SOLARISTICIENII

Coridorul tubular era pustiu. Am stat o clipă în fața ușii, ascultând. Pereții erau probabil subțiri; de afară se auzea vâjâitul vântului. Pe ușă se vedea lipită neglijent, ușor aplecat, o bucată de hârtie dreptunghiulară pe care cineva scrisese cu creionul: „Om”. Priveam nedumerit la cuvântul scris tremurat, nedeslușit. O clipă am vrut să mă întorc la Snaut, dar am înțeles că este imposibil. Avertismentul nebunesc îmi suna încă în urechi. M-am urnit, și pe umeri am simțit greutatea neplăcută a scafandrului. Tiptil, ca și cum m-aș fi ascuns de un observator nevăzut, m-am înapoiat în încăperea rotundă, cu cinci uși. Pe ele se aflau inscripțiile: Dr. Gibarian, Dr. Snaut, Dr. Sartorius. Pe ușa a patra nu se vedea nici o carte de vizită. Am șovăit, apoi am apăsat ușor clanța și am deschis încet ușa. Pe când se deschidea am încercat un sentiment vecin cu convingerea că dincolo se găsește cineva. Am intrat.

Nu era nimeni. Aceeași fereastră semisferică, puțin mai mică doar, ațintită asupra oceanului, care aici — în bătaia piezișă a razelor de soare — strălucea plumburiu; de pe valuri se prelingea o spumă uleioasă, roșiatică. Lumina reflectată, cu nuanțe purpurii, umplea întreaga încăpere, ce semăna cu o cabină de navă. Pe un perete se aflau rafturi cu cărți, între ele — un pat fixat în poziție verticală, iar pe celălalt perete — dulapurile cu o sumedenie de sertare. Pe rame de nichel se înșirau, lipite una de alta, fotografii luate din avion. Pe stative de metal vedeai baloane și eprubete astupate cu vată, iar sub fereastră, așezate pe două rânduri, nenumărate cutii emailate în alb. Era greu să te strecori printre ele ca să ajungi la geam. Unele cutii aveau capacele ridicate; conțineau aparatură științifică, o mulțime de utilaje, cabluri de metal sau de plastic. În cele două colțuri ale peretelui din față se aflau robinete, ventilatoare, instalații de congelare. Microscopul era pus de-a dreptul pe dușumea. Pentru el nu se mai găsise loc pe masa mare din fața ferestrei. Când m-am întors, am văzut chiar în apropierea intrării un dulap întredeschis, înalt până la tavan și plin de haine de protecție. Pe rafturi — stive de rufărie, între carâmbii cizmelor speciale împotriva radiațiilor, străluceau butelii de aluminiu pentru oxigen. Două aparate, împreună cu măștile respective stăteau agățate de speteaza patului ridicat. Deși parcă se încercase să se pună lucrurile într-o oarecare ordine, totuși pretutindeni domnea haosul. Adulmecând aerul, am simțit un miros slab de reactivi chimici și un iz înțepător — clor? Am căutat reflex cu privirea gura dispozitivelor de ventilare așezate în colțuri la înălțimea plafonului. Fâșiile de hârtie lipite de cadrul ventilatoarelor vibrau ușor; compresoarele funcționau așadar, menținând circulația normală a aerului. Am mutat cărțile, aparatura și uneltele pe două scaune, am suflat cum am putut praful de pe perne, și, astfel, în jurul patului, între dulap și rafturi, a apărut un spațiu relativ gol. Am tras aproape cuierul ca să-mi pun pe el scafandrul. Am prins cu degetele urechile fermoarelor, dar le-am dat imediat drumul. Ezitam să-mi scot scafandrul, de parcă fără el eram lipsit de apărare. Am mai privit o dată întreaga încăpere, am verificat dacă ușa este bine închisă; nu era însă prevăzută cu nici un zăvor. După o clipă de gândire am împins spre ea două dintre lăzile cele mai mari. M-am baricadat astfel provizoriu și din trei mișcări m-am eliberat din învelișul apăsător. Oglinda îngustă așezată pe una dintre ușile dulapului reflecta o mare parte din cameră. Cu coada ochiului am surprins acolo o mișcare. Am sărit ca ars, dar era doar propria mea imagine. Tricoul de sub scafandru era leoarcă de sudoare. L-am scos și am închis dulapul. Îndărătul ușii pe care o închisesem se afla în perete o alta. Am deschis-o și am pătruns într-o minusculă sală de baie. Pe dușumea, sub pâlnia dușului, se găsea o casetă mare, plată. Am ridicat-o cu ușurință și am dus-o în cameră. Tocmai o așezam pe dușumea, când capacul a sărit brusc. In compartimentele acelei cutii am văzut atunci cele mai curioase obiecte: o mulțime de unelte caricaturale, conturate într-un metal de culoare închisă; unele păreau asemănătoare celor aflate în sertarele dulapurilor. Toate erau inutilizabile, diforme, rotunjite, topite, ca și cum ar fi fost găsite în cenușă după un mare incendiu. În mod ciudat aceleași semne ale distrugerii se distingeau chiar și pe obiectele metaloceramice practic infuzibile. În cuptorul unui laborator nu era posibil să se atingă temperaturile de topire, poate numai în interiorul reactorului atomic. Din buzunarul scafandrului meu am scos un mic dispozitiv de detectare a radiațiilor, dar minusculul difuzor tăcea ori de câte ori apropiam de ele contorul.

