XI

Drumul coti. Panta era ceva mai mică, pereţii desişului se strâmtau uneori şi auzeau cum ramurile se izbesc de carcasa de sticlă a turelei; câte o păstaie acinoasă cădea din când în când pe genunchii Chimistului sau ai Doctorului. Acesta din urmă apropie o mlădiţă de nas şi se miră.

— Are un miros foarte plăcut.

Erau bine dispuşi. Cerul scânteietor câştiga în expresivitate şi profunzime, şarpele Căii Lactee se întindea mătăhălos, adierile vântului pieptănau lăstărişul cu foşnet blând. Apărătorul rula uşor, scoţând un murmur abia perceptibil.

— Curios lucru, observă Doctorul, pe Eden nu există nici un fel de tentacule. În toate cărţile pe care leam citit, pe celelalte planete există totdeauna o mulţime de tentacule care se zvârcolesc.

— Iar locuitorii lor au câte şase degete, adăugă Chimistul. Aproximativ şase, dar mereu. Nu ştii cumva de ce?

— Şase e număr mistic, răspunse Doctorul. Doi ori trei fac şase, iar cine poate roade oase.

— Încetează cu prostiile, că rătăcesc drumul, spuse Inginerul, care stătea ceva mai sus.

Nu se putea încă hotărî dacă să aprindă luminile, cu toate că nu mai vedea aproape nimic, dar noaptea era neobişnuit de frumoasă şi ştia că această senzaţie se va destrăma o dată cu aprinderea reflectoarelor. Nu dorea nici să apeleze la radar, fiindcă mai întâi ar fi trebuit să închidă turela. Abia îşi mai zărea mâinile pe volan; doar afişajele şi cadranele de pe tablourile din faţă şi de jos, din fundul vehiculului, răspândeau o luminiţă verzuie şi trandafirie, iar săgeţile indicatoarelor atomice tremurau delicat în steluţe portocalii.

— Poţi să iei legătura cu nava? întrebă Doctorul.

— Nu, spuse Inginerul, aici nu există zona Heavyside, de fapt există, dar e perforată ca un ciur. Nici vorbă de a comunica pe unde scurte, iar pentru instalarea unui emiţător nam avut timp. Ştii doar.

În curând şenilele începură să trosnească, vehiculul se legănă. Inginerul aprinse luminile o clipă şi văzu că ajunseseră pe nişte bolovani albi, rotunzi, iar sus, deasupra tufişurilor, mijeau formele fantastice ale crestelor de calcar. Mergeau prin albia uscată a defileului.

Asta nui prea plăcea, pentru că nu ştia încotro duce drumul, iar unor pereţi atât de abrupţi nu lear fi făcut faţă nici apărătorul. Merseră mai departe, erau din ce în ce mai multe pietre şi tufişurile deveniseră insuliţe singulare, negre; în lumina reflectoarelor drumul şerpuia, la început urcând uşor, apoi continuând aproape drept. Stâncile erau mai scunde, iar până la urmă dispărură cu totul şi se treziră pe o luncă uşor înclinată, încadrată în partea de sus de praguri calcaroase; dinspre ele porneau mici jgheaburi acoperite de grohotiş. Printre pietre se încolăceau pe pământ tulpini lungi şi răsucite, de culoare verdeargintiu.

Cam un sfert de oră merseseră cu o sensibilă deviaţie spre nordest şi era timpul să revină la direcţia propriuzisă, dar povârnişul calcaros pe care înainta apărătorul nu permitea această manevră.

— Am avut totuşi noroc, spuse din senin Chimistul, am fi putut nimeri în lac sau să dăm peste stânci, nu ştiu cum neam fi descurcat.

— Aşa e, răspunse Inginerul şi adăugă: Ia staţi puţin!

