XIII

Prezentarea tuturor compartimentelor navei nu dură puţin. Dubletul se interesă îndeaproape de pila atomică şi de automate. Inginerul îi desenă o mulţime de schiţe, umplând trei blocuri numai în sala maşinilor. Automatul stârni admiraţia vizibilă a oaspetelui. Examină detaliat microreţeaua şi se miră din caleafară văzând că este cufundată toată întrun recipient răcit cu heliu lichid — era un creier criotronic de tip superconductiv pentru reacţii deosebit de rapide. Se pare că înţelesese scopul răcirii, fiindcă tuşea de zor şi studia cu mare interes schiţele pe care i le desena Ciberneticianul. Părea că se vor putea înţelege mult mai uşor pe tema legăturilor electrice decât în privinţa ilustrării sau simbolizării celor mai simple cuvinte.

La cinci dimineaţa, Chimistul, Coordonatorul şi Inginerul plecară să se culce; după ce închiseseră chepengul, de pază la tunel rămăsese Negru; ceilalţi trei merseră cu dubletul în bibliotecă.

— Staţi puţin, spuse Fizicianul, când trecură pe lângă laborator, o săi arătăm şi tabelul lui Mendeleev. Acolo sunt reprezentările schematice ale atomilor.

— Intrară. Fizicianul se apucă să scormonească în maldărul de hârtii de pe rafturi, când ceva începu să ticăie. Dădu la o parte sulurile foşnitoare din colţ, dar nu auzi nimic. Doctorul îşi încordă şi el auzul.

— Cei asta?

— Geigerul… acolo… staţi aşa! O infiltraţie, ceva!

Alergă spre contor. Dubletul stătea nemişcat, plimbânduşi privirea peste aparate. Apoi se apropie de masă iar, contorul ţăcăni în serii lungi, ca un toboşar ce izbea ritmic.

— De la el! strigă Fizicianul, prinzând cu ambele mâini cilindrul de metal şi îndreptândul spre uriaş.

Contorul începu să huruie.

— Să fie radioactiv? El? Ce înseamnă asta? întrebă Ciberneticianul uluit.

Doctorul se îngălbeni. Se apropie de masă, se uită la indicatorul activ, smulse din mâinile Ciberneticianului cilindrul de metal şi începu săl plimbe prin aer în jurul dubletului. Huruitul slăbea vizibil pe măsură cel ducea mai sus. Când îl lăsă spre picioarele grosolane, greoaie, ale musafirului, membrana huruia puternic. Pe cadranul aparatului se aprinse o luminiţă roşie.

— Infestare radioactivă! exclamă Fizicianul.

Dubletul îşi plimba privirea de la unul la altul, mirat, dar fără a se arăta neliniştit de operaţiunea neînţeleasă pentru el.

— El a ajuns aici prin deschizătura făcută de blindat, spuse încet Doctorul. Acolo e o pată radioactivă… A trecut pe acolo…

— Nu te apropia de el! izbucni Fizicianul. Iradiază cel puţin un miliroentgen pe secundă. Stai puţin… Va trebui săl înfăşurăm cumva… cu folie de ceramită, putem risca…

— Dar, omule, aici nu e vorba de noi, spuse Doctorul cu vocea ridicată. E vorba de el! Cât timp sa aflat în zona petei? Câţi roentgeni a absorbit?

— N… nu ştiu. De unde să ştiu?… Fizicianul se uita mereu la contorul ticăind. Trebuie să faci ceva! O baie cu acetat, curăţirea epidermei. Priviţi, el nu înţelege nimic!

Doctorul alergă fără un cuvânt la laborator. Se întoarse după o clipă cu trusa de prim ajutor antiradioactiv. Iniţial, dubletul ar fi dorit parcă să se opună operaţiunilor la care era supus, dar apoi se lăsă în voia gazdelor.

— Puneţi mănuşile! strigă Fizicianul la Doctor, care atingea cu mâinile goale pielea dubletului culcat.

— Săi trezim pe ceilalţi? întrebă cu voce nesigură Ciberneticianul.

Stătea lângă perete, cu mâinile atârnând. Doctorul îşi trase mănuşile grele.

— Ce rost are? zise în timp ce se apleca. Deocamdată nu e nimic… Roşeaţa apare cam după zecedouăsprezece ore, dacă…

— Dacă am fi putut să ne înţelegem cu el, mormăi Fizicianul.

— Transfuzie, dar cum? De unde?

Doctorul se uita înaintea lui fără să vadă nimic.

— Celălalt! strigă deodată. Ezită. Nu, adăugă mai încet, nu pot, ar trebui mai întâi să le examinez sângele amândurora pentru aglutinare — ar putea să aibă grupe diferite…

— Ascultă — Fizicianul îl trase deoparte —, numi miroase a bine. Mie teamă, înţelegi? Trebuie să fi trecut prin pată numai după ce a scăzut temperatura. În perimetrul reacţiei de micro-anihilare apar totdeauna mulţi radioizotopi: stronţiu, litiu şi toate celelalte. Din familia elementelor rare. Deocamdată nu simte nimic, abia mâine, aşa cred. El are globule albe în sânge?

— Da, dar arată cu totul altfel decât celulele umane.

— Toate celulele care se înmulţesc din abundenţă sunt infestate totdeauna la fel, indiferent de specie. Ar trebui să aibă o rezistenţă ceva mai mare decât omul, dar…

— De unde ştii?

— Pentru că radioactivitatea normală a solului este aici aproape de două ori mai mare decât pe Pământ, deci întro anumită măsură poate că sunt adaptaţi la ea. Medicamentele tale, desigur, nu fac mare brânză!

— Nu, nu fac mare lucru, aici există cu totul alte condiţii.

— Aşa cred. Ştii ce? În primul rând, ar trebui să ne înţelegem cu el în linii mari. Reacţia se va declanşa cel mai devreme peste câteva ore…

— Aha!

Doctorul îi aruncă repede o privire şişi lăsă ochii în jos. Stăteau la cinci paşi de dubletul semiculcat, care nui scăpa din privirea albastrudeschis.

— Pentru a stoarce de la el cât mai multe înainte să dispară?

— Nu mia trecut prin cap aşa ceva, spuse Fizicianul. Se străduia să pară liniştit. Presupun că se va comporta asemănător omului. Timp de câteva ore îşi va menţine mobilitatea psihică, apoi se va instala apatia. Ştii doar, fiind în locul lui, oricine sar gândi în primul rând la îndeplinirea misiunii.

Doctorul ridică din umeri, îl privi pe sub sprâncene şi deodată zâmbi.

— Oricare dintre noi, spui, da? Poate nu ştii ce sa întâmplat?! Noi lam infestat. E vina noastră!

— Şi cei cu asta? Ai de gând o anume expiere? Nu fi ridicol!

