OASPEȚII

Am împăturit în grabă și am ascuns în buzunar însemnările lui Gibarian. M-am apropiat încet de dulap și am privit înăuntru — scafandrele și îmbrăcămintea zăceau îngrămădite într-un colț, dând impresia trupului unui om. De sub un morman de hârtii împrăștiate pe dușumea se zărea marginea unui plic. L-am ridicat. Îmi era adresat. Pe când rupeam plicul, am simțit că mi se pune un nod în gât, și mi-a trebuit un efort de voință ca să mă decid să despăturez foaia. Cu scrisul său regulat, extrem de mărunt, dar citeț, Gibarian notase:

Ann. Solar. Vol. I. Vezi și Anexa: Vol. Separat al lui Messenger în probl. F.; „Micul Apocrif al lui Ravintzer.

Asta era totul, nici un cuvânt în plus. Scrisul părea să fi fost așternut în grabă. Să însemne aceste cuvinte vreo comunicare importantă? Când au fost scrise? M-am gândit că trebuie să mă duc cât mai repede la bibliotecă. Cunoșteam acea anexă la primul anuar solaristic, adică știam de existența ei, dar n-o răsfoisem niciodată, pentru că nu prezenta decât o valoare istorică. În schimb, despre numitul Ravintzer sau despre Micul său Apocrif n-auzisem nicicând.

Ce era de făcut?

Întârziasem mai bine de un sfert de oră. De la ușă am mai aruncat o privire întregii încăperi. Abia acum am observat patul fixat vertical de-a lungul peretelui, deoarece îl acoperea o mare hartă desfășurată a lui Solaris. Îndărătul hărții atârna ceva. Era un magnetofon portativ. Am scos aparatul din tocul său, pe care l-am agățat în cuiul pe care stătuse, iar magnetofonul l-am vârât în buzunar. Am aruncat o privire pe contor: banda era înregistrată aproape în întregime.

Din nou m-am oprit o clipă în dreptul ușii, având ochii închiși și ascultând cu mare încordare liniștea ce domnea în afara încăperii. Nimic. Am deschis ușa. Coridorul îmi părea un tunel sumbru. Abia acum mi-am lepădat ochelarii negri și am văzut luminile slabe de pe tavan. Am închis ușa și m-am îndepărtat spre stânga, către postul de radio.

M-am apropiat de rotonda de la care porneau coridoare ca spițele unei roți; trecând de un gang lateral și îngust, ce ducea probabil la baie, am întrezărit un trup corpolent care se confunda cu semiîntunericul.

M-am oprit înmărmurit. Din adâncul acelui culoar lateral pășea cu un mers încet și legănat o uriașă negresă. Am remarcat strălucirea ochilor ei și aproape imediat i-am auzit călcătura moale a tălpilor desculțe. Nu purta decât un fel de fustă gălbuie, parcă împletită din paie; sânii uriași ai acelei femei atârnau, iar umerii ei negri aveau mărimea șoldurilor unui om normal; a trecut pe lângă mine la o distanță de un metru fără să-mi fi aruncat nici o privire și a dispărut, legănându-și soldurile, asemănătoare sculpturilor steatopigice din epoca neolitică, pe care le poți vedea în muzeele de antropologie. Acolo unde coridorul cotea, negresa s-a întors spre ușa cabinei lui Gibarian și a dispărut înăuntru. În timp ce deschisese ușa, femeia s-a conturat o clipă pe fondul puternicei lumini ce ardea în cameră. Ușa s-a închis încet și am rămas singur. Am apucat cu mâna dreaptă pumnul mâinii stângi și l-am strâns de mi-au pârâit oasele. Priveam buimac în preajmă. Ce s-a întâmplat? Ce erau toate astea? Brusc, de parcă cineva m-ar fi izbit, mi-am adus aminte de faptul că Snaut mă prevenise. Dar ce însemnau toate astea? Cine era acea afrodită grotescă? De unde apăruse? Am făcut un pas, doar un singur pas în direcția cabinei lui Gibarian, dar am înțepenit locului. Știam prea bine că n-am să intru acolo. Cu nările dilatate, respiram din greu. Ceva nu era în ordine, ceva nu se potrivea… Ah, da. Așteptasem în mod reflex mirosul izbitor al transpirației ei, dar în momentul în care negresa trecuse la un pas de mine n-am simțit nimic.

Nu știu câtă vreme am stat așa, sprijinit de metalul rece al peretelui. Stația era stăpânită de liniște și singurul zgomot perceptibil era vuietul îndepărtat și monoton al compresoarelor de aer condiționat.

