X

La patru şi câteva minute, chepengul de dedesubt tremură şi se lăsă încet în jos, ca falca unui rechin. Rămase suspendat în aer printro punte oblică; de la marginea ei până la pământ era mai mult de un metru.

Stăteau adunaţi sub navă, pe ambele laturi ale intrării. Din interior apărură mai întâi şenilele distanţate. Torcând din ce în ce mai distinct, rulară drept înainte, ca şi când uriaşa maşină ar fi vrut să ţâşnească în aer. O clipă doar îi zăriră burta cenuşiugălbuie, când deodată namila se legănă deasupra lor, aplecânduse mult în faţă; izbind puternic puntea suspendată, coborî pe ea, străbătu distanţa de un metru, prinzând terenul şi zgâlţâindul cu vârful şenilelor. O fracţiune de secundă păru că ambele centuri de plăci ce mestecau lent se vor opri, dar se smuciră şi, ridicânduşi orizontal căpăţâna turtită, apărătorul merse pe teren plat încă zece metri, până când zumzetul motorului amuţi.

— Ei, şi acum, dragii mei — Inginerul scoase capul prin orificiul mic din spate — intraţi în navă, fiindcă nu o să fie o joacă, şi nu ieşiţi decât după vreo jumătate de oră. Cel mai bine ar fi săl trimiteţi mai întâi pe Negru să verifice radioactivitatea fragmentelor.

Chepengul se închise. Trei oameni intrară în tunel şi luară cu ei automatul. Numaidecât la capătul tunelului apăru, împins din interior, un disc, care acoperi etanş tot orificiul. Apărătorul nu se mişcă, înăuntru Inginerul şterse ecranele, verifică indicatoarele cadranelor, după care spuse liniştit:

— Începem.

Botul scurt şi subţire al apărătorului, prevăzut sus şi jos cu ranforsări vălţuite, începu să se deplaseze spre apus, Inginerul prinse smalţul compact al gardului viu în reticul, se uită întro parte, vânând poziţia celor trei cadrane — alb, roşu şi albastru — şi apăsă pedala cu piciorul.

O fracţiune de secundă ecranul se înnegri, parcă acoperit de funingine; totodată, cu un zgomot ciudat, ca şi cum un uriaş înfigânduşi gura în ţărână ar fi slobozit un „UFF!", aerul izbi apărătorul, încât acesta începu să se clatine. Ecranul se lumină din nou.

Un nor de flacără se lăţise rotund în toate părţile, iar văzduhul se unduia puternic în jurul lui ca o sticlă lichidă. Gardul de oglindă dispăru pe o bucată de zece metri; din adâncitura cu buze răsfrânte, vişiniuaprins, ieşeau vapori. Pe o distanţă de peste zece paşi nisipul se acoperise de sticlă şi scânteia în bătaia soarelui. Pe apărător cădea cenuşă albă, aproape imponderabilă.

„Am exagerat puţin", gândi Inginerul, dar nu spuse decât atât:

— Totul e în ordine, pornim.

Corpul mătăhălos al apărătorului vibră şi se îndreptă cu uimitoare uşurinţă spre spărtură. Se zgâlţâi uşor când trecu prin ea; pe fund se întărea o pată mică de lichid luminos.

„De fapt suntem nişte barbari", îi trecu Doctorului prin minte. „Ce caut eu aici?"

Inginerul corectă direcţia şi acceleră. Apărătorul rula ca pe autostradă, suprafaţa interioară, moale, a şenilelor lipăia uşor pe rolele ce se mişcau în goană. Mergeau cu aproape' şaizeci de kilometri la oră, fără să se simtă aproape deloc.

— Pot să deschid? întrebă Doctorul.

El şedea întrun fotoliu mic, având deasupra braţului un ecran bombat, asemănător cu ferestruica unei nave.

— Sigur că da, acceptă Inginerul, numai că…

Porni compresorul. Din coroana aflată la baza turelei ţâşni în jeturi ascuţite, ca nişte ace, o soluţie incoloră, înlăturând de pe blindat resturile de cenuşă radioactivă. Apoi se făcu lumină; turela blindată se deschise: partea de deasupra glisă în spate şi părţile laterale coborâră în interiorul corpului principal. Mergeau acum acoperiţi doar de un geam gros, curbat, adus de jurîmprejurul banchetelor; prin spaţiul deschis pătrundea vântul şi le răvăşea părul.