Pe faţa Fizicianului apărură pete roşii.

— Nu, spuse Doctorul. Nu sunt de acord. Înţelegi? Acesta — arătă spre cel culcat — e bolnav, iar eu — se ciocăni cu degetul în piept — medic. Iar în afară de un medic, nimeni altcineva nu mai are nimic de făcut aici.

— Aşa crezi? întrebă sumbru Fizicianul. Dar e singura noastră şansă. Nui facem nici un rău. Nu e vina noastră că…

— Nui adevărat! Sa infestat fiindcă a mers pe urmele apărătorului! Şi acum, gata, trebuie săi iau sânge!

Se apropie de dublet cu seringa. Zăbovi deasupra lui o secundă, parcă ezitând, apoi se întoarse la masă după altă seringă.

— Ajutămă, se adresă Ciberneticianului.

Se apropie de dublet. În faţa lui, îşi suflecă mâneca, Ciberneticianul îi introduse acul în venă, trase puţin sânge de la Doctor şi trecu în spatele lui. Apoi Doctorul luă seringa cealaltă şi, atingând pielea dubletului, îi căută venele, îl privi în ochi şi apoi înfipse acul. Ciberneticianul era aplecat deasupra lor. Dubletul nici nu mişcă. Sângele său rubiniudeschis umplu cilindrul de sticlă. Doctorul scoase uşor acul, apăsă înţepătura cu o bucată de vată şi ieşi ţinând seringa în sus.

Ceilalţi se uitară unul la altul. Ciberneticianul încă mai ţinea în mână seringa cu sângele Doctorului. O puse pe masă.

— Şi acum ce facem? întrebă el.

— Acesta ar putea să ne spună totul!

Fizicianul parcă era cuprins de febră.

— Iar el, el!

Deodată îl privi în ochi pe Cibernetician.

— Cear fi săi trezim? repetă dintro dată acesta.

— Nu ajută la nimic. Doctorul o să le spună acelaşi lucru pe care mi la spus mie. Există o singură posibilitate. El trebuie să hotărască singur. Dacă o să vrea asta, Doctorul no să i se poată opune.

— El? Ciberneticianul îl privi mirat. Bine, bine, dar cum să hotărască? Doar nu ştie nimic, iar noi nu avem cum săi spunem.

— Ba avem, spuse rece Fizicianul. Se uita la cilindrul de sticlă cu sânge de lângă sterilizator. Avem cincisprezece minute până când Doctorul îi numără globulele. Adumi tabla aici!

— Dar asta nare nici un…

— Dămi tabla! ţipă Fizicianul şi începu să adune toate resturile de cretă.

Ciberneticianul desprinse tabla de pe perete şi o fixară împreună în faţa dubletului.

— Creta e insuficientă. Adu din bibliotecă cretă colorată!

Când ieşi Ciberneticianul, Fizicianul luă prima bucată de cretă şi începu să deseneze repede o emisferă mare în care se afla nava. Simţind asupra sa privirea albastră, imobilă, desena din ce în ce mai repede. Când termină, se întoarse spre dublet, îl privi în ochi, lovi cu degetul în tablă, o şterse cu buretele şi continuă să deseneze.

Peretele emisferei — întreg. Peretele, şi în faţa lui — apărătorul. Botul blindatului şi proiectilul ţâşnind din el. Căută o bucată de cretă violetă şi coloră partea de perete din faţa apărătorului, şterse cu degetele creta, încât apăru o deschizătură împrejmuită de o pată violetă. Silueta dubletului. Se apropie de cel culcat, îi atinse torsul, se întoarse la tablă şi ciocăni cu creta în figura desenată, şterse totul, mai mâzgăli încă o dată în mare grabă deschizătura din perete, conturată bine cu violet, în deschizătură — dubletul, apoi şterse totul în jur. Pe tablă rămase doar conturul siluetei impunătoare. Fizicianul, stând astfel încât celălalt săi poată vedea orice mişcare, începu să presare încet cretă violetă pisată pe picioarele siluetei întinse. Se întoarse. Micul tors al dubletului, care până atunci zăcea sprijinit pe perna de cauciuc umflată de Doctor, se ridică încet, faţa lui, zbârcită ca de maimuţă, cu ochi înţelegători, îşi mută privirea de pe tablă spre Fizician, parcă pricepând fără grai.

Atunci Fizicianul dădu din cap, luă în grabă o cutie de tablă, nişte mănuşi de protecţie şi ieşi în goană din laborator. În tunel era cât pe ce să se lovească de automat, care, recunoscândul, se dădu în lături din calea lui. Ieşi la suprafaţă şi, trăgânduşi mănuşile din fugă, goni orbeşte în direcţia unde se afla spărtura pe care o făcuse blindatul. Se aşeză în genunchi şi în cea mai mare grabă smulse din pământ bucăţi de nisip întărit şi sticlos şi le aruncă în cutie. Apoi se ridică şi tot întro fugă se întoarse prin tunel la navă. În laborator era cineva. Miji ochii — era Ciberneticianul.

— Unde e Doctorul? îl întrebă.

— Încă nu sa întors.

— Stai mai încolo. Aşeazăte mai bine lângă perete.

Aşa cum se aşteptase, nisipul de sticlă era de culoare violacee; nu alesese întâmplător tocmai creta cu această nuanţă. Când intră, dubletul îşi îndreptă faţa spre el; îl aştepta.

Fizicianul răsturnă pe podea, în faţa tablei, conţinutul cutiei.

— Ai înnebunit? strigă Ciberneticianul, smulgânduse de la locul său.

Contorul lăsat pe celălalt capăt al mesei se trezi şi începu să ticăie grăbit.

— Taci! Nu deranja!

Vocea Fizicianului exprima atâta febrilitate, încât Ciberneticianul rămase încremenit lângă perete.

Fizicianul îşi aruncă privirea spre cadranul ceasului: trecuseră douăsprezece minute. Dintrun moment întraltul Doctorul se putea întoarce. Se aplecă, arătă spre resturile violete, mate, ale nisipului pe jumătate topit. Luă un pumn de nisip şi, ţinândul în palma deschisă, îl duse la locul unde, haşurate cu cretă violetă, erau conturate picioarele siluetei. Frecă puţin firele de nisip pe desen, se uită în ochii dubletului, scutură restul de praf pe podea, se retrase în fundul sălii, apoi înaintă cu pas hotărât, ca şi când mergea undeva departe, pătrunse în mijlocul petei violete, zăbovi o clipă, închise ochii şi încet se prăbuşi, relaxânduşi muşchii. Trupul său bufni surd pe podea. Rămase aşa câteva secunde, se ridică brusc, alergă spre masă, luă contorul Geiger şi, ţinândul în faţă ca pe o lanternă de vânătoare, se duse la tablă. Imediat cum apropia capătul negru de picioarele desenate cu cretă, se putea auzi ticăitul violent ca al unui tambur de alarmă. Fizicianul apropie şi îndepărtă de câteva ori contorul de tablă, repetând efectul în faţa dubletului, care privea fără să se mişte; apoi se îndreptă încet spre el şi începu să împingă capătul Geigerului spre tălpile goale.

