XIV

O oră mai târziu, după lăsarea trapei, coborî apărătorul. Inginerul îl conduse la două sute de metri de zidul de sticlă, ondulat în partea de sus, ca o boltă nefinisată, şi se apucă de treabă. Întunericul se strecura în salturi gigantice în adâncul pustiului. Liniile tăieturilor, mai aprinse decât soarele, despicau peretele de oglindă; plăcile din care se scurgea dogoarea cădeau pe sol, un fum alb licărea lângă locul încins. Inginerul lăsa să se răcească bucăţile de material şi tăia mai departe cu anihilatorul, croind în boltă ferestre din care se prelingeau ţurţuri ca nişte flăcări. În pojghiţa tulbure, semitransparentă, apărură şiruri de găuri ca nişte patrulatere prin care se zăreau fântâni ale cerului înstelat. Fumul se aşternea în rotocoale pe nisip, în venele masivului sticlos ceva gemea şi scârţâia, resturile se acopereau cu foc întunecos; la sfârşit, blindatul se retrase cu spatele spre navă. Inginerul cercetă de la distanţă radioactivitatea fragmentelor. Aparatele bâzâiau prevenitor.

— Ar trebui să aşteptăm cel puţin patru zile, spuse Coordonatorul, dar o săl punem la treabă pe Negru cu maşinile de neutralizare.

— Da, radioactivitatea este mare doar la suprafaţă. Un jet serios de nisip sub presiune o săi facă faţă. Iar resturile le adunăm întrun singur loc şi le îngropăm.

— Ar putea fi încărcate în colectorul de la pupa.

Coordonatorul se uita îngândurat la jăraticul vişiniu care acoperea bolovanii.

— Crezi? La ce bun? se miră Inginerul. No să ne servească la nimic, e un balast inutil.

— Aş prefera să nu lăsăm urme radioactive… Ei nu cunosc energia nucleară şi e mai bine să no cunoască…

— Poate că ai dreptate, mormăi Inginerul. Eden…, adăugă după o clipă.

— Ştii, începe să mi se contureze o anumită imagine pornind de la ceea ce a spus dubletul, de fapt… calculatorul. O imagine îngrozitoare.

— Da, încuviinţă încet Coordonatorul. Un abuz extrem al teoriei informaţiei, atât de consecvent. Încât aproape că poate fi un instrument de a produce torturi mai teribile decât orice schimbări fizice. Prin selectarea şi blocarea informaţiilor se poate practica, în esenţă, o „procustică", precum a spus calculatorul — geometric riguroasă, terifiantă din punct de vedere uman.

— Ce crezi, ei… sau el înţelege asta?

— Cum adică, înţelege? Oare crezi că o asemenea situaţie o consideră normală? Întrun anumit sens, poate că da, fiindcă nu cunoaşte altceva. Deşi sa raportat la istoria lor mai veche, la tirani obişnuiţi, apoi „anonimi", deci are un termen de comparaţie. Da, cu siguranţă, dacă nu lar avea, nu ar fi putut să ne comunice această realitate.

— Dacă raportarea la tiranie îi permite evocarea „vremurilor mai bune", atunci mersi…

— Şi totuşi, întrun anumit fel, este o continuitate evolutivă omogenă. Unuia dintre tirani ia trecut prin minte că propriul lui anonimat, în sistemul respectiv de guvernare, va fi favorabil. Societatea, neputând săşi concentreze rezistenţa, săşi canalizeze sentimentele ostile spre o persoană concretă, devine întrun fel dezarmată.

— A, tu aşa înţelegi? Tiran fără fizionomie?

