XII

După o oră goneau pe câmpie. Domnea o noapte neagră, înstelată. Insuliţe de tufişuri tot mai rare zburau pe lângă maşina care vâjâia ritmic; în sfârşit ultimele dispărură şi nu mai rămaseră decât cocoaşele domoale ce păreau să prindă viaţă în lumina reflectorului, unduinduse lin. Blindatul le ataca impetuos, de parcă ar fi dorit să le ridice în aer, scaunele se legănau, şuieratul şenilelor reamintea de zgomotul înverşunat al sfredelului înfipt în metal; săgeţile cadranelor emiteau luminiţe trandafirii, portocalii şi verzui. Inginerul, cu faţa la ecran, căuta luminiţa navei.

Ceea ce înainte i se păruse evident — şi anume să pornească la drum fără aşi asigura comunicare prin radio — considera acum o adevărată nebunie; se grăbea de parcă o orădouă, necesare instalării altui emiţător, erau de nepreţuit. Când fu aproape sigur că din cauza întunericului trecuse de navă şi că merge mai departe spre nord, o zări; de fapt văzu o băşică luminoasă, revărsată în mod bizar. Blindatul încetini şi pereţii înclinaţi începură să lucească precum argintul şi focul în singurul său reflector. Priveliştea era neobişnuită: când baliza intermitentă se aprindea, cupola plurietajată, întredeschisă la vârf, emana o mulţime de curcubee în încrengăturile de sticlă; luciul multiplicat se răsfrângea departe, peste nisipuri.

Neavând intenţia să tragă, Inginerul îndreptă botul turtit al blindatului spre locul unde îşi crease anterior drum, dar zidul de oglindă depăşise spărtura de ambele părţi, acoperindo; singura urmă de trecere era placa de nisip transformat în zgură de la poalele construcţiei.

Blindatul izbi zidul din mers cu toată greutatea celor şaisprezece mii de kilograme ale sale, până gemu. Peretele nu ceda.

Inginerul se retrase încet la două sute de metri, ochi cât mai jos cu putinţă şi, în clipa în care balonul luminos ţâşni din beznă, apăsă repede pedala. Fără a mai aştepta să se răcească orificiul cu marginile încinse, porni; turela se agăţă undeva sus, dar materialul înmuiat de foc cedă; blindatul cu un singur ochi se holbă în interiorul cercului gol şi, torcând alene, se apropie de navă.

Îi întâmpină doar Negru, care de altfel dispăru numaidecât. Urmă o aşteptare — trebuia ca blindatul să fie curăţat de stratul radioactiv, să examineze frecvenţa impulsurilor din jur şi abia după aceea puteau părăsi spaţiul strâmt al vehiculului.

Lampa se aprinse. Coordonatorul, care ieşi primul din tunel, remarcă dintro singură privire blindatul acoperit de pete negre, îndoiturile în locul celor două reflectoare, feţele palide şi supte ale camarazilor săi şi spuse:

— Vaţi bătut!

— Da, răspunse Doctorul.

— Coborâţi. Sunt 0,9 roentgeni pe minut. Va rămâne Negru aici.

Nimeni nu mai scoase un cuvânt. Coborâră prin tunel. Inginerul observă celălalt automat mai mic, care lega cablurile de trecere spre sala maşinilor, dar nici măcar nu se opri. În bibliotecă ardeau luminile, pe o măsuţă erau aşezate farfurii de aluminiu, tacâmuri, iar la mijloc o sticlă de vin. Stând în picioare, Coordonatorul spuse:

— Ar fi trebuit să fie un fel de… ceremonie, fiindcă automatele au verificat distribuţia gravimetrică — este întreagă! Pila atomică e în stare de funcţiune. Dacă punem nava pe picioare, putem pleca. Acum, povestiţi voi.

O clipă se lăsă tăcerea. Doctorul se uită la Inginer, înţelese imediat şi vorbi:

— Ai avut dreptate. Spre vest se întindea deşertul. Am parcurs, descriind un arc mare, aproape două sute de kilometri în direcţia sudvest.

Povesti cum ajunseseră la lac în zona de câmpie locuită, cum o filmaseră şi cum, la întoarcere, dăduseră în întuneric peste mulţimea de statui; aici începu să ezite.

— Arăta întradevăr ca un cimitir sau ca un lăcaş religios. Ceea ce sa întâmplat ulterior e greu de redat fiindcă nu sunt sigur ce au însemnat toate astea — cred că de acum teai obişnuit cu aşa ceva. O droaie de dubleţi alergau cuprinşi de panică, păreau că sar ascunde, speriaţi sau goniţi printre acele „pietre funerare" ca în urma unei hăituieli. Spun că aşa păreau, mai multe nu ştiu. La câteva sute de metri mai jos, fiindcă toate se întâmplau pe povârniş, era un lăstăriş şi acolo, stăteau ascunşi alţi dubleţi, asemănători cu cel argintiu pe care lam ucis. În spatele lor se afla una dintre maşinile rotative — probabil mascată. Dar atunci nu ştiam încă acest aspect şi nici faptul că cei ascunşi în lăstăriş trăseseră deasupra solului un cablu flexibil din care curgea o substanţă otrăvitoare. Sub presiune spuma se schimba în suspensie sau în gaz. Va putea fi analizată, fiindcă trebuie să se fi depus pe filtre, nui aşa? se adresă Inginerului, care încuviinţă din cap. Coborâsem împreună cu Chimistul ca să vedem statuile alea şi turela a rămas deschisă. Puţin a lipsit să nu ne asfixiem, dar cel mai rău a fost cu Henryk, fiindcă primul val de gaz sa îndreptat spre apărător. Când am urcat şi am dat drumul la oxigen, Henryk a tras în cablu, sau mai curând în locul unde putuse fi văzut anterior, deoarece ne aflam întro pâclă deasă.

— Cu antimaterie? întrebă Coordonatorul liniştit.

— Da!

— Nai putut folosi aruncătorul mic?