Purtam pe mine doar un slip și un maieu de filet. Le-am scos, le-am aruncat pe dușumea ca pe niște lucruri inutile și am sărit sub duș. Izbitura apei m-a înviorat imediat. Mă zvârcoleam sub jetul puternic și fierbinte. Îmi masam trupul, fornăiam, dar într-un mod atât de exagerat de parcă aș fi vrut să-mi dovedesc că nu sunt stăpânit de acel sentiment de nesiguranță prezent în întreaga stație.

Am găsit în dulap un trening subțire care putea fi purtat sub scafandru. Am trecut în buzunarele lui tot avutul meu sărăcăcios; printre foile notesului am simțit ceva tare. Știam că era cheia rătăcită a locuinței mele pământești. Am săltat-o câteva clipe în podul palmei, neștiind unde s-o pun. În sfârșit, am lăsat-o pe un colț de masă. Mi-a trecut prin minte că, eventual, aș avea nevoie de o armă, dar nu-mi stătea altceva la-ndemână decât briceagul universal, și n-aveam câtuși de puțin dispoziția să pornesc în căutarea unui emițător de raze sau a ceva asemănător. M-am așezat pe un taburet de metal în mijlocul spațiului gol, departe de orice obiecte. Voiam să mă concentrez în mine. Am constatat cu satisfacție că până la reîntâlnirea cu Snaut mai aveam mai bine de o jumătate de oră; ce să-i faci? îndeplinirea conștiincioasă a îndatoririlor, importante sau nu, mi-a devenit o a doua natură. Acele ceasornicului cu cadran de 24 de ore se aflau în dreptul lui șapte. Soarele apunea. Ora șapte locală corespundea orei 20 de pe bordul lui „Prometeu”. Solaris trebuia să se fi micșorat pe ecranele lui Moddard la dimensiunile unei scântei și să nu mai poată fi deosebit cu nimic de stele. Dar ce mă interesa „Prometeu”? Am închis ochii. Domnea o liniște deplină. Din când în când, la intervale regulate, se auzea trepidația țevilor de metal. Apa picura liniștit în baie, stropindu-i mozaicul.

Gibarian nu mai era în viață. Dacă înțelesesem bine ce spunea Snaut, de la moartea lui Gibarian trecuseră doar câteva ore. Ce-au făcut cu trupul său? L-au îngropat? Pe planetă nu puteau s-o facă. M-am gândit o vreme la cele întâmplate, de parcă soarta decedatului ar fi fost pentru mine lucrul cel mai important. Mi-am dat seama însă de lipsa de sens a gândurilor mele, m-am sculat și am început să mă plimb pe diagonala camerei, atingând câteodată cu călcâiul cărțile aruncate în dezordine. Un mic sac de voiaj mi-a atras deodată atenția; m-am aplecat și l-am ridicat. Nu era gol. Conținea un flacon din sticlă de culoare închisă, dar ușor, ca și când ar fi fost de hârtie. Am privit prin el spre fereastra ce lumina roșietic și în adâncul căreia se ridica o ceață fumurie. Erau ultimele raze ale asfințitului. Ce se întâmpla cu mine? De ce mă preocupa un fleac ce-mi căzuse în mână cu totul întâmplător?

Am tresărit: se aprinsese lumina. Evident, celula fotoelectrică era sensibilă la amurgul ce se lăsa. Eram plin de așteptare, nervozitatea îmi crescuse în așa măsură încât, până la sfârșit, nu mai voiam să am la spate un spațiu liber. M-am hotărât să combat această tensiune. Am tras taburetul lângă rafturile cu cărți.

Am scos al doilea volum al vechii monografii a lui Hughes și Eugel Istoria lui Solaris, pe care o cunoșteam atât de bine, și am început s-o răsfoiesc, sprijinind de genunchi cotorul greu și gros al cărții.

Descoperirea lui Solaris avusese loc aproape cu o sută de ani înaintea nașterii mele. Planeta gravitează în jurul a doi sori: unul roșu, altul albastru. Timp de peste patru decenii, de ea nu s-a apropiat nici o navă. În acea epocă trecea drept sigură teoria lui Gamow-Shapley privind imposibilitatea apariției vieții pe planetele stelelor duble. Orbitele acestor planete se modifică într-una datorită jocului gravitațional ce intervine în timpul mișcării de revoluție a perechii de sori. Din pricina perturbațiilor produse prin necontenita distorsiune a orbitei planetare, germenii de viață, chiar dacă apar, sunt distruși de alternanța arșiței și a înghețului. Aceste modificări survin o dată la câteva milioane de ani, așadar la intervale extrem de scurte pentru fenomene de natură astronomică sau biologică (evoluția necesitând milioane, dacă nu chiar un miliard de ani).

