VI

În dimineaţa zilei următoare, Fizicianul şi Inginerul scoaseră patru litri de soluţie îmbogăţită în săruri de uraniu din rezervorul pilei. Lichidul se afla în mijlocul laboratorului descongestionat, întrun recipient de plumb cu capac, ridicat cu ajutorul unor cleşti cu mânere lungi. Amândoi purtau costume de protecţie din plastic, umflate ca nişte baloane, şi măşti de oxigen sub glugă. Măsurau cu mare atenţie cantităţile de lichid preţios, având grijă să nu verse vreo picătură. Erau de ajuns patru centimetri cubi pentru a se declanşa reacţia în lanţ. Tuburi capilare din sticlă de plumb serveau drept încărcătoare ale aruncătoarelor, fixate în stative pe masă. Când terminară treaba, verificară cu contorul Geiger, răsucind fiecare aruncător în toate părţile şi, zgâlţâindul, nu observară nici un fel de scurgeri.

— Nu accelerează, e normal, spuse cu satisfacţie Fizicianul, cu vocea schimbată din cauza măştii.

Uşa blindată a tezaurului radioactiv, un bloc de plumb pe ax, se răsuci încet o dată cu răsucirile mânerului. Puseseră înăuntru vasul cu uraniu, iar când zăvoarele se închiseră, îşi scoaseră uşuraţi glugile şi măştile de pe feţele asudate.

Restul zilei trudiră la vehiculul de teren. Întrucât clapa de avarie era blocată cu apa infestată, mai întâi îl demontară în părţile ce puteau fi scoase prin tunel la suprafaţă. Nu reuşiră fără să mai lărgească două dintre locurile cele mai înguste. Vehiculul aproape că nu avea nevoie de reparaţii, dar era inutilizabil, deoarece, din cauza nefuncţionării reactorului atomic, nu dispuneau de amestecul cu radioizotopi, care, producând curent în mod nemijlocit, îi acţiona motoraşele electrice. Era cam cât un pat de campanie. Încăpeau în el patru inşi, incluzândul şi pe cel care conducea; în spate avea un portbagaj din gratii, neacoperit, cu o capacitate de două sute de kilograme. Cele mai amuzante erau roţile, al căror diametru se putea regla în timpul mersului prin pomparea de aer în anvelopele speciale, astfel încât să atingă chiar o înălţime de un metru şi jumătate.

Pregătirea amestecului de tracţiune dură şase ore, dar era suficient un singur om care să vegheze activitatea reactorului. În acest răstimp, Inginerul şi Coordonatorul se deplasară în patru labe prin tunelele de întreţinere, trăgând şi controlând cablurile pe o distanţă de optzeci de metri, între cabina de comandă şi tabloul de distribuţie al sălii maşinilor. Chimistul construise la suprafaţă ceva în genul unei bucătării infernale, sub acoperământul navei, şi fierbea în vase termice o grăsime ce bolborosea la foc mic, ca un vulcan noroios. El dizolva, topea şi amesteca bucăţile de plastic sărite din dispozitivele avariate, scoase din navă în găleţi. Alături aşteptau matriţele; intenţiona să toarne din nou plăcile de distribuţie sparte din cabina de comandă. Era furios şi navea chef de vorbă, fiindcă primele forme se dovediseră casante.

Coordonatorul, Chimistul şi Doctorul urmau să pornească spre sud la ora cinci, cu trei ore înainte de asfinţit. Ca de obicei, nu reuşiră să respecte orarul şi abia aproape de ora şase totul era pregătit şi împachetat. Pe cel deal patrulea scaun puseseră aruncătorul. Luară cu ei puţine lucruri, în schimb aşezară în spatele portbagajului o canistră de o sută de litri pentru apă — una mai mare nu putea fi scoasă prin tunel.