— Eram cu toţii… — Doctorul îşi căută cu grijă cuvântul — revoltaţi. Iam văzut pe cei care cădeau. Acei dubleţi nu erau goi. Aveau pe ei nişte zdrenţe, mi sa părut că erau sfâşiate ca în urma unor lupte, dar nu sunt sigur de asta. Am văzut cu ochii noştri cum au dispărut toţi sau aproape toţi. Cu puţin înainte, noi înşine era cât peaci să fim otrăviţi. Aşa a fost. Apoi Henryk a căutat restul de cablu, dacă îmi amintesc bine. Nu?

— În felul acesta am coborât spre lăstăriş, unde iam văzut pe argintii. Purtau un fel de mască. Presupun că filtrau aerul. Au tras asupra noastră — nu ştiu cu ce —, dar am pierdut un reflector. Concomitent a pornit sfârleaza aceea mare. Au vrut să ne atace din lateral. În orice caz, a ieşit din tufişuri. Atunci Inginerul a tras o serie.

— Prin lăstăriş?

— Da!

— După argintii?

— Da.

— Şi după sfârlează?

— Nu. Ea sa năpustit asupra noastră şi sa izbit de blindaj. Sa iscat, fireşte, incendiul. Tufişurile sau uscat de la impactul termic în momentul exploziei şi au ars ca hârtia.

— Au încercat să contraatace?

— Nu.

— Vau urmărit?

— Nu ştiu. Cred că nu. Sar fi putut să ne urmărească discurile rotitoare.

— Pe terenul acela, nu. Acolo sunt o mulţime de văi, defileuri, chei, ceva asemănător jurasicului terestru, stânci calcaroase, surpături, praguri, explică Inginerul.

— Aha! Şi apoi aţi venit direct aici?

— Aproape, doar cu o deviere spre est.

Câteva secunde se aşternu liniştea: Coordonatorul îşi înălţă capul.

— Aţi ucis mulţi?

Doctorul se uită la Inginer, dar văzând că acesta nare de gând să răspundă, spuse:

— Era întuneric. Ei se ascundeau în desiş. Mi sa părut că văd cel puţin douăzeci de licăriri argintii deodată. Dar mai încolo, adică în adâncul tufişurilor, mai strălucea ceva. Poate că erau mai mulţi.

— Cei care au tras în voi erau sigur dubleţi? Nimeni altcineva? Doctorul ezită.

— Am spus că pe torsurile mici aveau un fel de… capace, un fel de coifuri, dar judecând după dimensiuni, forme şi modul de a se mişca, erau dubleţi.

— Cu ce au tras?

Doctorul tăcu.

— Gloanţe, probabil nemetalice, spuse Inginerul. Intuiesc, fireşte. Nam examinat locurile lovite, nici nu mam uitat. Aveau o forţă mică de penetrare, după cum miam dat seama.

— Da, nu prea mare, confirmă Fizicianul. Reflectoarele, pe care leam văzut în fugă, sunt mai degrabă turtite, nu perforate.

— Unul sa spart în ciocnirea cu sfârleaza, explică Chimistul.

— Şi acum, despre statui — cum arătau? întrebă Coordonatorul.

Doctorul le descrise cum se pricepu mai bine. Când veni rândul figurilor albe, se întrerupse şi după o clipă adăugă cu zâmbet şters:

— Din păcate, din nou se poate vorbi doar prin semne…

— Patru ochi, frunte pronunţată? repetă lent Coordonatorul. Da!

— Erau sculpturi, piatră, metal, mulaje?

— Nam idee. Mulaje, cu siguranţă nu! Dimensiunea era anormală, dacă despre asta e vorba. Şi de asemenea, o anumită deformare, o schimbare a proporţiilor. Un fel de…, ezită.

— Ce anume?

— Sublimare, spuse Doctorul încurcat. Dar astai numai o impresie. De altfel leam văzut puţin, iar după aceea sau întâmplat atâtea… Şi fireşte, iarăşi e loc pentru analogii facile. Cimitirul…

Nefericiţii urmăriţi… Hăituiala de tip poliţienesc… Motopompa cu gaz otrăvitor… Poliţiştii cu măşti de gaze… Folosesc intenţionat aceste expresii, fiindcă în esenţă putea să pară că aşa a fost, dar nu ştiu acest lucru. Unii dintre locuitorii planetei îi ucideau pe alţii în faţa ochilor noştri. Acest fapt este, cred, incontestabil. Dar cine pe cine, dacă erau fiinţe identice sau diferite, deosebite între ele…

— Şi dacă se deosebeau, atunci situaţia se clarifică? întrebă Ciberneticianul.

— Nu. Dar mam gândit şi la o asemenea eventualitate. Recunosc, macabră, din punctul nostru de vedere. Cum se ştie, omul condamnă cel mai aspru canibalismul. Totuşi, a mânca friptură de maimuţă nu este, în general, în ochii moraliştilor noştri, nimic grav. Dacă aici evoluţia biologică a făcut ca deosebirile exterioare dintre fiinţele cu inteligenţă asemănătoare celei umane şi cele care au rămas la stadiul animalic de dezvoltare să fie mult mai mici decât cele dintre om şi maimuţa humanoidă? În acest caz, am fi putut fi martorii — să zicem — unei vânători.

— Şi şanţul de lângă oraş? interveni Inginerul. Tot trofee de vânătoare? Îţi admir divagaţiile avocăţeşti, Doctore!

— Atâta timp cât navem certitudinea…

— Avem şi filmul, îl întrerupse Chimistul. Nu ştiu de ce, dar până acum nam întâlnit viaţă normală, obişnuită, pe această planetă. Imaginile reprezintă tocmai cotidianul, ceva extrem de firesc, cel puţin aşa am avut impresia…

— Cum, naţi văzut nimic?! se miră Fizicianul.

— Nu. Neam grăbit prea tare, pentru a profita de ultimele minute de lumină naturală. Distanţa era considerabilă, peste opt sute de metri, chiar mai mult, dar avem două casete cu film, secvenţe făcute cu teleobiectivul.

— Oare contactele dintre civilizaţii trebuie să se încheie în acest mod? se lamentă Doctorul. Aş dori tare mult să aflu răspunsul la întrebarea…

Coordonatorul clătină din cap. Se aplecă şi luă sticla de pe masă.