Conform primelor calcule, Solaris urma, în decursul a cinci sute de milenii, să se apropie de soarele ei roșu la o distantă de o jumătate de unitate astronomică, iar după un milion de ani trebuia să se prăbușească în neantul său incandescent.

În numai câțiva ani însă, cercetătorii s-au convins că orbita planetei suferă modificări cu totul neașteptate, de parcă ar fi fost stabilă, la fel de stabilă ca și orbitele planetelor sistemului nostru solar. Observațiile au fost repetate, de data aceasta cu cea mai mare precizie; au fost reluate și calculele care au confirmat numai ceea ce era cunoscut: din punct de vedere mecanic, Solaris avea o orbită instabilă.

Dintr-o planetă ca sute de alte planete descoperite an de an și trecute în marile statistici doar în câteva rânduri care indică elementele mișcării lor, Solaris a avansat la rangul unui corp ceresc ce merita o atenție specială.

La vreo patru ani după această descoperire, expediția lui Ottenskjold a dat ocol planetei, cercetând-o de pe astronava „Laokoon”. Această expediție a avut un caracter provizoriu, de recunoaștere numai, cu atât mai mult cu cât nu era prevăzută pentru descindere. Ea a fixat pe orbitele ecuatoriale și polare un mare număr de sateliți automați de observație, a căror sarcină principală era să măsoare potențialele gravifice. În plus a fost studiată suprafața în întregime și puținele platouri ce se ridicau deasupra lui. Aria lor totală n-o atingea pe aceea a Europei, deși Solaris avea un diametru cu douăzeci la sută mai mare decât Pământul. Aceste urme de sol stâncos și pustiu, împrăștiate neregulat, se grupează în principal pe emisfera sudică. A fost analizată componența atmosferei, care s-a dovedit a fi lipsită de oxigen; au fost efectuate măsurători deosebit de precise privind densitatea planetei, albedoul și alte elemente astronomice. După cum era de așteptat, nicăieri n-au fost găsite urme de viață — nici pe uscat, nici în ocean.

În următorii zece ani Solaris, urmărit cu atenție de toate observatoarele respectivei regiuni, a manifestat o uimitoare tendință de conservare a orbitei sale neîndoielnic instabilă din punct de vedere gravitațional. Câtva timp chestiunea a părut scandaloasă, de bizarul rezultat al observațiilor fiind acuzați (din grijă pentru binele științei) când anumiți oameni, când mașinile de calcul de care se serveau aceștia.

Lipsa de fonduri a întârziat cu trei ani trimiterea unei expediții adevărate pe Solaris, adică până în clipa când Shannahan, completându-și echipajul, a obținut din partea institutului trei unități de tonaj C, clasa cosmodromică. Un an și jumătate înainte de sosirea expediției, care și-a luat startul din zona lui alfa din Vărsător, o altă flotă de explorare a fixat pe o orbită în jurul lui Solaris o stație automată: sateloidul Luna 247. Acest sateloid, după ce a suferit trei reconstrucții, efectuate la intervale de zeci de ani, funcționează și acum. Datele pe care le-a cules au confirmat finalmente observațiile expediției lui Ottenskjold privind caracterul activ al mișcărilor oceanului.

O navă a lui Shannahan a rămas pe orbită înaltă, celelalte două, după pregătiri preliminare, au coborât pe o mică platformă stâncoasă, care ocupă circa șase sute de mile pătrate în regiunea polului sud solarisean. Lucrările expediției s-au încheiat după 18 luni, desfășurându-se cu succes, exceptând un nefericit accident provocat de funcționarea greșită a aparatelor. Totuși, în sânul echipei științifice s-a ajuns la o evidentă împărțire în două tabere antagonice. Obiectul conflictului era oceanul. Pe baza analizelor efectuate, acesta a fost recunoscut drept un produs organic (nimeni nu îndrăznea pe atunci să-l considere ca fiind viu).

Dacă însă biologii vedeau în acea sferă lichidă o formă primitivă de viață — ceva în genul unei colonii uriașe sau ceva asemănător cu o gigantică și unică celulă degenerată în creșterea ei (denumită „formație pre-biologică”) și a cărei manta gelatinoasă, pe alocuri adâncă de câteva mile, ar fi cuprins întregul glob, astronomii și fizicienii afirmau că ea trebuie să fie o structură aflată într-un stadiu de organizare atât de înalt încât nu era exclus să întreacă în complexitate organismele pământene, de vreme ce putea influența în mod activ forma orbitei planetare. O altă cauză, care să explice comportarea lui Solaris, n-a fost găsită și, în plus, planetofizicienii au descoperit o relație între gravific măsurat local, care se modifica în funcție de „metabolismul” oceanic.

