"Harry Potter şi Prinţul Semipur" - читать интересную книгу автора (Rowling Joanne K.)

CAPITOLUL III VRUTE ŞI NEVRUTE

Harry Potter sforăia pe rupte. Cea mai mare parte din cele patru ore care se scurseseră de când se aşezase pe un scaun, în faţa ferestrei din camera sa, o petrecuse privind strada cufundându-se încet în întuneric; până la urmă adormise cu obrazul lipit de geamul rece, cu ochelarii strâmbi şi gura larg deschisă. Geamul aburit de respiraţia sa strălucea în lumina portocalie, orbitoare, a felinarului din faţa casei, care îi dădea chipului de sub claia de păr negru, neîngrijit, o paloare stranie şi un aer fantomatic.

Camera era plină de tot felul de lucruri şi gunoaie. Podeaua era acoperită cu pene de bufniţă, cotoare de măr şi ambalaje de dulciuri, pe pat fuseseră aruncate o robă şi mai multe cărţi de vrăji, iar pe birou se aflau nişte ziare răvăşite, scăldate în lumina lămpii. Unul dintre articole îţi atrăgea atenţia din prima clipă:

Alături se afla un al doilea ziar, care avea scris pe prima pagină:

Fotografia mare, în alb şi negru, care înfăţişa un bărbat cu chipul ridat şi părul des ca o coamă de leu, ocupa cea mai mare parte a paginii. Poza se mişca şi bărbatul făcea cu mâna spre tavan.

Lângă acesta se găsea încă un ziar, împăturit în aşa fel încât se vedea un articol intitulat:

Cealaltă parte a articolului era ascunsă sub o colivie mare care fusese aşezată pe ziar. Înăuntru se găsea o bufniţă albă superbă. Ochii de culoarea chihlimbarului cercetau camera cu un aer de superioritate. Din când în când, pasărea îşi întorcea capul pentru a se uita la stăpânul ei care dormea. Bufniţa ţăcăni de câteva ori din cioc nerăbdătoare, dar Harry dormea prea profund ca s-o audă.

În mijlocul camerei se găsea un cufăr mare. Avea capacul deschis şi părea să aştepte să fie umplut; cu toate acestea, era aproape gol. Doar pe fund se înşirau nişte chiloţi vechi, dulciuri, călimări goale şi pene de scris rupte.

Pe podea, lângă cufăr, zăcea şi o broşură mov pe care scria:

Harry mormăi ceva în somn. Faţa îi alunecă pe geam cu câţiva centimetri mai jos, iar ochelarii i se strâmbară şi mai mult, dar băiatul nu se trezi. Pe pervaz, ticăia un ceas deşteptător pe care Harry îl reparase cu câţiva ani în urmă, şi ale cărui limbi indicau ora unsprezece fără un minut. Alături stătea sprijinită de pervaz o bucată de pergament acoperită cu un scris subţire şi înclinat. Harry adormise cu ea în mână, după ce o citise de atât de multe ori de când îi fusese adusă cu trei zile în urmă, încât foaia era acum perfect dreaptă, deşi sosise rulată strâns.

Deşi o învăţase pe de rost, Harry se uitase pe furiş la scrisoare din cinci în cinci minute încă de la ora şapte, când se aşezase lângă fereastră, de unde vedea ambele capete ale Aleii Boschetelor. Ştia că nu avea nici un sens să recitească în continuare cuvintele lui Dumbledore. Harry îi trimisese răspunsul afirmativ prin aceeaşi bufniţă, aşa cum i se ceruse, şi nu îi mai rămăsese decât să aştepte: Dumbledore avea să vină sau nu.

Dar nu îşi făcuse bagajele. Nu îi venea să creadă, era prea frumos să fie salvat de sub acoperişul familiei Dursley după doar două săptămâni petrecute cu ei. Nu putea să îşi reprime sentimentul că avea să se întâmple ceva rău; era posibil ca răspunsul său să nu fi ajuns la destinaţie, ar fi putut să intervină ceva care să îl împiedice pe Dumbledore să vină după el, se putea ca scrisoarea de la Dumbledore să fi fost falsă, o păcăleală, o glumă sau o capcană. Harry nu dorise să rişte să îşi facă bagajele şi după aceea să fie dezamăgit şi să fie nevoit să despacheteze. Singurul lucru pe care îl făcuse în perspectiva călătoriei fusese să o închidă în colivie pe Hedwig, bufniţa albă.

Minutarul ajunse în dreptul numărului doisprezece şi chiar în clipa aceea felinarul din faţa ferestrei se stinse.