— O păstrăm, spuse, pentru altă ocazie…

Când Inginerul şi Fizicianul ieşiră să examineze apărătorul. Coordonatorul îl luă de braţ pe Doctor şi, trecând împreună spre rafturile aplecate ale bibliotecii, spuse, coborând vocea:

— Ascultă, e posibil ca voi să fi provocat, prin apariţia voastră neaşteptată, acea fugă disperată? Şi doar pe voi, nu pe fugari, să fi dorit să vă atace?

Doctorul îl privi cu ochi mari.

— La asta nici nu mam gândit, recunoscu el. Tăcu o clipă, îngândurat. Nu cred, răspunse până la urmă. Mai curând, nu… numai dacă a fost un atac nereuşit, care sa întors dintro dată împotriva unora dintre ei. Desigur, adăugă îndreptânduse de spate, toate astea ar putea fi expuse cu totul altfel. Da, acum văd clar. Să zicem că am pătruns pe un teren păzit. Cei care fugeau erau o grupă de pelerini, să presupunem. Straja, cei care păzeau acel loc, a adus arma — acel cablu, printre statui, în clipa în care blindatul sa oprit. Da, dar primul val de gaz ia cuprins categoric pe ceilalţi, nu pe noi… Bine, să presupunem că, din punctul lor de vedere, a fost o întâmplare nefericită. Atunci, da. Numai aşa.

— Deci nu poţi exclude această ipoteză.

— Nu, nu pot. Şi ştii, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că o asemenea reprezentare este echivalentă cu cea pe care am făcuto iniţial. Poate că au adus diferite organe de pază în zonă când sa răspândit ştirea despre noi. Când ne aflam în vale, încă nu ştiau nimic — şi de aceea nam dat acolo de fiinţe înarmate… În aceeaşi seară au apărut discurile rotitoare, pentru prima dată în apropierea navei.

— Ghinionul nostru este că până acum nam întâlnit nici o urmă din reţeaua lor de informare, reacţionă din interiorul cabinei Ciberneticianul. Telegraf, radio, scriere, documente înregistrate, ceva de genul acesta… Orice civilizaţie creează mijloace tehnice de acest fel şi îşi fixează cu ajutorul lor propria istorie şi experienţă. Fără nici o îndoială. Dacă am putea ajunge în oraş…

— Cu blindatul, da! răspunse Coordonatorul întorcânduse spre el. Dar sar dezlănţui o bătălie ale cărei consecinţe şi evoluţie sunt greu de prevăzut, cred căţi dai seama..

— Deci, dacă am putea să ne întâlnim cu un specialist înţelept, cu un tehnician din rândurile lor…

— Cum să facem asta? Să pornim la vânătoare? întrebă Doctorul.

— Ei, dacă aş şti cum!… Pare atât de simplu — soseşti pe o planetă cu întreg instrumentarul de intercomunicatoare, creiere electronice de translaţie, se desenează pe nisip triunghiurile lui Pitagora, se fac schimburi de cadouri…

— Termină cu poveştile! spuse intrigat Inginerul, din prag.

— Veniţi să vizionăm caseta! anunţă Chimistul.

Se hotărâră so facă în laborator. Coordonatorul se aşeză în spatele aparatului, pentru a opri sau a rederula imaginea pe ecran; toţi ceilalţi îşi ocupară locurile şi automatul stinse lumina.

Primii metri erau complet înnegriţi, de câteva ori sclipiră porţiuni ale suprafeţei lacului, apoi apărură malurile acestuia. Erau consolidate, iar în câteva locuri în apă coborau punţi lungi, înclinate, deasupra cărora stăteau turnuri conectate prin panglici ajurate. O clipă imaginea îşi pierdu din acuitate, iar când reuşiră să perceapă din nou detaliile, observară că fiecare turn avea în vârf două elice cu cinci palete, rotinduse în direcţii opuse. Se învârteau foarte încet. Pe punţile care intrau în adâncul lacului alunecau anumite obiecte; parcă se cufundau în apă, dar era imposibil să li se vadă contururile. În plus, totul se petrecea extrem de încet. Coordonatorul derulă peste zece metri de peliculă şi mări viteza de redare. Obiectele lansate dea lungul unor dâre subţiri, şterse, ca nişte strune care vibrau, coborau acum rapid şi cădeau în apă, pe a cărei suprafaţă se formau cercuri. Chiar pe mal un dublet stătea cu spatele spre ei.

Malul dispăru. Pe ecran se perindau obiecte plate ca nişte cutiuţe fixate pe coloane ajurate. Pe suprafaţa lor se aflau numeroase formaţiuni cu aspect de butoi, asemănătoare celei în care stătea dubletul de lângă debarcader. Toate erau goale; unele se mişcau leneş. Câte douătrei în aceeaşi parte se ridicau şi porneau înapoi.

Imaginea rula încet mai departe. Apărură o mulţime de licăriri aidoma unor pete arse, negre. Filmul se voalase şi, ce era mai rău, petele înconjurau cercurile tulburi. Din spatele acelor zone ceţoase se întrezăreau mici figuri, văzute de sus. Dubleţii mergeau perechi, în diferite direcţii; torsurile mici erau înconjurate de ceva pufos, astfel încât le ieşea în afară doar căpşorul, însă imaginea nu era suficient de clară pentru a se putea distinge trăsăturile faciale.

Acum apăru pe ecran un corp uriaş, ridicânduse şi coborânduse la intervale regulate. Se prelingea în colţul inferior al ecranului, ca un sirop spumos, şi pe el umblau zeci de dubleţi care arătau de parcă ar fi ţinut ceva în mânuţele lor şi atingeau acel corp, îl netezeau sau îl adunau. Din când în când el se deşerta întro ridicătură ascuţită la vârf, din care ţâşnea ceva asemănător cu o cupă cenuşie. Imaginea înainta, dar masa mişcătoare continua so umple. Detaliile se conturau pregnant; în mijloc apăru parcă o insuliţă de cupe îndepărtate una de alta, nu prea suple, lângă fiecare stând doi sau trei dubleţi. Aceştia îşi apropiau de ele feţele, rămâneau o clipă nemişcaţi, apoi şi le ridicau şi gestul se repeta de mai multe ori. Coordonatorul derulă înapoi caseta şi o vizionară cu viteză mare — acum dubleţii parcă sărutau interiorul cupelor. Alţii, în spate, cărora nu le acordaseră atenţie până atunci, stăteau cu micul tors întins pe jumătate şi parcă luau seama la ce fac ceilalţi.