— Poate căi o analogie falsă, dar după un anumit timp, când sau născut bazele teoretice ale acestei „procustici" a lor. vreunul dintre succesorii lor a mers şi mai departe şi a lichidat — aparent — chiar şi acest „incognito" despre sine, sa anulat pe sine, a anulat însuşi sistemul puterii — desigur exclusiv în sfera conceptelor, a comunicării cu opinia publică…

— Dar de ce nu există aici nici un fel de mişcări de eliberare? Asta nu pot să înţeleg! Şi chiar dacă îi pedepsesc pe „infractori", încorporândui în acele grupuri autonome, izolate, absenţa oricărei paze, a supravegherii, a constrângerii exterioare ar face posibilă evadarea individuală şi chiar opunerea unei rezistenţe organizate.

— Pentru a se putea naşte ceva organizat, mai întâi trebuie să existe mijloace de comunicare.

Coordonatorul scoase prin turelă contorul Geiger, al cărui ticăit părea să slăbească încetul cu încetul.

— Ai observat că la ei anumite fenomene nu sunt lipsite de nume în general şi nici de legătura cu alte fenomene, dar atât denumirile, cât şi conexiunile care sunt prezentate drept reale servesc drept măşti. Monstruozităţile declanşate în urma mutaţiilor sunt numite epidemii ale vreunei boli şi aşa procedează, probabil, cu toate celelalte. Pentru a stăpâni lumea, ea trebuie mai întâi să poarte un nume. Lipsiţi de cunoştinţe, de arme, de organizare, izolaţi de ceilalţi, nu pot întreprinde mare lucru.

— Da, spuse Inginerul, dar scena aceea din cimitir şi şanţul de lângă oraş arată că, probabil, ordinea nu este aici, cu toate acestea, atât de perfectă cum şiar putea dori suveranul necunoscut. Şi faptul că dubletul nostru sa speriat de zidul acela de oglindă, ţii minte? După cum se vede, nu totul merge strună aici.

Geigerul de deasupra capetelor lor ticăia tot mai slab. Dărâmăturile de lângă peretele ce împrejmuia nava se întunecară, doar pământul mai fumega încă, iar văzduhul vibra întro coloană atât de înaltă, încât imaginea stelelor se clătina întrun mod ciudat.

— Am hotărât să plecăm, spuse Inginerul, dar leam fi putut cunoaşte mai bine limbajul. Să înţelegem cum anume funcţionează această putere blestemată a lor, care îşi simulează inexistenţa. Şi… să le oferim o armă…

— Cui? Acestor nefericiţi asemănători cu dubletul nostru? Iai da pe mână anihilatorul? Fii serios!

— La început am putea noi singuri…

— Să distrugem puterea, nui aşa? Cu alte cuvinte, săi eliberăm cu forţa.

— Dacă altă soluţie nu există!

— În primul rând, aceştia nu sunt oameni. Nu trebuie să uiţi că, la urma urmelor, totdeauna discuţi cu calculatorul şi că îl înţelegi pe dublet numai în măsura în care îl va înţelege calculatorul însuşi. În al doilea rând, nimeni nu lea impus această stare de lucruri. Cel puţin, nimeni din cosmos. Şi singuri…

— Raţionând astfel accept orice, orice! exclamă Inginerul.

— Dar cum ai vrea să raţionez?! Populaţia unei planete este un copil care a intrat întro încurcătură şi pe care trebuie săi duci de mână? Dacă ar fi aşa de simplu, o, Doamne, Henryk, eliberarea ar începe prin a trebui să ucidem şi cu cât lupta ar deveni mai aprigă, cu atât luciditatea de acţiune ar fi mai mică, ucigând până la urmă numai pentru a ne redeschide retragerea sau calea de contraatac, omorândui pe toţi cei care sar afla în faţa apărătorului — ştii bine cât e de uşor!

— Ştiu, îngână Inginerul. De altfel nu se ştie încă nimic. Neîndoielnic ei ne observă şi aceste ferestruici pe care leam deschis în stratul lor „impenetrabil", cu siguranţă no să le placă. Cred că ne putem aştepta acum la o nouă acţiune.

