IV

Seara târziu, Coordonatorul ieşi la suprafaţă cu Inginerul să ia aer. Stăteau pe o moviliţă de pământ, cu ochii aţintiţi spre ultimul crâmpei al discului solar, roşu ca un rubin.

— Nu credeam, mormăi Inginerul.

— Nici eu!

— Pila asta atomică, grozavă treabă, nui aşa?

— Lucru solid, pământean!

— Imaginează-ţi, a rezistat!

Tăcură o clipă.

— Frumos început! exclamă Coordonatorul.

— Se lucrează puţin cam nervos, observă Inginerul. Asta e… O cursă pe distanţă lungă, ştii? Am făcut cam o sutime din ceea ce trebuie făcut pentru a…

— Îmi dau seama, răspunse liniştit Coordonatorul. De altfel, nu se ştie dacă…

— Distribuţia gravimetrică, nu?

— Nu numai ea. Ajutajele de comandă, toată puntea inferioară…

— O să le facem!

— Da.

Ochii Inginerului, rătăcind prin jur, observară deodată chiar dincolo de vârful colinei un dâmb alungit, nu prea înalt — locul unde îngropaseră rămăşiţele creaturii.

— Uitasem complet, spuse mirat. Ca şi când sar fi întâmplat cu un an în urmă.

— Eu, nu. Tot timpul mam gândit la asta, adică la el. Mai ales după ce mia spus Doctorul ce ia găsit în plămâni…

— Ce anume? A, da, parcă a pomenit ceva. Cea găsit?

— Un ac.

— Poftim?!

— Sau poate că nu e ac, poţi să te uiţi şi tu. E întrun borcan, în bibliotecă. O bucăţică dintrun tub subţire, detaşabilă, ascuţită la capăt, tăiată oblic ca acele de seringă.

— Cum aşa?…

— Nu ştiu mai mult.

Inginerul se ridică.

— E uluitor, dar… dar eu însumi nu înţeleg de ce chestia asta mă intrigă atât de puţin. Ca să fiu sincer, de fapt nu mă intrigă deloc. Acum mă simt ca înainte de start, ştii? Sau ca pasagerul unui avion care a aterizat pentru câteva minute întrun aeroport străin, sa amestecat în mulţimea de localnici, a fost martorul unei scene bizare, de neînţeles, dar ştie că nu aparţine acelui loc, că peste o clipă va zbura şi recepţionează tot ceea ce se petrece în jurul său parcă de la mare distanţă, indiferent şi detaşat.

— No să zburăm chiar aşa repede…

— Ştiu că nu, dar am această senzaţie.

— Să mergem la ceilalţi, nu ne vom putea culca până ce nu schimbăm toate improvizaţiile. Şi siguranţele trebuie puse. Pila poate funcţiona apoi de la sine.

— Bine, să mergem.

Petrecură noaptea în navă fără a stinge luminile mici. La anumite intervale se mai trezea câte unul, verifica somnoros cum ard becurile şi, liniştit, adormea la loc. De dimineaţă, se treziră cu forţe noi. Porniră mai întâi cel mai simplu semiautomat de curăţire, însă acesta se împotmolea la diferite intervale, îngropat neputincios printre maldărele de fiare care baricadau totul. Ciberneticianul, mergând în urma lui cu sculele, îl scotea ca pe un baset dintro vizuină de vulpe, dând la o parte resturile care se dovedeau prea mari pentru gâtlejul lui, apoi pornea din nou. Semiautomatul acţiona grăbit în faţă, se înfigea cu înverşunare în următorul maldăr de ruine şi totul se relua de la capăt. După micul dejun, Doctorul îşi încercă aparatul de bărbierit cu un asemenea efect, încât se înfăţişă colegilor purtând parcă o mască de bronz; fruntea şi pielea din jurul ochilor erau arse de soare, iar în rest, în partea de jos, faţa sa era albă complet. Toţi îi urmară exemplul şi abia se mai putură recunoaşte, slăbiţi, cu maxilarele ieşite în afară.

— Trebuie să ne hrănim mai bine, conchise Chimistul, privinduşi cu groază propria înfăţişare întro oglinjoară.

— Ce zici de un vânat proaspăt? propuse Ciberneticianul. Chimistul se scutură.

— Nu, mulţumesc, nici să numi pomeneşti de aşa ceva. Abia acum miam amintit. Am visat… Cum să vă spun?…

— Animalul acela?

— Dracu' ştie dacă era animal.

— Dar ce era?

— Ce animal ar fi reuşit să pornească generatorul?

Toţi ascultau această conversaţie.

— Sa constatat că toate fiinţele aflate Ia un nivel superior de dezvoltare se preocupă şi de îmbrăcăminte, spuse Inginerul, or fiinţa aceea dublă era despuiată!

— Cum ai zis? Despuiată? interveni Doctorul.

— Ce vrei să spui?

— De pildă despre vacă sau maimuţă nai spune că sunt despuiate.

— Pentru că au blană.

— Hipopotamul sau crocodilul nu au blană şi totuşi nai zice că sunt despuiaţi.

— Şi cei cu asta? Aşa mia venit să spun.

— Tocmai!

Tăcură o clipă.

— Se apropie de zece, îi anunţă Coordonatorul. Suntem odihniţi, cred că vom porni în altă direcţie decât data trecută. Inginerul urma să pregătească electrojectoarele. Cum stăm?

— Avem cinci bucăţi, toate încărcate.

— Bine. Am mers spre nord, deci acum ne vom îndrepta spre răsărit. Cu armă, dar vom încerca desigur să nu o folosim. Mai ales dacă iam întâlni pe acei, pe acei… dubleţi, cum ia numit Inginerul.

— Dublet? Dublet? repetă de câteva ori Doctorul, nemulţumit, încercând parcă această denumire. Nu mi se pare termenul cel mai potrivit şi poate tocmai de aceea va prinde. Cam aşa se întâmplă.

— Mergem? întrebă Fizicianul.

— Cred că da. Vom asigura doar trapa pentru a evita alte surprize.

— Nam putea lua vehiculul de teren? întrebă Ciberneticianul.