Așadar, fizicienii, și nu biologii, au emis paradoxala expresie de „mașină plasmatică”, înțelegând prin aceasta un obiect care, deși, conform concepției noastre, poate fi considerat neînsuflețit, este totuși capabil să acționeze într-un scop vădit și la o scară — e bine s-o subliniem — astronomică.

În această dispută, care. a atras în vâltoarea ei în numai câteva săptămâni cele mai mari autorități, doctrina lui Gamow-Shapley a început să se clatine pentru prima oară în decurs de opt decenii.

Câtăva vreme partizanii acestei teorii au mai încercat să afirme că oceanul n-are nimic comun cu viața, că nu este nici măcar un produs „para” sau „pre-biologic”, ci o formațiune geologică, desigur neobișnuită, dar în stare numai să stabilizeze orbita lui Solaris prin modificări ale intensității câmpului gravitațional; se făceau referiri în acest sens la regula lui Le Chatelier.

În ciuda acestui conservatorism apăreau ipoteze ca aceea a lui Civita-Vitta, cea mai bine elaborată dintre ele, potrivit căreia oceanul era rezultatul unei dezvoltate dialectice: din forma lui primară, de pre-ocean, soluție de substanțe chimice ce reacționau lent, a reușit, sub presiunea condițiilor (adică a orbitei cei amenința existența), fără mijlocirea nici uneia dintre treptele dezvoltării terestre — așadar evitând apariția organismelor mono și pluricelulare, evoluția vegetală și animală, nașterea sistemului nervos, a creierului ―, să ajungă direct la stadiul de „ocean homeostatic”. Cu alte cuvinte, el nu s-a adaptat mediului vreme de sute de milioane de ani, așa cum au făcut organismele pământene, pentru ca după un uriaș interval de timp să dea naștere speciei raționale, ci, aproape în mod spontan, a devenit stăpânul ambianței lui. Concepția era cât se poate de originală, numai că și acum rămânea o enigmă modul în care acest sirop gelatinos reușea să stabilizeze orbita unui corp ceresc. Trecuse aproape un secol de când erau cunoscute aparatele care creau câmpuri artificiale de forță și gravifice — gravitoarele; totuși nimeni nu-și putea nici măcar imagina cum obținea această masă vâscoasă și amorfă reacțiile nucleare și uriașele temperaturi, caracteristice activității gravitoarelor. In presa de atunci, care excita curiozitatea cititorilor cu diverse ipoteze privind „taina lui Solaris”, provocând, prin evidenta lor absurditate, indignarea savanților, n-au lipsit nici afirmații de felul aceleia că oceanul planetar este… o îndepărtată rudă a țiparilor electrici tereștri.

Când problema a reușit să fie cel puțin într-o anumită măsură rezolvată, s-a dovedit că explicația ei ridică o alta, poate și mai dificilă; cu enigmele lui Solaris așa se întâmplă adesea. Cercetările au arătat că oceanul nu acționează deloc pe principiul gravitoarelor noastre (lucru de altfel imposibil), dar că el poate modela direct metrica spațiu-timp, ceea ce duce, între altele, la abateri în măsurarea timpului pe unul și același meridian al lui Solaris. Prin urmare, oceanul nu numai că într-un anumit sens cunoștea, ci putea chiar (fapt nevalabil pentru noi) să aplice consecințele teoriei lui Einstein-Boevi.

Odată lansate, aceste afirmații au provocat în lumea științifică o furtună dintre cele mai violente ale secolului nostru. Teoriile cele mai sacrosante, unanim recunoscute ca adevărate, se prăbușeau în ruină; în literatura științifică apăreau cele mai critice articole; alternativa „ocean genial” sau „gelatină gravitațională” aprindea toate mințile.

Evenimentele relatate s-au petrecut cu mulți ani înaintea nașterii mele. Pe când mergeam la școală, Solaris datorită unor fapte cunoscute mai târziu, era considerat ca fiind o planetă dotată cu viată, doar că având un singur locuitor…

Al doilea volum al lui Hughes și Eugel, ale cărui file le răsfoiam distrat, începea cu o sistematică, pe cât de original, pe atât de distractiv concepută. Tabelul de clasificare prezenta pe rând: tipul Polytheria, ordinul Sincytialia, clasa Metamorpha. Ca și cum ar fi cunoscut nu știu câte exemplare ale genului, pe când în realitate mereu era numai unul, ce-i drept în greutate de 17 miliarde de tone.

Pe sub degete îmi zburau diagrame colorate, grafice, analize și spectre, care demonstrau tipul și ritmul metabolismului și reacțiile chimice specifice oceanului. Cu cât mă adânceam mai mult în voluminosul tom, cu atât întâlneam tot mai multă matematică; se putea crede că nu mai existau lacune în cunoștințele noastre despre acest reprezentant al clasei Metamorpha, care se întindea învăluit în beznă la câteva sute de metri sub chiurasa de oțel a stației. În realitate însă, nu toți erau de acord nici măcar în ce privește faptul dacă ne aflam în prezența unei „ființe”, necum dacă o puteam denumi ocean inteligent.