Imaginea se schimbă din nou. Se vedea până şi marginea mulţimii, încadrată de o linie închisă; chiar în apropiere se derulau cercuri rotitoare, cu mult mai mici decât cele pe care le cunoşteau. Se învârteau leneş şi parcă în salturi — se putea observa amplitudinea braţelor ajurate; acesta era efectul filmic generat de derularea elementelor în mişcare în raport cu diferitele cadre ale peliculei.

Ecranul se umplea încet cu o mişcare din ce în ce mai vioaie, deşi se desfăşura — ca urmare a încetinirii — parcă întrun centru foarte dens, neaerian. Apăru ceea ce autorii filmării consideraseră ca fiind „centrul oraşului". Era o reţea densă de şănţuleţe pe care se deplasau în diferite direcţii formaţiunile specifice în formă de butoi, întro parte retezate, în cealaltă, rotunjite. Pe fiecare se adunau strâns figurile dubleţilor, între cinci şi doi. De obicei mergeau câte trei laolaltă. Părea că micile lor torsuri înconjurau ceva ce trecea în partea exterioară a „butoiului", care se deplasa, dar ar fi putut să fie şi un reflex al luminii. Din cauza soarelui în amurg, umbrele erau foarte lungi şi îngreunau distingerea elementelor din imagine. Deasupra arterelor ca nişte şanţuri treceau punţi ajurate, cu forme delicate. Pe aceste punţi stăteau ici şi colo, învârtinduse în loc, marile sfârleze, şi iarăşi rotirea se defalca în serii de mişcări complicate, în cerc şi vertical, ca şi când picioarele lor ca nişte căngi prindeau ceva nevăzut din aer. O sfârlează rămase nemişcată şi atunci începură să iasă din ea siluete acoperite cu o substanţă foarte strălucitoare. Pelicula era albnegru, deci nu se putea spune dacă substanţa era argintie. În momentul când cobora al treilea dublet, trăgând în urma sa ceva ceţos, imaginea avansă. Prin mijloc trecea un cablu gros, aflat mult mai aproape de obiectiv, care se legăna încetişor, apăsat de un fel de trabuc subţire, din care se presăra ceva sclipitor ca norul de frunze. Obiectele acelea micuţe erau probabil mai grele, fiindcă nu zburau, ci cădeau ca nişte greutăţi; acolo, pe suprafaţa scobită, stăteau dispuşi în mai multe şiruri dubleţi şi din mânuţele lor scântei mărunte săreau neîncetat spre sol. Nu se vedea bine, deoarece norul de obiecte ce se prefirau de sus parcă dispărea, neajungând la cei de jos. Imaginea înainta lent; chiar pe margine zăceau nemişcaţi doi dubleţi, un al treilea se apropie de ei, iar cei doi se ridicară încet. Unul dintre ei se clătina, arăta ca o căpăţână de zahăr, cu micul tors ascuns. Coordonatorul dădu imaginea înapoi, o rulă încă o dată, iar când apărură trupurile culcate, o opri, încercă să obţină o claritate cât mai bună, apoi se apropie de ecran cu o lupă. Prin ea văzu doar pete mari dispersate.

Se întunecase. Se terminase prima casetă. Începutul celeilalte dezvălui aceeaşi imagine, numai că împinsă ceva mai înainte şi mai întunecată; lumina slăbise şi nu mai putea fi compensată prin deschiderea totală a obiectivului. Doi dubleţi se îndepărtau încet, iar al treilea stătea lungit pe pământ. Pe ecran trecură dungi fâlfâind, filmul se derula atât de rapid, încât nu se vedea nimic; apoi în câmpul de observaţie apăru o reţea mare cu ochiuri în cinci colţuri; în fiecare din ele stătea câte un dublet, numai în unele erau câte doi. Sub această reţea vibra o alta, dispersată. Deodată înţeleseră că prima era cea reală, a doua fiind umbra ei, proiectată la bază. Era netedă, parcă aplicată cu o substanţă asemănătoare cu betonul. Dubleţii din ochiurile reţelei aveau o îmbrăcăminte bufantă, închisă la culoare, din cauza căreia arătau mai groşi şi mai laţi. Toţi executau aproape aceleaşi mişcări; micile lor torsuri, acoperite de ceva semitransparent, se aplecau încet când întro parte, când în cealaltă, ca o gimnastică bizară şi neobişnuit de lentă. Imaginea începu să tremure; se înclină şi câteva clipe iar se văzu prost, se întunecase mai mult. Apăru marginea reţelei întinse pe cabluri, dintre care unul ajungea până la discul imobil, uriaş, ce stătea pieziş. După aceea avu loc aceeaşi mişcare „din stradă", pe care o văzuseră deja: obiecte ca nişte butoaie pline cu dubleţi se deplasau în diferite direcţii.

Camera mai trecu o dată peste reţea, în partea cealaltă, se mişcă lateral şi apărură dubleţii care mergeau pe jos — filmaţi de sus — mergeau perechi, ca nişte răţuşte; ceva mai departe apăru întreaga mulţime, despărţită la mijloc de o străduţă lungă şi strâmtă. Pe mijlocul ei se derula un cablu pe rotiţe neclare, ieşind dincolo de cadrul imaginii; trăgea ceva lung care emana licăriri vii, ca un cristal bine conturat, alungit, sau ca un butuc placat cu oglindă, ce se legăna când întro parte, când în cealaltă şi proiecta reflexe luminoase asupra celor aflaţi în picioare. Deodată, încremeni o clipă şi deveni mult mai clar; în interiorul lui apăru o figură culcată. Se auzi un strigăt înăbuşit. Coordonatorul derulă caseta, o porni iarăşi şi când, la clătinarea cunoscută, obiectul alungit înfăţişă conţinutul interiorului său, opri proiectorul. Toţi se apropiară de ecran — înconjurat de un şir de dubleţi, în mijlocul străzii zăcea un om.

Domnea o linişte de mormânt.

— Îţi vine să înnebuneşti, nu alta, se auzi glasul cuiva în întuneric.

— Mai întâi să vedem totul până la capăt, spuse Coordonatorul.