— Mai bine nu. Ar dura cel puţin cinci ore până săl pornesc, spuse Inginerul. Numai dacă amânăm plecarea pe mâine!…

Nimeni nu avea însă chef să amâne incursiunea, astfel încât porniră în jurul orei unsprezece, fiindcă le luă ceva timp pregătirea echipamentului. Deşi nimeni nu propusese acest lucru, de parcă ar fi fost vorbiţi, mergeau câte doi, la distanţă mică unii de alţii, iar singurul om fără armă, Doctorul, se afla în perechea de la mijloc. Fie că întradevăr terenul prezenta condiţii mai bune pentru deplasarea pe jos, fie că mergeau mai cu tragere de inimă, cert e că în nici o oră pierdură nava din vedere. Peisajul se schimba puţin câte puţin. Erau din ce în ce mai multe „cupe", suple, cenuşii, pe care le ocoliră. În depărtare, înspre nord se iviră dealurile, dispuse ca o cupolă, lăsânduse în câmpie în pante destul de abrupte, iar la poale, acoperite cu pete de vegetaţie mai închise la culoare decât solul.

Sub picioare foşneau licheni uscaţi, cenuşii, de parcă ar fi fost presăraţi cu cenuşă, dar aşa era culoarea lor naturală; mlădiţele tinere erau nişte firişoare albicioase din care se desprindeau umflături mici, ca perlele.

— Ştiţi ce lipseşte cel mai mult aici? spuse la un moment dat Fizicianul. Iarba. Iarba obişnuită. Niciodată nam crezut că e atât de… — căută cuvântul potrivit — necesară…

Soarele frigea. Când se apropiară de dealuri, se auzi un zgomot îndepărtat, uniform.

— Ciudat, nu e vânt, dar acolo foşneşte ceva, observă Chimistul, care mergea în perechea din faţă.

— Vine de dincolo, arătă cu mâna Coordonatorul, care păşea în urma lui.

— Se pare că mai sus e vânt. Priviţi, arbori ca pe Pământ!

— Au altă culoare şi lucesc aşa de…

— Nu, sunt bicolori, interveni Doctorul, care avea o vedere bună. — Culoarea se schimbă alternativ, când în violet, când în albastru cu nuanţă gălbuie.

Câmpia rămase în urma lor. Intrară la întâmplare prin gura larg deschisă a unui defileu cu pereţi de argilă fărâmicioşi, acoperiţi la umbră cu un strat fin, care de aproape părea a fi un fel de licheni sau de păienjeniş — părerile erau împărţite —, aceste formaţiuni sugerând cumva nişte ghemuri voluminoase din vată de sticlă, prinse uşor de povârnişuri. Ridicară capetele, fiindcă tocmai treceau pe lângă primul boschet ce creştea pe marginea coastei abrupte, la peste zece metri înălţime.

— Dar ăştia nus copaci! strigă dezamăgit Ciberneticianul, care încheia plutonul.

Aşanumiţii „arbori" aveau tulpini groase ce luceau puternic, de parcă ar fi fost unse cu grăsime, şi coloane în mai multe straturi, care pulsau uniform, ba întunecânduse şi atunci se umpleau, ba pălind, lăsând să treacă în acel moment lumina solară prin mii de găurele.

Aceste schimbări erau însoţite de un zgomot ce se repeta apatic, ca şi când cineva cu gura acoperită de un material elastic ar repeta în şoaptă un „fssshaaffss… hhaaa". Când priviră cu luareaminte un arbore, observară cum din ramurile lui întortocheate se desprind nişte băşici lungi ca bananele, umplute cu ciorchini bulbucaţi, care atunci când se umflau se întunecau, iar când se dezumflau, difuzau o lumină palidă.

— Arborele acesta respiră, mormăi uimit Inginerul.

Se opri să asculte ecoul necontenit ce aluneca de sus, umplând toată valea:

— Dar, fiţi atenţi, fiecare în alt ritm! strigă Doctorul, parcă fericit. Cu cât sunt mai mici, cu atât respiră mai repede! Aceştia sunt… sunt „arbori cu plămâni"!

— Mai departe. Să mergem mai departe, îi mobiliză Coordonatorul, care se îndepărtase de grup la peste zece metri.

Porniră în urma lui. Valea, iniţial destul de largă, se strâmtă, fundul ei nu prea abrupt ducea în sus, până ce îi scoase spre dealul rotund dintre boschetele aflate la poalele lui.

— Dacă închizi ochii, o să ai impresia că stai pe ţărmul mării, încearcă! i se adresă Fizicianul Inginerului.

— Prefer să nu închid ochii, mormăi Inginerul.

Ajunseră în vârful colinei, abătânduse puţin de la direcţia de mers. În faţa lor se întindea regiunea vălurită, multicoloră, cu desişurile „arborilor cu plămâni", care pâlpâiau în nuanţe oliv şi ruginiu, cu povârnişurile luminoase de culoarea mierii ale colinelor argiloase şi fâşiile de pământ acoperite cu muşchi, argintii în soare şi cenuşiuverzui Ia umbră. Toată această zonă era străbătută de linii subţiri, înguste, îndreptate în toate direcţiile. Parcurseră fundul depresiunii, ocoliră pantele proeminente ale dealurilor, unele ruginii, altele aproape albe, parcă presărate cu nisip de pe cărare, altele bătând în negrul prafului de cărbune.

— Drumuri! strigă Inginerul, dar se corectă îndată. Ba nu, sunt prea înguste pentru drumuri… Ce ar putea să fie?

— Dincolo de păduricea aceea de păianjeni am descoperit ceva asemănător, gazonul acela, spuse Chimistul.

Ridică binoclul la ochi.

— Nu, acelea erau altfel, îşi aminti Ciberneticianul.

— Priviţi! Priviţi!

Toţi tresăriră la strigătul Doctorului.

Deasupra unei dâre galbene ce cobora de pe şaua întinsă dintre două coline, la o distanţă de câteva sute de metri, se deplasa ceva transparent. Acel obiect lumina palid în soare, ca o roată cu spiţe, învârtinduse rapid. Când ea se proiectă o clipă pe fundalul cerului, aproape că încetă a mai fi vizibilă şi abia mai jos, la poalele unei creste de pământ, începu să strălucească mai clar, apoi, rotinduse ca un ghem, alunecă cu mare rapiditate în linie dreaptă, trecu de limba „arborilor cu plămâni", deveni mai strălucitoare în contrast cu grupul întunecat al acestora şi dispăru la ieşirea din defileul îndepărtat.