După prânz, Inginerul, înarmânduse cu un binoclu mare, se urcă pe fuzelajul ieşit din pământ păşind cu atenţie. Nava se înfipsese în sol sub un unghi foarte mic, dar, datorită lungimii ei, capătul fuzelajului cu ajutajele paletelor se înălţa mult deasupra câmpiei. Găsind un loc confortabil între baza lărgită în formă de con a ajutajului superior şi curbura corpului principal. Inginerul se uită mai întâi în spatele său, în jos, dea lungul cilindrului uriaş, luminat de soare, unde în pata neagră de la capătul tunelului stăteau oamenii, mici ca nişte cărăbuşi, apoi îşi fixă binoclul la ochi cu ambele mâini, apăsândul cu grijă. Mărită considerabil, imaginea tremura din cauza efortului braţelor, căci trebuia săşi sprijine coatele de genunchi, ceea ce nu era uşor. „E foarte simplu", se gândi el, „să aluneci de aici". Suprafaţa tare, de ceramită, pe care nu se putea zgâria nimic, era atât de netedă, încât la pipăit părea alunecoasă, parcă frecată cu un strat subţire de grăsime. Se propti cu talpa de cauciuc a ghetei de partea bombată a carcasei şi începu să scruteze sistematic cu binoclul linia orizontului.

Văzduhul tremura din pricina arşiţei. Aproape că simţea cum îl ciupeşte soarele de faţă, privind spre sud fără speranţa că va vedea ceva. Era bucuros că Doctorul acceptase cu plăcere planul Coordonatorului, cu care toţi fuseseră de acord. El însuşi il prezentase. Doctorul nici nu voise să audă de scuze, transformând totul întro glumă. Îl mirase şi chiar îl intrigase, totuşi, finalul discuţiei. Rămăseseră doar el cu Doctorul şi părea că nu mai au nimic de spus, când acesta din urmă îi atinsese pieptul, cu un aer îngândurat.

— Vroiam să te întreb ceva… Aha! Ştii cum să ridici nava vertical, după ce o reparăm?

— Mai întâi trebuie să pornim automatele grele şi maşina de excavat…, începu el.

— Nu, îl întrerupsese Doctorul, ştii că nu mă pricep la detalii tehnice, spunemi doar dacă tu însuţi ştii cum să faci asta.

— Te sperie cifra de şaisprezece mii de tone, nui aşa? Arhimede era gata să mişte Pământul dacă ar fi avut un punct de sprijin. O să săpăm în jurul ei şi…

— Scuzămă, nu aşa! Nu mă interesează teoretic sau dacă cunoşti metodele din manuale, ci dacă eşti sigur că o să te pricepi să faci asta. Stai puţin! Şi dacă poţi sămi dai cuvântul că, spunând da, chiar aşa e.

În acel moment, Inginerul ezitase. În programul lucrărilor, încă destul de confuz, existau câteva puncte neclare, dar îşi spusese de fiecare dată că o să se descurce cumva, când va ajunge în faza aceea, cea mai dificilă. Înainte de a răspunde, Doctorul îl prinsese uşor de mână şi io strânsese.

— Gata, nu mai e nevoie, spusese el. Henryk, ştii de ce ai ţipat aşa la mine? A, nu, nui vorba de nici un reproş! Fiindcă eşti la fel de nătărău ca şi mine şi nu vrei să recunoşti!

Şi, cu un zâmbet care îl făcuse să semene cu fotografia din perioada studiilor, pe care Inginerul o văzuse la el în sertar, adăugase:

— Credo, quia absurdum. Teau învăţat latina?

— Da, răspunse Inginerul, dar am uitato de tot.

Doctorul îi făcuse cu ochiul, îi dăduse drumul la mână şi plecase. Inginerul rămăsese pe loc simţind cum de pe mâna respectivă dispare urma degetelor lui şi se gândise că, de fapt. Doctorul dorise să spună cu totul altceva şi că, reflectând puţin, ar fi ghicit ce anume vrusese… Dar în loc să se concentreze, avusese nu se ştie de ce — o senzaţie de disperare şi de teamă. Coordonatorul îl chemase în sala maşinilor, unde din fericire era atâta treabă, încât nui mai rămăsese nici o clipă liberă pentru ca gândurile să io poată lua razna.