Am pus zgomotos la loc, mașinal, volumul și l-am scos pe următorul. Avea două părți. Prima cuprindea rezumatele proceselor-verbale ale experiențelor privind nenumăratele acțiuni ce aveau drept scop principal stabilirea contactului cu oceanul. Această luare de contact o constituise, țineam prea bine minte, sursa unui nesfârșit număr de anecdote, ironii și glume auzite în timpul studiilor; scolastica medievală părea o expunere clară, luminată de o totală evidentă în comparație cu jungla pe care o născuse această problemă. A doua parte a volumului, care avea aproape 1300 de pagini, reprezenta doar biografia obiectului. Desigur că literatura originală pe care o cuprindea n-ar fi încăput în camera în care stăteam.

Primele încercări de contact s-au desfășurat cu ajutorul unor aparate speciale, care transformau excitanți trimiși de noi și captau răspunsurile posibile ale oceanului. Acesta a participat deci în mod activ la proiectarea ulterioară a sistemului de aparate. Dar toate se desfășurau într-un întuneric deplin. Ce sens avea termenul de a „participa”? Faptul că modifica anumite elemente ale aparaturii cufundate în el și astfel ritmurile descărcărilor înregistrate erau perturbate, iar aparatura de înregistrare fixa un furnicar de semnale asemănătoare frânturilor unor uriașe operații de analiză matematică… Dar ce însemnau toate acestea? Impulsuri care determinau apariția imenselor lui structuri undeva, la mii de mile de locul cercetării? Sau imagini ale unor adevăruri străvechi pe care le rostea oceanul, dar pe care construcțiile noastre electronice erau incapabile să le traducă? Să fi fost vorba de o operă de artă? Nimeni n-avea habar, de vreme ce excitanții nu produceau de două ori la rând aceeași reacție. De vreme ce o dată se primea ca răspuns o explozie de impulsuri, care aproape că făcea să sară în aer aparatura, iar alteori — o tăcere profundă. Ce puteai ști de vreme ce toate experiențele erau irepetabile? Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit; tocmai în acest scop au fost construite creiere electronice speciale, cu o capacitate de prelucrare a informației mai mare decât cerințele oricărei probleme rezolvate până atunci. Într-adevăr, au fost obținute unele rezultate. Oceanul — sursa unor impulsuri electrice, magnetice și gravifice — părea să se exprime în limbajul matematicii. Unele secvențe ale descărcărilor lui electrice puteau fi clasificate, servindu-te de cele mai abstracte ramuri ale analizei, ale teoriei mulțimilor. Apăreau structuri omoloage, cunoscute din domeniul fizicii, care se ocupă de relațiile dintre masă și energie, dintre mărimi finite și infinite, dintre particule și câmpuri. Toate acestea îi determinau pe oamenii de știință să creadă că în fața lor se află un monstru gânditor, un gen de ocean-creier, o sferă protoplasmatică ce împrejmuiește întreaga planetă și își petrece timpul în uimitor de vaste considerații teoretice asupra esenței Universului; iar tot ce reușesc să capteze aparatele noastre nu reprezintă decât fragmente întâmplător auzite ale unui gigantic monolog ce se desfășoară de milenii în adâncuri, depășind orice posibilitate a înțelegerii terestre.

Aceasta era concepția matematicienilor. Astfel de supoziții erau considerate de unii ca o expresie a subestimării forței umane, ca o reînviere a vechii doctrine „ignoramus et ignorabimus”; alții, dimpotrivă, le socoteau ca fiind povești dăunătoare și sterpe și că în aceste ipoteze ale matematicienilor se manifestă mitologia timpurilor noastre, care vede într-un creier uriaș (electronic sau plasmatic, tot una e) scopul suprem, suma existenței.

Iar alții, la rândul lor…, dar cercetători și concepții erau legiuni. Ce însemnătate mai avea întregul domeniu al „stabilirii contactului” în comparație cu alte ramuri ale solaristicii, în care specializarea a înaintat atât de mult, mai ales în ultimul pătrar de veac, încât solaristicianul-cibernetician aproape că nu se putea înțelege cu solaristicianul-simetriadolog? „Cum v-ați putea înțelege cu oceanul dacă nu sunteți capabili s-o faceți între voi înșivă?” — a întrebat cândva în glumă Veubeke (în timpul studiilor mele acesta fusese directorul institutului); în gluma lui exista o mare doză de adevăr.

Nu întâmplător fusese clasificat oceanul în rândul Metamorphelor. Suprafața lui tălăzuitoare putea da naștere unor forme cât se poate de diferite, cu nimic similare celor terestre. În același timp, rămânea o totală enigmă scopul — de adaptare, de cunoaștere sau oricare altul — al erupțiilor plasmatice uneori atât de violente.