Doctorul îşi îndreptă spre tovarăşii săi faţa palidă, cu ochii aprinşi.

— Interesant, nu? spuse.

Îşi arătă dinţii ca întrun zâmbet, dar privirea lui nu exprima veselie.

— Firar să fie, miam uitat binoclul, dămil pe al tău, se adresă Inginerul Ciberneticianului. Lentile de operetă, mormăi cu dispreţ, şii dădu binoclul înapoi.

Ciberneticianul prinse mânerul sticlos al electrojectorului şi părea că vrea săl cântărească în mâini.

— Cred că suntem prost înarmaţi, bolborosi el.

— De ce te gândeşti neapărat la luptă?! îl repezi Chimistul.

Tăcură o clipă, cercetând împrejurimile.

— Mergem mai departe? întrebă tărăgănat Ciberneticianul.

— Desigur, răspunse Coordonatorul. O, alta, priviţi!

Un alt licăr ţâşni, alunecând mult mai repede decât celălalt, se îndreptă spre linia şerpuitoare dintre dealuri, de câteva ori păru să planeze chiar deasupra solului, iar când goni o clipă drept spre ei, îl pierdură complet din ochi; abia când viră apăru din nou ca un disc şters, strălucind ca prin ceaţă şi învârtinduse rapid.

— Un vehicul sau ce…, îngăimă Fizicianul.

Fără aşi lua ochii de la licărul care, din ce în ce mai mic, se pierdea printre boschetele unduitoare, atinse braţul Inginerului.

— Am absolvit Politehnica pe Pământ, reacţionă Inginerul, brusc iritat, fără să ştie de ce. În orice caz, adăugă el, acolo în interior e ceva convex, ca moţul unei elice.

— Da, chiar în mijloc ceva străluceşte foarte puternic, confirmă Coordonatorul. Cât de mare ar putea fi, ce crezi?

— Dacă arborii de jos au aceeaşi înălţime ca în defileu… atunci, cel puţin zece metri!

— Diametru? Şi eu cred la fel, cel puţin zece.

— Ambele au dispărut întracolo, arătă Doctorul ultima linie, cea mai înaltă, a dealurilor, dincolo de care nu se mai putea vedea nimic. Deci şi noi o să mergem în această direcţie, nui aşa?

Coborî panta legănânduşi mâinile goale. O luară pe urmele lui.

— Trebuie să ne pregătim pentru primul contact, spuse Ciberneticianul.

Îşi umezea şi îşi muşca buzele alternativ.

— Nu ştiu ce se va întâmpla. Linişte, calm, stăpânire — sunt singurele atribute de care putem să dispunem, spuse Coordonatorul.

— Dar poate că ar fi mai bine dacă neam schimba ordinea. Un cercetaş în faţă şi altul la coadă. Şi să ne întindem pe o distanţă ceva mai mare.

— Acţionăm deschis? Va fi mai bine, probabil, dacă vom încerca mai întâi să vedem cât mai multe lucruri fără a fi observaţi, spuse repede Fizicianul.

— Ei, nu trebuie neapărat să ne ascundem, pentru că totdeauna asta dă de bănuit. Dar, întradevăr, cu cât vedem mai mult, cu atât va fi mai benefic pentru noi.

Chibzuind asupra tacticii, coborâră şi după câteva sute de paşi ajunseră la prima linie enigmatică.

Aceasta semăna puţin, cu urma unui vechi plug pământean; terenul era arat, parcă fărâmiţat şi aruncat în ambele părţi ale unei brazde nu mai late de două palme. Fâşiile acoperite cu muşchi, ca acelea peste care dăduseră în timpul primei incursiuni, erau de dimensiuni similare, însă apărea o deosebire destul de importantă: acolo, împrejurul brazdelor, terenul era gol, iar brazda însăşi acoperită cu muşchi; aici, invers, prin stratul compact al lichenilor albicioşi trecea o dungă de pământ fărâmiţat şi neacoperit.

— Ciudat, îngăimă Inginerul, ridicânduse din genunchi.

Îşi şterse de combinezon degetele mânjite de argilă.

— Ştiţi ce, spuse Doctorul, cred că brazdele dinspre nord trebuie să fie foarte vechi, nefolosite de mai multă vreme, şi de aceea leau acoperit muşchii.

— E posibil, interveni Fizicianul, dar ce poate fi asta? Roată nu e, urma de roată arată cu totul altfel!

— Sar putea totuşi să fie o maşină agricolă, sugeră Ciberneticianul.

— Şi ce face, cultivă terenul pe o lăţime de zece centimetri? Trecură peste brazdă şi merseră mai departe, dea valma, spre celelalte. Tocmai mergeau pe liziera pădurii, care prin zumzetul său surd îngreuna chiar conversaţia, când auziră din spate un şuierat ascuţit şi trist. Instinctiv, săriră după copaci. Ascunşi, urmăriră vârtejul vertical, luminos, de deasupra luncii, alergând în linie dreaptă cu viteza unui expres. Marginile îi erau mai întunecate, iar centrul lumina puternic, când în violet, când în portocaliu. Diametrul acelui cerc, bulbucat ca o lentilă, îl apreciară între doi şi trei metri.

Vehiculul, cu luminile pâlpâind, îi depăşi şi dispăru; ei porniră mai departe în aceeaşi direcţie. Păduricea se terminase şi acum, de nevoie, mergeau pe teren larg deschis, simţinduse destul de nesiguri şi privind necontenit în urmă — şirul de dealuri, legate prin şei netede, era foarte aproape, când auziră iarăşi un şuierat prelung şi, neavând unde să se ascundă, se aruncară la pământ. La vreo două sute de metri de ei zbura un disc rotinduse încontinuu, de data aceasta cu proeminenţa centrală de culoarea azurie a cerului.

— Aceasta avea cam douăzeci de metri diametru! şuieră surescitat Inginerul.