Acum îşi aminti acea scenă şi acea senzaţie, dar în aşa fel încât parcă i lear fi povestit altcineva. Nu se mişcă din loc. Binoclul arăta câmpia până spre orizontul albăstrui, marcată de coline domoale, despărţite prin fâşii de umbră. Convingerea pe care o încercase cu o seară înainte şi o păstra numai pentru sine, anume că vor fi descoperiţi şi dimineaţă se va declanşa lupta, nu se adeveri. De mai multe ori hotărâse să nu mai ia în seamă presimţirile cu caracter de certitudine care îl năpădeau atât de des! îşi miji ochii pentru a vedea mai bine. În lentilele duble se conturau boschetele cupelor cenuşii, graţioase, acoperite uneori de praful ridicat de vântul care bătea întracolo, şi încă destul de puternic, deşi nul simţea deloc din punctul său de observaţie. Spre orizont, terenul se înălţa treptat, iar mai încolo se iveau ca prin ceaţă — pur şi simplu nu era sigur dacă nu vedea doar norii ce alergau deasupra peisajului la o distanţă de vreo cincisprezece kilometri — nişte grămezi lungi, de culoare închisă. Din când în când ceva se ridica întracolo şi se topea sau dispărea, aşa că nu spunea nimic — dar fenomenul acela prezenta o anumită regularitate, greu de înţeles; nu ştia ce anume vede, dar putea să examineze frecvenţa cu care se producea schimbarea şi aşa procedă. Aruncânduşi privirea spre secundarul ceasornicului, numără optzeci şi şase de secunde între apariţiile a ceva mai închis la culoare din ceţuri.

Puse binoclul în toc şi porni pe fuzelaj în jos, fixânduşi bine tălpile pe ceramită şi făcu poate zece paşi, când auzi că în urma lui merge cineva. Se întoarse brusc, atât de brusc, încât îşi pierdu echilibrul. Întinse braţele, începu să bată aerul de parcă şiar fi luat zborul şi căzu pe blindaj. Înainte de aşi fi ridicat capul, auzi ecoul clar al propriei sale căzături.

Se ridică în genunchi, încovoiat. La vreo nouă metri distanţă, chiar pe marginea bordajului, stătea ceva ca o pisică cel urmărea cu atenţie. Acest animal mic — impresia că are în faţă un animal i se impuse ca o certitudine — avea burta cenuşiudeschis, umflată, şi, fiindcă stătea vertical ca o veveriţă, îi văzu labele aşezate pe burtă, toate patru, cu ghearele strânse nostim, chiar Ia mijloc. Căpşorul de pisică, cenuşiu, rotund, nu avea nici bot, nici ochi, dar era complet acoperit cu mărgeluşe negre, lucioase, ca o perniţă cu o mulţime de ace cu gămălie înfipte unul lângă altul. Inginerul se sculă, făcu trei paşi spre animal, atât de uluit, încât aproape că uitase unde se afla, şi auzi ca un triplu ecou zgomotul paşilor săi. Înţelese că vietatea poate imita sunetele şi se întrebă dacă nar fi bine săşi scoată cămaşa pentru a o folosi ca plasă, când deodată animalul îşi schimbă înfăţişarea. Labele de pe burta ca o tobă începură să tremure, corpul lucios se desfăcu asemenea unui mare evantai, căpşorul de pisică se întinse rigid pe gâtul lung şi gol şi vietatea se ridică în aer, învăluită întro aureolă tremurătoare, atârnă o clipă nemişcată deasupra lui, apoi se îndepărtă ca o spirală, tot mai sus, se mai roti o dată şi pieri.

Inginerul coborî şi povesti cât mai amănunţit cu putinţă ce i se întâmplase.

— Întrun fel, e mai bine. Începusem să mă mir că pe aici nu există creaturi zburătoare, spuse Doctorul.

Chimistul îi reaminti „florile albe" de deasupra pârâului.

— Arătau mai curând ca nişte insecte, spuse Doctorul, nişte fluturi… ca aici. În general, văzduhul este foarte slab „populat" — dacă pe planetă evoluează organisme vii, apare „presiunea biologică", datorită căreia toate nişele ecologice sunt populate. Cel mai mult am resimţit lipsa păsărilor.

— Semăna mai degrabă cu… liliacul, spuse Inginerul. Avea păr.

— Se poate, zise Doctorul, care nu se străduia să deţină monopolul cunoştinţelor de biologie în cadrul echipajului. Şi parcă mai mult din politeţe decât dintro preocupare autentică, adăugă. Spui că imita ecoul paşilor? Interesant. Ştiu şi eu, sar putea să fie un reflex de adaptabilitate.