Reveniră la locurile lor, pelicula porni şi imaginea tremură, prinzând viaţă. Unul după altul înaintau pe stradă, în mulţime, corpuri alungite ca sicriele, dar erau acoperite cu ceva deschis la culoare, ce atârna până la sol şi se ţâra ca o pânză groasă. Imaginea înaintă, înfăţişând o zonă pustie, încadrată întro parte de un zid înclinat, la poalele căruia creşteau nişte tufişuri; un dublet singuratic mergea dea lungul brazdei care traversa tot ecranul, deodată sări ca ars şi printrun salt încetinit, uriaş, pluti în aer. O sfârlează zburătoare se deplasa dea lungul brazdei, ceva străluci puternic ca şi când o perdea acoperise câmpul de observaţie; când se împrăştie, dubletul zăcea nemişcat, întins pe o parte. Corpul lui se înnegri brusc. Totul era cufundat în amurgul intens; părea că cel culcat mai tresaltă, începuse parcă să se târască, pe ecran se intersectară dârele luminoase, apoi reapăru albul. Aşa se termina filmul.

Când se reaprinse lumina, Chimistul luă casetele şi plecă să mărească unele secvenţe. Ceilalţi rămaseră în laborator.

— Ei, şi acum să trecem la interpretări, spuse Doctorul. Pot să prezint imediat două sau chiar trei explicaţii.

— Chiar vrei cu tot dinadinsul să ne aduci în pragul disperării? interveni brusc Inginerul. Dacă ai fi tratat serios fiziologia dubletului, în primul rând fiziologia simţurilor, cu siguranţă am fi ştiut mai mult astăzi!

— Când am avut timp de aşa ceva?.

— Colegi! ridică tonul Coordonatorul. Începem exact ca la o şedinţă de lucru la Institutul de Cosmologie. Fireşte, nea şocat pe toţi acea figură umană, acea copie fixă, turnată parese dintrun anumit material. Este întru totul verosimil ca prin intermediul reţelei lor informaţionale să trimită portretele noastre în toate oraşele de pe planetă, unde, pe baza datelor obţinute, au turnat păpuşile cu formă de om.

— De unde or fi luat imaginile noastre? întrebă Doctorul.

— Cu două zile în urmă au dat ocol navei câteva ore bune… ar fi putut efectua chiar observaţii amănunţite.

— Şi la ce lear servi, mă rog, asemenea „portrete"?

— În scopuri ştiinţifice sau religioase — noi nu putem stabili, oricât am discuta. În orice caz, nu e un fenomen inexplicabil. Am văzut un centru nu prea mare, în care se desfăşoară activităţi cu caracter productiv, desigur, sar putea să fi observat, de asemenea, ceva din distracţiile lor, din „arta" lor. Am văzut „mişcarea obişnuită pe stradă", apoi activităţile de la debarcader şi acele obiecte aruncate de sus, nu prea vizibile.

— Bună exprimare, replică Doctorul încăpăţânat.

— Mai erau un fel de scene din „viaţa armatei" — avem mai multe elemente pentru a considera că cei îmbrăcaţi în straie argintii fac parte din armată — totuşi scena de la sfârşit e neclară. Sar putea să fie vorba de pedepsirea vreunui individ care, trecând pe traseul rezervat discurilor, ar fi încălcat legea ce domneşte la ei.

— Execuţia pe loc ca sancţiune pentru trecerea necorespunzătoare a străzii e cam aspră, nu crezi? întrebă Doctorul.

— De ce încerci să transformi totul în nonsens?

— Fiindcă susţin în continuare că am văzut exact atât cât ar fi văzut nişte orbi!

— Mai are cineva ceva de spus în afara mărturisirii unui crez agnostic? întrebă Coordonatorul.

— Eu, răspunse Fizicianul. Se pare că dubleţii se mişcă mai degrabă în împrejurări excepţionale, ceea ce de altfel ar indica trupul lor mătăhălos şi disproporţia membrelor, îndeosebi a celor superioare, faţă de trunchi. Mi se pare că încercarea de a contura arborele evolutiv posibil care a creat indivizi astfel constituiţi ar fi extrem de instructivă. Aţi observat cu toţii gesticularea vioaie — cu acele mânuţe ale lor, nici unul dintre ei na ridicat nici o greutate, na cărat nimic, na tras nimic — or, asemenea imagini sunt la ordinea zilei întrun oraş de pe Pământ. Aşadar sar putea ca mâinile să le servească în alte scopuri.

— Care anume? îl întrebă Doctorul cu interes.

— Nu ştiu, ăsta e domeniul tău! Poate că prea repede am vrut să înţelegem arhitectura societăţii lor, în loc să cercetăm atent, cărămidă cu cărămidă.

— Asta aşa e, confirmă Doctorul. Mâinile constituie întradevăr o problemă foarte importantă. Şi arborele evolutiv. Nici măcar nu ştim dacă sunt mamifere. Maş încumeta ca în câteva zile să răspund la asemenea întrebări, dar mie teamă că no să explic ce ma frapat pe mine cel mai mult în această imagine.

— Ce anume? întrebă Inginerul.

— Faptul că nam văzut nici un pieton singur. Nici unul. Naţi observat acest lucru?

— Ba da, era unul la sfârşit de tot, spuse Fizicianul.

— Da, tocmai.

După aceste cuvinte ale Doctorului, nimeni nu mai adăugă nimic.

— Va trebui să mai vedem filmul o dată, spuse, parcă ezitând, Coordonatorul. Mi se pare că Doctorul are dreptate. Pietonii nu merg singuri, se deplasează cel puţin câte doi, cu toate că la început de tot, da, unul stătea lângă debarcader.

— Stătea în aparatul acela conic, spuse Doctorul. Şi în discuri stau câte unul. Vorbeam de pietoni. Numai de pietoni.

— Nu erau prea mulţi.

— Câteva sute, cu siguranţă. Imagineazăţi o stradă întrun oraş de pe Pământ, văzută din zbor. Procentul pietonilor singuri ar fi cu siguranţă considerabil. La anumite intervale ei constituie chiar majoritatea, în timp ce aici lipsesc în general.

— Ce ar semnifica aceasta? întrebă Inginerul.

— Din păcate, clătină din cap Doctorul, acum eu vă întreb.

