V

Soarele atingea orizontul când ajunseră pe colină. Nava proiecta o umbră lungă ce se pierdea departe, printre nisipurile câmpiei. Înainte de a intra, cercetară atent împrejurimile, dar nu găsiră nici un fel de urme care să indice că ar fi fost cineva prin apropiere în absenţa lor. Pila funcţiona fără probleme. Semiautomatul reuşise să elibereze culoarele laterale şi biblioteca, înainte de a se înfige cu furie în stratul gros de cioburi de sticlă şi plastic ce invadaseră laboratorul.

După cina înfulecată în grabă, Doctorul cusu rana Coordonatorului, pentru că încă mai sângera; în acest timp, Chimistul reuşi să facă analiza apeieşantion şi constată că era bună de băut, deşi conţinea o proporţie substanţială de săruri de fier cei strica gustul.

— Acum, în sfârşit, trebuie să ne sfătuim, mărturisi Coordonatorul.

Luară loc pe saltelele umflate din bibliotecă, Coordonatorul în mijloc, cu capul înfăşurat întrun bandaj alb.

— Ce ştim? spuse el. Ştim că planeta e locuită de fiinţe raţionale, pe care Inginerul lea numit „dubleţi". Denumirea nu e cea mai potrivită, dar astai mai puţin important. Am întâlnit următoarele elemente ale civilizaţiei „dubleţilor": o fabrică automatizată pe care am considerato dereglată şi abandonată, deşi acum nu mai sunt deloc sigur că lucrurile stau aşa. În al doilea rând, cupolele cu oglinzi de pe coline, cu destinaţie neclară. În al treilea rând, catargele care emit ceva, probabil un soi de energie — rostul lor ne este de asemenea necunoscut. În al patrulea rând, vehiculele lor — fiind atacaţi, am cucerit unul dintre ele, lam condus şi lam lovit. În al cincilea rând, am văzut de departe oraşul lor despre care nu putem spune nimic concret. În al şaselea rând, atacul despre care am amintit a constat în faptul că un „dublet" a asmuţit asupra noastră, ca să zic aşa, un animal, probabil structurat în mod corespunzător, care a iradiat ceva în formă de fulger globular teleghidat până în clipa în care lam răpus. În sfârşit, în al şaptelea rând, am fost martorii unui şanţmormânt, plin cu locuitori morţi ai planetei. Astai tot, dacă îmi amintesc bine. Corectaţimă şi completaţimă dacă am greşit sau am omis ceva.

— În esenţă, e aproape tot, admise Doctorul. Cu excepţia celor întâmplate ieri pe nava noastră…

— E adevărat, sa dovedit că ai avut dreptate — fiinţa aceea. Sar putea să fi încercat să se ascundă pur şi simplu undeva şi, cuprinsă de panică, sa strecurat în prima gaură pe care a nimerito: tunelul ce ducea în interiorul navei noastre.

— E o ipoteză pe cât de ispititoare, pe atât de riscantă, observă Doctorul. Noi, oamenii, obişnuim să asociem şi să raţionăm în categorii pământene şi, ca atare, putem comite erori grave, acceptând aparenţele străine drept adevăr, adică încadrând anumite fapte în schemele aduse de pe Pământ. Sunt aproape sigur că azidimineaţă am gândit toţi acelaşi lucru şi anume că am dat peste un mormânt al victimelor unor acte de violenţă, de asasinat, dar nu ştim cu adevărat, nu ştim…

— Repeţi astea, cu toate că nici tu nu crezi, începu Inginerul pe un ton ridicat.

— Nu contează ce cred eu, îl întrerupse Doctorul. Dacă credinţa sa aflat vreodată întrun loc mai nepotrivit, atunci acest loc este tocmai Eden. Ipoteza „asmuţirii" câinelui electric, de exemplu…

— Cum aşa? Tu numeşti asta ipoteză? Dar e un fapt! reacţionară concomitent Chimistul şi Inginerul.

— Greşiţi. De ce nea atacat? Nu ştim nimic despre asta. Sar putea ca înfăţişarea noastră să semene cu a gândacilor sau a iepurilor de pe aici… În timp ce voi aţi asociat — scuzaţi, noi am asociat numaidecât această faptă agresivă cu ceea ce am văzut mai înainte şi nea produs o impresie atât de copleşitoare, încât neam pierdut uzul raţiunii.