Contorul începu să bâzâie. Dubletul scoase un sunet slab de parcă sar fi înecat.

Timp de câteva secunde, care Fizicianului i se părură o veşnicie, îl privi în ochi cu o privire avidă şi ştearsă. Apoi, în timp ce Fizicianului i se rostogoleau broboane de sudoare pe frunte, dubletul îşi relaxă deodată torsul, închise ochii, se lăsă inert pe marginea patului, încordânduşi concomitent, în mod ciudat, degeţelele noduroase de la ambele mâini. Zăcu aşa un moment, de parcă era mort, deodată deschise ochii, se aşeză şişi fixă privirea pe chipul Fizicianului.

Acesta încuviinţă din cap, duse aparatul pe masă, lovi tabla cu piciorul şi se adresă surd în direcţia Ciberneticianului:

— A înţeles!

— Cea înţeles?… bâigui celălalt, impresionat de scena desfăşurată în tăcere.

— Că trebuie să moară.

Intră Doctorul, se uită la tablă, la resturile de sticlă risipite, la ei.

— Ce se întâmplă aici? întrebă. Ce înseamnă asta? ridică furios glasul.

— Nimic deosebit. Ai deja doi pacienţi, spuse indiferent Fizicianul, iar când Doctorul îl privi uluit, luă de pe masă contorul şil îndreptă spre propriul său corp.

Praful radioactiv pătrunsese în materialul combinezonului Geigerul ţăcănea îngrozitor.

Doctorul se înroşi la faţă. O clipă rămase nemişcat, părea că va arunca pe podea seringa pe care o ţinea în mână. Încet, sângele i se retrase din obraji.

— Da? spuse. Bine. Vino!

Cum ieşiră, Ciberneticianul îşi puse combinezonul de protecţie şi începu să strângă în grabă resturile radioactive. Scoase din lăcaşul din perete semiautomatul pentru epurarea radioactivă şii dădu drumul spre pata rămasă. Dubletul zăcea nemişcat, se uita cum roboteşte, de câteva ori tuşi încetişor. După vreo zece minute, Fizicianul se întoarse cu Doctorul; avea pe el îmbrăcăminte albă, din pânză; gâtul şi mâinile îi erau înfăşurate întrun bandaj gros.

— Gata, îi spuse aproape vesel Ciberneticianului. Nu e nimic grav. Primul grad, sau poate nici atât.

Doctorul împreună cu Ciberneticianul îl ridicară pe dublet; acesta, înţelegând despre ce e vorba, se sculă şi ieşi docil din laborator.

— Şi pentru ce ai făcut toate astea? întrebă Ciberneticianul. Umbla nervos prin salon, plimbând Geigerul prin toate ungherele. Din când în când, ţăcănitul se accelera.

— O să vezi, răspunse liniştit Fizicianul. Dacă el are capul pe umeri — o să vezi.

— De ce nu ţiai pus costumul de protecţie? Era mare lucru un minut?

— A trebuit să fie cât mai real, spuse Fizicianul. Cât mai natural, fără nici un fel de „artificii", înţelegi?

Tăcură. Indicatorul ceasului de perete se mişca încet. Pe Cibernetician îl lua cu somn. Fizicianul, mişcânduşi greoi degetele carei ieşeau de sub bandaj, îşi aprinse o ţigară. Intră Doctorul cu halatul pătat şi, furios, se năpusti spre Fizician.

— Tu, tu, nui aşa? Ce iai făcut?!

— Ce anume? îşi ridică fruntea Fizicianul.

— Nu mai vrea să stea culcat, abia sa lăsat să fie bandajat, se ridică şi se târăşte spre uşă, a, iată—l…, adăugă încet.

Dubletul intră. Şchiopăta. Pe podea, în urma lui, atârna capătul fâşiei desfăcute a bandajului.

— Nul poţi trata împotriva voinţei lui, spuse Fizicianul. Aruncă ţigara pe podea, se ridică şi o strivi cu piciorul. Luăm calculatorul din sala de comandă, nui aşa? Are cea mai mare capacitate de extrapolare, i se adresă Ciberneticianului.

Acesta tresări, se ridică brusc în picioare, o clipă se uită cu o privire tulbure şi ieşi repede. Lăsă uşa deschisă. Cu mâinile în buzunarele halatului, Fizicianul stătea în mijlocul laboratorului. Auzind lipăitul uşor, se întoarse. Se uită la uriaşul care se apropia încet şi oftă.

Dubletul tuşi.

Ceilalţi trei dormiră toată ziua. Când se treziră, se lăsa înserarea. Se duseră direct în bibliotecă. Era o imagine impresionantă.

Mesele, podeaua, toate fotoliile erau acoperite cu maldăre de cărţi, atlase, albume deschise, sute de hârtii desenate foşneau sub picioare; amestecate cu cărţile zăceau părţi ale aparatelor, planşe colorate, cutii de conserve, farfurii, lentile optice, aritmometre, tuburi; de perete era sprijinită o tablă de pe care se prelingea apă amestecată cu praf de cretă; un strat gros de praf calcaros acoperea ca o pojghiţă degetele, mânecile şi chiar genunchii celor trei oameni. Ei stăteau jos în faţa dubletului, nebărbieriţi, cu ochii injectaţi şi beau cafea din nişte căni mari. În mijloc, acolo unde înainte se afla masa, în spaţiul liber, se afla un impresionant calculator electronic.

— Cum merge? întrebă Coordonatorul, stând în prag.

— Minunat. Am echivalat până acum o mie şase sute de noţiuni, răspunse Ciberneticianul.

Doctorul se ridică. Încă mai avea pe el halatul alb.

— Mau obligat la asta. El era infestat, spuse şi arătă spre dublet.

— Infestat? Coordonatorul intră. Cum adică?

— A trecut prin pata radioactivă din spărtura din zid, explică Fizicianul şi îngenunche lângă aparat.

— Are cu zece procente mai puţine globule albe decât acum şapte ore, spuse Doctorul. Degenerare hialină — exact ca la om. Am vrut săl izolez, să aibă linişte, dar nu se lasă tratat, fiindcă Fizicianul ia spus că oricum no săl ajute!

— E adevărat? îl întrebă Coordonatorul pe acesta.

Fără aşi lua ochii de la aparatul şuierător, Fizicianul confirmă.

— Şi nu mai poate fi salvat? întrebă Inginerul.

Doctorul ridică din umeri.