— Unul, singuratic, a venit cu voi, constată Inginerul.

— Dar ştii în ce împrejurări!

Inginerul nu mai replică.

— Ascultaţi, interveni Coordonatorul, o astfel de discuţie devine o dispută fără rost. Nam întreprins cercetări sistematice, întrucât nu suntem o expediţie de cercetare ştiinţifică. Mai curând am avut necazuri de tipul luptei pentru existenţă. Trebuie să facem alte planuri de acţiune. Mâine va funcţiona excavatorul, asta e sigur. O să avem la dispoziţie două automate, două semiautomate, un excavator şi apărătorul, care, păstrând prudenţa corespunzătoare, poate ajuta şi el la scoaterea rachetei. Nu ştiu dacă ştiţi toţi planul pe care lam elaborat împreună cu Inginerul. Prima variantă urmărea readucerea navei în poziţie orizontală şi punerea ei pe verticală prin ridicarea şi susţinerea fuzelajului, cu ajutorul pământului întărit. Este metoda pe care au folosito şi constructorii de piramide. Dorim acum să secţionăm „zidul nostru de sticlă" în fragmente şi să construim din ele un sistem tip schelă. O să fie destul material şi de acum ştim că substanţa poate fi topită şi sudată la temperaturi înalte. Realizarea proiectului, prin folosirea materialului de construcţie pe care locuitorii planetei Eden ni lau furnizat printro bunăvoinţă involuntară, va permite scurtarea întregului proces. Nu este exclus ca peste trei zile să putem lua startul. Staţi puţin, spuse el, văzând agitaţia celor de faţă, asta aveam de gând să vă întreb.

— Da, spuse Fizicianul, pornim la drum.

— Nu, reacţiona aproape concomitent Chimistul.

— Încă nu, adăugă Ciberneticianul.

Se lăsă o clipă de tăcere. Inginerul şi Doctorul nu se pronunţaseră încă.

— Cred că ar trebui să ne luăm zborul, spuse în final Inginerul. Toţi îl priviră surprinşi. Când tăcerease prelungi. de parcă ar fi aşteptat din partea lui explicaţii, spuse:

— Iniţial, am considerat altfel. E vorba pur şi simplu de preţ. Am afla încă multe lucruri, fără îndoială, dar preţul dobândirii acestor cunoştinţe ar putea fi mare. De ambele părţi. După cele întâmplate, încercările paşnice de înţelegere, de stabilire a contactului, mi se par utopice. În afară de ceea ce am discutat, fiecare are probabil — fie că vrea, fie că nu — o concepţie proprie despre lumea aceasta. Şi eu am avut o asemenea concepţie. Mi sa părut că aici se petrec fenomene îngrozitoare şi că ar trebui să intervenim. Cât timp am fost Robinsoni şi am dărâmat fiecare bucată de sol cu mâna, nam suflat un cuvânt. Am vrut să aştept până ce voi afla mai multe şi voi avea la dispoziţie mijloacele noastre tehnice. Acum vă mărturisesc că nu văd motive convingătoare care să mă determine să renunţ la concepţia mea despre Eden, dar orice intervenţie în slujba a ceea ce considerăm drept, bine şi just, orice încercare de acest fel se va încheia, probabil, ca expediţia noastră de astăzi. Prin folosirea anihilatorului. Fireşte, vom găsi totdeauna o justificare, cum că a fost o apărare necesară şi aşa mai departe, dar în loc de ajutor vom aduce distrugeri. Acum ştiţi aproximativ totul.

— Dacă vom avea o mai bună orientare în ceea ce se întâmplă de fapt aici…, spuse Chimistul.

Inginerul clătină din cap.

— Atunci se va dovedi, desigur, că fiecare parte are raţiunile sale…

— Şi ce contează că ucigaşii îşi au „raţiunea lor"? adăugă Chimistul. Nu ne interesează raţiunea lor, ci salvarea!

— Dar ce le putem oferi, în afară de anihilatorul blindatului? Să zicem că transformăm jumătate de planetă în scrum pentru a opri acţiunile de exterminare, „producţia" aceea ciudată, hăituielile, otrăvirea — şi pe urmă?

— Am cunoaşte răspunsul la această întrebare dacă am dispune de mai multe informaţii, insistă Chimistul.

— Nui deloc simplu, se amestecă în discuţie Coordonatorul. Tot ce se întâmplă aici e doar o verigă dintrun proces istoric îndelungat. Ideea de ajutor vine de la convingerea că societatea se împarte în „buni" şi „răi".

— Nui aşa, îl întrerupse Chimistul. Spune mai degrabă: în prigonitori şi prigoniţi. Nu e acelaşi lucru.

— Bine! Imagineazăţi că o rasă aflată la un nivel superior de dezvoltare soseşte pe Pământ. În timpul războaielor religioase, acum câteva sute de ani, şi vrea să intervină în conflict de partea celor slabi. Bazânduse pe propria ei putere interzice arderea ereticilor, persecutarea celor de alte credinţe şi aşa mai departe. Crezi că ar fi reuşit să răspândească pe Pământ raţionalismul ei? Pe atunci aproape întreaga omenire era credincioasă, aşa că extratereştrii ar fi trebuit săi căsăpească treptat până la unul şi ar fi rămas singuri cu idealurile lor raţionale.

— Cum, chiar crezi că nici un ajutor nu e posibil?! se burzului Chimistul.

Coordonatorul se uită lung la el, înainte de a răspunde.

— Ajutor… o, Doamne, ce înseamnă ajutor? Ceea ce se întâmplă aici, ce vedem aici, constituie roadele unei anumite construcţii sociale. Ar trebui so demolăm şi să construim alta mai bună, dar cum putem noi face asta? Acestea sunt fiinţe care au altă fiziologie, psihologie şi istorie decât noi. Modelul civilizaţiei noastre nu poate fi transpus în viaţă aici. Ar trebui conceput planul alteia, care să funcţioneze în continuare după plecarea noastră… Fireşte, am bănuit de mai mult timp că unii dintre voi nutresc idei similare cu ale Inginerului şi ale Chimistului. Cred că şi Doctorul credea astfel, de aceea turna apă rece peste flacăra variatelor analogii de sorginte pământeană, nui aşa?