— Şi dacă ni lam fi păstrat şi nu am fi tras dintro dată, acum cenuşa noastră sar fi împrăştiat lângă păduricea de colo, nui aşa? replică furios Inginerul.

Coordonatorul tăcea, plimbânduşi privirea de la unul la altul.

— Am făcut ce trebuia, dar e foarte probabil să fi survenit o neînţelegere de ambele părţi… Credeţi că toate căsuţele şaradei sunt completate? Dar fabrica aceea aparent părăsită acum câteva sute de ani şi probabil dereglată? Ce e cu ea? Undei e locul în rebusul nostru?

Pentru o clipă se instală tăcerea.

— Consider că Doctorul are multă dreptate, spuse Coordonatorul. Ştim încă prea puţine lucruri. Situaţia ne e favorabilă în măsura în care, după cum cred, ei nu ştiu nimic despre noi, îndeosebi fiindcă nici unul dintre acele drumuri, dintre acele brazde, nu duce în apropierea acestui loc. E greu însă de crezut că vom rămâne neobservaţi mult timp. Aş dori să analizaţi situaţia noastră din acest unghi şi să vă exprimaţi părerile.

— Deocamdată ne aflăm în această navă naufragiată, fără apărare. Dacă tunelul ar fi bine etanşat, neam asfixia ca şobolanii. Ca atare se impune să ne grăbim, tocmai având în vedere că putem fi descoperiţi în orice moment, şi chiar dacă ipoteza cu privire la agresivitatea „dubleţilor" este doar o iluzie pământeană dea mea, spuse cu patimă Inginerul. Totuşi, incapabil de a raţiona altfel, vă propun să trecem numaidecât la repararea tuturor instalaţiilor, la punerea în funcţiune a tuturor agregatelor.

— La cât estimezi timpul necesar acestor operaţiuni? îl întrerupse Doctorul.

Inginerul ezită.

— Păi, vezi…, spuse Doctorul plictisit. De ce să ne amăgim? Ne vor descoperi înainte ca noi să fi terminat, fiindcă, deşi nu sunt specialist, pot să spun că e nevoie de săptămâni întregi…

— Din păcate, ăstai adevărul, continuă Coordonatorul. În afară de asta, va trebui să ne completăm rezerva de apă, ca să nu mai vorbim de necazurile pe care le vom avea cu apa infestată care a inundat nivelul inferior. De asemenea, nu se ştie dacă vom reuşi să facem rost de tot ce trebuie pentru înlăturarea pagubelor.

— Va fi necesară neîndoielnic încă o incursiune, fu de acord Inginerul, sau chiar mai multe, dar ele pot fi întreprinse noaptea. O parte dintre noi — să zicem jumătate sau doi oameni — vom rămâne permanent la navă. Dar de ce vorbim numai noi?! se adresă pe neaşteptate celor trei auditori ai disputei care tăceau.

— În principiu trebuie să lucrăm cât mai intens în interiorul navei şi să cercetăm totodată civilizaţia de aici, spuse tărăgănat Fizicianul. Aceste imperative se suprapun în mare parte. Numărul necunoscutelor e atât de mare, încât nici calculul strategic au ajută prea mult. Un lucru e clar: indiferent de modul de acţiune ales, riscul aflat la limita catastrofei nu poate fi evitat.

— Văd încotro vă îndreptaţi, spuse Doctorul, cu acelaşi glas gros, plictisit. Doriţi să vă autoconvingeţi că trebuie să întreprindem alte incursiuni, având capacitatea de a aplica lovituri puternice, adică atomice. Se subînţelege — întru propria noastră apărare. Întrucât aceasta ne va atrage ostilitatea întregii planete, nu am nici un chef să particip la o asemenea acţiune nesăbuită, cu consecinţe neplăcute chiar dacă ei nu cunosc energia atomică… Deşi nu se ştie în mod cert. Ce fel de motor a pus în mişcare discul?

— Nu ştiu, răspunse Inginerul, dar nu unul atomic. De asta sunt aproape sigur.

— Acest „aproape" ne poate costa totul, spuse Doctorul.

