui bărbat. Torsul de oţel se încordă. Observară cum tălpile încep să se afunde încet în pământ. Un sunet asemănător vibraţiei unei strune încordate la maximum se desprinse din trunchiul său. Se îndreptă — se împotmolise.

— Laso! strigă Inginerul.

Negru îşi scoase cu greu tălpile din strânsoarea terenului şi rămase nemişcat.

Şi ei stăteau încremeniţi. Gardul de oglindă ajunsese la o jumătate de metru înălţime. La poale, chiar pe pământ, căpăta o culoare ceva mai închisă, azuriulăptoasă, în timp ce partea de sus creştea în continuare.

— Da, spuse liniştit Coordonatorul.

— Vor să ne închidă?

Tăcură un moment.

— Oare nu este totuşi ceva primitiv? în definitiv am putea ieşi acum, spuse Chimistul.

— Abandonând nava, răspunse Coordonatorul. Se pare că cei veniţi în recunoaştere au examinato bine! Au tras, aproape perfect, în brazda trasată de discurile lor.

— Întradevăr!

— Spermatozoizi neorganici, spuse Ciberneticianul. Se liniştise. Îşi scutură mâinile de nisip şi de argilă. Grăunţe neorganice, sămânţă, înţelegeţi? Au plantato cu artileria!

— Ăsta nu e metal, spuse Chimistul. Negru lar fi îndoit. E ceva în genul supranitului sau ceramitei, tratate cu elemente fortifiante.

— Nu, nui altceva decât nisip! strigă Ciberneticianul. Nu înţelegi, e un metabolism anorganic. Nisipul e transformat catalitic întrun derivat al siliciului, cu structură moleculară superioară, şi fac din el acele artere, aşa cum plantele îşi extrag sărurile din sol.

— Crezi? spuse Chimistul.

Se aşeză în genunchi şi atinse suprafaţa lucioasă. Îşi ridică privirea.

— Dar dacă ar nimeri pe alt fel de sol? întrebă el.

— Sar adapta. Sunt sigur. De asta sunt aşa de complicate: sarcina lor este de a produce totdeauna o substanţă cât mai tare, cât mai rezistentă dintre toate cele posibile pe care le au la dispoziţie.

— Oh, dacă nu e nimic altceva, apărătorul o să muşte totul. Şi no săşi rupă dinţii! zâmbi Inginerul.

— Vasăzică neau atacat? spuse încet Doctorul.

Îl priviră cu uimire.

— Dar asta ce este, nu e atac?

— Nu. Aş numio, mai degrabă, o încercare de a se apăra. Vor să ne izoleze.

— Şi atunci? Stăm cu mâinile în sân şi aşteptăm? Până vom ajunge viermi sub cupola de sticlă?

— Pentru ce vă trebuie apărătorul?

Ezitară o clipă.

— De apă nu mai avem nevoie. Nava vom reuşi probabil so reparăm întro săptămână. Să zicem în zece zile. Sintetizatoarele atomice vor porni dintrun moment în altul. Nu cred că va fi o cupolă. Mai curând, un zid înalt. O barieră de netrecut pentru ei, deci, aşa cum speră ei, la fel va fi şi pentru noi. Datorită sintetizatoarelor vom avea hrană. De la ei navem nevoie de nimic, iar mai clar deatât nu puteau să ne dea de înţeles că nu suntem doriţi…

Îl ascultară posomorâţi. Inginerul privi în jurul său. Tufişurile lucioase îi ajungeau până la genunchi. Se uneau. Se sudau între ele. Foşnetul era acum puternic ca zumzăitul venind de sub pământ a sute de stupi invizibili. Rădăcinile vineţii de pe fundul gropii se umflaseră, devenind groase ca nişte trunchiuri de copac.

— Te rog, adul aici pe dublet, spuse pe neaşteptate Coordonatorul.

Doctorul se uita la el de parcă nar fi auzit bine.

— Acum? Aici? Pentru ce?

— Nu ştiu. Adică… aş vrea săl aduci. Bine?

Doctorul aprobă din cap şi plecă. Ceilalţi stăteau la soare tăcuţi. Apăru Doctorul. Uriaşul gol se strecură cu greu din tunel, sări valul de pământ, părea vioi şi parcă mulţumit, se ţinea aproape de Doctor şi bolborosea încetişor. Deodată faţai mică şi plată se concentră, ochiul albastru privea fix înainte, începu să sufle din greu. Se răsuci cu tot trunchiul. Începu să scâncească îngrozitor. In salturi mari se apropie de barajele de oglindă, ca şi când ar fi dorit să se năpustească asupra lor, alergă în goană în lung şi în lat, ţopăind caraghios, şi ocoli întreg circuitul, gemând mereu şi tuşind bizar. Veni în fugă spre Doctor, începu săl ciupească de combinezon, în dreptul pieptului, cu degeţelele noduroase zgârie materialul elastic, îl privi în ochi; era leoarcă de sudoare, îl împinse pe Doctor, sări în lături, reveni, brusc mai privi încă o dată în jur, îşi absorbi micul tors în trunchiul său, cu un zgomot neplăcut, şi dispăru pe gura neagră a tunelului.

Timp de o secundă îi mai văzură tălpile turtite, tremurânde, după care o zbughi înăuntru. Oamenii tăcură un timp.

— Te aşteptai la aşa ceva? îl întrebă Doctorul pe Coordonator.