Mi-am dat ușor cu palma peste obraz și m-am îndreptat lent spre postul de radio. Când am apăsat pe clanță, am auzit o voce ascuțită:

— Cine-i acolo?

— Eu sunt, Kelvin.

Snaut ședea în fața mesei între o grămadă de cutii de aluminiu și pupitrul aparatului de emisie și mânca direct dintr-o cutie de conserve un concentrat de carne. Nu știu din ce motiv și-a ales drept locuință sala postului de radio. Stăteam împietrit în pragul ușii, privind la maxilarele lui, ce mestecau ritmic, și deodată mi-am dat seama cât sunt de flămând. M-am apropiat de un raft, am ales dintr-o grămada de farfurii pe cea mai puțin prăfuită și m-am așezat față-n față cu el. Am mâncat câtăva vreme în tăcere, apoi Snaut s-a sculat, a scos din dulapul din perete un termos și a turnat câte un pahar de bulion fierbinte. Așezând termosul pe dușumea, fiindcă pe masă nu mai era loc, m-a întrebat:

— L-ai văzut pe Sartorius?

— Nu. Unde e?

— Sus.

Sus era laboratorul. Am mâncat tăcut mai departe, până când am golit cutia de conserve. În cabina postului de radio se instaurase noaptea. Fereastra era închisă ermetic din exterior, iar sub tavan ardeau patru tuburi luminiscente. Reflexul lor juca pe plasticul ce învelea emițătorul radioului. Pielea întinsă de pe pomeții lui Snaut era înțesată de vinișoare roșii. Purta pe el un sveter negru, larg și ros pe alocuri.

— Ți-e rău? a întrebat.

— Nu. De ce-ar trebui să-mi fie?

— Ești leoarcă de sudoare.

Mi-am șters fruntea cu dosul palmei. Într-adevăr, transpirația șiroia pe mine; era probabil o reacție după șocul prin care trecusem. Mă privea cercetător. Oare trebuia să-i spun? Voiam ca el însuși să-mi acorde mai multă încredere. Cine cu cine se juca aici și care erau regulile jocului?

— E cald, am rostit. Credeam că instalația voastră de aer condiționat funcționează mai bine.

— După vreo oră, temperatura se va echilibra. Ești însă sigur că este numai din cauza căldurii? m-a iscodit, ațintindu-și asupră-mi privirile. Mestecam conștiincios, ca și cum nu l-aș fi remarcat.

— Ce intenționezi să faci? m-a întrebat, în sfârșit, când am terminat să mâncăm. A azvârlit vesela și cutiile goale în chiuveta de lângă perete și s-a întors în fotoliul său.

— Mă voi adapta vouă, am răspuns flegmatic. Doar aveți un plan de cercetări. Vreun nou excitant, raze Roentgen, s-ar părea, sau ceva asemănător, nu-i așa?

— Roentgen? și-a ridicat el sprâncenele. Unde-ai mai auzit de toate astea?

— Nu țin minte. Mi-a spus cineva. Poate că pe „Prometeu”. Dar ce? Ați și aplicat razele?

— Nu cunosc amănunte. A fost ideea lui Gibarian. Acțiunea a inițiat-o împreună cu Sartorius. Dar cum de-ai putut afla?

Am ridicat din umeri.

— Nu cunoști amănuntele? Doar trebuia să fii de față, fiind vorba de domeniul tău…, m-am oprit fără să-mi termin fraza. Tăcea. Zumzetul instalației de aer comprimat s-a liniștit; temperatura se menținea acum la un nivel suportabil. În aer se auzea numai un sunet înalt, nesfârșit, ca bâzâitul unei muște în agonie. Snaut s-a sculat, s-a apropiat de pupitrul de comandă și a început să manevreze diferite comutatoare fără nici o noimă, deoarece comutatorul principal se afla în poziție moartă. A moșmondit așa câtăva vreme și, tot cu spatele la mine, a rostit:

— Va fi nevoie să completăm formalitățile în legătură cu cele întâmplate… Știi?

— Da?

S-a întors și m-a privit cu niște ochi ce exprimau o furie vecină cu turbarea. Nu pot spune că intenționat încercam să-l scot din sărite cu laconismul meu, dar, neînțelegând nimic din jocul ce se desfășura aici, preferam să fiu rezervat. Mărul lui Adam, extrem de proeminent, îi juca în sus și-n jos peste gulerul sveterului.

— Ai fost la Gibarian, spuse deodată. Nu era o întrebare. Am ridicat sprâncenele și-l priveam liniștit în față. Ai fost în camera lui, a repetat.