— Ar fi bună o probă ceva mai lungă de teren — cred că o să meargă, spuse Coordonatorul, strecurânduse de sub vehiculul de teren gata pregătit de drum.

Inginerul era dezamăgit de indiferenţa cu care îi întâmpinaseră descoperirea, dar îşi spuse că îl intrigaseră mai mult neobişnuitele împrejurări ale întâlnirii decât vietatea zburătoare în sine.

Toţi se temeau întro oarecare măsură de clipa despărţirii. Cei ce rămâneau stăteau sub navă şi se uitau cum caraghiosul vehicul descrie în jurul ei cercuri din ce în ce mai mari, condus cu mână sigură de către Coordonator; acesta stătea pe şaua mică din faţă, protejat de un geam. Doctorul şi Chimistul se aşezaseră în spatele lui, având drept companion doar aruncătorul cu ţeava subţire. Deodată, apropiinduse mult de navă, Coordonatorul strigă:

— Hei, ne străduim să ne întoarcem până la miezul nopţii! La revedere!

Mări brusc viteza şi după o clipă se vedea doar un nor de praf auriu, ridicânduse tot mai sus şi mai departe, mânat uşor spre vest de adierea vântului.

Vehiculul era de fapt un schelet metalic gol, închis dedesubt cu o carcasă transparentă, pentru ca şoferul să vadă în întregime obstacolele întâlnite în cale. Motoraşele electrice erau plasate în discurile roţilor, iar cele două cauciucuri de rezervă se legănau sub canistra fixată în spate. Pe terenul neted se deplasau cu şaizeci de kilometri la oră. Uitânduse în urma sa, Doctorul pierdu repede nava din privire. Motoarele bâzâiau încet, praful se înălţa în valuri din terenul uscat şi, destrămânduse, se împrăştia în peisajul de stepă.

Mult timp nimeni nu scoase o vorbă; de altfel geamul de plastic îl proteja de curent doar pe şofer. Celor care stăteau în spate vântul le sufla zdravăn în figură şi doar strigând se puteau auzi. Terenul se înălţă, deveni mai ondulat, ultimele cupe cenuşii dispărură şi trecură de tufişurile de păianjeni împrăştiate departe în zare. Icicolo se aflau „arbori cu plămâni" pe jumătate uscaţi, cu buchetele de frunze atârnând anapoda, tremurând când şi când întrun puls slab. În depărtare se iviră brazdele lungi, rare, dar nicăieri nu observară discurile rotitoare. De câteva ori anvelopele săltară uşor tăind brazdele; din sol se desprindeau pietricele ascuţite, albe ca oasele uscate, limbi lungi de pulbere se întindeau în urma lor în josul pantei uriaşe pe care se căţărau şi prundişul ascuţit trosnea neliniştit sub roţile burduhănoase. Panta creştea, mergeau destul de încet deşi motoarele aveau destulă putere, dar Coordonatorul le îneca pe acest teren dificil.

Mai sus, între crestele cafeniualbicioase, strălucea o panglică lungă şi subţire, tăind parcă drumul. Coordonatorul reduse şi mai mult viteza. Dea latul pantei, acolo unde povârnişul trecea întrun platou, deasupra căruia se ridicau la mare distanţă formele neclare, alerga o centură lucioasă, prinsă neted pe sol, de ambele părţi, cât vedeai cu ochii. Vehiculul se opri, atingândui marginea cu roţile din faţă. Coordonatorul sări de pe şa, atinse suprafaţa oglinzii cu patul ejectorului, o lovi ceva mai tare, apoi călcă pe ea, sări de câteva ori; aceasta nici nu se clinti.

— Cât am făcut? îl întrebă Chimistul când coborî şi el.

Cincizeci şi patru, îi răspunse şi se mişcă prudent din loc.

Legănânduse uşor, traversară centura care arăta ca un canal perfect neted, plin cu mercur, şi cu viteză sporită trecură de catargele înalte ce zburau când din stânga când din dreapta, cu coloane de vârtejuri de aer vibrând la vârfuri. Apoi lungul şir de catarge coti spre răsărit printrun mare arc, iar ei merseră drept înainte, având săgeata busolei fixată mereu pe litera S.