— Mi se pare că avea dreptate Coordonatorul, mormăi după un timp Chimistul.

Peisajul nu se schimbase; înotau prin marea de nisip. Vehiculul greoi se legăna blând, înaintând mereu în acelaşi ritm dea curmezişul dunelor gârbovite. Inginerul mări viteza, dar maşina îi zgâlţâia, şenilele şuierau teribil, vârful lor sărea dintro dună direct în creasta celei următoare, se împotmoleau o secundă, aruncând nori grei de praf; de câteva ori praful ajunse şi înăuntru.

La cincizeci de kilometri pe oră, balansarea încetă. Merseră astfel circa două ore.

— Da, se pare că a avut dreptate, spuse Inginerul şi schimbă uşor cursul dinspre vest spre nordvest.

Ora următoare nu aduse nici o schimbare şi mai virară o dată, îndreptânduse vizibil spre sudvest. Parcurseseră o sută patruzeci de kilometri.

Culoarea nisipului se schimba treptat; din aproape alb, foarte mărunt, ridicânduse în urma lor ca o coadă lungă şi răsucită, devenise roşietic şi mai greu, nu se mai înălţa aşa uşor şi, aruncat în sus de şenile, cădea imediat. Dunele erau mai rare şi tot mai scunde. Din când în când treceau pe lângă lujerii ieşiţi în afară ai unor tufişuri complet troienite. În depărtare se zăreau pete mici, neclare, situate în partea laterală a direcţiei de mers. Inginerul coti spre ele. Creşteau repede; după câteva minute observară plăci verticale înălţânduse din nisip, asemănătoare resturilor singuratice ale unor ziduri sau pereţi. Încetiniră, înaintând pe un culoar îngust, încadrat de colţurile înclinate ale zidurilor, mâncate de eroziune. O bucată mare de piatră zăcea în mijlocul culoarului, baricadând drumul. Apărătorul îşi ridică botul şi trecu fără greutate peste baraj. Se aflau parcă pe o străduţă îngustă; printre firidele şi despărţiturile dintre plăcile care nu se închideau perfect se zăreau alte fragmente ale ruinelor, toate afectate adânc de straturile orizontale ale eroziunii. Din zona ruinelor de piatră ieşiră întrun spaţiu liber. Apărură iarăşi dunele, dar erau tasate, parcă bătătorite şi din ele nu se mai ridica praf. Terenul se înclina uşor şi coborâră pe o pantă blândă; departe, mai în vale, se zăreau stânci mici pleşuve, ca nişte măciuci, şi din nou contururile albicioase ale ruinelor.

Panta se termină şi urcară pe creasta opusă, întinsă până spre orizont; şenilele nu se mai afundau deloc.terenul era bătătorit. Apărură primele insuliţe de tufişuri acinoase, aproape negre, care băteau în vişiniu sub soarele pieziş, de parcă veziculele lobate erau umplute cu sânge. Ceva mai departe, spre sudvest, tufişurile se măreau, blocând icicolo drumul. Apărătorul se strecură printre ele, cufundat până la jumătatea şenilelor, fără aşi încetini viteza; scotea un trosnet surd, neplăcut, strivind miile de băşicuţe din care ţâşnea o unsoare lipicioasă, închisă la culoare, care păta plăcile de ceramită; în curând, întregul blindat, până la turelă, avea să fie stropit parcă de o vopsea ruginiubrumărie.