Punând în raft volumul pe care de greu ce era trebuia să-l țin cu ambele mâini, m-am gândit că toate cunoștințele noastre despre Solaris, ce umplu biblioteca, reprezintă un balast de fapte inutile și că, de când survenise începutul acumulărilor, în urmă cu 78 de ani, batem pasul pe loc; de fapt, situația era cu mult mai rea, întrucât întreaga trudă se dovedise a fi zadarnică.

Ceea ce cunoșteam cu precizie se referea numai la negații. Oceanul nu se folosea de mașini și nici nu le construia, deși în anumite împrejurări părea a fi capabil s-o facă, deoarece copia părțile unor aparate scufundate în el, dar o făcuse numai în primii doi ani ai lucrărilor de explorare; apoi, cu o răbdare benedictină, a ignorat orice încercări repetate, ca și cum ar fi pierdut orice interes fată de utilajele și produsele noastre (și s-ar putea deduce, și față de noi). N-avea — ca să continuăm enumerarea „cunoștințelor noastre negative” — nici un fel de sistem nervos, nici celule și nici o structură care să amintească pe cea proteică; nu reacționa întotdeauna la stimuli, nici chiar la cei mai puternici; „astfel” a ignorat total catastrofa astrocargoului celei de-a doua expediții a lui Giese, care de la înălțimea de 300 km s-a prăbușit pe suprafața planetei, a cărei plasmă a distrus-o cu explozia nucleară a reactorului său pe o rază de o milă și jumătate.

Treptat, în cercurile științifice, „cauza Solaris” a început să capete numele unei „cauze pierdute”, mai ales în sferele administrației științifice a institutului, unde, în ultimii ani, s-au ridicat voci care cereau reducerea fondurilor pentru noile cercetări. Până atunci nimeni nu îndrăznise să vorbească despre lichidarea completă a stației; aceasta ar fi constituit o recunoaștere mult prea fățișă a înfrângerii. De altfel, în discuțiile particulare unii susțineau că lucrul de care aveam nevoie era în primul rând o retragere strategică, pe cât posibil mai „onorabilă”, din „afacerea Solaris”.

Pentru mulți totuși, îndeosebi pentru noi, tinerii, „afacerea” devenea, treptat, treptat, ceva în genul pietrei de încercare a propriei noastre valori: „în fond, spuneam noi, e vorba de o miză mai mare decât „aprofundarea cunoștințelor privind civilizația solariseană; problema se referă în primul rând la noi, la limitele cunoașterii umane”.

O vreme a fost populară concepția (răspândită cu fervoare de presa cotidiană) că oceanul gânditor, întins peste aproape toată planeta Solaris, este un creier gigantic, ce depășește civilizația noastră cu milioane de ani de dezvoltare, că este un fel de „yoga cosmic”, un înțelept, omnisciența întruchipată, care a înțeles de mult deșertăciunea oricărei acțiuni și de aceea păstrează față de noi o categorică tăcere. Aceasta constituia pur și simplu un neadevăr, deoarece oceanul viu acționa — și încă în ce fel! numai că după alte reprezentări decât cele omenești. Nu construia prin urmare nici orașe, nici poduri, nici mașini zburătoare, de asemenea nu încerca să-și lărgească spațiul și nici să și-l supună (activitatea pe care unii apărători ai superiorității omului o considerau un argument extrem de însemnat); în schimb, se îndeletnicea cu efectuarea a mii de transformări — „auto-metamorfoza ontologică” (vedem că paginile operelor solaristice nu duc lipsă de termeni savanți). Pe de altă parte, cel ce citește în mod sistematic publicațiile consacrate lui Solaris se află necontenit sub impresia că are de-a face cu frânturi de construcții intelectuale, poate de geniu, dar amestecate fără sens cu produsele unei inepții absolute, vecină cu nebunia; astfel au putut să apară concepții antagonice, de felul „oceanului-yoga” sau al „oceanului-arierat”.

Aceste ipoteze au exhumat, reînviind-o, una dintre cele mai vechi probleme filozofice — raportul între materie și spirit. Era necesară o mare îndrăzneală, pentru ca — după cum făcuse Haar — să i se atribuie oceanului o conștiință. Această problemă, considerată de metodologi ca fiind metafizică, se ascundea în miezul tuturor discuțiilor și disputelor. Este oare posibilă o gândire fără conștiință? Dar puteau fi denumite „gândire” procesele desfășurate în ocean? Muntele este el o piatră imensă? Este planeta un munte uriaș? Acești termeni pot fi folosiți, dar o nouă scară de mărimi aduce pe scenă noi legități și noi fenomene.

Problema amintită a devenit o adevărată cvadratură a cercului din epoca noastră. Fiecare gânditor mai notoriu încerca să-și dea contribuția la patrimoniul solaristicii; se înmulțeau teoriile care afirmau că în fața noastră se află un produs al degenerării, un regres survenit după o trecută fază de măreție intelectuală a oceanului sau că oceanul este în fond o colonie-neoplasm, care, născându-se din trupurile vechilor locuitori ai planetei, i-a devorat pe toți și, încorporându-i, le-a contopit rămășițele sub chipul unei stihii veșnice, supra-celulare și autoregeneratoare.