Harry se trezi brusc, ca şi cum întunericul ar fi fost un semnal de alarmă. Îşi lipi nasul de fereastră, aranjându-şi ochelarii şi desprinzându-şi obrazul de geam, şi se uită cu atenţie pe stradă. Pe aleea din grădină se apropia o siluetă înaltă, îmbrăcată cu o pelerină lungă care flutura în urmă-i.

Harry se ridică de parcă ar fi fost electrocutat, dărâmă scaunul şi începu să înşface tot ce îi cădea în mână de pe podea, aruncând lucurile în cufăr. Soneria sună chiar în timp ce Harry azvârli cu boltă o robă, două cărţi de vrăji şi un pachet de biscuiţi dintr-o parte în alta a camerei.

Unchiul Vernon strigă de la parter, din sufragerie:

— Fir-ar să fie, cine ne deranjează la ora asta târzie din noapte?

Harry încremeni cu un telescop de alamă într-o mână şi cu o pereche de adidaşi în cealaltă. Uitase cu desăvârşire să-i anunţe pe soţii Dursley de venirea lui Dumbledore. În acelaşi timp alarmat şi amuzat, escaladă cufărul şi deschise furtunos uşa de la camera sa chiar la timp, pentru a auzi o voce gravă spunând:

— Bună seara. Dumneavoastră trebuie să fiţi domnul Dursley. Bănuiesc că Harry v-a anunţat că urma să vin să îl iau, nu-i aşa?

Harry coborî scara din două în două trepte, oprindu-se brusc cu câţiva paşi înainte de capăt, după ce învăţase din experienţele trecute că nu era bine să fie prea aproape de unchiul său. În prag stătea un bărbat înalt, slab, cu părul şi barba argintie ajungându-i până la mijloc. Pe nasul coroiat avea nişte ochelari în formă de semilună; purta o pelerină de drum, lungă şi neagră, şi o pălărie ascuţită. Vernon Dursley, a cărui mustaţă era la fel de stufoasă ca a lui Dumbledore şi care avea pe el un halat de casă vineţiu, se holba la noul venit, ca şi cum nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor mijiţi.

— Judecând după expresia şocată de pe chipul dumneavoastră, deduc că Harry nu v-a prevenit că urma să vin, spuse Dumbledore pe un ton amabil. Totuşi haideţi să presupunem că m-aţi primit călduros în casa dumneavoastră. Este o perioadă destul de agitată şi nu este indicat să zăboveşti în prag.

Păşi elegant în hol şi închise uşa în urma sa.

— A trecut mult timp de când v-am văzut, spuse Dumbledore, înclinându-şi nasul coroiat spre unchiul Vernon. Mărturisesc că aveţi nişte flori nemaipomenite.

Vernon Dursley tăcu mâlc. Harry era convins că avea să îşi recapete glasul, şi asta cât de curând, pentru că vena de la tâmpla unchiului său începuse să zvâcnească ameninţător, dar pentru moment Dumbledore părea să-l fi lăsat pe unchiul Vernon cu respiraţia tăiată. Era posibil să fi amuţit din cauza aspectului cât se poate de vrăjitoresc al lui Dumbledore, dar nu era exclus ca până şi unchiul Vernon să îşi fi dat seama că avea în fată un om care nu se lăsa intimidat atât de uşor.

— A, bună seara, Harry, zise Dumbledore, ridicându-şi privirea spre el din spatele ochelarilor în formă de semilună, cu o expresie deosebit de mulţumită pe chip. Minunat, minunat.

Aceste cuvinte părură să-l trezească la viaţă pe unchiul Vernon. Era evident că, din punctul lui de vedere, nu avea cum să se înţeleagă bine cu cineva capabil să spună „minunat” la vederea lui Harry.

— Nu vreau să fiu nepoliticos…, începu Dumbledore, fiecare silabă pe care o rosti contrazicând afirmaţia de mai înainte. Însă, din păcate, cazurile de impoliteţe neintenţionată sunt din ce în ce mai dese, încheie el propoziţia pe un ton solemn. Ar fi bine să nu spuneţi nimic, credeţi-mă. A, dânsa trebuie să fie Petunia.

Între timp se deschisese uşa de la bucătărie, iar mătuşa lui Harry apăruse în prag, purtând nişte mănuşi de cauciuc şi un capot peste cămaşa de noapte; era limpede că se găsea în plin ritual de lustruire a tuturor suprafeţelor din bucătărie înainte de culcare. Expresia de pe chipul călos al femeii reflecta starea ei de şoc profund.