— Nu ştiu. Dacă ar fi om, aş spune că are şanse treizeci la sută. Dar nu e. Devine uşor apatic. Dar asta ar putea fi o stare de oboseală sau de insomnie. Dacă aş putea săl izolez…

— Ce tot spui? Doar faci cu el tot ce vrei! se răsti Fizicianul.

Nici măcar nuşi întoarse capul. Cu mâinile bandajate, tot meşterea la aparat.

— Dar ţie ce ţi sa întâmplat? îl întrebă Coordonatorul.

— Iam explicat în ce mod a suferit infestarea radioactivă.

— Iai explicat foarte concret?! ţipă Inginerul.

— A trebuit.

Tăcură o clipă.

— Sa întâmplat şi gata, spuse încet Coordonatorul. Bine sau rău, dar sa întâmplat. Ce facem acum? Aveţi idee?

— Multe.

Vorbi întâi Ciberneticianul:

— Şia însuşit o mulţime dintre simbolurile noastre, îndeosebi din matematică. Teoria informaţiei am parcurso deja. E mai greu cu scrierea lui electrică, fără un aparat special nam putut so învăţăm, or nu avem asemenea aparat şi nici timp săl construim. Ţineţi minte acele fragmente de tubuleţe ce pătrundeau în corp? Sunt, pur şi simplu, instrumente de scris! Când dubletul vine pe lume, i se inoculează de la început un asemenea tub, aşa cum fetiţelor noastre li se găureau cândva urechiuşele… De ambele „părţi ale corpului cel mare au organele electrice. De aceea trunchiul e atât de voluminos. Este un fel de creier şi totodată o baterie plasmatică ce transmite sarcinile nemijlocit „conductorului care scrie". La el, acesta se termină cu firele de la „guler", dar diferă de la individ la individ. Desigur, trebuie să înveţe să scrie. Această operaţiune preliminară, practicată de mii de ani, este doar un pas pregătitor.

— Aşadar, el nu vorbeşte deloc? întrebă Chimistul.

— Vorbeşte! Acea tuse pe care am auzito. Un „tuşit" înseamnă o întreagă propoziţie. Lam înregistrat pe bandă — se descompune în spectrul frecvenţei.

— A! Deci e o vorbire bazată pe frecvenţa modulată a vibraţiilor sonore?

— Mai curând a şoaptelor. Nu e sonoră. Prin sunete exprimă exclusiv sentimentele, stările emoţionale.

— Şi organele electrice? Sunt o armă a lor?

— Nu ştiu. Dar putem săl întrebăm.

Se aplecă, scoase dintre hârtii o planşă mare, pe care se zărea secţiunea verticală, schematică, a unui dublet, indică două formaţiuni prelungite, segmentate în interiorul său, şi apropiinduşi gura de microfonul calculatorului spuse:

— O armă?

Difuzorul era plasat de cealaltă parte, vizavi de dublet. Ridicânduşi uşor micul tors, la intrarea nouveniţilor, dubletul rămase o clipă nemişcat, după care tuşi.

— Armă, nu, scârţâi difuzorul. Numeroase rotaţii planetare, cândva — armă.

Dubletul tuşi din nou.

— Un organ rudiment al evoluţiei — biologice — secundară — adaptare — civilizaţia, scârţâi iar difuzorul, fără nici un fel de intonaţie.

— Ooo!… exclamă Inginerul.

Chimistul asculta cu ochii mijiţi.

— Aşadar… articulă Coordonatorul. Cum se prezintă ştiinţa la ei?

— Din punctul nostru de vedere, bizar, spuse Fizicianul.

Se ridică din genunchi.

— Nu pot să înlătur scârţâitul ăsta blestemat, interveni Ciberneticianul. Informaţii serioase în domeniul fizicii clasice: optica, electricitatea, mecanica, în îmbinare specifică cu chimia — ceva în genul mecanochimiei. Aici au realizări interesante.

— Şi anume? se interesă Chimistul.

— Amănunte după aceea. Avem totul înregistrat, nuţi fie teamă. Din aceste poziţii de plecare au pornit spre teoria informaţiei în altă direcţie. Dar studiul ei, cu excepţia unor institute speciale, este interzis. Mai rău stau cu studiul atomilor, îndeosebi cu chimia nucleară.

— Stai puţin. Cum adică, interzis? se miră Inginerul.

— Pur şi simplu nu e voie să se efectueze asemenea cercetări.

— Cine le interzice?

— E o chestiune complicată şi înţelegem prea puţine lucruri, interveni Doctorul. Cel mai prost ne orientăm în dinamica socială.

— Se pare că pentru cercetările nucleare leau lipsit stimulii, spuse Fizicianul. Nu simt deficitul energetic.

— Dar mai întâi să terminăm un lucru! Deci, cum e cu cercetările acelea interzise?

— Luaţi loc. O să întrebăm mai departe, spuse Ciberneticianul. Coordonatorul îşi apropie faţa de microfon.

— Stai puţin. Cu cât construcţia propoziţiei este mai încâlcită, cu atât calculatorul întâmpină dificultăţi mai mari în ceea ce priveşte gramatica. În plus, se pare că analizatorul sunetelor este prea puţin selectiv. Obţinem pur şi simplu rebusuri, de altfel o să vă convingeţi singuri.

— Pe planetă sunteţi mulţi? întrebă rar şi apăsat Fizicianul. Care e structura dinamică, dinamismul social, cât de mulţi sunteţi?

Difuzorul scrâşni de două ori şi se întrerupse. Dubletul nu reacţionă multă vreme, apoi tuşi răguşit.

— Structura dinamică — dublă. Relaţia — dublă, exprimă difuzorul. Societatea — dirijată central — toată planeta.

— Perfect! strigă Inginerul.

Ca şi ceilalţi doi noi participanţi la experiment, îşi trăda surescitarea. Ceilalţi însă, poate ca urmare a oboselii, stăteau nemişcaţi, indiferenţi.

— Cine conduce societatea, cine este la vârf, un individ sau un grup? întrebă Coordonatorul, apropiindu—şi gura de microfon.

Difuzorul scârţâi, se auzi un bâzâit prelung şi acul roşu pâlpâi de câteva ori pe cadranul aparatului.

— Nu poate fi întrebat astfel, se grăbi să explice Ciberneticianul. Dacă spui „ia vârf, asta e o metaforă şi nu are echivalent în lexicul calculatorului. Stai puţin să încerc eu. Se aplecă: Câţi sunt la comanda societăţii? Unul singur? Mai mulţi?

Difuzorul hârâi rapid.

— Dar „comanda" nu e o metaforă? întrebă Coordonatorul.

Ciberneticianul clătină din cap.

— E un termen din domeniul teoriei informaţiei, reuşi să spună în momentul în care dubletul răspunse şi difuzorul tălmăci ritmic:

— Unul — câţiva — mulţi — comanda — nu se ştie. Nu se ştie, repetă.