— Da, e posibil, fu de acord Coordonatorul. Mă gândeam chiar dacă nar fi bine să fixăm nişte puncte de observaţie ceva mai departe. Ochi şi urechi electronice.

— Near lua o grămadă de timp şi ar înghiţi material din care şi aşa nu avem prea mult.

— Mam gândit şi la asta. Tocmai de aceea ezit…

— Doi roentgeni pe secundă. Putem deja să trimitem automatele.

— Bine. Apărătorul e preferabil săl tragem sus, lângă navă — pentru orice eventualitate.

Dupăamiază cerul se acoperi de nori şi, pentru prima dată de când sosiseră pe planetă, începu să cadă o ploaie măruntă şi caldă. Zidul de oglindă se întunecase şi se auzea cum stropii mici se înfig în ridicăturile sale. Automatele lucrau de zor; şiroaie de nisip, aruncate de pulsomotoare, scrâşneau şi şuierau pe suprafaţa plăcilor dărâmate, resturi de sticlă se ridicau în aer, nisipul alcătuia laolaltă cu ploaia un fel de noroi diluat. Negru introducea în navă, prin intrarea maşinilor, recipientele pline cu fragmente radioactive; celălalt automat controla, cu ajutorul Geigerului, etanşeitatea capacelor. Apoi ambele maşini cărară plăcile curăţate în locurile stabilite de Inginer, unde, în jerbele de scântei proiectate de aparatele de sudură, corpurile mari se înmuiau la temperatura arcului, sudânduse între ele şi alcătuind baza viitorului pod.

Se constată numaidecât că materialul no să ajungă; după o zi întreagă de trudă, în amurg, apărătorul se postă în faţa pereţilor ciuruiţi. Priveliştea era teribilă. Ploaia cădea întruna, transformânduse treptat în torente. Sori ca nişte pătrate neregulate ţâşneau din întuneric strălucind puternic, detunătura exploziilor nucleare se amesteca cu zgomotul surd al inelelor de sticlă cuprinse de flăcări; când atingeau pământul în cădere, se ridicau în sus nori deşi de fum şi abur, bălţile sfârâiau strident, ploaia clocotea în văzduh nemaiapucând să ajungă pe sol, sus, printro mulţime de curcubee trandafirii, verzi şi galbene, luminau fulgerele exploziilor. Blindatul negru, parcă cioplit în cărbune, se retrăgea în freamătul fulgerelor, se răsucea încet pe loc, îşi ridica botul retezat şi din nou fulgerele şi tunetele se dezlănţuiau în împrejurimi.

— E foarte bine! răcni Inginerul direct în urechea Coordonatorului. Canonada asta sar putea săi sperie şi săi facă să ne lase în pace! Avem nevoie de cel puţin încă două zile!

Faţa lui scăldată în sudoare — turela era încinsă ca un cuptor — arăta ca o mască de mercur.

Când se duseră la culcare, automatele ieşiră iarăşi la suprafaţă şi robotiră până în zori, trăgând după ele furtunurile pompelor de nisip; plăcile de sticlă se prăbuşeau, ploaia se lumina şi scânteia de la albastrul pur şi orbitor pe carel emanau aparatele de sudură; prin gura maşinilor dispăreau alte recipiente cu resturi radioactive; construcţia parabolică din imediata apropiere a pupei creştea incet; concomitent, automatul greu şi excavatorul lucrau sub burta ei, înfigânduse aprig în coasta dealului.

În zori, când se sculară, o parte a materialului din sticlă fusese deja folosit la susţinerea plafonului.

— A fost o idee bună, spuse Coordonatorul. Stăteau în sala de comandă, iar pe masă se îngrămădeau suluri cu desenele tehnice. Întradevăr, dacă am fi început să scoatem proptelele, tavanul ar fi putut să se dărâme imediat sub greutatea navei şi nu numai că sar fi prăbuşit, dar ar fi strivit şi automatele, care cu siguranţă nar fi reuşit să se retragă la timp.