Platoul înfăţişa o imagine sumbră — vegetaţia pierdea încet lupta cu grămezile de nisip adus de vântul din est, încins ca de un cuptor; din dunele joase creşteau tufişuri negricioase, carminpal, aplecate pe sol, din care cădeau păstăi ca de piele. Uneori ceva cenuşiu foşnea în desişul uscat, iar în câteva rânduri urma unei fugi nebune, chiar de sub roţi, sugeră prezenţa unor vietăţi, dar ei nu reuşiră să le vadă nici măcar conturul, atât de rapid ţâşneau în tufiş.

Coordonatorul conduse cu pricepere, ocolind insuliţele de tufişuri dense, ţepoase; o dată se întoarse chiar, căci drumul pe care porniseră era blocat de un baraj de nisip adunat printre tufişuri; terenul era din ce în ce mai uscat, trădând absenţa apei: în adierea încinsă a vântului, majoritatea plantelor arse de soare emiteau un foşnet mort, ca de hârtie. Vehiculul viră grăbit, strecurânduse printre pereţii alcătuiţi din ramuri încovoiate. Din boabele crăpate curgeau fire de nisip auriu, care se aşternuse pe geamul din faţă, pe combinezoane şi chiar pe feţele oamenilor; din adâncul tufişurilor dogorea arşiţa neclintită şi era greu de respirat. Doctorul se ridică de pe banchetă şi se aplecă în faţă, când deodată frânele scârţâiră şi se opriră.

Platoul se întrerupea la câteva zeci de paşi distanţă; tufişurile se întindeau chiar până la marginea sa, alcătuind o perie neagră, care la soare bătea în chihlimbariu. În faţă se desfăşurau crestele muntoase, înălţânduse mult deasupra depresiunii din apropiere. Coordonatorul coborî şi se apropie de ultimul tufiş cu lăstari lungi, ce se legănau alene pe fundalul cerului.

— Coborâm, spuse după ce se întoarse.

Vehiculul porni prudent înainte. Deodată spatele i se ridică de parcă ar fi vrut să se dea peste cap, canistra începu să zăngăne izbinduse de gratiile portbagajului, frânele scrâşniră prevenitor. Coordonatorul acţiona pompa, roţile se umflară sub ochii lor şi, brusc, nu mai simţiră denivelările povârnişului. Văzură că se deplasează spre un strat de nori lânoşi, pe care îi străpungea din interior o măciucă de fum cafeniuînchis, vălţuită jos, bulbucată sus. Aproape că nu se împrăştia în aerul de deasupra crestelor muntoase. Această erupţie parcă vulcanică dură câteva zeci de secunde, apoi coloana de fum începu să coboare rapid, ascunzânduse printre norii albi, până ce dispăru în ei, absorbită din nou de gâtlejul uriaş care o emanase înainte.

Toată valea era împărţită în două etaje, unul sus, sub cerul însorit, altul jos, aşezat departe, invizibil, fiindcă îl acoperea un strat compact de nori, spre care se îndreptau, legănânduse şi zgâlţâinduse, cu frânele scrâşnind intermitent. Razele soarelui aflat ceva mai jos luminară câteva clipe îndepărtatele creste aflate în partea opusă, pe care luceau formaţiuni cu suprafaţa ca oglinda, ieşite parcă din desişul tufişurilor cenuşii şi violete. Era greu să le priveşti, deoarece te orbeau reflexiile luminii. Stratul de nori albi era aproape; graniţa râpei, marcată de linia dinţată pe fondul azuriu al tufişurilor, rămase sus, în urma lor. Încetiniră tot mai mult. Deodată îi împresurară aburi şovăitori, simţiră umezeala sufocantă, se făcu întuneric. Coordonatorul frână încă o dată. Înaintară extrem de lent şi parcă se luminase iarăşi; de fapt ochii lor se obişnuiseră cu semilumina lăptoasă. Coordonatorul aprinse o clipă farurile, dar le stinse imediat pentru că lumina electrică se înecă neputincioasă în ceaţă. Brusc aceasta se împrăştie.