Parcurseseră două sute de kilometri şi soarele atingea linia de apus a orizontului; umbra alungită, amplificată a vehiculului se unduia, se îndoia şi se întindea din ce în ce mai mult. Deodată, ceva scrâşni groaznic sub apărător; acesta se ridică o clipă şi se lăsă pe ceva care se dispersă cu un zornăit prelung. Inginerul frână, dar mai merseră câţiva metri buni până să se oprească. În urmele late, trasate prin desiş, văzură bucăţi ale unei construcţii ruginite, strivite de greutatea maşinii şi amestecate cu fragmente smulse din tufişuri. Merseră mai departe şi nimeriră, de data asta cu o singură şenilă, peste bucăţi de grilaje, braţe îndoite şi ajurate, plăci de tablă găurită, concrescute la suprafaţă cu tufişurile băşicate; şenilele apărătorului le împrăştiau pe toate în bucăţi, le transformau împreună cu unsoarea ce curgea din ciorchinii striviţi întro pastă ce scrâşnea. După un timp zidul tufişurilor deveni şi mai înalt, iar pârâitul şi piuitul metalului ruginit încetară. Pe neaşteptate tulpinile negricioase ce izbeau blindatul cu ramificaţiile lor băşicate se desfăcură în două părţi şi pătrunseră pe un culoar larg de peste zece metri; de partea cealaltă se vedea acelaşi perete întunecos al desişului prin care se strecuraseră. Inginerul viră pe loc şi porniră pe culoarul ce cobora în vale ca un drum de pădure; albia de argilă era bătătorită, fiind acoperită pe alocuri de marne care arătau că pe aici cândva cursese apă.

Culoarul nu era drept; uneori jumătatea uriaşului disc solar, aprins ca purpura, se situa în faţa maşinii, sâcâindui, alteori se ascundea la cotituri şi doar licăriri sângerii străpungeau codrul de cerneală care se înălţa până la doitrei metri. Drumul se îngustă, totodată unghiul pantei crescu, când deodată văzură întreg discul uriaş al soarelui în amurg, sub care se desfăşura în vale, la câteva sute de metri, un spaţiu întins, pastelat.

În faţă licărea suprafaţa unei ape, reflectând purpuriul soarelui. Malul lacului, denivelat, acoperit cu pete de tufişuri întunecoase, dezvălui consolidări artificiale, maşini pe postamente distanţate; ceva mai aproape, chiar pe coasta râpei, pe marginea căreia se oprise brusc apărătorul, şiruri de catarge verticale, licărind puternic, se întindeau întrun mozaic variat, dea lungul proiecţiilor luminoase ale construcţiilor. În vale domnea o mare agitaţie, coloane de punctişoare cenuşii, albicioase şi cafenii porneau în diverse direcţii, amestecânduse între ele; icicolo formau grupuri concentrice şi, iarăşi se desfăceau în şiruri alungite. În plus, tot terenul acesta dens populat licărea neîncetat în scântei mărunte, ca şi când în zecile de case locuitorii, inepuizabili, închideau şi deschideau ferestrele, ale căror geamuri străluceau în bătaia soarelui. Doctorul scoase un strigăt de admiraţie:

— Mai dat gata, Henryk! Iată, în sfârşit, ceva normal, viaţă firească… şi ce punct de observaţie!!

Spunând asta, îşi trecu picioarele peste marginea turelei deschise. Inginerul îl opri.

— Stai puţin, priveşte soarele! Peste vreo cinci minute o să apună şi no să mai vedem nimic. Trebuie să filmăm întreaga panoramă cât mai repede, altminteri no să reuşim.

Chimistul trase camera de filmat de sub fotolii. Îl ajutară să fixeze repede cel mai mare teleobiectiv, asemănător cu ţeava unei arme vechi şi fixară în grabă stativele pe sol. Între timp, Inginerul derulă mosorul firelor de nailon, agăţă un capăt de marginea turelei, restul îl trecu peste partea din faţă a apărătorului şi sări jos.

Ceilalţi doi ridicaseră stativele şi alergau spre marginea râpei; îi prinse din urmă cu ambele capete ale firului în mână, trase de el şi îl fixă cu o carabină la brâul fiecăruia.

— În lăcomia voastră sar putea să vă prăbuşiţi, le spuse.

Discul solar se afunda în apele strălucitoare ale lacului. Când fixară camera, se auzi bâzâitul grăbit al mecanismului şi obiectivul cel mare coborî spre ţintă. Doctorul se lăsă în genunchi, ţinând picioarele din faţă ale suportului, care riscau să alunece în prăpastie. Chimistul îşi lipi ochiul de vizor şi se strâmbă.