— Oare ne va ajunge energia pentru zbor? întrebă Ciberneticianul care stătea în uşa deschisă.

— Pentru zece zboruri. Dacă va fi nevoie, deşi nu cred, putem valorifica resturile din colector. Amplasăm în plafon cabluri de încălzire — vom putea regla temperatura exact — şi când se va ajunge la punctul de topire a sticlei, proptelele vor începe să se fixeze uşor. Dacă acest fenomen se va desfăşura prea repede, putem oricând injecta în plafon jeturi de aer lichid. În felul acesta, până deseară scoatem nava din locul în care sa înfipt. Urmează aşezarea ei pe verticală…

— Astai alt capitol, spuse Inginerul.

La opt dimineaţa norii se împrăştiară şi străluci soarele. Uriaşul corp al navei, până atunci înfipt inert întro coastă, tremura. Inginerul veghea asupra acestei mişcări; cu ajutorul teodolitului măsura alunecarea uşoară a pupei; vârful navei era dezghiocat, golul rămas după scoaterea argilei fiind umplut cu o pădure de coloane de sticlă. El stătea la o distanţă apreciabilă faţă de rachetă, chiar aproape de zidul ciuruit, care amintea de ruinele unui Colosseum de sticlă.

Pe durata operaţiunii oamenii şi dubleţii fuseseră evacuaţi din navă. Inginerul zări la un moment dat în depărtare figura Doctorului, care se apropia, ocolind întrun mare arc spatele fuzelajului, dar nu conştientiză acest gest, fiind prea absorbit de observarea instrumentelor. Doar un strat subţirel de pământ, laolaltă cu sistemul proptelelor înmuiate, susţinea greutatea navei. Optsprezece cabluri groase se derulau dinspre pupa până la prinzătorile fixate în dărâmăturile mai mari ale zidului. Inginerul binecuvântă acest zid fără de care lucrările de coborâre şi de fixare a rachetei ar fi durat cel puţin de patru ori mai mult.

O reţea întreagă de cabluri întortocheate pe nisip alimentau electric ţevile de încălzire, amplasate în interiorul plafonului. Capătul acestuia, vizibil chiar în locul în care fuzelajul pătrundea în coastă, fumega uşor. Nori leneşi, cenuşiugălbui se târau deasupra pământului încă reavăn după ploaia din timpul nopţii. Pupa navei se deplasa cu mişcări scurte; când începu să se aşeze mai hotărât, Inginerul porni dispozitivul de reglare al aparatului; atunci, din cele patru ţevi ce penetrau plafonul ţâşni un şuvoi de aer lichid şi orificiul aruncă afară nori alburii.

Deodată, în timpul următoarei faze de topire a carcasei de sticlă a plafonului, întreg fuzelajul începu să tremure cuprins de spasme şi, înainte ca Inginerul să reuşească să răsucească dispozitivul, cilindrul de aproape o sută de metri se înclină întro parte, cu un geamăt prelung, pupa descrise un arc de cerc şi întro fracţiune de secundă străbătu patru metri în aer; vârful ca de proiectil se smulsese din coastă, aruncând în sus o grămadă de nisip şi pietriş; uriaşul de ceramită încremeni. Strivi cu greutatea sa cablurile şi furtunurile metalice; dintrun furtun ţâşni urlând prelung un gheizer de aer condensat.

— Stă! Stă! răcnea Inginerul.

Îşi reveni după o clipă. Chiar lângă el se afla Doctorul.

— Poftim? Ce spui? repeta parcă asurzit, neputând înţelege cei spunea celălalt.

— Se pare că ne întoarcem… acasă, spuse Doctorul. Inginerul tăcu. El o să trăiască, adăugă Doctorul.

— Cine? Despre cine vorbeşti?