Drumul era baricadat de ceva păros, un fel de sită cu franjuri. Apărătorul se apropie încet de acest baraj şi îşi înfipse partea frontală în el. Inginerul apăsă uşor pe acceleraţie şi cu un zvâcnet ciudata plasă se destrămă şi dispăru, presată în sol de şenile.

Luminile dezvăluiră din beznă forme înalte şi negre, o adevărată pădure împietrită întro formaţiune răsfirată apăru în faţa maşinii, asemenea unei armate desfăşurate; fu cât peaci să lovească un postament ascuţit. Aprinse reflectorul cel mare, central, îndreptândul spre coloana neagră, până sus.

Era o statuie imensă, în care, cu oarecare efort, putea fi recunoscut torsul unui dublet, numai că micul tors era mărit la dimensiuni gigantice. Avea mâinile încrucişate, ridicate în sus, faţa plată, aproape afundată, cu patru cavităţi regulate, deci alta decât cele pe care le cunoşteau, şi se apleca întro parte, ca şi cum se uita la ei de la înălţime cu cvadriorbitele.

Impresia fu atât de puternică, încât, un răstimp, nimeni nu scoase un cuvânt, apoi limba reflectorului alunecă în jos, zburând orizontal în inima întunericului şi izbinduse de alte postamente, unele înalte şi înguste, altele mai scunde, pe care se înălţau torsuri negre cu pete; pe alocuri se profila câte unul alb ca laptele, cioplit parcă în os; toate feţele aveau patru ochi, unele fiind bizar deformate, parcă tumefiate, cu fruntea ca un drug uriaş; ceva mai departe, cam la două sute de metri de locul unde se oprise apărătorul, se vedea un zid din care ieşeau mâini supranaturale, desfăcute sau încrucişate, toate părând să indice diferite direcţii ale cerului stelar.

— Ăsta parcar fi un… cimitir, spuse Chimistul, cu voce scăzută.

Doctorul se căţără pe partea din spate a blindatului şi Chimistul îl urmă în grabă. Inginerul îndreptă conul reflectorului în cealaltă parte, acolo unde înainte se ridica barajul calcaros; în locul acestuia văzu un şir rar de figuri cu ornamente şterse, parcă spălate cu apă. Erau încrengături de forme încâlcite, în care privirea se pierdea neputincioasă, când părând să desluşească ceva cunoscut, când rătăcind aiurea.

Chimistul şi Doctorul mergeau încet printre statui. Inginerul le lumina calea dinspre turelă; de la un timp i se părea că aude o larmă îndepărtată, ca un vaiet, dar absorbit de priveliştea neobişnuită nu acordă atenţie acelor ecouri atât de firave şi de neclare, încât nuşi putea da seama de unde vin.

Reflectorul plana deasupra capetelor celor doi, dezvăluind mereu alte figuri, când deodată, foarte aproape, se dezlănţui un sâsâit veninos; dinspre şirul statuilor alunecau încet rotocoale cenuşii, împrăştiinduse, iar prin ele, ţopăind, o droaie de dubleţi, scoţând gemete, vaiete şi ţipete. Un fel de cârpe, de zdrenţe, fluturau deasupra lor, în timp ce goneau orbeşte, poticninduse şi izbinduse unii de alţii.

Inginerul se urcă repede în maşină şi trase maneta, dorind să se întoarcă la ai săi; la o sută de metri mai încolo, la capătul aleii acoperite de ierburi, vedea în lumină feţele palide ale Doctorului şi Chimistului, care se uitau uluiţi la siluetele ce treceau în goană. Inginerul nu putu însă să pornească deoarece fugarilor nu le păsa deloc de blindat, alergau prin faţa lui, câteva trupuri mari căzură, se auzea un sâsâit teribil, venit parcă de sub pământ.

Printre soclurile cele mai apropiate, luminate de reflectoarele maşinii, se văzu capătul unei ţevi, derulânduse flexibil, la câţiva centimetri deasupra solului, din care ţâşnea un jet de spumă. Stropind terenul, acesta începea brusc să fumege şi învăluia totul întro perdea cenuşie, ca de ceaţă.