— Cum adică nu se ştie? Ce înseamnă asta? întrebă contrariat Coordonatorul.

— O să aflăm îndată.

— Nu ştii tu, sau nu ştie nimeni pe planetă? spuse în microfon.

Dubletul răspunse şi calculatorul, tălmăcind, transmise în difuzor:

— Relaţia — dinamică — dublă. Se ştie — unul — este. Se ştie — al doilea — nu este.

— Nu înţeleg nimic. Coordonatorul se uită la ceilalţi. Dar voi?

— Staţi puţin, spuse Ciberneticianul, cu ochii aţintiţi spre dubletul care îşi apropia încet faţa de microfonul său din nou şi tuşi de două ori.

Calculatorul reluă:

— Multe rotaţii ale planetei — cândva — conducere centrală dispersată. Pauză. Un dublet — o comandă. Pauză. O sută treisprezece rotaţii planetare — un dublet — comandă — moarte. Pauză. Unul — unul — moarte. Pauză. Apoi — un dublet — comandă — nu se ştie — cine. Nu se ştie — cine — comandă. Se ştie — comandă centrală. Pauză. Nu se ştie — cine — comandă. Pauză.

— Da, întradevăr, ca un rebus, spuse Coordonatorul şi adăugă: Ce faceţi cu el?

— Nu e nici un rebus, răspunse Ciberneticianul. A spus că până în anul 113, numărând de azi înapoi, aveau o conducere centrală, alcătuită din mai multe persoane. „Conducere centrală dispersată." Apoi au urmat guvernările unor indivizi — presupun că ceva de genul monarhiei sau tiraniei. În anii 112 şi 111 — ei numără începând din momentul actual, acum e anul 0 — au avut loc anumite răsturnări violente la palat. În decurs de doi ani au fost schimbaţi patru suverani, care au sfârşit prin aşi pierde viaţa, evident nu o moarte paşnică. Apoi a apărut un suveran nou, dar nu ştiau cine era. Ştiau doar că el există.

— Cum aşa? Un suveran anonim? se miră Inginerul.

— Aşa se pare. O să încercăm să aflăm în continuare. Se adresă la microfon: Acum se ştie că la cârma societăţii este un singur individ, dar nu se ştie cine este acesta? Aşa e?

Calculatorul cârâi confuz, dubletul tuşi ca şi când ar fi ezitat, mai tuşi de câteva ori şi difuzorul răspunse:

— Nu, nu e aşa. Pauză. Şaizeci de rotaţii ale planetei — se ştie. un dublet — cârmă centrală. Pauză. Apoi, se ştie — nici unul. Pauză. Nimeni. Nimeni comandă centrală. Aşa se ştie. Nimeni comandă. Pauză.

— Acum nici eu nu mai înţeleg, recunoscu Fizicianul.

Ciberneticianul stătea aplecat în faţa aparatului, se cocoşă, îşi mişcă buzele.

— Staţi puţin. Informaţia generală este aceea că nu există putere centrală. Da? spuse la microfon. Iar realitatea e că există putere centrală. Da?

Calculatorul dialoga cu dubletul schimbând sunete proprii. Aşteptau cu capetele înclinate în direcţia difuzorului.

— Acesta e adevăr. Da. Pauză. Cine informaţia — este comandă centrală — este, nu este. Cine informaţia aşa — acela este, nu este. Acela o dată e, apoi nu e.

Se priviră unul pe altul în tăcere.

— Cine spune că există putere încetează a exista. Aşa a spus? întrebă Inginerul cu jumătate de glas.

Ciberneticianul aprobă încet din cap.

— Dar e imposibil! strigă Inginerul. Puterea trebuie să aibă şi ea un sediu, să dea ordonanţe, legi, trebuie să existe organe administrative, la un nivel ierarhic superior, armata — doar am întâlnit indivizi deai lor înarmaţi.

Fizicianul îi puse mâna pe umăr. Inginerul tăcu. Dubletul tuşi îndelung. Ochiul verde al calculatorului fremăta de zor. Torcea. Bâzâia. Difuzorul răspunse:

— Informaţia — dublă. Pauză. O informaţie cine — acela e. Pauză. Altă informaţie — cine — acela o dată e, apoi nu mai e. Pauză.

— Există informaţii care sunt blocate? întrebă Fizicianul în microfon. Da? Pe cel care pune întrebări din domeniul acelor informaţii îl pândeşte moartea, da?

Din nou se auziră din partea cealaltă a aparatului difuzorul trosnind şi tusea dubletului.

— Nu. Nu aşa. Pauză, răspunse calculatorul cu vocea sa indiferentă. (Despărţea monoton cuvintele între ele.) Cine o dată e, apoi nu mai e — acela nu moarte. Pauză.

Oftară.

— Deci nu pedeapsa cu moartea! strigă Inginerul. Întreabăl ce se întâmplă cu cei de felul acestora, se adresă el Ciberneticianului.

— Mie teamă că nu se poate, spuse Ciberneticianul, dar Coordonatorul şi Inginerul insistară pentru întrebare. Cum doriţi. Bine, dar nu răspund pentru rezultat. Care e viitorul celui care răspândeşte o informaţie blocată?

Dialogul răguşit dintre calculator şi dubletul care zăcea inert dură destul de mult. În sfârşit, difuzorul bâzâi:

— Cel care o asemenea informaţie încorporat grupul autocomandă nu se ştie grad probabilitate degenerare. Pauză. Efect cumulativ lipsa termenului adaptare aşa necesitate luptă slăbirea forţei potenţial absenţă termen pauză. Mic număr rotaţii planetare — moarte pauză.

— Cea spus? îl întrebară concomitent Chimistul, Coordonatorul şi Inginerul pe Cibernetician.

Acesta ridică din umeri.

— Habar nam. Vam spus că nu se poate. E o problemă prea complicată. Trebuie să procedăm gradat. Bănuiesc că soarta unui asemenea individ nu este deloc de invidiat. Îl aşteaptă moartea prematură, ultima secvenţă a fost foarte clară, dar care e mecanismul întregului proces nu ştiu. Anumite grupuri de autoconducere — fireşte, se pot lansa ipoteze pe această temă, dar mam cam săturat de combinaţii arbitrare.

— Bine, spuse Inginerul, întreabăl despre fabrica din nord.

— Lam întrebat deja, răspunse Fizicianul. Şi asta e o chestiune complicată. Pe această temă avem următoarea teorie…

— Cum adică, teorie? Nu va răspuns clar? interveni Coordonatorul.