Se ridicară de la pământ. Între ei şi dealuri se întindea o depresiune crestată în partea de mijloc, în mod ciudat, de o dungă colorată. Aflânduse foarte aproape, observară un pârâiaş cu fundul limpede, nisipos, strălucind sub apă. Ambele maluri se scăldau în variate culori; apa curgătoare era încadrată de o fâşie verdeazurie, dincolo de care alerga o alta trandafirie, iar ceva mai încolo scânteiau ca argintul plante molatice, potopite de globuri pufoase, mari cât capul unui om; deasupra fiecăreia se înălţa o cupa imensă cu trei petale de floare, albă ca neaua. Atraşi de acest curcubeu neobişnuit, încetiniră pasul. Când ajunseră la globurile pufoase, „florile" albe din apropiere începură să tremure şi se ridicară încet în văzduh. Atârnară o clipă tremurând deasupra capetelor lor şi scoţând un zumzet uşor, după care ţâşniră în sus, străluciră în soare datorită albului orbitor al „cupelor" care se roteau şi zburară pentru a se aşeza în desişul globurilor luminoase de pe cealaltă parte a pârâului. Acolo unde brazda ajungea la el, un arc de substanţă sticloasă, ca un pod găurit cu orificii rotunde la intervale regulate, îi unea malurile. Inginerul încercă rezistenţa podeţului cu piciorul şi trecu încet în partea cealaltă; cum ajunse acolo, de la picioare îi ţâşniră iarăşi nori de „flori" albe, care se învârtiră deasupra lui neliniştite ca un stol de porumbei speriaţi.

Se opriră lângă pârâu săşi umple bidoanele cu apă; desigur nu aveau cum să bea şi nici nu puteau săi facă analiza pe loc, dar le trebuia un eşantion pentru investigaţiile ulterioare. Doctorul rupse o plantă mică din cele ce alcătuiau fâşia trandafirie şi şio înfipse la butonieră ca pe o floare. Tulpiniţa era toată plină cu globuleţe strălucitoare lipite pe ea, a căror mireasmă el o definise drept încântătoare; deşi nimeni nu recunoscu, le părea rău să se despartă de un loc atât de frumos. Pe pantele colinelor de care se apropiau creşteau muşchi ce foşneau sub tălpi.

— Acolo, în vârf, se vede ceva! arătă deodată Coordonatorul.

Pe fundalul cerului se mişca pe loc o formă nedefinită — scânteieri regulate şocau privirea; la câteva sute de paşi faţă de creastă, recunoscură în acel obiect un fel de cupolă rotinduse pe o axă. Laturile ei erau acoperite de sectoare cu oglinzi care trimiteau spre ei când raze de soare, când proiecţii ale unor fragmente de peisaj.

Alergând cu privirea dea lungul crestelor, observară un alt obiect asemănător, sau mai curând îi bănuiră prezenţa după pâlpâirile şi scânteierile regulate. Descoperiră tot mai multe puncte strălucitoare, care apăreau sistematic pe creastă până la linia orizontului.

Din locul de sub culmea dealului putură în sfârşit săşi coboare privirile în interiorul spaţiului nevăzut până atunci.

Pantele domoale treceau în câmpii ondulate, pe care se desfăşurau şiruri lungi de catarge ascuţite. Cele mai îndepărtate dispăreau la poalele unei construcţii albastre, abia întrezărite în densitatea văzduhului. Deasupra celor din apropiere aerul vibra în coloane verticale, puternic încins. Între şirurile de catarge şerpuiau zeci de brazde, se adunau în mănunchiuri, se despărţeau, se încrucişau, ducând toate întro singură direcţie — spre graniţa de răsărit a orizontului. Acolo, întrun mozaic palid, şters, de răsfrângeri neregulate, de ridicături, de vârfuri aurii şi argintii, se contura furnicarul unor construcţii care, din cauza distanţei considerabile, păreau scăldate întro perdea de burniţă albăstruie. Bolta cerească era în acea parte ceva mai întunecată, iar pe alocuri se adunau dâre de aburi lăptoşi şi se întindeau ca o ciupercă întrun strat subţire, nici de ceaţă, nici de nori, în care, dacă îţi concentrai atent privirea, apăreau şi dispăreau punctişoare mărunte, negre.

— Oraşul…, şopti Inginerul.

— Lam văzut, atunci…, spuse la fel de încet Coordonatorul.

Începură să coboare. Primul şir de catarge, sau de stâlpi, se ivi la capătul pantei. Ieşeau din pământ prin câte un postament conic, negru ca smoala. Cam la trei metri de la sol acesta se termina, iar mai departe urma o coloană semitransparentă cu un ax central, lucios ca metalul; sus, aerul vibra puternic şi se auzea un sâsâit surd, uniform.

— Un fel de elice? exclamă Fizicianul întrebător.

La început cu prudenţă, apoi tot mai hotărât, atinseră baza conică a catargului. Nu o mişca nici cea mai delicată vibraţie.

— Nu, acolo nu se roteşte nimic, spuse Inginerul, nu se simte nici un fel de suflu de aer. Vreun emiţător sau cam aşa ceva…

Se deplasară mai departe pe terenul cu ondulaţii domoale, armonioase. De mult pierduseră oraşul din priviri, dar nu se puteau rătăci — nu numai şirurile lungi ale stâlpilor, ci şi numeroasele brazde în câmpie arătau direcţia. Din când în când se strecurau întro parte sau întralta discuri în vârtejuri luminoase, însă întotdeauna la o depărtare atât de mare, încât nici nu mai încercară să se ascundă.

În faţa lor, lăstărişul începuse să se întunece ca o pată olivgălbuie. Iniţial îşi propuseră săl ocolească, aşa cum făcea linia catargelor, dar fiindcă se întindea departe pe ambele părţi şi ocolirea lui ar fi însemnat prea mult drum, se hotărâră să treacă dea dreptul prin desiş.

Îi înconjurau „arbori cu plămâni". Frunze uscate, băşicate, scârţâind neplăcut sub tălpi la fiecare pas, zăceau pe solul acoperit de plante mici, tubulare, şi de muşchi albicioşi. Icicolo, printre rădăcinile groase, se iţea botişorul unor flori palide, cornoase, cu ghimpi ce ieşeau în afară ca nişte ace. Pe coaja groasă a tulpinii se prelingeau picături de răşină aromată. Mergând în faţă, Inginerul încetini deodată şi spuse fără chef:

— La naiba, nu trebuia să o luăm pe aici.

Printre arbori se deschise un defileu adânc, cu pereţii argiloşi acoperiţi de licheni lungi, întortocheaţi. Intraseră prea adânc pentru a se mai întoarce; se deplasară aşadar dea lungul peretelui tapisat cu liane suple, spre fund, unde curgea un firicel de apă. Panta opusă era prea abruptă, astfel încât merseră pe fundul defileului, depistând locurile pe unde ar fi putut să se caţăre sus. Parcurseră astfel în jur de o sută de paşi. Afundătura se lărgea, marginile se micşorau, se făcuse mai multă lumină.