— Am schițat un gest vag cu capul, ca și cum aș fi spus: „Să zicem”. Voiam ca el să vorbească mai departe.

— Cine era acolo? a întrebat.

Știa despre ea!!!

— Nimeni. Dar cine putea fi acolo? l-am întrebat.

— De aceea nu mi-ai dat drumul?

Am zâmbit:

— Mă speriasem. După avertismentul tău, când am văzut clanța mișcându-se, am reținut-o în mod reflex. De ce nu mi-ai spus că ești tu? Te-as fi lăsat să intri.

— Credeam că e Sartorius, a spus nesigur.

— Și ce-are a face?

— Ce crezi despre… despre ce s-a-ntâmplat acolo? s-a eschivat el cu o întrebare.

Am șovăit:

— Trebuie să știi mai bine decât mine. Unde este el?

— În frigider, mi-a răspuns imediat. L-am transportat acolo numaidecât, de dimineață… din pricina căldurii.

— Unde l-ai găsit?

— În dulap.

— În dulap? Nu mai trăia?

— Inima îi mai bătea, dar nu mai respira. Era în agonie.

— Ai încercat să-l salvezi?

— Nu.

— De ce?

Nu știa ce să-mi răspundă.

— N-am mai reușit. A murit înainte de a-i putea da vreo asistență.

— Stătea în dulap? Intre scafandre?

— Da.

S-a apropiat de un mic birou aflat în colțul camerei și a luat — coală de hârtie. Mi-a întins-o în fată.

— Am încheiat, după cum vezi, un proces-verbal provizoriu, spus. E chiar bine că ai trecut prin cabina lui. Cauza decesului… o injecție cu o doză mortală de pernostal. Stă scris lici…

Am străbătut cu privirea scurtul text.

— Sinucidere…, am repetat cu voce stinsă. Dar cauza?

— Neliniște… depresiune sau cum vrei s-o numim. Te pricepi la astea mai bine decât mine.

— Pricep doar ceea ce văd singur, i-am răspuns și l-am privit Ie jos în sus, fiindcă stătea aplecat deasupra mea.

— Ce vrei să spui? a întrebat pe un ton liniștit.

— Și-a injectat pernostal și s-a ascuns în dulap? Nu-i așa? Dacă lucrurile au stat astfel, atunci nu-i vorba de nici o depresiune sau de vreo neliniște, ci de o acută psihoză. Paranoia… probabil… i se părea că vede ceva… Vorbeam tot mai încet, privindu-l drept în ochi.

S-a îndepărtat până la pupitrul emițătorului de radio și din nou a început jocul cu comutatoarele.

— Aici se află semnătura ta, am rostit după o clipă de tăcere. Dar Sartorius?

— Este în laborator. Ti-am spus doar. Nu se arată: cred că…

— Ce anume?

— Cred că s-a încuiat.

— S-a încuiat? Aaa! S-a încuiat…

— Poate s-a baricadat?

— Poate.

— Snaut…, am spus, în stație se află cineva.

— Ai văzut?!

Mă privea cu spatele încovoiat.

— Doar m-ai prevenit. Despre cine e vorba?… O halucinație?

— Ce ai văzut!?

— Un om. Ce spui?

Tăcea. S-a întors cu fața spre perete, de parcă n-ar fi vrut să-l privesc. Bătea cu degetele pe rețeaua metalică. I-am privit mâinile: pe încheieturile degetelor nu mai erau urme de sânge. Am avut o revelație scurtă, fulgerătoare.

— Acea persoană este reală, am rostit încet, aproape în șoaptă, ca și cum i-ași fi transmis o taină ce putea fi auzită de altcineva. Ce zici? Poți s-o… atingi. Poți s-o rănești… Când ai văzut-o ultima oară?… Astăzi?

— De unde știi?!

Nu s-a întors spre mine. A rămas mai departe în fața peretelui, de care se izbea mereu ca sub șocul cuvintelor mele.

— Imediat înainte de descinderea mea… Nu mult înainte…

S-a chircit ca și când l-aș fi lovit. Am văzut ochii lui înnebuniți.

— Tu!!! rosti el gâtuit. Cine ești tu!?.