— Nu, fiindcă şi asta miroase a fenomen de ordin superior. În privinţa fabricii, ea a fost abandonată în momentul în care urma să înceapă producţia. Asta ştim exact. Acum cincizeci de ani, la ei a fost introdus un plan de reconstrucţie biologică. De transformare a funcţiilor corporale, probabil şi a formelor — e o poveste obscură. Aproape întreaga populaţie a planetei a fost supusă unor intervenţii pe parcursul unui şir lung de ani. Se pare că se urmărea restructurarea nu atât a generaţiei contemporane, cât a celor următoare, prin dirijarea mutaţiilor din celulele de reproducere. În domeniul biologiei, comunicarea este foarte greoaie.

— Ce fel de restructurare? În ce direcţie?

— Asta nam reuşit să stabilim, răspunse Fizicianul.

— Totuşi ceva ştim, îl contrazise Ciberneticianul. Biologia, îndeosebi cercetarea proceselor vieţii, are un caracter particular la ei, oarecum doctrinar, altul decât în celelalte domenii ale ştiinţei.

— Sar putea să fie religios, se amestecă Doctorul. Numai că această credinţă a lor reprezintă mai curând un sistem de porunci şi de reguli privitoare la viaţa trecătoare, lipsit de elemente transcendentale.

— Nau crezut niciodată în vreun creator? întrebă Coordonatorul.

— Nu se ştie. Conceptele abstracte, precum credinţă, Dumnezeu, moralitate, suflet, nu pot fi codificate, în general, în sistemul calculatorului. Trebuie să punem numeroase întrebări concrete şi din mulţimea de răspunsuri, de neînţelegeri, din acoperirea parţială a sensurilor, să ne străduim să facem o extrapolare logică şi generalizată. Mi se pare că ceea ce Doctorul numeşte religie nu e altceva decât tradiţie, obiceiuri şi ritualuri sedimentate dea lungul istoriei.

— Dar ce au comun religia sau tradiţia cu cercetările biologice? întrebă Inginerul.

— Tocmai asta nu reuşim să precizăm. În orice caz, o legătură există, şi chiar una foarte strânsă.

— Poate că au încercat să aducă unele fapte biologice mai aproape de lumea credinţelor şi a prejudecăţilor lor?

— Nu, e o poveste mult mai complicată.

— Să revenim la problema noastră, spuse Coordonatorul. Care au fost efectele transpunerii în practică a acelui plan biologic?

— Acelea că au început să vină pe lume indivizi fără ochi sau cu un număr variabil de ochi, lipsiţi de vlagă, monstruoşi, fără nas, precum şi un număr considerabil de handicapaţi psihic.

— Aha! Cum e dubletul nostru şi alţii!

— Da! Evident, teoria pe care sau bazat a fost falsă. În decurs de peste zece ani au apărut zeci de mii de mutanţi invalizi,

— Deformaţi. Roadele acelui experiment se mai întâlnesc şi astăzi.

— Planul a fost abandonat, desigur!

— Nici nam întrebat asta, recunoscu Ciberneticianul, îndreptânduse spre microfon. Planul reconstrucţiei biologice există în continuare? Care e viitorul său?

O clipă calculatorul parcă se contrazicea gălăgios cu dubletul, care scotea un uşor grohăit.

— Îi e rău? întrebă încet Coordonatorul.

— Nu atât cât mă aşteptam, răspunse Doctorul. E epuizat, dar na vrut să iasă de aici. Nu pot nici măcar săi fac transfuzie, fiindcă sângele dubletului nostru îi aglutinează globulele, probabil…

— Sst! făcu Fizicianul.

Difuzorul începu să pârâie.

— Plan — este, nu este. Pauză. Acum, altădată na fost. Pauză. Acum — mutaţii, boală. Pauză. Informaţie adevărată, plan a fost, acum nu este.

— Nu mam prins, recunoscu Inginerul.

— Spune că în prezent se neagă existenţa unui asemenea plan, ca şi cum el na existat în general, iar mutaţiile sunt un soi de boală. În realitate, planul a fost aplicat, după care lau abandonat, fără ai recunoaşte eşecul în faţa colectivităţii.

— Cine?

— Acea putere a lor, aşazis inexistentă!

— Staţi puţin, zise Inginerul, cum oare? Din momentul în care ultimul lor suveran anonim a încetat să mai existe, a dominat un fel de „epocă a anarhiei", nui aşa? Atunci cine a aplicat acel plan?

— Doar ai auzit. Nimeni. Na existat nici un plan, aşa se afirmă astăzi.

— Bine, bine, dar acum cincizeci de ani, sau ştiu eu câţi?

— Atunci afirmau altceva.

— Nu, asta nui de înţeles!

— De ce? Ştii doar că şi pe Pământ există unele fenomene cărora nu li se spune pe nume în faţa opiniei publice, deşi ele se cunosc. De exemplu, în sfera vieţii sociale, care ar fi poate imposibilă fără o doză de ipocrizie. Ceea ce la noi constituie un spaţiu restrâns, marginal, la ei este orientarea principală.

— Totul este încâlcit şi neverosimil, spuse Inginerul. Şi ce legătură are cu asta fabrica aceea din nord?

— Trebuia să producă ceva legat de aplicarea planului, probabil aparatură pentru diferite intervenţii sau obiecte de care aveau nevoie, ori care sar fi dovedit necesare viitoarelor generaţii „reconstruite". Dar astea sunt doar supoziţii deale mele, încheie Ciberneticianul, cu aplomb, nu ştiu ce urma să se producă acolo.

— Numărul acestor fabrici era cu siguranţă mai mare.

— Fabrici apărute ale planului biologic, număr mic sau mare? Cât de multe?

Dubletul tuşi, iar calculatorul răspunse aproape numaidecât:

— Nu se ştie. Fabrici există probabil multe. Pauză. Despre fabrici nici o informaţie.

— O societate totuşi înfricoşătoare! exclamă Inginerul.

— De ce? Nai auzit niciodată de secret militar sau de altceva de genul acesta?

— Ce fel de energie acţionează fabricile? se adresă Inginerul Ciberneticianului, dar rosti cuvintele atât de aproape de microfon, încât calculatorul transpuse dintro dată întrebarea.

Difuzorul bâzâi şi după o clipă redă:

— Inorgan lipsă termen bio bio pauză entropie constans bio sistem.

Restul dispăru în bâzâitul amplificat. Luminiţa roşie pâlpâi pe ecran.

— Lacune de vocabular, explică Ciberneticianul.

— Ştii ce? Hai săl racordăm polivalenţial, îi spuse Fizicianul.

— La ce bun? Ca să înceapă să vorbească precum un schizofrenic?

— Poate reuşim să înţelegem mai mult.

— Despre ce e vorba? întrebă Doctorul.

— Vrea să reducă selectivitatea calculatorului, explică Ciberneticianul. Când spectrul conceptual al unui cuvânt nu este pregnant, calculatorul răspunde că nu există termen. Dacă lam racorda polivalenţial, prin contaminare va produce conexiuni lexicale care nu există în nici o limbă omenească.