În lumina albă, asemănătoare celei pământene, a lămpilor fluorescente am dat jos de pe masă aparatele și cărțile și, întinzând pe tăblia de plastic harta lui Solaris, am cercetat-o, sprijinindu-mi mâinile de muchiile metalice. Oceanul viu avea și regiuni abisale, și mai puțin adânci, iar insulele acoperite cu un strat subțire de rocă erodată stăteau mărturie faptului că în trecut aparținuseră fundului oceanic. Oare Solaris își dirija și ridicarea sau prăbușirea formațiilor geologice aflate în adâncul său? Era o problemă nebuloasă. Priveam la marile emisfere de pe hartă, colorate cu diferite nuanțe de violet și albastru, resimțind, nu știu pentru a câta oară în viață, o uimire nu mai puțin zguduitoare decât aceea încercată în copilărie, când am aflat la scoală de existența lui Solaris.

Nu știu prea bine de ce, dar și atmosfera în care plutea secretul morții lui Gibarian, și însuși viitorul meu neguros mi s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei hărți, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formații vii purtau numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuiește arhipelagurile ecuatoriale, când, deodată, am simțit asupră-mi privirea cuiva.

Continuam să stau înaintea hărții, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în fața mea, ușa baricadată cu lăzi pe care le susținea dulapul. E vreun automat, am gândit, deși în cameră nu existase până atunci nici unul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea de pe ceafă și de pe spate începuse să mă ardă, senzația unei priviri grele și nemișcate devenea insuportabilă. Nu-mi dădeam seama de faptul că, ascunzându-mi capul între umeri, mă sprijineam tot mai puternic de masă, făcând-o să alunece pe dușumea; această mișcare mi-a dat simțământul unei eliberări.

M-am întors brusc.

Încăperea era goală. În fața mea, hăul negru umplea marea fereastră semisferică. Impresia că sunt pândit nu înceta să mă stăpânească. Întunericul mă urmărea amorf, uriaș, orb și nemărginit. Bezna de după geamuri nu era luminată de nici o stea. Am tras jaluzelele. Nu trecuse o oră de când ajunsesem pe stație, dar am și înțeles de ce sufereau oamenii aici de mania persecuției; In mod reflex am legat de toate aceste simptome moartea lui Gibarian. Cunoscându-l, crezusem până acum că nimic n-ar fi putut să-i tulbure mintea. Încetasem să mai fiu sigur.

Stăteam în mijlocul camerei, alături de masă. Respirația mi se liniștise; am simțit cum sudoarea ce-mi apăruse pe frunte se răcește. La ce mă gândisem cu o clipă în urmă? Aha, la automate! Faptul că nu întâlnisem nici unul pe coridoare și nici în cabine părea foarte curios. Unde s-au ascuns toate? Singurul pe care-l întâlnisem — la distanță — făcea parte din deservirea mecanică a aeroportului. Dar celelalte?

Am privit la ceas. De altminteri ar fi trebuit să mă duc la Snaut.

Am ieșit. Coridorul era destul de slab luminat de mici tuburi așezate sub tavan. Am lăsat în urmă două uși până să ajung la aceea pe care se putea citi numele lui Gibarian. M-am oprit îndelung în fața ei. Stația era cufundată în liniște. Am apucat clanța. De fapt nu voisem să intru acolo. Clanța a cedat, ușa s-a dat deoparte de lățimea unui deget, formând o deschizătură întunecată; după o clipă, lumina s-a aprins. Acum m-ar fi putut observa oricine ar fi mers pe culoar. Am trecut repede pragul, închizând după mine ușa ferm și fără zgomot.

Era o cabină mai mare decât a mea, tot cu o fereastră panoramică, acoperită pe trei sferturi de o perdea cu floricele albastre și roz, adusă, fără îndoială, de pe Pământ, fiindcă nu figura în echipamentul stației. De-a lungul pereților se întindeau rafturile bibliotecii și dulapuri — și unele, și altele emailate într-un verde foarte deschis, cu luciri argintii. Conținutul rafturilor, aruncat vraiște pe jos, ocupa tot spațiul dintre scaune și fotoliu. Chiar lângă mine, trecerea era baricadată de două măsuțe pășitoare, răsturnate și parcă zidite în grămezile de reviste care, izbite de dușumea, ieșiseră din mapele lor frumoase. Cărțile deschise, cu filele răsfirate, erau mânjite de lichidele ce s-au vărsat din baloanele și eprubetele sparte, cele mai multe cu pereții atât de groși încât simpla cădere pe dușumea, chiar de la înălțime, n-ar fi reușit să le crape. Sub fereastră se afla un birou răsturnat, iar alături o lampă de lucru, al cărei braț extensibil era frânt; în fața biroului se vedea un taburet, două dintre picioarele lui pătrunseră în sertarele pe jumătate deschise. Un torent de coli scrise de mână zăceau risipite pe dușumea; m-am aplecat peste ele, recunoscând scrisul lui Gibarian. Ridicând foile împrăștiate, am observat că mâna îmi aruncă nu o umbră simplă, ca până acum, ci una dublă.