— Da, spuse Doctorul, îmi era teamă că dintrun impuls nobil veţi dori să faceţi „ordine" aici, ceea ce, transpus în practică, ar fi însemnat teroare.

— Dar poate că cei prigoniţi ştiu cum vor să trăiască, numai că sunt încă prea slabi pentru a realiza acest lucru, spuse Chimistul. Dacă am salva viaţa măcar a unui grup de condamnaţi şi tot ar fi ceva…

— Am salvat deja unul, spuse Coordonatorul precipitat.

— Poţi sămi spui şi ce facem cu el mai departe?

Nu primi nici un răspuns.

— Dacă nu greşesc, şi Doctorul este pentru start? spuse Coordonatorul. Bine, întrucât şi eu sunt pentru, asta înseamnă majoritatea…

Se întrerupse. Ochii i se măriră de uimire. Numai el stătea cu faţa spre uşa întredeschisă. Întro linişte perfectă — din întuneric se auzea doar un plescăit uşor de apă — se întoarseră, urmărindui privirea.

În uşa deschisă stătea un dublet.

— Cum a…, începu Fizicianul, dar cuvintele îi amuţiră pe buze.

Îşi dădu seama de eroare. Nu era dubletul lor. Acela era închis în sala de tratament. În prag stătea un individ uriaş, cu pielea smeadă, cu torsul mic încovoiat, cu capul până aproape de pragul de sus. Era acoperit cu un material pământiu, care se mula de jos până sus, înconjurând micul tors cu un guleraş: în jurul său se înfăşură o împletitură de sârmă verde. Materialul dezvăluia, prin tăietura laterală, o centură lată, lucioasă ca metalul, strânsă bine pe corp. Stătea nemişcat. Faţa lui plată, brăzdată de zbârcituri, cu doi ochi mari albaştri, era acoperită de un voal transparent în formă de pâlnie cu partea lărgită în jos. Voalul se prelungea în fâşii cenuşii, subţirele, care înfăşurau de mai multe ori micul tors. fiind legate în faţă, unde alcătuiau parcă un cuib în care se odihneau mânuţele bandajate în acelaşi mod. Doar degetele ca nişte noduleţe ieşeau în afară, orientate în jos.

Toţi rămăseseră în poziţia în care îi surprinsese această apariţie. Dubletul se înclină şi mai mult, tuşind prelung şi înaintând încetişor.

— Cum a intrat? Negru este lângă tunel.,, şopti Chimistul.

Dubletul se retrase puţin cu spatele. Ieşi şi rămase o secundă în coridorul semiîntunecat; intră pentru a doua oară, sau mai curând îşi vârî doar capul pe uşă.

— Întreabă dacă poate să intre, spuse în şoaptă Inginerul. Şi explodă: Poftiţi, vă rugăm!

Se ridică şi se retrase lângă peretele de vizavi, iar toţi ceilalţi procedară la fel. Dubletul privi centrul gol al cabinei şi intră încet, uitânduse în jur.

Coordonatorul se apropie de ecran, trase ruloul pe care era întins şi când pânza zbură şi se răsuci, descoperind tabla, spuse:

— Treceţi puţin întro parte.

Luă o bucată de cretă, desenă un cerc mic, în jurul lui contură o elipsă, în exterior, una mai mare, încă una şi încă una — în total, patru. Pe fiecare dintre ele aşeză un cerculeţ, se apropie de uriaşul care stătea în picioare în mijlocul încăperii şii puse creta între degeţelele noduroase.

Dubletul o apucă cu stângăcie, se uită la ea, privi tabla şi încet se apropie de perete. Trebuia săşi aplece micul tors, care ieşea pieziş de sub guler, pentru a atinge tabla cu mâna înfăşurată în bandaj. Toţi îl priveau cu răsuflarea întretăiată. Căută cel deal treilea cerculeţ pe elipsă, în interior, şi, nu fără efort, îl ciocăni de câteva ori, apoi îl mâzgăli încât aproape căl acoperi cu cretă sfărâmată.

Coordonatorul încuviinţă din cap. Toţi răsuflară uşuraţi.

— Eden, spuse Coordonatorul.

Arătă spre cercul de cretă.

— Eden, repetă.

Dubletul se uita la figura lui cu vizibil interes. Tuşi.

— Eden, rosti extrem de rar şi răspicat Coordonatorul.

Dubletul tuşi de câteva ori.

— Nu vorbeşte, se adresă Coordonatorul colegilor săi, asta e cert.

Stăteau unul în faţa celuilalt neştiind ce să facă. Dubletul începu să se mişte. Dădu drumul cretei, care se izbi de podea. Auziră zgomotul deschiderii unui fermoar. Materialul pământiu se desfăcu, parcă despicat de sus până jos, lăsând să se vadă centura.

Capătul centurii se derula şi foşni ca o folie metalică. Micul tors al dubletului se aplecă de parcă ar fi dorit să iasă din corp, se frânse aproape în două şi apucă cu degetele capătul foliei. Aceasta se desfăşură ca o prelată lungă, pe care o ţinea în faţa sa, ca şi cum lear fi oferito lor. Coordonatorul şi Inginerul întinseră mâinile concomitent. Amândoi tremurau. Inginerul scoase un ţipăt scurt. Dubletul părea surprins, tuşi în mai multe rânduri, voalul transparent de pe faţa lui începu să se unduiască.

— Sarcină electrică, însă nu prea puternică, explică Coordonatorul şi prinse din nou marginea foliei.

Celălalt îi dădu drumul. Priviră cu luareaminte suprafaţa aurie în lumină; era perfect netedă şi goală. Coordonatorul atinse la întâmplare cu degetul un loc oarecare şi simţi iarăşi un uşor impuls electric.

— Cei asta?! murmură Fizicianul.

Se apropie şi începu săşi poarte palma pe suprafaţa foliei; îl izbeau mereu în degete impulsurile electrice, încât îi tremurau uşor tendoanele.

— Daţimi pudră de grafit! E acolo, pe raft!

Întinse foaia pe masă fără a lua în seamă că muşchii mâinilor îi tresăltau neplăcut de la înţepăturile ca nişte furnicături, o presără atent cu pudră şi suflă surplusul.

Pe suprafaţa aurie rămaseră mici puncte negre, împrăştiate haotic, fără nici un sens.