Era mai răcoare şi în aer plutea umezeala. Se aflau pe o pantă mai blândă, chiar sub norii joşi care se întindeau departe spre petele neclare, negricioase şi cenuşii, din fundul văii. În dreptul lor lucea slab ceva, de parcă în văzduh se vărsase un strat de lichid uleios; avură senzaţia că brusc li se înceţoşează privirea. Aproape concomitent, Doctorul şi Chimistul ridicară mâinile pentru a se freca la ochi, însă în zadar. Din strălucirea palidă se desprinse un punct întunecos şi se îndreptă direct spre ei. Mergeau acum pe un sol uniform, foarte neted, parcă nivelat şi bătătorit artificial; punctul negru creştea în faţa lor şi văzură cum se rostogoleşte pe nişte baloane rotunde — era vehiculul lor, reflectarea lui pe o anumită suprafaţă. Când imaginea deveni atât de mare încât aproape că îşi desluşiră conturul propriilor lor fizionomii, începu să se disperseze şi dispăru prin locul în care se aşteptaseră să vadă oglinda invizibilă; trecură fără a întâmpina nici un fel de obstacol, doar pe neaşteptate îi mângâie un val de căldură leşioasă, de parcă ar fi traversat un spaţiu încins, insesizabil. Totodată, acel „ceva" care le înceţoşase privirea cu o clipă în urmă şi le îngreunase vederea dispăru brusc.

Anvelopele începură să pleoscăie — intraseră întro baltă nu prea adâncă, noroioasă; terenul era acoperit de o pânză de apă tulbure, din care se degaja un iz amărui, de ceva ars, de parcă în ea sar fi dizolvat anumite resturi arse. Icicolo se ridicau movile neregulate de pământ, deschis la culoare, îmbibat de apă, din care se prelingeau pârâiaşe până la băltoaca de la bază. Mai departe, pe partea dreaptă, zăceau maldăre, nu resturi de ziduri, ci parcă ţesături murdare, încreţite, aruncate unele peste altele, învălmăşite, când ridicânduse la o înălţime de câţiva metri, când întinse chiar deasupra solului, cu găuri neregulate, negre, goale. Merseră printre gropi fără să vadă ce se ascunde în ele. Coordonatorul opri vehiculul lângă una, se apropie de buza de argilă, până ce o atinse cu roata din faţă, coborî şi se urcă pe creasta ei. Se aplecă deasupra puţului dreptunghiular. Ceilalţi văzând cum se schimbă la faţă. Se grăbiră fără un cuvânt pe urmele lui; o bucată de argilă se mişcă sub talpa Doctorului; alunecă şi noroiul ţâşni, Chimistul îi sări în ajutor şi îl trase spre el.

În groapa cu pereţi verticali, parcă bătătoriţi cu maşina, zăcea pe spate, cu faţa acoperită de apă, un cadavru gol. Doar suprafaţa muşchilor pectorali, în care se zărea torsul unui copil, rămăsese deasupra oglinzii negre a apei.

Cei trei ridicară capetele, se uitară unul la altul şi coborâtă movila argiloasă. Picăturile de apă curgeau de pe bucăţile de argilă când păşiră pe ele.

— Oare pe planeta asta sunt numai morminte? spuse intrigat Chimistul.

Stăteau lângă vehicul, parcă neştiind ce să facă. Coordonatorul, palid, se întoarse şi privi în jur. Şirurile neregulate ale movilelor de argilă se întindeau în toată regiunea; în dreapta se vedeau alte fragmente cenuşii ale ruinelor printre care se distingea ceva alb ca o linie şerpuită, joasă. Dincolo de peretele argilei dezghiocate strălucea un plan înclinat, larg în partea de jos, îngust ceva mai sus, turnat parcă în metal terestru poros. Spre baza lui se îndreptau dâre dantelate; departe, printre vălătucii aburilor care curgeau leneş, se vedea un fundal vertical, negru, parcă peretele unui uriaş cazan, dar aceasta era o impresie înşelătoare, incertă, fiindcă printre firidele de ceaţă sau de vapori se strecurau fâşii singulare ale întregului — şi se simţea doar că acolo stă ceva imens, parcă cioplit în stâncă.