— Cei asta? întrebă Inginerul şi se opri.

Adierea aducea un miros leşios, dulceag, de oxid de carbon. Se opriră. Când erau scăldaţi în razele de soare, când îi învăluia întunericul; sus, în valuri surde, fremăta respiraţia arborilor.

— Acolo e ceva, şopti Inginerul.

Reuşiră să treacă pe celălalt mal al adânciturii, turtit şi scund, dar, ţinânduse aproape, uşor aplecaţi în faţă, merseră mai departe spre peretele eu liane printre care, ori de câte ori adia vântul, se zărea un corp alungit, palid. Terenul devenise mocirlos şi plescăia sub tălpi. Nu luară în seamă acest lucru. Împinse în lături, tulpinile acoperite de excrescenţe dezvăluiră o poiană scăldată în soare; arborii se retrăseseră şi coborâseră înapoi spre adâncul desişului, despărţiţi doar de o buză îngustă, din care pornea spre poiană o singură brazdă. Aceasta se termina întrun şanţ dreptunghiular înconjurat de argila excavată; ei stăteau parcă îngropaţi în desişul mărginit. Chircinduse uşor, tulpinile se frecau cu zgomot de combinezoanele lor, le atingeau leneş tălpile cu excrescenţele acinoase şi se retrăgeau parcă indispuse. Stăteau şi priveau.

Înălţat deasupra şanţului, valul de argilă li se păru în primul moment un corp masiv, umflat. Un miros groaznic îi sufoca. Privirea despărţea cu greu formele, unele de altele, pe măsură ce le distingea. Unele zăceau cu cocoaşa în sus, altele întro parte, dintre muşchii pectorali strânşi se detaşau făpturi firave, palide, cu feţele mici întoarse, strecurate printre alte feţe, trunchiuri mari, presate, strivite, amestecate cu mâini slăbuţe cu degete noduroase multe dintre ele atârnau inert dea lungul coastelor umflate.

Doctorul îi strânse de braţ atât de tare pe cei ce stăteau în picioare lângă el, încât aceştia ar fi ţipat dacă ar fi simţit strânsoarea.

Încet, mai avansară câţiva paşi. Umăr lângă umăr, se apropiau tot mai mult, cu ochii aţintiţi spre ceea ce umplea groapa. Era foarte mare.

Picături mari de lichid apos, strălucitor în bătaia soarelui, alunecau pe spatele ca de ceară, pe coaste, se adunau pe feţele curbate, fără ochi; li se părea că aud ecoul cu care picăturile cădeau ritmic.

Un şuierat îndepărtat, prelung, îi făcu săşi încordeze muşchii. Cât ai clipi din ochi se năpustiră în tufişuri, se aruncară la pământ, mâinile prinseră mânerele ejectoarelor. Tulpinile încă se mai legănau în faţa lor, când un cerc vertical începu să lumineze văzduhul cernut printre arborii de vizavi şi se rostogoli spre poiană.

La câţiva metri de şanţ încetini, dar şuieratul său se înteţi, aerul străpuns cu violenţă vibra; înconjură şanţul, se apropie de el şi deodată lutul ţâşni în sus. Un nor ruginiu începu să acopere aproape la jumătate discul luminos, o ploaie de bulgări se împrăştie deasupra tufişurilor, asupra lor; lipiţi de pământ, auzeau un zgomot surd, respingător, ca şi când un pinten gigantic ar fi sfâşiat un maldăr de pânză udă. Discul rotit se afla la celălalt capăt al poienii; se opri o clipă în loc, apoi se îndreptă leneş când în dreapta, când în stânga, parcă ochind ceva. Deodată se mişcă mai repede şi cealaltă parte a şanţului se acoperi de norul de lut dezghiocat cu violenţă. Cercul zumzăi, tresaltă pe loc şi păru că se umflă. Ei îi observară, pe ambele părţi, cupolele cu oglinzi, în care se reflectau arbori şi tufişuri cu imaginile micşorate; înăuntru se mişca ceva, o umbră ca de urs, sunetul ce vibra acut slăbi brusc şi cercul dispăru pe aceeaşi brazdă pe care venise.

În poiană se ridica acum un val bulbucat de lut proaspăt, înconjurat pe margini de o brazdă adâncă de aproape un metru.

Doctorul privi primul în ochii celorlalţi. Se ridicară încet şi îşi scuturară maşinal combinezoanele de resturile de plante şi firele de păianjen. Apoi, ca şi când sar fi vorbit, porniră înapoi pe acelaşi drum pe care sosiseră. Lăsaseră mult în urmă groapa, arborii şi şirul de catarge, ajunseră la jumătatea pantei deasupra căreia scânteia cupola cu oglinzi, când Inginerul spuse:

— Poate că totuşi nu sunt decât animale?!

Şi noi ce suntem? replică Doctorul pe acelaşi ton, ca un ecou.

Nu, eu cred că…

— Aţi văzut cine stătea în roata aceea care se învârtea?

— În general nam constatat ca acolo să fi fost cineva, spuse Fizicianul.

— Ba era, cum să nu. Înăuntru. Ca întro gondolă. Suprafaţa era lăcuită, dar puţină lumină tot pătrundea. Tu ai văzut? se adresă Coordonatorul Doctorului.

— Am văzut, dar nu sunt sigur. Adică…

— Adică, preferi să nu fi sigur?

— Exact.

Merseră mai departe. În tăcere, trecură de lanţul celor mai înalte coline; pe partea cealaltă, lângă pârâu, la vederea discurilor luminoase ce se apropiau dinspre lăstărişul următor, se culcară la pământ.

— Combinezoanele au o culoare bună, spuse Chimistul când se ridicară şi porniră din nou.

— Şi totuşi, e ciudat că până acum nu ne-au observat, interveni Inginerul.

Coordonatorul, care tăcuse până atunci, se opri deodată.

— Cordonul inferior RA nu este deteriorat, nui aşa, Henryk?

— Ai dreptate, e întreg. Despre ce e vorba?

— Pila are rezervă. Am putea să dăm drumul la puţină soluţie.