M-am întors.. O fâșie în partea de sus a perdelei trandafirii era ca aprinsă de un foc albastru și tăios, care se întindea clipă de clipă. Cu un gest brusc am dat perdeaua la o parte: o dogoare groaznică mi-a izbit ochii. Incendiul ocupa a treia parte din orizont. Prin văile valurilor, un desiș de umbre prelungi ca niște stafii alerga spre mine. Se iveau zorile. În zona în care se afla stația, pe cer răsărea, după o noapte de o oră, al doilea soare al planetei, cel albastru. Întrerupătorul automat a stins luminile din tavan tocmai când am revenit la hârtiile împrăștiate pe jos. Am dat peste o expunere lapidară e experienței ce fusese proiectată cu trei săptămâni în urmă — Gibarian intenționa să acționeze asupra plasmei oceanice cu niște raze Roentgen foarte dure. Mi-am dat seama că textul fusese destinat lui Sartorius, care urma să organizeze experiența; țineam în mână copia. Albul foilor de hârtie începea să-mi supere ochii. Ziua ce se ivea era cu totul altfel decât cea precedentă. Sub cerul portocaliu al soarelui ce se stingea în oceanul ultramarin cu reflexe sângerii plutea aproape neîncetat o ceață de un roz murdar, ce contopea cerul, norii și valurile. Acum toate acestea dispăruseră. Chiar filtrată de vălul trandafiriu, lumina ardea ca becul unei uriașe lămpi de cuarț. În razele acesteia, bronzul mâinilor mele devenea aproape cenușiu. Întreaga încăpere s-a preschimbat. Tot ce avusese o nuanță roșie se făcuse de un brun bătând în culoarea ficatului, în schimb obiectele albe, verzi și galbene luaseră culori intense, părând că iradiază prin propria lor incandescență. Mijind ochii, am privit prin țesătura perdelei; cerul era o mare albă de foc sub care tremura și se zbătea un metal lichid. Mi-am strâns tare pleoapele, sub care prinseseră a-mi juca inele roșii, ce se lărgeau continuu, în câmpul vizual. Pe consola lavoarului (marginea ei era spartă) am descoperit niște ochelari negri, mari cât aproape o jumătate de fată. I-am pus la ochi. Perdeaua ardea acum cu flacăra sodiului. Citeam mereu, ridicând foile de pe jos și așezându-le apoi pe singura măsuță nerăsturnată. O parte din text lipsea.

Parcurgeam procesele-verbale ale experiențelor efectuate. Astfel am aflat că, timp de patru zile, oceanul fusese supus acțiunii iradierii într-un punct situat la 1400 de mile nord-est de poziția actuală. Toate acestea m-au umplut de uimire, deoarece utilizarea razelor Roentgen era interzisă prin convenția ONU pe considerentul acțiunii lor ucigașe și eram pe deplin sigur că nimeni nu se adresase Pământului pentru a obține aprobarea acestor experiențe. La un moment dat, ridicându-mi capul, am observat în oglinda ușii întredeschise a dulapului propriul meu chip: o față cadaveric de palidă cu ochelari negri. Încăperea luase o înfățișare feerică, arzând în nuanțe albe și albăstrii, dar după câteva minute a răsunat un scrâșnet prelung, și în exteriorul ferestrelor s-au lăsat jaluzelele ermetice; în cameră se făcuse întuneric, dar imediat lumina artificială s-a aprins, de data aceasta părând extrem de slabă. Se făcea din ce în ce mai cald, până când zumzetul egal, ce putea fi auzit dinspre găurile de aer condiționat, s-a prefăcut într-un șuierat plângăreț. Instalațiile de răcire ale stației lucrau cu toată puterea. Zăpușeala stătută continua totuși să crească.

Un zgomot de pași mi-a ajuns la urechi. Cineva trecea pe coridor. Din două sărituri m-am găsit la ușă. Pașii și-au slăbit zvonul, apoi au contenit. Cel care umblase era în spatele ușii. Clanța s-a răsucit încet; fără a mai gândi, am prins-o cu un gest reflex și am ținut-o strâns. Apăsarea nu se întărea, dar nici nu slăbea. Cel de dincolo de ușă se comporta ca și cum ar fi fost luat prin surprindere. Un timp, nici unul dintre noi n-a lăsat clanța din mână; deodată am simțit că strânsoarea a cedat; doar un foșnet slab îmi dădea de veste că necunoscutul se îndepărtează. Am mai rămas o vreme ciulind urechile, dar tăcerea domnea din nou.