Coordonatorul urcă în vehicul, când auziră un oftat adânc venind parcă de sub pământ. Norii albicioşi din partea stângă, ce acoperiseră totul până atunci, se sparseră cu un suflu puternic, iar în clipa următoare îi învălui un miros amar, pătrunzător. Văzură în acel moment corpul unui coş bizar modelat, din care, ca o cascadă răsturnată, ţâşnea o coloană cafeniuînchis, cu o grosime cam de o sută de metri, izbind laptele învolburat al norilor şi dispărând. Asta dură poate un minut, apoi se lăsă liniştea. Se auzi din nou geamătul înăbuşit, adierea care le flutura părul îşi schimbă direcţia şi norii se lăsară mai jos; bucăţele pufoase lungi se detaşau din ei şi acopereau rampa neagră până ce se pierdea complet în spatele lor.

Coordonatorul le făcu semn celorlalţi să urce. Vehiculul se legănă stângaci pe glodurile de argilă dezghiocată şi se îndreptă spre următoarea groapă. Se uitară înăuntru; nu conţinea decât apa neagră. Din nou se auzi foşnetul îndepărtat, înăbuşit, norii se umflară, din coşul vulcanic ţâşni gheizerul cafeniu, după care urmă iarăşi absorbţia. Acordară tot mai puţină atenţie acestor metamorfozări regulate şi învolburărilor de nori şi de fum din interiorul depresiunii; preocupaţi de drum, ridicânduse mereu în picioare, stropiţi de noroi până dincolo de genunchi, săreau peste ridicăturile asemănătoare cu aluatul, se căţărau pe pantele alunecoase şi se uitau în gropi. Uneori apa pleoscăia în vreuna dintre ele la desprinderea unor bolovani de sub picioarele lor. Coborau, urcau, mergeau mai departe.

În şapte din cele optsprezece gropi cercetate găsiră trupuri moarte. Şi, un lucru ciudat, pe măsură ce descopereau altele, spaima şi repulsia lor se diminuau. Redobândiseră capacitatea de a observa. Sesizară că în gropi era mai puţină apă pe măsură ce se apropiau, mergând în zigzag pe terenul mocirlos, de peretele de vapori care acoperea şi dezvăluia alternativ colosul negru. Aplecaţi asupra altui puţ pătrat, al cărui fund era complet acoperit de un trup pe jumătate îndoit, observară că se deosebeşte întrucâtva de celelalte. Era mai palid şi diferit alcătuit, deşi nu putură verifica această impresie; merseră mai departe, dădură peste două gropi goale, iar în cea dea patra, complet uscată, la câteva sute de paşi de planul înclinat ca o lopată, zăriră un trup zăcând întro parte, al cărui mic trunchi lăsa să se vadă mâinile întinse. Una dintre ele era despicată la capăt în două excrescenţe groase.

— Cei asta? bolborosi Chimistul cu voce nefirească, strângândul de braţ pe Doctor. Vezi?

— Văd.

— Arată altfel, ăsta nu are degete!

— Sar putea să fi fost invalid, mormăi Coordonatorul, dar nu sună convingător.

Se opriră încă o dată la ultima groapă dinaintea planului înclinat. Părea foarte recentă-resturile de argilă cădeau încet de pe pereţi şi alunecau tremurând, de parcă o uriaşă lopată ieşise din cavitatea pătrată cu o clipă în urmă.

— Cerule! strigă cu voce răguşită Chimistul şi, palid ca un mort, cât pe ce să se răstoarne, se retrase în spate de pe buza de pământ.

Doctorul îl privi drept în faţă pe Coordonator.

— Mă ajuţi?

— Da. Ce vrei să faci?

Doctorul îngenunche, se prinse de marginile gropii şi coborî cu grijă pe fundul ei, încercând să nu atingă cu picioarele trunchiul uriaş prăbuşit înăuntru. Se aplecă deasupra lui, ţinânduşi instinctiv respiraţia. De la distanţa aceea, părea că mai jos de muşchii pectorali, chiar sub locul în care toracele musculos forma încă unul prin strângerea pielii încreţite, în grăsimea inertă era înfiptă o bară de metal.

De aproape constată că se înşelaseră. De sub faldurile pielii ieşea o excrescenţă ca un ombilic, vineţie, cu pereţi subţiri. Bara era o ţeavă din metal cu un capăt introdus complet în interiorul lui, iar celălalt presat sub spatele cadavrului. Doctorul o mişcă mai întâi delicat, apoi trase mai tare, se apropie mai mult şi descoperi că pielea întinsă peste extremitatea metalică este prinsă de aceasta prin mici perle lucioase, una lângă alta, ca un întreg şirag. O clipă se gândi să taie ţeava împreună cu excrescenţa şi întinse mâna şovăind după cuţitul din buzunar, dar, îndreptânduse, se uită direct la feţişoara turtită, sprijinită nefiresc de peretele puţului, şi încremeni.