— Chiar douăzeci de litri, spuse Inginerul şi faţa i se lumină întrun zâmbet răutăcios.

— Nu înţeleg! se amestecă Doctorul.

— Vor să scoată soluţie cu uraniu îmbogăţit pentru a încărca aruncătorul, explică Fizicianul.

— Uraniu?!

Doctorul păli.

— Cred că nu vă gândiţi…

— Nu ne gândim la nimic, răspunse Coordonatorul. Din clipa în care am văzut asta, am încetat în general să mai gândesc. O să ne gândim după aceea. Acum…

— Atenţie! strigă Chimistul.

Un cerc luminos trecu pe lângă ei, încetini şi, trasând un arc uriaş, începu să se apropie. Cinci ţevi se îndreptară spre sol, mici ca nişte pistoale de jucărie în raport cu uriaşul care cu licăririle sale acoperise jumătate de cer. Deodată nu se mai mişcă, dar zumzăitul se amplificase, apoi slăbi, ceva se rotea din ce în ce mai încet, în faţa ochilor lor apăru pe neaşteptate un poligon mare, o construcţie ajurată, care începu să se încline întro parte, gatagata să cadă, dar o sprijiniră două braţe oblice, ieşite în afară. Din gondola centrală, care îşi pierduse luciul de oglindă, coborî ceva mic, păros, închis la culoare şi, adunânduşi rapid labele legate printro membrană învălurită, se strecură pe o stinghie oblică, găurită, sări pe pământ şi lăsânduse cât mai jos posibil începu să se târască în direcţia oamenilor. Aproape în acelaşi timp întreaga gondolă se deschise în toate direcţiile, dintro dată, precum cupa aşezată în poziţie orizontală a unei flori, şi un trunchi uriaş, lucios, alunecă jos pe ceva care, iniţial oval şi gros, se subţie instantaneu şi dispăru.

Fiinţa uriaşă care părăsise gondola se îndreptă încet, la întreaga sa înălţime. O recunoscură, deşi era ciudat de schimbată — acoperită cu o substanţă lucioasă ca argintul, care o înconjura ca o bobină de jos până sus, unde apăru o faţă mică şi plată.

Animalul păros care sărise primul din discul nemişcat se târî spre ei cu dexteritate şi rapiditate, fără a se desprinde de pământ. Abia acum Observară că trăgea în urma sa ceva ce semăna cu o coadă foarte mare, turtită ca o lopată.

— Trag, spuse încet Inginerul şişi apăsă faţa de patul armei.

— Nu! strigă Doctorul.

„Aşteaptă", dori să spună Coordonatorul, dar Inginerul dădu drumul la o serie. Ţinti animalul care se târa şi trase; traiectoria încărcăturii electrice nu se văzu, auziră doar un uşor sâsâit. Inginerul apăsă pe trăgaci, fără aşi lua degetul de pe el. Făptura lucioasă ca argintul nu se mişcă din loc. Deodată făcu ceva şi şuieră — aşa li se păru.

Ceea ce se târa se desprinse imediat de pe sol şi dintrun singur salt parcurse circa cinci metri; aterizând, se strânse ghemotoc, se zbârli, se chirci în chip bizar, coada în formă de lopată se desfăcu, se ridică vertical, se întinse în sus şi în părţi, pe suprafaţa ei scobită ca o scoică începu să lucească ceva palid şi să curgă spre ei, purtat parcă de vânt.

— Foc! strigă Coordonatorul.

O bilă în flăcări, nu mai mare decât o nucă, se legăna alene în văzduh, se abătea când întro parte, când în alta, dar înainta tot mai aproape — îi auziră sfârâitul asemănător picăturii de apă care dansează pe plita încinsă. Începură să tragă toţi deodată.

Mica făptură lovită de mai multe ori căzu, chircinduse, coada ca un evantai o acoperi complet; aproape concomitent nuca de foc începu să alunece lateral, o dată cu vântul, ca şi când îşi pierduse dintro dată direcţia impusă, trecu pe lângă ei la zecedouăzeci de metri şi pieri din câmpul lor vizual.

Uriaşul argintiu se întinse şi mai mult, deasupra lor apărură nişte fire subţiri şi el începu să se ridice pe acestea spre gondola deschisă; toţi auziră pocnetul cu care îl nimeriră seriile. Se frânse pe jumătate şi se prăbuşi surd la pământ.

Ei se ridicară şi alergară spre el.

— Atenţie! strigă încă o dată Chimistul.

Două discuri strălucitoare ieşeau din pădure şi se îndreptau spre dealuri. Ei se lăsară întro adâncitură, gata de orice, dar se întâmplă ceva ciudat: ambele vehicule, fără a încetini măcar, trecură mai departe, până când dispărură dincolo de crestele colinelor.

Câteva secunde mai târziu se auzi o bubuitură surdă dinspre desişul „arborilor cu plămâni" care se afla în spatele lor. Despicat în două, unul dintre arborii cei mai apropiaţi se prăbuşi; vălătuci de aburi invadară ramurile.

— Repede! Repede! strigă Coordonatorul.

Alergă spre animalul păros, ale cărui labe ieşeau de sub învelişul cozii cărnoase, şi, fixând în ea ţeava lăsată în jos, î! carboniză cu foc continuu în câteva secunde, apoi, cu bocancul, împrăştie resturile şi le îndesă în pământ. Inginerul şi Fizicianul stăteau sub poligonul ajurat, sprijinit pe pârghiile oblice, în faţa cadavrului argintiu. Inginerul îi atinse cocoaşa, care creştea parcă încetîncet.

— Nul putem lăsa aşa, strigă Coordonatorul.

Se apropie de ei. Era foarte palid.

— No să reuşeşti să arzi o asemenea cantitate, mormăi Inginerul.

— Să vedem, îi răspunse printre dinţi Coordonatorul şi trase de la doi paşi.

Văzduhul tremură în jurul ţevii. Trunchiul argintiu se acoperi imediat de pete negricioase, funinginea începu să se rotească în aer, se răspândi un miros groaznic de carne arsă şi se auzi un bolborosit. Chimistul se uită o clipă cu faţa albă ca varul; deodată se întoarse şi se îndepărtă de ei. Ciberneticianul porni în urma lui. Când arma Coordonatorului se descărca complet, întinse mâna, fără un cuvânt, după ejectorul Inginerului.