— Mă numesc Albus Dumbledore, spuse străinul, văzând că unchiul Vernon nu făcuse prezentările de rigoare. Trebuie să îmi fi întâlnit numele în scrisorile pe care vi le-am trimis.

Lui Harry i se păru că era un mod ciudat de a-i aduce aminte mătuşii Petunia că îi trimisese cândva o scrisoare explozivă, dar mătuşa Petunia nu îl corectă cu nimic.

— Iar acesta trebuie să fie fiul dumneavoastră, Dudley, nu-i aşa?

Chiar în clipa aceea, Dudley scosese capul de după uşa sufrageriei. Capul său mare şi blond, care se revărsa peste gulerul pijamalei în dungi, părea să fi fost lipit direct pe umeri. Băiatul rămăsese cu gura căscată. Dumbledore aşteptă puţin, vrând să vadă dacă vreunul dintre membrii familiei Dursley avea să spună ceva, dar, cum tăcerea se prelungea, vrăjitorul surâse.

— Să presupunem că m-aţi pofti în sufrageria dumneavoastră…

Dudley se dădu repede la o parte când Dumbledore trecu pe lângă el, Harry sări ultimele trepte, ţinând strâns telescopul şi adidaşii. Îşi urmă profesorul, care se aşezase pe fotoliul cel mai apropiat de şemineu şi cerceta camera cu un interes vag. Vrăjitorul nu se potrivea deloc cu decorul.

— Domnule… dar nu ar trebui să plecăm? întrebă Harry neliniştit.

— Ba da, însă înainte de asta trebuie să lămurim nişte probleme, zise Dumbledore. Şi aş prefera să nu vorbim pe stradă. O să profităm încă puţin de ospitalitatea mătuşii şi unchiului tău.

— Chiar aşa?

Vernon Dursley tocmai intrase în cameră, Petunia era lângă el, iar Dudley stătea ascuns după ei.

— Întocmai, spuse Dumbledore scurt.

Îşi scoase bagheta atât de repede, încât Harry abia dacă îşi dădu seama. Cu o simplă zvâcnire, împinse canapeaua brusc înainte, iar ea se lovi de membrii familiei Dursley, luându-i pe sus. Dumbledore şfichiui din nou cu bagheta, iar canapeaua reveni la poziţia iniţială.

— Nu avem nici un motiv să stăm comod, nu-i aşa? zise Dumbledore amabil.

Când îşi puse bagheta la loc în buzunar, Harry observă că avea mâna înnegrită, cu pielea zbârcită, de parcă ar fi suferit o arsură gravă.

— Domnule… ce aţi păţit la…?

— Nu acum, Harry, spuse Dumbledore. Ia loc, te rog. Harry se aşeză pe fotoliul rămas liber, preferând să nu se uite la membrii familiei Dursley care amuţiseră cu desăvârşire.

— Îndrăznesc să cred că aveaţi de gând să-mi oferiţi ceva de băut, îi spuse Dumbledore unchiului Vernon, dar, ţinând cont de starea lucrurilor, ar fi o dovadă de optimism exagerat.

Făcu iar o mişcare din baghetă şi o sticlă prăfuită şi cinci pahare apărură din senin suspendate în aer. Sticla se înclină şi turnă o cantitate generoasă din lichidul de culoarea mierii în paharele care plutiră apoi către fiecare persoană din cameră.

— Un mied de excepţie, ţinut în butoi de stejar, cum nu se găseşte decât la doamna Rosmerta, spuse Dumbledore închinând paharul spre Harry, care luă o înghiţitură din propriul pahar.

Nu mai gustase în viaţa lui aşa ceva, dar îi plăcu la nebunie. Soţii Dursley şi Dudley se uitară repede speriaţi unii la alţii şi încercară să îşi ignore complet paharele, ceea ce nu era deloc uşor, dat fiind că acestea li se loveau delicat de tâmple. Harry nu putu să nu suspecteze că Dumbledore găsea situaţia cât se poate de amuzantă.

— Ei bine, Harry, zise Dumbledore, întorcându-se spre el, s-a ivit o problemă şi sper că o să poţi să ne ajuţi s-o rezolvăm. Îţi vorbesc în numele Ordinului Phoenix. Înainte de toate, trebuie să-ţi spun că testamentul lui Sirius a fost descoperit în urmă cu o săptămână şi că naşul tău ţi-a lăsat tot ce avea.

Unchiul Vernon tresări, dar Harry nu se uită la el şi rosti singurul lucru care îi trecu prin minte:

— Am înţeles.