— Lacerta! strigă deodată Coordonatorul.

— Alpha!

— Lira!

— Cefeus!

Se întoarseră spre dubletul care îi privea liniştit. În ochii lor strălucea triumful.

— O harta stelară, spuse Inginerul.

— Desigur.

— Ei, acum mai venim deacasă! zâmbi larg Coordonatorul.

Dubletul tuşi.

— Au scriere electrică?

— Aşa se pare.

— Cu sarcinile fixate?

— Nu ştiu. Ar putea fi un electrit.

— Trebuie să aibă senzor electric!

— Sar putea.

— Domnilor, linişte! Trebuie să acţionăm sistematic, spuse Coordonatorul. Cu ce începem?

— Deseneazăi de unde venim!

— Ai dreptate.

Coordonatorul şterse repede tabla, desenă Constelaţia Centaurului, ezită o clipă, deoarece proiecţia trebuia făcută din memorie şi totodată aşa cum se înfăţişa această zonă a Galaxiei văzută de pe Eden. Mâzgăli un punct gros, semnificând Sirius, mai adăugă alte stele mai mici şi pe fundalul Ursei Mari desenă o cruciuliţă care semnifica Soarele; apoi atinse pe rând cu mâna propriul lui piept şi pe cel al colegilor, cuprinzând printrun gest larg întreaga încăpere, şi iarăşi ciocăni cu creta cruciuliţa de pe tablă.

Dubletul tuşi. Îi luă creta, îşi îndreptă cu greu micul tors spre tablă şi din trei mişcări completă desenul Coordonatorului cu proiecţia Alphei Vulturului şi a dublului sistem al lui Procyon.

— E astronom! strigă Fizicianul, adăugând încet: Coleg deal nostru…

— Foarte posibil! răspunse Coordonatorul. Acum să mergem mai departe.

Începură desenele ample. Planeta Eden şi traseul navei. Carambolul (nu era sigur dacă desenul explica suficient problema catastrofei, dar deocamdată naveau altă soluţie). Impactul cu solul (desenul înfăţişa secţiunea unui deal şi nava înfiptă în el). Mai departe era greu. Se opriră.

Dubletul privi desenele şi tuşi. Îşi apropia şişi îndepărta faţa de tablă. Apoi se îndreptă spre masă. Scoase de sub gulerul verde răsucit un fel de cui subţire şi flexibil, se aplecă şi începu săl mişte cu o repeziciune uimitoare pe folia aurie. După un anumit timp se ridicară de la masă. Presărară folia cu grafit. Apăru ceva foarte ciudat. Pe măsură ce suflau excesul de pulbere, contururile dezvăluite începeau să se mişte. Mai întâi văzură o emisferă mare, în al cărei interior se afla o coloană oblică. Apoi apăru o pată micuţă care aluneca spre marginea emisferei. Pata se lăţea.

Recunoscură silueta apărătorului, desenat schematic şi inexact. O parte din zona laterală a emisferei dispăru. Prin orificiul creat, blindatul pătrunse înăuntru. Totul dispăru, folia fiind acoperită cu pulberea de grafit împrăştiată uniform. Deodată se adună întro hartă stelară. Pe acest fundal apăru silueta dubletului, trasată cu linii alungite. Acesta, stând în spatele lor, începu să tuşească.

— Silueta e a lui, spuse Coordonatorul.

Harta dispăru. Se vedea doar dubletul. Apoi dispăru silueta lui şi reapăru harta. Situaţia se repetă de patru ori. Şi iarăşi praful de grafit se împrăştie parcă spulberat de un suflu nevăzut, în forma emisferei cu marginea deschisă. Mică siluetă a dubletului se târa parcă turtită, se apropia de orificiul deschis al emisferei. Intră. Emisfera se risipi. Coloana piezişă a navei era mai mare. Din faţă, sub fuzelaj, se zărea o deschizătură. Dubletul se îndreptă spre ea şi pătrunse înăuntru, dispărând în navă. Pulberea de grafit se împrăştie iar în fragmente haotice. Era sfârşitul ştirii transmise.

— Aşa a venit până la noi, prin chepengul utilajelor! spuse Inginerul. Şi noi suntem căscaţi, lam lăsat deschis!

— Stai puţin, ştii cemi trece prin minte? interveni Doctorul brusc. Că probabil prin zidul acela ei nu au vrut să ne închidă pe noi, ci să nu le permită învăţaţilor lor să stabilească relaţii cu noi.

— Întradevăr!

Se adresă dubletului. Acesta tuşi.

— Gata, spuse Coordonatorul. E foarte plăcută întrunirea noastră, dar avem pe cap treburi mai importante! Cu jocul dea partizanii am terminat. Acum să trecem la lucru sistematic. Să începem cu matematica. De asta se va ocupa Fizicianul. Matematica înseamnă fireşte şi metamatematica. Teoria materiei, atomistica, energetica. Mai departe, teoria informaţiei, a reţelelor informaţionale. Modalităţile de transmitere şi de fixare. Totodată, factori creatori de expresii, funcţii ale expresiilor. Scheletul gramatical, semantica. Ierarhizarea conceptelor. Tipurile de logică folosite. Limbajul. Lexicul. Toate astea îţi aparţin, se adresă Ciberneticianului. Ei, şi când o să avem gata o asemenea punte de legătură, o să trecem la celelalte. Metabolismul, modalităţile de hrană, tipul de producţie, formele relaţiilor colective, reacţiile, deprinderile, clasificările, conflictele de grup şi aşa mai departe. Deocamdată, se adresă el Ciberneticianului şi Fizicianului, începeţi voi. Puteţi să folosiţi la maximum calculatoarele, aveţi ca ajutor filmele, biblioteca, luaţi tot ce vă trebuie.

— La început îl putem conduce prin navă, spuse Inginerul. Ce zici? Asta ar putea săi spună multe, iar în plus va vedea că nui ascundem nimic.

— Al doilea lucru e mai important, acceptă Coordonatorul. Dar până ce nu ne putem înţelege cu el, nul lăsaţi în sala de tratament. Sar putea să se işte vreo neînţelegere. Acum mergem să vizităm nava. Cât e ceasul?"

Se făcuse trei noaptea.