— În felul acesta ne apropiem de limbajul său, insista Fizicianul.

— Poftim. Putem să încercăm.

Ciberneticianul schimbă racordarea. Coordonatorul se uita la dublet, care zăcea acum cu ochii închişi. Doctorul se apropie de el, îl examină o clipă şi reveni la locul său fără a scoate un cuvânt.

Coordonatorul spuse la microfon:

— În partea de sud a acestui loc este o vale. Acolo sunt clădiri — mari, în clădiri schelete, în jur, în pământ — morminte. Cei acolo?

— Stai puţin. Morminte nu înseamnă nimic.

Ciberneticianul trase spre el braţul flexibil al microfonului.

— În sud e o construcţie arhitectonică, lângă ea, în gropi, în pământ, trupuri moarte. Dubleţi morţi. Ce înseamnă asta?

De data aceasta calculatorul schimbă cu dubletul mai multe sunete stridente. Observară că pentru prima dată maşina părea că se întreabă pe sine, încă o dată. După o pauză mai lungă decât înainte, difuzorul relată monoton:

— Dubletul, muncă fizică nu. Pauză. Organul electric funcţionare da, dar acceleroinvoluţie degerieraţie suprasolicitare. Pauză. Sudul exemplificare procustianism autodirijabil. Pauză. Biosocioscurtcircuitare antimoarte pauză. Izolare socială nu cu forţa, nu constrângere pauză. Voluntar pauză. Microadaptarea grupului centroautotracţiune producţie da nu pauză.

— Acum ai găsit ceai vrut! Ciberneticianul se uita furios la Fizician. „Centroautotracţiune", „antimoarte", „biosocioscurtcircuitare". Ţiam spus. Te rog, fă ceva cu astea!

— Răbdare, spuse Fizicianul, astea au legătură cu munca forţată.

— Nui adevărat! A spus: „nu cu forţa, nu constrângere", „voluntar".

— Să mai întrebăm o dată. Fizicianul trase spre el microfonul. Nu e clar, afirmă. Spune foarte simplu, ce este în vale în partea de sud? O colonie? Un grup disciplinar? Izolare? Producţie? Ce fel de producţie? Ce anume? La ce foloseşte şi în ce scop'?

Calculatorul comunică din nou cu dubletul; trecură mai mult de cinci minute până ce acesta răspunse:

— Izolomicrogrup voluntar interoadeziune constrângere nu. Pauză. Fiecare dublet antijoacă izolomicrogrup. Pauză. Relaţie principală autoatracţie centripetă pauză. Liant furiime pauză. Cine vină acela pedeapsă. Pauză. Cine pedeapsă acela izolomicrogrup voluntar. Pauză. Ce este izolomicrogrup? Pauză. Interrelaţii reversibile conexiune poliindividuală furiime autosal furiime autosal. Pauză. Circulaţie sociopsiho internă antimoarte pauză.

— Staţi aşa! strigă Ciberneticianul, văzând că ceilalţi se foiesc neliniştiţi. Ce înseamnă „autosal"? Ce este „sal"?

— Autosal…vare, bolborosi calculatorul, care de data aceasta nu se mai adresă dubletului.

— A! Instinct de conservare! strigă Fizicianul şi calculatorul exprimă grăbit:

— Instinct de conservare, da. Da.

— Vrei să spui că înţelegi ce a spus el? sări de la locul său Inginerul.

— Nu ştiu dacă înţeleg, dar bănuiesc. E vorba de anumite ramificaţii ale sistemului de pedepse. Anumite microcolectivităţi. grupuri autonome, care, să zicem aşa, sar ţine reciproc în şah.

— Cum aşa? Fără pază? Fără supraveghere'?

— Da! A spus clar că nu există nici o constrângere.

— Imposibil!

— Ba deloc! Imagineazăţi doi oameni, unul are beţele de chibrit, celălalt, cutia; Se pot urî între ei, dar focul îl vor aprinde numai împreună. „Furiime" înseamnă mânie şi ură sau ceva apropiat. Cooperarea rezultă, aşadar, în cadrul grupului, datorită conexiunilor reversibile, ca în exemplul meu, dar desigur nu atât de simplu. Constrângerea se naşte cumva de la sine. O creează situaţia internă a grupului.

— Bine, bine, dar ce fac ei acolo? Ce fac acolo? Cine zace în mormintele acelea? De ce?

— Nai auzit cea spus calculatorul? „Procustianism." Desigur, de la patul lui Procust.

— Aiurezi? De unde a auzit dubletul de Procust?

— Calculatorul, nu dubletul! Caută noţiunea cea mai apropiată după rezonanţa din spectrul semantic. Acolo, în acele grupuri, se desfăşoară o muncă epuizantă. Sar putea ca acea muncă să nu aibă nici un scop sau sens — a spus: „producţie aşa nu" — deci trebuie să facă asta fiindcăi o pedeapsă.

— Cum adică? Cinei obligă, de vreme ce lipseşte orice organ de pază?

— Ce încăpăţânat eşti! Cu producţia asta sar putea să greşesc, dar constrângerea o creează situaţia în sine. Nai auzit de situaţii de constrângere? Pe un vas care se scufundă, să zicem, ai foarte puţine căi de ales. Poate au puntea unui vas în faţă toată viaţa… Întrucât munca fizică, mai ales cea epuizantă, le dăunează, se naşte un anumit „bioscurtcircuit", poate în acel organ electric.

— A spus „biosocioscurtcircuitare". Asta ar putea însemna altceva.

— Dar ceva apropiat. In grup există adeziune, atracţie reciprocă, adică grupul este cumva condamnat în sine, izolat de societate.

— Tare confuz. Oare ce fac ei acolo de fapt?

— Habar n-am! Ştiu tot atât cât ştii şi tu! Intervin neînţelegeri şi schimbări de sensuri din două direcţii, nu numai din partea noastră, dar şi între calculator şi dublet. Poate că au o disciplină ştiinţifică specială — „procustica", teoria dinamicii unor asemenea grupuri. Planifică a priori un tip de acţiuni, de conflicte şi de atrageri reciproce în cadrul său, funcţiile sunt în aşa fel repartizate şi planificate pentru a se naşte un echilibru în sine, un schimb, o circulaţie a furiei, a fricii, a urii, încât aceste sentimente săi sudeze şi totodată să nu poată găsi un limbaj comun cu altcineva din afara grupului.

— Astea sunt variaţiunile tale personale pe tema confuziilor schizofrenice ale calculatorului — şi nu vreo explicaţie, se revoltă Chimistul.

— E foarte epuizat, spuse Doctorul. Încă unadouă întrebări şi gata. Cine vrea să le pună?