— Nu. Nu ştiu. Zău… Mă gândeam doar că sar putea să nui fie străin. Mă aşteptam la o anumită reacţie. De neînţeles, să zicem. Dar la una ca asta, nu!

— Sar putea numi o reacţie semnificativă? bombăni Fizicianul.

— întrun anumit sens, da, răspunse Doctorul. El ştie toate astea. În orice caz, cunoaşte ceva similar şi se teme. Pentru el este cu siguranţă un fenomen groaznic, extrem de periculos.

— O execuţie… de tip Eden? suflă încet Chimistul.

— Nu ştiu. Oricum, asta ar arăta că folosesc acest „zid viu" nu numai pentru oaspeţii planetari. De altfel poate fi sădit şi fără' artilerie.

— Sau poate lui îi e teamă de tot ce luceşte? spuse Fizicianul. O simplă ipoteză care ar explica şi povestea cu centura aceea lucioasă.

— Nu, iam arătat oglinda şi nici nu sa temut, nici nu sa arătat interesat de ea, spuse Doctorul.

— Ca atare, nui nici prost, nici handicapat, adăugă Fizicianul.

Stătea acum lângă barajele de sticlă cei ajungeau deja până la brâu.

— Câinele în care sa tras se teme de armă.

— Ştiţi ce, interveni Coordonatorul, mi se pare că am ajuns întrun punct mort. Ce facem mai departe? Reparaţiile rămân reparaţii, dar aş vrea…

— O nouă expediţie? suflă Doctorul.

Inginerul surâse sumbru.

— Da? Eu merg cu voi. Până unde? Până în oraş?

— Asta ar însemna o anumită confruntare, interveni repede Doctorul. Fiindcă no să treci altfel, decât cu apărătorul. Iar pe treapta de civilizaţie pe care am reuşit să o atingem prin eforturi comune, având la îndemână arma antiprotoni, nici no săţi dai seama când o să începi să tragi. Trebuie să evităm lupta cu orice preţ. Războiul este cel mai prost mod de a aduna cunoştinţe despre o cultură străină.

— Nici nu mam gândit la război, răspunse Coordonatorul. Apărătorul este un ascunziş perfect, tocmai fiindcă poate rezista atât de mult. Totul pare să arate că populaţia pe Eden este puternic diferenţiată şi că nu am putut stabili un contact până acum cu categoria socială care întreprinde acţiuni raţionale. Înţeleg că ar fi gata să interpreteze deplasarea în direcţia oraşului ca pe un contraatac. A rămas încă necercetată partea de vest. Doi oameni sunt deajuns pentru a deservi vehiculul, restul pot să rămână şi să lucreze la navă.

— Tu şi Inginerul?

— Nu neapărat. Pot pleca…

— Voi avea nevoie de un al treilea, familiarizat cu apărătorul, îl întrerupse Inginerul.

— Cine vrea să meargă?

Toţi se arătară dornici. Coordonatorul zâmbi fără să vrea.

— Tunurile abia au încetat să bubuie şi otrava curiozităţii vă mistuie! declamă el.

— Să mergem! exclamă Inginerul. Desigur, Doctorul vrea să fie cu noi, ca exponent al judecăţii sănătoase şi al cumpătării. Perfect. E bine să rămâi, îi spuse Coordonatorului, fiindcă tu cunoşti succesiunea operaţiunilor. Mai bine puneţil de la început pe Negru la treabă, dar nu începeţi săpăturile sub navă până nu ne întoarcem. Aş dori să mai verific o dată calculele statistice.

— Ca exponent al raţiunii aş dori să întreb care este scopul acestei expediţii, spuse Doctorul. Deschizândune drumul, păşim în fază de conflict, indiferent că vrem sau nu.

— Oferăne o contrapropunere, răspunse Inginerul.

Ascultau foşnetul liniştit, aproape melodios, al gardului în creştere, care avea să le depăşească în curând înălţimea capetelor.

— Nam nici una, recunoscu Doctorul. Evenimentele neo iau mereu înainte şi până acum toate planurile făcute anterior au eşuat. Poate că mai înţelept ar fi să ne abţinem de la orice incursiune. Peste câteva zile nava va fi aptă de zbor. Înconjurând planeta la înălţime mică, vom putea afla, probabil, mai mult şi mai în voie decât până acum.

— Nu crezi nici tu ce spui, i se împotrivi Inginerul. Dacă nu putem afla nimic examinând totul de aproape, ce ne oferă zborul la înălţime, deasupra atmosferei? Iar înţelepciunea? O. Doamne… Dacă oamenii ar fi fost înţelepţi, noi nu neam fi aflat aici niciodată. Ce găseşti înţelept în navele care zboară spre stele?

— Demagogie, mormăi Doctorul. Ştiam că no să vă conving, adăugă el.

Porni încet dea lungul barajului sticlos.

Ceilalţi se întoarseră spre navă.

— Nu conta pe descoperiri senzaţionale… presupun că în vest se întinde un teren similar cu cel de aici, spuse Coordonatorul către Inginer.

— De unde ştii?

— Nu puteam pica tocmai în centrul unui deşert. La nord — fabrica, la răsărit — oraşul, la sud — muntele cu „cartierul" din depresiune… ne aflăm cel mai probabil la marginea unei fâşii care se extinde spre vest.

— Sar putea. O să vedem.