Când primul val de ceaţă fumegândă cuprinse turela, Inginerul simţi că o mie de ace îi sfredelesc plămânii. Orbit, cu şiroaie de lacrimi curgândui pe faţă, scoase un strigăt surd şi, sufocânduse, apăsă brusc pe acceleraţie. Blindatul ţâşni înainte ca din puşcă, dărâmă statuia neagră, se căţără pe ea cât ai clipi din ochi şi se deplasă pe deasupra, uruind. Nu putea să respire, durerea cumplită îl îndoise, dar nu închise turela; ştia că mai întâi trebuia săi ia pe ceilalţi. Merse mai departe, cu ochii orbiţi, abia mai zărind statuile ce se prăbuşeau cu zgomot în calea blindatului; văzduhul se mai limpezi, mai mult îi auzi decât săi vadă pe Chimist şi pe Doctor cum ies din desiş şi se caţără pe blindat; vru să le strige „intraţi!", dar din gâtlejul ars nu se desprinse decât un gâjâit. Cei doi, abia stăpâninduşi tusea, săriră înăuntru. El apăsă maneta pe pipăite, cupola metalică de deasupra se închise, dar ceaţa înecăcioasă încă mai persista în interior. Gemând, se luptă din răsputeri cu mânerul tubului de oţel. Oxigenul năvăli cu zgomot, degajânduse din reductorul de înaltă presiune şi simţi cum îl izbeşte în faţă; gazul era atât de comprimat şi îl eliberase atât de repede, încât îi izbi ca un pumn între ochi.

Cufundat în şuvoiul înviorător inginerului nui păsa, însă ceilalţi doi atârnau de umerii lui şi respirau de zor. Filtrele funcţionau şi oxigenul înlătura ceaţa otrăvitoare; puteau să vadă mai bine, continuau să inspire, însă simţeau durerea ascuţită în piept. Fiecare înghiţitură de aer părea să alunece pe rănile deschise ale traheii, dar curând această senzaţie trecu; după numai zecedouăzeci de secunde de la închiderea capacului, Inginerul vedea destul de bine. Deschise ecranul.

Printre bazele soclurilor triunghiulare de pe aleea lăturalnică, la care nu ajunsese, încă mai tremurau câteva trupuri pleoştite; majoritatea nu mai mişcau deloc. Mânuţe amestecate, torsuri mici, capete, ba dispăreau, ba apăreau dincolo de vârtejurile cenuşii ce alunecau apatic. Inginerul deschise receptorul exterior; se auzea o tuse mai slabă şi mai îndepărtată, gemete, ceva tropăia din spate, un cor de glasuri stridente, sfâşiate, răbufni încă o dată în direcţia figurilor albe, împletite, dar nu se putea vedea nimic întracolo, în afară de unduirea permanentă a ceţii cenuşii. Inginerul se asigură că turela este închisă etanş şi, cu maxilarele încordate, acţionă atent maneta de ghidare. Blindatul se răsuci încet pe loc, şenilele scrâşniră pe resturile de piatră şi trei fascicule de lumină încercară să străpungă norul. Porni pe lângă statuile zdrobite, căutând capătul ţevii sâsâinde; după spuma ce ţâşnea în sus şi lateral, bănuia că trebuie să se afle la vreo zece metri mai încolo; rotocoalele de fum învăluiau mâinile ridicate ale statuii următoare.

— Nu! ţipă Doctorul. Nu trage, acolo ar putea fi cineva viu!

Prea târziu însă. Ecranul se întunecă pentru o fracţiune de secundă. Blindatul sări în sus, izbit parcă de un pumn teribil, şi reveni la loc cu un scrâşnet îngrozitor; undele declanşate şi dirijate de dispozitivul ascuns în botul blindatului nici nu apucară să se desprindă bine, că şi străbătură peste zece metri şi nimeriră tubul ce arunca spuma şuierătoare; încărcătura antiprotonică se combină cu cantitatea echivalentă a materiei.