Se lăsă pe spate şişi sprijini capul cu ochii închişi pe marginea corpului de bibliotecă ce atârna întro parte, ca şi când nar mai fi avut de gând să continue.

— Cuadratura cercului, mormăi Ciberneticianul.

— Dar dacă am încerca… să ne înţelegem! începu tărăgănat Chimistul.

Doctorul se îndreptă în scaun şi, privindul, i se adresă:

— Îţi mulţumesc. Începuse sămi fie teamă că nimeni no să spună aşa ceva!

— Dar a încerca să comunicăm cu ei înseamnă a ne preda în mâinile lor! ţipă Ciberneticianul, sărind de la locul lui.

— De ce? întrebă glacial Doctorul. Ne putem înarma mai întâi, chiar cu aruncătoare atomice, dar nu ne vom furişa noaptea în oraşele sau fabricile lor.

— Bine, bine. Deci, cum îţi imaginezi această încercare de comunicare? interveni Coordonatorul.

— Recunosc că nu trebuie să trecem la această încercare în momentul de faţă, răspunse Doctorul. Cu cât vom reuşi să reparăm mai multe instalaţii din navă, cu atât mai bine. E nevoie să ne şi înarmăm, deşi armele nu trebuie să fie aruncătoare atomice… Apoi o parte din noi rămân la navă, iar cealaltă parte, să zicem trei inşi, vor merge în oraş. Doi rămân mai în spate, pentru al putea supraveghea pe al treilea, care va încerca să se înţeleagă cu locuitorii…

— Cu câtă precizie ştii totul! Desigur, ştii şi cine anume va intra în oraş, spuse Inginerul cu ironie în glas.

— Da, ştiu!

— No săţi permit să te sinucizi sub ochii mei! strigă Inginerul.

Se ridică în picioare şi se apropie de Doctor, care nici nu ridică măcar capul. Inginerul fierbea. Nul mai văzuseră atât de furios.

— Dacă am supravieţuit — toţi — unei asemenea catastrofe, dacă am reuşit să ieşim din mormântul în care sa transformat nava, dacă am scăpat nevătămaţi asumândune incalculabilul risc al escapadelor nesăbuite, ca şi când planeta — o planetă străină — ar fi fost terenul unor excursii de agrement, nu am făcuto pentru ca din cauza unor iluzii blestemate, a unor poveşti… Mânia îl sugruma pur şi simplu. Ştiu ce vrei, striga cu pumnii încleştaţi. Apostolatul omului! Umanismul! Omul printre stele! Legitimitatea! Eşti un nătărău, cu măruntele tale idei, înţelegi?! Nimeni na vrut să ne omoare astăzi! Na fost astupată nici o groapă comună! Nui aşa? Spune? se aplecă asupra Doctorului, care îl fixă cu privirea şi, în acel moment, Inginerul tăcu.

— Au vrut să ne omoare. Şi e foarte posibil ca groapa aceea să fie groapa unor fiinţe ucise, spuse Doctorul şi toţi văzură cât se străduia săşi păstreze calmul. Dar în oraş trebuie să mergem.

— După cele ce am făcut…, începu Coordonatorul.

Doctorul tremura.

— Da, spuse el, am ars un cadavru… Da. Faceţi ce credeţi de cuviinţă. Hotărâţi voi. Eu o să mă supun.

Se ridică şi ieşi prin uşa deschisă orizontal. O trase în urma sa. Ceilalţi priviră unul la altul o clipă, aşteptând parcă să se răzgândească şi să se întoarcă.

— Nu trebuia să te înfurii în halul ăsta, spuse încet Coordonatorul.

— Ştii foarte bine… Începu Inginerul, dar privindul în ochi adăugă mai stăpânit: Da, nu trebuia.

— Doctorul are dreptate întro privinţă, spuse Coordonatorul. Îşi trase bandajul, care se deplasase. Ceea ce am descoperit în nord nu prea se potriveşte cu ceea ce am văzut în est. Estimând, în mare, oraşul se află la aceeaşi depărtare de noi că şi fabrica. Pe cale aeriană sunt peste treizecitreizeci şi cinci de kilometri.

— Mai mult, spuse Fizicianul.