Se orientă imediat. Se mai încredinţă încă o dată din priviri că racheta, eliberată, stă în poziţia corespunzătoare.

— Şi? Îl luăm cu noi? întrebă luândo din loc.

Se grăbea, dorind să examineze cât mai repede straturile vârfului.

— Nu, răspunse Doctorul.

Merse câţiva paşi în spatele Inginerului, apoi, parcă răzgândinduse, se opri. Se făcuse răcoare de la jetul de gaz lichefiat, care ieşea întruna din furtunul spart. Pe suprafaţa fuzelajului apărură siluete mărunte; una dispăru, după câteva clipe coloana de gaz clocotit se micşoră, mai aruncă un timp spumă, de la care aerul se răcea, până dispăru. Se aşternu deodată o linişte ciudată: Doctorul privi în jur, parcă mirat cum de apăruse acolo, şi porni agale înainte.

Nava era în poziţie verticală — albă, mai albă decât norii printre care părea că zboară deja vârful ei îndepărtat şi ascuţit. Trecuseră trei zile de muncă asiduă. Totul era încărcat. Marele pod parabolic din resturile sudate ale zidului care preconizase săi întemniţeze se întindea gol dea lungul pantei dealului. La optzeci de metri deasupra pământului, în pragul intrării, stăteau patru oameni. Se uitau în jos. Acolo, pe suprafaţa plată şi cenuşiugălbuie, se zăreau două siluete mărunte, una mai albicioasă decât cealaltă. Se uitau la ele de sus, cum stau nemişcate, la câteva zeci de metri de ajutajele ce se lărgeau încet, ca nişte coloane uriaşe.

— De ce nu pleacă? întrebă nerăbdător Fizicianul. No să putem lua startul!

— Nor să plece, spuse Doctorul.

— Cum adică? El nu vrea să zburăm?

Doctorul ştia de ce nu vor să plece, dar tăcu. Soarele atârna sus de tot. Dinspre vest alergau nori învolburaţi. De la intrarea deschisă, ca de la fereastra unui turn ascuţit, înălţat pe neaşteptate în pustiu, văzură munţii din sud, crestele lor albastre, contopite cu norii, marele deşert din vest, întins pe sute de kilometri prin fâşii de dune însorite, şi veşmântul violet al pădurilor ce acopereau dealul de la est. Spaţiul imens zăcea sub albastrul intens, cu un soare mic şi ascuţit la zenit. Ca un schelet dantelat, inelul zidului alerga în vale; umbra navei se mişca pe el ca limba ceasului solar al titanilor, ajungând până la cele două figuri mici.

Dinspre est se auzi o detunătură; văzduhul răspunse printrun şuier prelung şi, nestingânduse în soare, flacăra licări din cercul negru al exploziei.

— Oho! Ceva nou, zise Inginerul.

Altă detunătură. Un proiectil nevăzut vui tot mai aproape, conul unui şuier infernal îi învălui, se părea că va atinge vârful navei; pământul gemu, sărind în sus, la câteva zeci de metri de navă. Simţiră cum racheta a început să se legene.

— Echipajul, strigă Coordonatorul, la posturi!

— Şi ei? strigă cu furie Chimistul, privind încă o dată în jos. Trapa se închise.

În sala de comandă, zgomotul nu se auzea; pe ecranele posterioare vedeau cum pe nisip sar tufişuri de foc. Două punctişoare luminoase stăteau în continuare nemişcate la baza navei.

— Prindeţivă centurile! zise Coordonatorul. Sunteţi gata?

— Gata! se auzi un mormăit.

— E ora douăsprezece şi şapte minute. Pregătiţivă de start!

— Pornesc pila atomică, spuse Inginerul.

— Punctul critic atins, anunţă Fizicianul.

— Gravimetrul pe axă, completă Ciberneticianul.

Doctorul, atârnând la jumătatea distanţei dintre plafonul curbat şi podeaua mochetată cu plastic ca spuma, se uită pe ecranul din spate.