Când ecranul se lumină din nou, între resturile soclurilor, aruncate departe, se zărea un crater în flăcări. Inginerul nici nu se uită la el; privi mai atent încercând să înţeleagă ce se întâmplase cu restul acelui tub şi unde dispăruse. Mai răsuci încă o dată blindatul pe loc, cu douăzeci de grade, şi rulă agale dea lungul statuilor dărâmate de suflu. Era din ce în ce mai puţină ceaţă cenuşie. Trecură pe lângă treipatru trupuri turtite, acoperite de zdrenţe. Încetini pentru a nu trece cu şenila din stânga peste unul aflat foarte aproape. O formă mare, imobilă, se zărea în desiş, ceva mai jos. Acolo începea o poieniţă alungită, la al cărei capăt străluceau întro lumină argintie siluete ce se furişau în desiş; în locul micilor torsuri aveau coifuri înguste, extrem de lungi, turtite lateral şi terminate la vârf cu un fel de cioc.

Ceva izbi surd botul blindatului, ecranul se întunecă şi se aprinse la loc. Lumina din stânga se stinse.

Inginerul se deplasa pe liziera întunecată a desişului, cu farul central desluşind printre ramuri numeroase scânteieri argintii, în spatele cărora ceva începu să se rotească tot mai repede; ramuri şi smocuri întregi de tufişuri retezate porniră să zboare în toate părţile; un corp uriaş, rotitor, care frământa aerul în lumina reflectoarelor, goni în lateral. Inginerul îndreptă botul maşinii în centrul iureşului şi apăsă pe pedală. Un icnet surd şi puternic zgâlţâi turela. Cum se reaprinse ecranul, îndreptă turela lateral.

Se putea crede că a răsărit brusc soarele. Se ivise aproape în mijlocul poienii. Mai jos, acolo unde înainte era păduricea, a cincea parte a orizontului se transformă întro mare albă de foc. Stelele dispărură şi văzduhul clocotea teribil; pe fundalul acestui perete răvăşit de fum, spre el înainta o sferă pântecoasă, licărind în străluciri de foc. Nu auzea nimic în afară de pocnetele incendiului. Apărătorul părea o biată gâză, chircită la pământ, faţă de acest uriaş care începu să se rotească şi mai repede, preschimbânduse întrun vârtej de aer înalt cât muntele, despărţit la mijloc printrun zigzag negricios. Inginerul îl prinse în crucea cătării, când la câteva sute de paşi observă, în lumina flăcărilor, siluetele palide ale celor ce fugeau.

— Ţineţivă bine! răcni, având senzaţia că în laringe i se înfig nişte cuie.

Se auzi un hârjâit infernal, zguduituri, bubuituri: se ciocniseră.

O secundă i se păru că turela zboară spre el. Blindatul gemu din greu, se zgâlţâi din toţi rărunchii şi vui ca un clopot; trăgea maimai să plesnească. Ecranul se întunecă o clipă şi se aprinse din nou. Bubuiturile nu încetau, ca şi când o sută de ciocane infernale izbeau cu înverşunare partea de deasupra. Apoi slăbiră, loviturile deveniră din ce în ce mai rare, de câteva ori un braţ colţuros mai şfichiui aerul şuierând; deodată, dea lungul blindajului, se auzi duduitul surd şi prelung al fierului care se prăbuşise şi câteva braţe, strângând agonic extremităţile ca de păianjen şi îndreptândule din nou, căzură chiar în faţa blindatului. Unul încă mai bătea ritmic în blindaj, parcă mângâindul; mişcarea era abia perceptibilă, până la urmă încetă. Inginerul încercă să plece, dar şenilele efectuară doar o uşoară răsucire şi se înţepeniră scrâşnind. Schimbă în marşarier. Porniră, în sfârşit. Încet, virând şi scormonind pământul cu resturile ce te ţâra după el, apărătorul mergea ca racul; deodată se eliberă, metalul răsună şi maşina sări brusc înapoi.