— Posibil. Aşadar, nu cred ca în sud sau în vest să se găsească elemente ale civilizaţiei lor la fel de aproape, căci de aici ar rezulta că am căzut chiar în mijlocul unui „pustiu", întrun „vid" al civilizaţiei locale, cu un diametru de şaizeci de kilometri: ar fi un caz prea bizar şi, prin aceasta, extrem de neverosimil. Sunteţi de acord cu mine?

— Da, spuse Inginerul absent.

— Da, aprobă şi Chimistul şi adăugă: De la început trebuia să vorbeşti astfel.

— Împărtăşesc scrupulele Doctorului, spuse Coordonatorul, dar consider că propunerea lui e naivă şi inadaptabilă situaţiei date. Nu e pe măsura ei. Regulile de contactare a unor fiinţe străine vă sunt cunoscute, dar ele nu prevăd situaţia în care ne aflăm noi — naufragiaţi, aproape dezarmaţi, locatari ai unei epave îngropate în pământ. Desigur, trebuie să înlăturăm defecţiunile navei, dar concomitent are loc între noi şi ei o întrecere în strângerea de informaţii. Până acum, noi conducem. Lam distrus pe cel care nea atacat. Nu ştim de ce a făcuto. Poate, întradevăr, semănăm cu anumiţi duşmani deai lor — în măsura posibilului, trebuie să constatăm şi acest lucru. Întrucât pornirea navei nu este sigură în viitorul apropiat, trebuie să fim pregătiţi pentru orice. Dacă civilizaţia ce ne înconjoară este destul de avansată — şi cred că despre aşa ceva e vorba, atunci ceea ce am făcut, în cel mai bun caz, va întârzia doar puţin descoperirea noastră. Principalul efort trebuie îndreptat acum asupra înarmării.

— Pot să spun ceva?! întrebă Fizicianul.

— Spune.

— Aş vrea să revin la punctul de vedere al Doctorului. Aş zice că e în primul rând emoţional, dar în spatele lui stau şi alte argumente. Toţi îl cunoaştem pe Doctor. Ştiu că nar fi entuziasmat de ceea ce pot să aduc în sprijinul propunerii lui, dar o spun. Felul cum va avea loc primul contact dintre noi şi ei nu este nicidecum de neglijat. Dacă vor veni ei spre noi, vor veni… pe urmele noastre. În acest caz e dea dreptul dificil să ne gândim la vreo înţelegere. Va urma, fără îndoială, un atac, iar noi vom fi nevoiţi să ne apărăm viaţa. În schimb, daca ieşim noi spre ei, şansa comunicării, deşi firavă, există. Aşadar, ca o poziţie strategică, e mai bine să păstrăm iniţiativa şi spiritul de acţiune, indiferent de opiniile morale care pot fi pronunţate în acest sens…

— Bine, bine, dar cum ar arăta acest lucru în practică? întrebă Inginerul.

— Deocamdată în practică nu se va schimba nimic. Trebuie să avem câte o armă, şi asta cât mai repede. Dispunând de ea, am trece la încercările de contactare —, dar nu pe terenul deja cercetat.

— De ce? întrebă Coordonatorul.

— Fiindcă e foarte probabil ca înainte de a ajunge în oraş să fim implicaţi în luptă. No să te înţelegi cu nişte fiinţe care gonesc în acele discuri — sunt cele mai proaste condiţii cu putinţă.

— Dar de unde ştii că în altă parte dăm de condiţii mai bane?

— Nu ştiu! Dar ştiu că în nord şi est navem ce căuta. Cel puţin deocamdată.

— O să analizăm asta mai departe? întrebă Coordonatorul.

— Trebuie să punem în funcţiune apărătorul, spuse Chimistul.

— În cât timp o putem face? îl întrebă Coordonatorul pe inginer.

— Mie greu să apreciez. Fără automate nici nu putem ajunge la apărător — cântăreşte paisprezece tone. Să spună Ciberneticianul.

— Pentru al examina, am nevoie de cel puţin două zile. Dar mai întâi trebuie să am automatele în stare de funcţionare.

— În aceste două zile vei pune toate automatele în funcţiune? întrebă suspicios Coordonatorul.