Acolo unde fiinţa pe care o secţionaseră în navă avea nările, aceasta prezenta un singur ochi albastru, larg deschis, ce părea căl priveşte intens în tăcere. Îşi ridică privirea. „Cei acolo?", auzi vocea Coordonatorului, îi văzu capul negru pe fundalul norilor şi înţelese de ce nu sesizase acest lucru de sus: căpşorul era sprijinit de perete şi pentru al privi din faţă ar fi trebuit să se afle unde stătea el acum.

— Dămi mâna, spuse şi se ridică în vârful picioarelor.

Înşfăcă mâna întinsă. Coordonatorul îl trase, Chimistul îl ajută, îl prinseră de gulerul combinezonului şi ieşi la suprafaţă, plin de argilă. Îi privi cu ochii mijiţi.

— Noi nu înţelegem nimic, spuse, mă auziţi? Nimic, nimic! Şi adăugă ceva mai încet: Numi imaginez nicicum o situaţie în care omul să nu poată pricepe absolut nimic.

— Ceai găsit? îl întrebă Chimistul.

— Se deosebesc radical între ei, răspunse Doctorul şi se apropie de vehicul. Unii au degete, alţii nu, unii au nas şi nu au ochi, alţii au ochi, dar nu au nas. Unii sunt mai mari şi mai închişi la culoare, alţii mai palizi şi au trunchiul ceva mai scurt. Unii…

— Şi cei cu asta? îl întrerupse nerăbdător Chimistul. Şi oamenii sunt de diferite rase şi au trăsături diferite, culoarea pielii… ce anume nu poţi înţelege? Aici este vorba despre altceva: cine, de ce, pentru ce comite aceste măceluri monstruoase?

— Nu leaş numi chiar măceluri, replică încet Doctorul.

Stătea cu capul aplecat. Chimistul îl privea uluit.

— Ce este… tu ce?…

— Numi dau seama, spuse cu greu Doctorul. Încerca, cu, gesturi mecanice, nu tocmai conştient de acest lucru, săşi şteargă cu batista argila de pe mâini. Un singur lucru ştiu, adăugă deodată, îndreptânduse. Nu pot să explic, dar deosebirile acestea nu par diferenţe între rase în cadrul aceleiaşi specii. Ochii şi nasul, simţul văzului şi al mirosului sunt prea importante.

— Pe Pământ există furnici care sau specializat şi mai mult. Unele au ochi, altele nu, unele pot să zboare, altele doar să umble, unele se ocupă de procurarea hranei, altele de apărare. Nu e cazul să te învăţ biologie, nui aşa?

Doctorul ridică din umeri.

— Pentru tot ce se întâmplă ai o schemă dea gata, adusă de pe Pământ, conchise el. Dacă un amănunt, un fapt, nu se potriveşte, pur şi simplu îl respingi. Nuţi voi dovedi asta acum, dar ştiu, pur şi simplu ştiu, că fiinţele văzute nu au nimic comun nici cu varietatea raselor, nici cu diferenţierea din cadrul speciei. Vă amintiţi restul acela, capătul tubului, al acului pe care lam găsit în timpul autopsiei? Evident, toţi am gândit — şi eu la fel — că a avut loc sau sa încercat, mai ştiu şi eu, un fel de asasinat al fiinţei respective. Ea are acolo o excrescenţă, o supapă sau ceva asemănător şi tubul este băgat în ea, pur şi simplu, introdus în interior. Aşa cum se introduce la om un tub în trahee. În caz de traheotomie. Desigur, asta nu are nimic comun cu traheotomia. pentru că acolo nu există trahee. Nu pricep cear putea fi!

Se urcă în vehicul şil întrebă pe Coordonator, care ocolea maşina pe cealaltă parte pentru a ajunge la locul său:

— Tu ce spui?

— Că trebuie să mergem mai departe!

Şi se aşeză în spatele volanului.