— Te rog, poţi să stai în locul meu. Poate o săţi meargă mai bine.

Tăcură o clipă.

— Eu, spuse Coordonatorul. De unde ai aflat de noi?

— Informaţia — meteorit — navă, răspunse calculatorul, după un moment în care schimbase câteva sunete răguşite cu dubletul. Navă de pe altă planetă — raze cosmice — degenerare a fiinţelor. Pauză. Cauzează moartea. Pauză. Împrejmuire de sticlă în scopul lichidării. Pauză. Observator. Pauză. Detunătură. Am efectuat unghiul — direcţia sunetului — sursele detunăturii — focarul ţintelornava. Pauză. Am plecat când era noapte. Pauză. Am aşteptat. Apărătorul a deschis împrejmuirea. Am intrat. Iatămă.

— Au anunţat că a căzut o navă cu nişte monştri, nui aşa? întrebă Inginerul.

— Da. Că degenerăm sub influenţa razelor cosmice. Şi că intenţionează să ne închidă, să ne învelească în masa aceea sticloasă. A calculat direcţiile unghiului de bombardare, lea precizat scopul şi în felul acesta nea găsit.

— Nu ţia fost frică de monştri? întrebă Coordonatorul.

— „Nu ţia fost frică" nu înseamnă nimic. Stai puţin, care era cuvântul? Aha, furiime. Poate aşa o săl transpună.

Ciberneticianul repetă întrebarea în jargonul ciudat al calculatorului.

— Da, răspunse aproape imediat difuzorul. Da. Dar şansa — una la un milion de rotaţii planetare.

— Se înţelege. Oricare dintre noi sar fi dus, încuviinţă din cap aprobator Fizicianul.

— Vrei să rămâi cu noi? Noi o să te vindecăm. No să mori, spuse încet Doctorul. Rămâi cu noi?

— Nu, răspunse difuzorul.

— Vrei să pleci? Să te întorci la ai tăi?

— Întoarcere — nu, răspunse difuzorul.

Se uitară unii la alţii.

— No să mori! O să te vindecăm! strigă Doctorul. Spune, ce vrei să faci după ce te vei vindeca?

Calculatorul începu să pârâie, dubletul răspunse printrun singur sunet scurt, abia perceptibil.

— Zero! spuse difuzorul, cu oarecare ezitare. După o clipă repetă, parcă nesigur dacă lau înţeles bine: Zero, zero.

— Nu vrea să rămână, nici să se întoarcă, mormăi Chimistul. Poate aiurează?

Se uitară la dublet. Ochii lui albaştri, spălăciţi, se opriseră nemişcaţi asupra lor. În linişte se auzi respiraţia lui, rară şi înfundată.

— De ajuns, spuse Doctorul ridicânduse. Ieşiţi toţi.

— Şi tu?

— O să vin îndată. Am luat de două ori psihedrină, aşa că mai pot sta cu el câteva secunde.

Când oamenii se ridicară şi se îndreptară spre uşă, micul tors al dubletului, până atunci susţinut parcă de un suport nevăzut, se frânse deodată, ochii i se închiseră, iar capul îi căzu inert pe spate.

— Auziţi, dar numai noi iam pus lui întrebări, el de ce nu nea întrebat nimic? reflectă Inginerul pe coridor.

— Ba a întrebat înainte, răspunse Ciberneticianul. Despre relaţiile care sau stabilit pe Pământ, despre istoria noastră, dezvoltarea astronauticii. Cu o jumătate de oră înainte de a veni voi vorbea mult mai mult.

— Sar putea să fie foarte slăbit?

— Cu siguranţă! A suportat o mare doză radioactivă, drumul prin pustiu la obosit dea binelea, mai ales că e destul de bătrân.

— Cât trăiesc ei?

— În jur de şaizeci de rotaţii planetare, deci ceva mai puţin de şaizeci de ani deai noştri. Eden se roteşte mai repede decât Pământul în jurul Soarelui.

— Cu ce se hrănesc?

— E o chestiune destul de curioasă. Se pare că evoluţia sa desfăşurat aici altfel decât pe Pământ. Ei pot să asimileze nemijlocit unele substanţe neorganice.

— Întradevăr e curios, spuse Inginerul.

— A, pământul pe care la scos acela, primul! înţelese deodată Chimistul.

Urmă un moment de tăcere.

— Da, dar se hrăneau în acest fel cu mii de ani în urmă. Acum nu mai procedează niciodată astfel. Cupele acelea din câmpie, vă amintiţi, sunt „acumulatoarele" hranei lor.

— Sunt fiinţe vii?

— Asta nu ştiu. În orice caz, extrag selectiv din sol substanţele ce servesc drept hrană dubleţilor şi le înmagazinează în „cupă". Sunt multe soiuri.

— Da, desigur, cred că le cultivă, spuse Chimistul. În sud am văzut parcele întregi de asemenea „cupe". Dar de ce dubletul care a ajuns la rachetă scormonea în argilă?

— Fiindcă după ce se lasă înserarea, „cupele" se resorb sub sol.

— Dar avea pământ la discreţie în jurul lui şi la ales tocmai pe cel din navă!

— Poate fiindcă era fărâmiţat, iar el era flămând. Nam vorbit despre asta cu astronomul nostru. E posibil ca el să fi fugit cu adevărat din valea aceea din sud…

— Dragii mei, acum mergeţi la culcare, vorbi Coordonatorul către Fizician şi Chimist, iar noi o să trecem la treabă. Sa făcut aproape douăsprezece.

— Douăsprezece noaptea?

— Dar ce crezi? După cum văd, ţiai pierdut complet noţiunea timpului.

— Ei, în condiţiile astea…

Auziră paşi în urma lor. Din bibliotecă ieşise Doctorul. Se uitară la el interogativ.

— Doarme, spuse. E grav. Când aţi ieşit mi sa părut…

— Nai vorbit cu el?

— Ba da. Adică, mi sa părut că e gata, înţelegeţi? Lam întrebat dacă putem face ceva pentru ei toţi.

— Şi cea spus?

— Zero, repetă Doctorul rar, iar lor li se păru că ascultă vocea inflexibilă a calculatorului.

— Acum mergeţi să vă culcaţi, repetă Coordonatorul după o clipă, dar profit de faptul că suntem toţi să vă întreb dacă pornim la drum?!

— Da, spuse Inginerul.

— Da, intonară aproape concomitent Fizicianul şi Chimistul.

— Da, adăugă Ciberneticianul.

— Dar tu? Taci? Tocmai acum? îl întrebă Coordonatorul pe Doctor.

— Mă gândesc. Eu, ştiţi, nam fost niciodată atât de curios din fire…

— Ştiu, te gândeai cum am putea săi ajutăm. Acum ştii, doar, că…

— Nu, nu ştiu, declară încet Doctorul.