Pe fundalul peretelui lăstărişului, care încă mai ardea, epava arăta ca un păianjen de treizeci de metri, strivit; un ciot de braţ încă mai scormonea febril pământul. Printre picioarele lungi şi ascuţite ieşea un balon cu coarne, care se deschise şi din el săriră siluete argintii.

Inginerul verifică instinctiv dacă pe linia de ochire era cineva şi apăsă pedala. Se auzi o detunătură. Un alt soare învălui poiana. Fragmentele epavei zburară şuierând şi vuind în toate părţile; în mijloc răbufni o coloană de argilă clocotind, amestecată cu nisip şi fulgi de funingine, uşori ca paiul. Inginerul simţi brusc o stare de slăbiciune. Îi venea să vomite. O sudoare rece îl năpădi, şiroindui pe ceafă şi pe faţă. Întro fracţiune de secundă încleştă mâna pe manete, când auzi strigătul Doctorului:

— Întoarce, mă auzi?! Întoarce!

Din groapa încinsă răbufnea un fum luminat în roşu, de parcă acolo unde se aflase păduricea se deschisese un vulcan; zgura fierbinte curgea mai departe pe povârniş, înteţind flăcările în resturile desişului răvăşit şi culcat la pământ.

— Întorc, spuse Inginerul, întorc…

Dar nu se mişca. Picături de sudoare i se prelingeau în continuare pe faţă.

— Ce ai?

Auzi, parcă de departe, glasul Doctorului, îi văzu faţa aplecată asupra lui. Clătină din cap şi deschise larg ochii.

— Poftim? Nam nimic, mormăi el.

Doctorul se întoarse la loc, în spate.

Inginerul porni motorul. Apărătorul vibră, se răsuci pe loc le absorbea incendiul uriaş, nu auziră nimic, toate zgomotele fremătând ca un ocean — şi demară luândo în sus, pe acelaşi drum pe care coborâse.

Singurul reflector — pe cel din mijloc îl pierduseră în urma impactului dezvăluia iarăşi statui prăvălite la sol, amestecate cu trupuri moarte. Şi unele, şi altele erau acoperite de o pojghiţă metalică, cenuşie. Trecură printre fragmentele a două siluete albe şi cotiră spre nord. Blindatul, ca un vapor ce pătrunde printre sloiuri, despica şi împingea în lături desişul ce pârâia sub şenile; câteva forme palide fugiră din raza luminii cuprinse de panică. Merseră mai departe cu viteză accelerată, zgâlţâinduse din cauza denivelărilor. Inginerul gâfâia şi strângea din fălci pentru a nu i se face rău, îi reveneau mereu în privire fulgii plutitori de funingine — tot ce mai rămăsese din siluetele argintii care coborâseră; deschise larg ochii. În lumină se vedeau argila galbenă şi versantul înclinat şi cocoşat. Blindatul îşi ridică botul şi goni în sus, ramuri elastice se izbeau de plafon, şenilele trosneau pe ceva invizibil, alergau din ce în ce mai repede, când în sus, când în jos; terenul era tăiat de mici defileuri, străbăteau văi sinuoase, dărâmau tufişuri încâlcite, maşina trecea ca un berbec prin păduricea arborilor sub formă de păianjen; cozile lor mărăcinoase îi bombardau cu lovituri uşoare şi moi; trosnetul şi sâsâitul tulpiniţelor şi ale ramurilor, strivite erau îngrozitoare. Pe ecranele din spate se zugrăveau încă văpăile incendiului. Încet, se lăsa întunericul; în final se instală pretutindeni bezna.