Grăsimea înnegrită se afundă, se turti, deasupra ei rătăcea fumul, funinginea se ridica, clipocitul se preschimbă întrun scârţâit parcă de lemn învăluit de flăcări, iar Coordonatorul apăsă mereu trăgaciul cu degetul amorţit, până când resturile se prefăcură în cenuşă fără contur. Ridicând ejectorul, sări cu picioarele pe ea şi începu so împrăştie.

— Daţimi o mână de ajutor! strigă cu voce răguşită.

— Nu pot, gemu Chimistul.

Stătea cu ochii închişi, pe frunte i se iviseră broboane de sudoare şi cu ambele mâini se ţinea de gât, ca şi când ar fi vrut să se asfixieze. Doctorul strânse din dinţi până cei scrâşniră şi sări în zgura încinsă, urmând exemplul Coordonatorului, care ricană:

— Crezi că eu pot?!!

Fără a se mai uita în jos, Doctorul bătătorea de zor. Arătau caraghios, ţopăind aşa pe loc. Îndesară bulgării nearşi în sol, împinseră şi cenuşa, apoi strânseră pământ din jur până ce acoperiră toate urmele.

— Cu ce suntem mai buni decât ei? întrebă Doctorul, când făcură o pauză, lac de sudoare, gâfâind.

— El nea atacat, bodogăni Inginerul, ştergând urmele de funingine de pe patul ejectorului, furios şi scârbit.

— Veniţi încoace! Gata, am terminat, strigă Coordonatorul.

Ceilalţi se apropiară încet. În văzduh plutea mirosul de ars; lichenii se înnegriseră pe o rază întinsă.

— Ei, cu asta ce facem? întrebă Ciberneticianul arătând spre gondola ajurată care plutea deasupra lor la o înălţime de patru metri.

— Să încercăm so pornim, îi îndemnă Coordonatorul.

Inginerul făcu ochii mari.

— Crezi că o să reuşim?

— Atenţie! strigă Doctorul.

Unul după altul, trei cercuri apărură pe fundalul luminişului. Se îndepărtară câţiva paşi şi se lăsară la pământ. Coordonatorul verifică starea încărcătorului şi aşteptă sprijinit în coate pe muşchiul aspru. Cercurile trecură pe lângă ei şi îşi continuară drumul.

— Mergi cu mine? întrebă Coordonatorul, arătândui Inginerului, cu o mişcare a capului, gondola ce atârna la patru metri deasupra solului.

Acesta se apropie fără o vorbă de construcţie, se ţinu cu ambele mâini de barele de susţinere, introducând degetele în orificii, şi se căţără rapid. Coordonatorul urcă după el. Inginerul ajunse primul sub gondolă, mişcă unul dintre capetele de jos, umblă la ceva şi se auzi zornăit de metale, apoi se ridică şi dispăru înăuntru. Întinse mâna, Coordonatorul io prinse şi amândoi erau sus. Un timp nu se întâmplă nimic, după care cele cinci petale deschise ale gondolei se închiseră lent, fără nici cel mai mic zgomot oamenii care rămăseseră jos tresăltară involuntar şi se dădură câţiva paşi înapoi.

— Ce să fi fost globul acela de foc? îl întrebă Doctorul pe Fizician.

Amândoi se uitară în sus. În gondolă se mişcau umbre confuze, înceţoşate, parcă formate din două părţi.

— Semăna cu un mic fulger globular, spuse Fizicianul ezitând.

— Dar la lansat animalul acela!

— Da, am văzut. Sar putea să fie ceva electric de aici. Fii atent!

Poligonul ajurat vibră deodată şi zumzăi, rotinduse în jurul axei sale verticale. Era cât peaci să cadă, fiindcă pârghiile de susţinere se desfăcură neputincioase. În ultima clipă, când se aplecă ameninţător, bâzâi iarăşi ceva, de data asta pe un ton mai ascuţit, întreaga construcţie se topi în rotirea scânteietoare şi suflul slab îi învălui pe cei care priveau. Cercul se rotea când mai încet, când mai repede, dar nu se mişca din loc. Huruia ca motorul unui avion puternic, combinezoanele celor de jos fluturau în rafalele inegale; ei se dădură mai în spate, apoi prima şi îndată cea dea doua pârghie de susţinere se ridicară şi dispărură în vârtejul luminos. Deodată, ţâşnind ca din puşcă, marele cerc începu să gonească dea lungul brazdei, sări de pe ea şi încetini brusc. Răscolea şi arunca pământul, urlând îngrozitor, deşi se deplasa lent. Când la un moment dat reveni pe brazdă, o luă la goană şi în zecedouăzeci de secunde se făcu mic cât o luminiţă din cele ce pâlpâiau pe colina de lângă pădure.

Întorcânduse încă o dată, părăsi brazdareper şi iarăşi se târî leneş, anevoie, învăluit la bază de norişori de pământ mărunţit, împrăştiat în aer.

Începu să zumzăie. Din vârtejul luminos se desprinse o trapă subţire, gondola se deschise şi Coordonatorul, aplecat în afară, strigă:

— Haideţi sus!

— Poftim? se minună Chimistul, dar Doctorul înţelesese deja.

— Mergem cu asta!

— Încăpem toţi? întrebă Ciberneticianul.

Se ţinea de bara de metal. Doctorul urcase.

— Ne descurcăm cumva, hai!

Câteva discuri trecură în grabă pe lângă pădurice, dar nici unul nu părea să le acorde atenţie. În gondolă locul era foarte strâmt; patru inşi ar fi încăput oarecum, dar pentru şase era greu doi au fost nevoiţi să stea culcaţi pe fundul ei curbat. Cunoscutul miros amărui le gâdilă neplăcut nările; îşi dădură seama imediat de tot ce se întâmplase şi întreg entuziasmul le pieri. Doctorul şi Chimistul se aşezaseră lungiţi — nu mai vedeau nimic. Sub ei erau plăci înguste, prinse între ele după sistemul bărcilor; deasupra capetelor se declanşa un zumzăit puternic şi simţiră că vehiculul porneşte. Chiar în acel moment plăcile pe care erau lungiţi deveniră aproape complet transparente şi văzură de la înălţime câmpia, ca şi când ar fi plutit deasupra ei întrun balon. Coordonatorul comunica de zor cu Inginerul, amândoi fiind obligaţi să accepte poziţia nefirească, foarte obositoare, de lângă ridicătura din faţă a gondolei, pentru ai dirija mişcările. La fiecare câteva minute se înlocuiau unul pe celălalt, mişcare ce se făcea cu dificultate, Fizicianul şi Ciberneticianul fiind nevoiţi de fiecare dată să se culce primii.