Făcea impresia că ar vrea să se arunce asupra mea. La aceasta nu mă așteptasem. Lucrurile luaseră o întorsătură periculoasă. Nu credea că sunt acela drept care mă dădeam? Ce însemna asta? Mă privea cu o spaimă nemărginită. Oare ajunsese la nebunie? Intoxicație? Toate păreau posibile. Dar o văzusem pe acea creatură… prin urmare chiar și eu…

— Cine era? am întrebat. Aceste cuvinte l-au liniștit. M-a scrutat bănuitor câtva timp; nu mă credea încă. Știam acum că pornisem pe un drum greșit și că Snaut nu-mi va spune nimic. S-a așezat încet în fotoliu și și-a cuprins capul în mâini.

— Ceea ce se-ntâmplă aici…, a murmurat. Maligna…

— Cine era? am stăruit eu.

— Dacă nu știi…, a șoptit.

— Ce-i?

— Nimic.

— Snaut, spusei, suntem suficient de departe de casă. Să jucăm cu cărțile pe față. Și așa lucrurile sunt prea încâlcite.

— Dar ce vrei?

— Vreau să-mi spui pe cine ai văzut.

— Dar tu…? spuse bănuitor.

— Ne jucăm de-a baba oarbă. Iți voi spune și-mi vei spune și tu. Fii liniștit, nu te voi lua drept nebun, fiindcă știu…

— Drept nebun! O, Doamne! încerca să râdă. Omule, dar tu nu… chiar nimic nu… Dar asta ar fi însemnat o salvare. Dacă el ar fi crezut măcar o clipă că este vorba de nebunie, n-ar fi făcut-o, ar fi trăit…

— Prin urmare ceea ce ai scris în procesul-verbal despre dereglare este o minciună?

— Evident!

— De ce nu scrii adevărul?

— De ce…? a repetat.

S-a făcut liniște. Din nou orbecăiam în întuneric, nu înțelegeam nimic, deși un moment mi se păruse că voi reuși să-l conving și că vom ataca împreună enigma. De ce, de ce nu voia să vorbească?!

— Unde sunt automatele? am întrebat.

— În magazie. Le-am închis pe toate cu excepția celor ce servesc aeroportul.

— De ce? Din nou nu mi-a răspuns. Nu-mi spui?

— Nu pot.

În toate astea exista ceva ce nu puteam sesiza. Să mă duc sus, la Sartorius? Deodată mi-am adus aminte de foaia pe care o aveam asupra mea, și acest fapt mi s-a părut ca fiind cel mai important în acea clipă.

— Îți imaginezi oare posibilitatea continuării muncii în astfel de condiții? am întrebat.

A dat din umeri ironic.

— Ce însemnătate are?

— Așa deci! Prin urmare ce intenționezi să faci?

Tăcea. In liniștea ce ne împresura s-a putut desluși ecoul îndepărtat al unor pași desculți. Printre aparatele nichelate și acoperite cu plastic, printre dulapurile înalte cu aparatură electronică, utilaj chimic, aparate de precizie, acel mers lipăit suna fie ca sfidarea unui farsor, fie ca scornirea unui nebun. Pașii se apropiau. M-am sculat, observând cu cea mai mare încordare mișcările lui Snaut. Acesta asculta cu ochii întredeschiși, dar nu părea deloc să fie speriat. Prin urmare nu de ea îi era frică??

— De unde s-a ivit? am întrebat. Și văzând că nu se grăbește să-mi răspundă, am continuat: Nu vrei să spui?

— Nu știu.

— Bine.

Pașii s-au îndepărtat și din nou s-a așternut tăcerea.

— Nu mă crezi? a spus. Îți dau cuvântul că nu știu.

Fără nici o vorbă, am deschis dulapul cu scafandre și am început să dau la o parte învelișurile lor grele, goale. După cum mă așteptam, în fund atârnate în cârlige, se aflau pistoale cu gaze, servind la deplasarea în vidul lipsit de gravitație. Nu făceau multe parale, dar constituiau totuși un fel de armă pe care trebuia s-o prefer în locul nici uneia. Am verificat încărcătorul și mi-am trecut peste umăr cureaua de susținere. Snaut m-a urmărit cu atenție. Pe când reglam lungimea curelei, și-a dezvelit dinții galbeni într-un zâmbet batjocoritor.

— Succes la vânătoare! mi-a spus.

— Îți mulțumesc pentru toate, i-am replicat, îndreptându-mă spre ușă.

A sărit de pe fotoliu.

— Kelvin! L-am privit. Nu mai zâmbea. Nu știu dacă am văzut vreodată o față atât de chinuită. Kelvin, asta nu-i… eu… Într-adevăr, nu pot, a bolborosit. Am mai așteptat; poate va mai vorbi, dar el își mișca doar buzele ca și cum ar fi încercat să arunce din gură ceva.

M-am întors și am ieșit fără să rostesc nici un cuvânt.