— Da' de unde! Două zile îmi ia numai apărătorul, şi asta după ce pornesc un singur automat — cel de reparaţii. Şi trebuie să mai am încă unul, cel de presiune. Pentru a le vedea, îmi mai trebuie două zile, numai că nu ştiu dacă vor putea fi pornite, de fapt.

— Nu se poate demonta dispozitivul de acţionare din apărător şi săl aşezăm după un blindaj provizoriu, aici sus, sub protecţia fuzelajului? întrebă în continuare Coordonatorul.

Îşi îndreptă privirea spre Fizician. Acesta scutură din cap.

— Nu! Fiecare pol cântăreşte mai mult de o tonă. În afară de asta, polii nu încap prin tunel.

— Tunelul poate fi lărgit.

— Nu vor trece prin orificiul de intrare. Iar trapa de presiune este la cinci metri deasupra solului şi inundată cu apa din recipientul spart al pupei, ştii bine.

— Ai cercetat infestarea apei? întrebă Inginerul.

— Da. Stronţiu, calciu radioactiv, cesiu, toţi izotopii de bariu şi orice vrei. Nu pot nici săi dau drumul, fiindcă ar otrăvi tot terenul pe o rază de patru sute de metri, şi nici so purific, atâta timp cât antiradiatoarele nu dispun de filtre eficiente.

— Iar eu nu pot curăţa filtrele fără microautomat, adăugă Inginerul.

Coordonatorul, care îşi plimba privirile de la unul la altul, pe măsură ce vorbeau, interveni:

— Registrul „neputinţei" noastre este amplu, dar nui nimic, bine că lam abordat din acest punct de vedere, şi anume a înarmării. Aşadar, ne rămân aruncătoarele, nui aşa?

— Nus nici un fel de aruncătoare, spuse Inginerul cu o doză de ironie. Să nu ne inducem singuri în eroare. Doctorul a făcut atâta zarvă în jurul lor, de parcă am intenţiona să declanşăm aici un război nuclear. Desigur, cu ajutorul lor poate fi aruncată soluţie îmbogăţită, dar distanţa de aruncare nu depăşeşte nici şapte sute de metri. Sunt nişte stropitori manuale, nimic mai mult, în plus, periculoase pentru cel care trage, dacă nu are costum de protecţie. Iar costumul cântăreşte o sută treizeci de kilograme.

— Întradevăr, pe punte nu dispunem decât de obiecte grele, spuse Coordonatorul pe un asemenea ton, încât se întrebară dacă nu fusese o ironie. Ai făcut calculul acesta, nui aşa? i se adresă Fizicianului.

— Lam făcut. Mai există o variantă: două aruncătoare, despărţite unul de altul la distanţă de cel puţin o sută de metri, trag în aşa fel încât ambele jeturi se întretaie în locul ţintei. Din ambele jeturi subcritice se formează atunci cantitatea critică şi se produce reacţia în lanţ.

— Asteas bune ca divertisment, la poligon, observă Chimistul. Numi imaginez o asemenea precizie în condiţii de teren.

— Cu alte cuvinte, nici vorbă de aruncătoare atomice, se miră Ciberneticianul. La ce bun toată discuţia asta, atunci? Controversele, cearta legată de cum trebuie să plecăm: înarmaţi pânăn dinţi sau nu? Pur şi simplu suntem foarte vulnerabili şi la fel de inconştienţi.

— Sunt de acord că facem multe lucruri fără cap, spuse pe acelaşi ton liniştit Coordonatorul. Că am făcut până acum ce sa nimerit, dar nu ne mai putem permite acest lux în continuare. Nu e chiar aşa cum spui — se uită la Cibernetician — pentru că există prima variantă de folosire a aruncătoarelor: anume aruncarea a jumătate din capacitatea rezervorului şi atunci ţinta explodează. Trebuie tras însă dintrun loc cât mai bine ascuns şi totdeauna de la distanţă maximă.

— Asta înseamnă că înainte de a deschide focul trebuie să intri la un metru sub pământ, nui aşa?

— Cel puţin la un metru şi jumătate, cu un terasament de doi metri în faţă, preciza Fizicianul.

— Asta, întrun război de poziţie. În escapade nuşi are rostul, interveni cu dispreţ Chimistul.