— Cum funcţionează? îl întrebă Chimistul pe Inginer, care, introducânduşi ambele mâini în orificiile adânci ale proeminenţei asemănătoare cu aripioara unui peşte, menţinea vehiculul în linie dreaptă.

Se mişcau repede, deplasânduse în direcţia brazdei trasate pe câmpie. Din gondolă nu se vedea în general rotirea şi puteai crede că pluteşti pur şi simplu în aer.

— Habar nam, spuse Inginerul. Simt că amorţesc, e rândul tău!

Se retrase cum putu şii făcu loc Coordonatorului.

Uriaşul cerc, huruind în jur, se clătină, părăsi brazda, se opri brusc şi începu să vireze. Coordonatorul îşi înfipse zdravăn mâinile în orificiile dispozitivului de comandă, după o clipă redresa sfârleaza gigantică şi reuşi să o readucă pe brazdă. Începură să zboare mai repede.

— De ce dincolo de brazdă se mişcă aşa încet? întrebă iarăşi Chimistul.

Pentru aşi menţine echilibrul, se sprijini de spatele Inginerului; între picioarele lui desfăcute stătea lungit Doctorul.

— Îţi spun că nam nici cea mai vagă idee, replică Inginerul.

Îşi masă antebraţele pe care se vedeau urme roşii în locurile unde îşi vâra mâinile cu forţa în interiorul aparatului.

— Îşi menţine echilibrul pe principiul giroscopului, în rest nu mai ştiu nimic.

Ajunseră dincolo de celălalt şir al colinelor. Terenul văzut de sus părea transparent — de altfel îl cunoscuseră parţial în timpul primei incursiuni. În jurul cabinei şuieră un cerc uşor sesizabil, brazda îşi schimbă deodată direcţia şi pentru a ajunge la navă trebuiră să o părăsească. Viteza scăzu numaidecât; nu făceau nici douăzeci de kilometri pe oră.

— În afara brazdei sunt dea dreptul neputincioase, să nu uităm acest lucru! strigă Inginerul pentru a acoperi bâzâitul şi şuieratul.

— E rândul tău! E rândul tău! răcni Coordonatorul.

Manevra se efectua de data aceasta destul de lin. Se ridicară foarte lent pe panta abruptă, nu mai repede decât un bun infanterist. Inginerul căuta în zare adâncitura care ducea spre câmpie. Tocmai intraseră în zona arborilor aplecaţi pe valea argiloasă, când îl prinseră cârceii.

— Ţine! ţipă cu toată puterea.

Îşi smulse mâinile din orificii. Coordonatorul se năpusti aproape orbeşte pentru al înlocui, cercul uriaş se aplecă şi se apropie periculos de râpa ruginie. Deodată ceva începu să trosnească şi să scrâşnească violent, rotorul şuierător atinsese cu marginea coroanele arborilor, în aer începură să se rotească ramurile rupte, gondola se zgâlţâi puternic şi se prăbuşi întro parte, cu zgomot infernal. Un arbore smuls din rădăcini îşi agită coroana spre cer, ultimul braţ mişcânduse, îl trase în jos, mii de frunze băşicate explodară şuierând; deasupra aparatului frânt, înfipt cu cioturile în crengile smulse, se ridică un nor de seminţe albicioase şi totul se linişti. Gondola înfiptă întro rână se sprijinea în coasta râpei.

— Echipajul? întrebă maşinal Coordonatorul, scuturânduşi capul, fiindcă urechile parcă îi erau înfundate cu vată şi nu auzea nimic.

Totodată se uita mirat la vălătucii de puf albicios carei pluteau pe la nas.

— Primul, gemu Inginerul. Se ridică cu greu de pe podea.

— Al doilea, se auzi de jos glasul Fizicianului.

— Al treilea, spuse cu greu Chimistul; ţinea mâna la gură şi îi curgea sânge din bărbie.

— Al patrulea, spuse Ciberneticianul; fusese proiectat în spate, dar nu i se întâmplase nimic.

— Al cin…cilea, gemu Doctorul; el zăcea sub toţi, chiar pe fundul gondolei.

Deodată izbucniră întrun hohot de râs. Erau claie peste grămadă, acoperiţi cu un strat gros de seminţe pufoase, pătrunse înăuntru prin crăpăturile de sus ale gondolei. Prin lovituri puternice. Inginerul încerca să facă o breşă. Fiecare, în locul unde se afla, apăsa cu umerii, cu mâinile sau cu spatele pe suprafaţa curbată. Aceasta începu să tremure, se auzi un trosnet uşor, dar gondola nu se deschise.

— Iarăşi? întrebă liniştit Doctorul. Zăcea pe fundul gondolei şi nu se putea mişca. Ştiţi ce, eu mam plictisit deja! Ei, tu, care eşti, dăte jos de pe mine imediat, auzi?

Deşi situaţia nu era veselă deloc, acţionau întro exaltare nefirească — prin efort comun, smulseră cadrul ca de pieptene din faţă şi începură să izbească sistematic cu el în aripa superioară. Aceasta se îndoia, se acoperea de fisuri, totuşi nu ceda.

— Mam săturat, mârâi nervos Doctorul.

Se încordă, încercând să se ridice. În acel moment ceva pocni dedesubt şi toţi îşi dăduseră drumul prin partea de jos a vehiculului. Se rostogoliră pe panta de cinci metri până în fundul defileului.

— Nimeni na păţit nimic? întrebă Coordonatorul, mânjit de argilă. El se ridică primul în picioare.

— Nu, dar… dar tu eşti baltă de sânge, ia vino! spuse Doctorul.

Coordonatorul avea o tăietură adâncă în pielea capului, între firele de păr, rana ajungând până la jumătatea frunţii. Doctorul io bandajă cum putu; ceilalţi aveau vânătăi, iar Chimistul scuipa sânge — îşi muşcase buza. Porniră în direcţia navei. Nu mai aruncară nici o privire vehiculului demolat.