— Mai sunt? întrebă Coordonatorul şi toţi îşi întoarseră privirile spre el; această expresie nu făcea parte din ritualul decolării.

— Mai sunt, îi răspunse Doctorul.

Nava, izbită de un suflu mai apropiat decât cele anterioare, începu să tremure.

— Start! comandă tare Coordonatorul.

Inginerul, cu faţa ca de mort, acţionă maneta de transmisie. Nu se auzea nimic în afara unor explozii slabe, îndepărtate, de parcă se întâmplau în altă lume, care nu avea nimic comun cu ei. Şuieratul liniştit şi prelung creştea încetîncet; totul parcă se pierdea în el, se topea, legănânduse alene; alunecară în braţele unei forţe de neînvins.

— Suntem deasupra focului, anunţă Inginerul.

Însemna că nava se ridicase de la sol şi arunca doar atâtea gaze cu limbi de foc cât săşi echilibreze propria greutate.

— Norma sinergetică! spuse Coordonatorul.

— Intrăm dincolo de normă, anunţă Ciberneticianul şi toate firele de nailon începură să se zgâlţâie.

Labele amortizoarelor ieşiră din pistoane şi se îndreptară spre spate, alunecând încet.

— Măştile de oxigen la gură! strigă instinctiv Doctorul, de parcă se trezi brusc, şi singur prinse între dinţi tubul elastic.

După douăsprezece minute ieşiră din atmosferă. Fără a micşora viteza, se îndreptau în bezna stelară pe firul unei spirale tot mai întinse. Şaptezeci şi patru de luminiţe ale indicatoarelor, lămpilor de control, cadranelor de ceas, pulsau liniştit în sala de comandă. Oamenii îşi desfăcură centurile şi se apropiată de tablourile de distribuţie; îşi aşezau palmele pe ele şi, parcă nevenindule să creadă, pipăiau dacă tuburile nu se încing nicăieri, dacă nu se aude sâsâitul vreunui scurtcircuit; trăgeau aer pe nas, căutând în el miros de ars sau de încins, se uitau pe ecrane, verificau cadranele calculatoarelor astrodezice; totul era la loc, aerul curat, temperatura normală, distribuţia funcţiona de parcă niciodată nu sar fi transformat întrun maldăr de resturi.

În cabina de comandă, Inginerul şi Coordonatorul stăteau aplecaţi deasupra hărţilor stelare. Acestea erau mai mari decât masa, atârnau, uneori ajungeau până jos; de mult se tot vorbea de o masă mai mare, fiindcă se călca pe ele. Dar masa rămânea mereu aceeaşi.

— Ai văzut Edenul? întrebă Inginerul.

Coordonatorul se uită la el, fără a înţelege.

— Cum adică dacă lam văzut?

— Acum. Priveşte!

Coordonatorul se întoarse. Pe ecran ardea o stea, întrecândule în intensitate pe celelalte din apropiere, ca o uriaşă picătură de opal.

— Minunată, şopti Inginerul. Neam abătut din drum pentru că e atât de frumoasă. Am vrut doar să zburăm deasupra ei.

— Da, spuse Coordonatorul. Am vrut doar să zburăm…

— O strălucire extraordinară. Celelalte planete nu strălucesc atât de pur: Pământul e numai albastru.

Priveau mereu pe ecran.

— A rămas? întrebă încet Coordonatorul.

— Da. El a vrut aşa.

— Crezi?

— Sunt sigur. A preferat să fie ucis de nava noastră şi nu de ei. A fost tot ce am putut face pentru el.

Un timp nimeni nu mai zise nimic. Edenul rămânea în urmă.

— Ce strălucire pură! se minună Coordonatorul. Dar… ştii, din calculul probabilităţii rezultă că există altele şi mai frumoase.

Cracovia — Zakopane, vara 1958