— Te orbeşte! strigă el.

Inginerul alergă până sus, se întoarse cu un dispozitiv de protecţie contra luminii solare şi iarăşi începură să filmeze în cea mai mare grabă. Discul se ascunsese pe jumătate sub orizont. Inginerul plimba sistematic camera în stânga şin dreapta. Uneori Chimistul oprea această mişcare, fixând obiectivul asupra locurilor în care, întrun mic câmp vizual, observa o circulaţie densă de pete şi de forme; el mişca transfocatorul şi modifica distanţa; Doctorul era tot în genunchi, camera torcea încetişor, banda se derula în grabă. O casetă se termină, o schimbară rapid, porni cea dea doua. O frântură de soare abia mai atârna deasupra apei întunecate, când obiectivul se lăsase complet în jos, asupra celei mai aglomerate zone. Aplecat aproape pe jumătate, Doctorul atârna de firul întins — altfel nar fi reuşit să filmeze — şi văzu sub el faldurile ruginii ale peretelui de argilă, coborând abrupt în vale. Învăluite în aura roşietică din ce în ce mai estompată. La ultimii metri de bandă, discul roşu apuse, cerul încă mai strălucea, dar umbre cenuşiualbăstrui învăluiau câmpia şi lacul; dincolo de licăririle luminiţelor nu se mai vedea nimic.

Doctorul se ridică, prinzânduse de cablu. Duseră camera toţi trei, cu grijă, ca pe o comoară.

— Crezi că o să iasă ceva? îl întrebă Chimistul pe Inginer.

— Cel puţin o parte. Sar putea ca puţină bandă să se fi voalat. O să ne convingem pe navă. În definitiv, putem reveni aici oricând.

Încărcară camera, casetele şi stativele şi se întoarseră încă o dată pe buza râpei. Abia acum observară că spre răsărit malul lacului se ridica abrupt, transformânduse în partea din spate a peisajului întrun zid stâncos, neregulat, cu crestele luminate de ultimele reflexe trandafirii. Deasupra lui, departe, o dată cu primele stele, ţâşnea spre azur o coloană cafenie de fum; vârful ei ca o ciuperca rămase o clipă nemişcat şi alunecă dincolo de bariera muntoasă, pierind din vedere.

— A, acolo este valea aceea, se adresă Doctorul Chimistului.

Se uitară din nou în jos. Cortegii de scântei albe şi verzui se îndreptau încet în diferite direcţii dea lungul malurilor lacului se răsuceau, se contopeau în firişoare ce alunecau nesigur, pe alocuri se stingeau şi altele mai mari le luau locul; treptat se întuneca tot mai mult şi numărul de lumini creştea. Deasupra lor foşnea liniştit codrul înalt, negru ca noaptea; se întoarseră fără tragere de inimă, atât de frumoasă era priveliştea; purtară în priviri imaginea lacului cu răsfrângerea stelelor puternice şi lăptoase.

Trecând prin albia cu marne a culoarului, Doctorul îl întrebă pe Chimist:

— Ceai văzut?

Acesta zâmbi, încurcat.

— Nimic. Nu mă gândeam la ceea ce văd, încercam doar să păstrez mereu claritatea, iar Henryk se mişca rapid când întro parte, când în cealaltă, încât în general nam putut sămi dau seama ce observ.

— Nui nimic, spuse Inginerul şi se sprijini de blindajul rece al apărătorului. Am făcut două sute de secvenţe pe secundă, tot ce e acolo o să vedem după developare, iar acum să ne întoarcem!

— O incursiune cu adevărat idilică, îngăimă Doctorul.

Se căţărau pe pantă. Inginerul trase geamurile ecranului în spate şi acţionă marşarierul. Merseră un timp în susul coastei, retrăgânduse, apoi întrun loc mai larg întoarseră şi porniră spre nord.

— Nu ne înapoiem pe acelaşi drum, spuse Inginerul. Am parcurge inutil o sută de kilometri. O so ţin pe culoar cât pot de mult şi în două ore ajungem.