— Uiţi situaţia noastră, spuse Coordonatorul. Dacă va fi nevoie, un om cu aruncătorul va acoperi retragerea celorlalţi.

— Aha! Fără a mai săpa metri de tranşee?

— Fără, dacă nu va fi timp pentru aşa ceva.

Tăcură o clipă.

— Câtă apă bună pentru folosit mai avem? întrebă Ciberneticianul.

— Mai puţin de o mie două sute de litri.

— Foarte puţină.

— Foarte.

— Vă rog acum să faceţi propuneri concrete, spuse Coordonatorul. Pe dunga albă a bandajului său apăruse o mică pată de sânge. Scopul nostru e de a ne salva pe noi şi pe… locuitorii planetei.

Se lăsă liniştea. Deodată toate privirile se întoarseră întro singură direcţie. De dincolo de perete se auzea muzică în surdină. Ritmurile leneşe ale unei melodii pe care toţi o cunoşteau.

— Aparatul sa salvat? şopti mirat Ciberneticianul.

Nimeni nui răspunse.

— Aştept, spuse Coordonatorul. Nimeni? în acest caz, hotărăsc: incursiunile vor continua. Dacă vom reuşi să stabilim un contact în condiţii favorabile, vom face tot posibilul pentru a realiza comunicarea. Rezerva noastră de apă este alarmant de mică. Din cauza lipsei mijloacelor de transport, nu putem so mărim imediat. De aceea trebuie să ne despărţim. Jumătate din echipaj va lucra permanent la navă, cealaltă jumătate va investiga terenul. Mâine vom trece la repararea vehiculului de teren şi la montarea aruncătoarelor. Dacă reuşim, mâine seară ne vom deplasa pe roţi. Are cineva ceva de spus?

— Eu, zise Inginerul, Aplecat, cu faţa în mâini, părea că priveşte podeaua printre degetele răsfirate. Doctorul să rămână la navă…

— De ce? se miră Ciberneticianul.

Toţi ceilalţi înţeleseseră.

— El… nu va întreprinde nimic împotriva noastră… dacă la asta teai gândit, spuse Coordonatorul, alegânduşi cu grijă cuvintele. Pata roşie de pe bandaj se mai mărise. Greşeşti, dacă ai impresia că…

— El… Nu sar putea săl chemăm? Numi place aşa.

— Vorbeşte, spuse Ciberneticianul.

— Ştiţi ce a făcut lângă fabrică… Putea să dispară.

— Da. Dar tot el a fost singurul care ma ajutat să… calc cu picioarele…, Coordonatorul nu încheie fraza.

— E adevărat, consimţi Inginerul. Nuşi ridicase faţa din palme. În acest caz consideraţi că nam spus nimic.

— Cine doreşte să ia cuvântul?

Coordonatorul se îndreptă uşor, ridică mâna, îşi atinse bandajul şişi privi degetele. Muzica de dincolo de perete continua să audă.

— Aici sau acolo pe teren, nu se ştie unde îi vom întâlni mai întâi, se adresă Fizicianul Inginerului, cu glas şoptit.

— Tragem la sorţi? întrebă Chimistul.

— E imposibil. Totdeauna trebuie să rămână cei care au de lucru la navă, adică specialiştii, spuse Coordonatorul, apoi se ridică încet, parcă ezitând.

Deodată se clătină. Inginerul sări săl sprijine. Îl privi în ochi.

— Băieţi! îi atenţionă ridicând sprâncenele.

Fizicianul îl sprijini şi el pe Coordonator, iar ceilalţi aşezară pernele pe podea.

— Nu vreau să stau culcat, spuse acesta. Ţinea ochii închişi. Ajutaţimă. Mulţumesc. Nui nimic, se pare că a cedat cusătura.

— O să se facă îndată linişte, zise Chimistul şi se îndreptă spre uşă.

Coordonatorul deschise ochii larg.

— Nu, nu. Lasă să cânte…

Îl chemară pe Doctor. Acesta îi schimbă pansamentul, îl prinse în copci suplimentare şii dădu Coordonatorului nişte tablete energizante. Apoi se culcară toţi în bibliotecă. Se făcuse două noaptea când stinseră lumina şi liniştea cuprinse nava.