— În esenţă, totul este cât se poate de clar, continuă Dumbledore. O să-ţi adaugi o sumă frumuşică în contul de la Gringotts şi o să moşteneşti toate obiectele personale ale lui Sirius. Partea ceva mai complicată a moştenirii ar fi…

— A murit naşul lui? sări unchiul Vernon, de pe canapea.

Dumbledore şi Harry se uitară amândoi la el. Paharul cu mied se lovea insistent de tâmpla unchiului Vernon, care încerca să-l alunge.

— A murit? Naşul lui?

— Da, spuse Dumbledore, care nu-l întrebă pe Harry de ce nu le împărtăşise această informaţie rudelor sale. Problema noastră, adăugă el, privindu-l pe Harry, ca şi cum nu ar fi fost întrerupţi, este că Sirius ţi-a lăsat şi Casa Cumplită, numărul doisprezece.

— I-a lăsat cineva o casă? spuse unchiul Vernon cu lăcomie, mijindu-şi ochii, dar fără a primi vreun răspuns.

— Puteţi să o folosiţi în continuare ca sediu, zise Harry. Nu-mi pasă. Luaţi-o voi, eu n-o vreau.

Dacă ar fi fost după el, Harry nu ar mai fi pus niciodată piciorul în Casa Cumplită, numărul doisprezece. Simţea că nu avea să uite niciodată imaginea lui Sirius plimbându-se singur prin camerele întunecate şi reci, condamnat să trăiască în locul de unde îşi dorise cu disperare să plece.

— Este foarte frumos din partea ta, spuse Dumbledore. Dar deocamdată am părăsit deja clădirea.

— De ce?

— Păi, zise Dumbledore, ignorând bălmăjelile unchiului Vernon când paharul insistent cu mied începu să se lovească sistematic de capul acestuia, conform tradiţiei familiei Black, casa este moştenită în succesiune directă de următorul descendent de sex bărbătesc cu numele de Black. Sirius a fost ultimul, dat fiind că fratele lui mai mic, Regulus, a murit înaintea lui şi nici unul dintre ei nu a avut copii. Deşi din testamentul său reiese fără urmă de îndoială că Sirius a vrut ca această casă să fie a ta, este posibil să fi fost aruncate vrăji şi farmece asupra ei, astfel încât să nu poată aparţine decât unei persoane cu sângele pur.

Lui Harry îi apăru înaintea ochilor imaginea mamei lui Sirius, care blestema şi urla ca o nebună din portretul de pe peretele din holul Casei Cumplite, numărul doisprezece.

— Sunt sigur că aşa e, zise el.

— Înclin să fiu de acord cu tine, spuse Dumbledore. Dacă există o asemenea vrajă, probabil că proprietatea o să-i revină celei mai vârstnice rude a lui Sirius, adică verişoarei lui, Bellatrix Lestrange.

Fără să-şi dea seama ce făcea, Harry sări în picioare, iar telescopul şi adidaşii îi căzură din poală şi se rostogoliră pe podea. Cum să-i revină lui Bellatrix Lestrange, cea care îl ucisese pe Sirius?

— Nu, zise el.

— Îţi dai seama că nici noi nu vrem să fie a ei, spuse Dumbledore calm. Este o situaţie nespus de complicată. Nu ştim, de exemplu, dacă vrăjile pe care le-am aruncat noi asupra casei, pentru a o face de negăsit, nu vor fi anulate acum, că nu-i mai aparţine lui Sirius. Nu este exclus ca Bellatrix să bată la uşă din clipă în clipă. Iată de ce a trebuit să ne mutăm până când se vor lămuri lucrurile.

— Dar cum puteţi să aflaţi dacă am voie s-o moştenesc?

— Din fericire, zise Dumbledore, putem face un test cât se poate de simplu.

Îşi puse paharul gol pe o măsuţă de lângă fotoliul său, dar, înainte să apuce să mai facă ceva, unchiul Vernon strigă:

— Vrei să le faci să ne lase în pace?

Harry se uită la ei, soţii Dursley şi Dudley se făcuseră mici de frică, protejându-şi capetele cu mâinile în timp ce paharele îi ciocăneau neîncetat, vărsând mied peste tot în jur.

— A, îmi cer scuze, spuse Dumbledore politicos, ridicând din nou bagheta, moment în care cele trei pahare dispărură. Poate că ar fi fost mai bine dacă aţi fi fost manieraţi şi aţi fi băut.

Unchiul Vernon părea să aibă pregătite multe replici usturătoare, dar se lăsă pe spate alături de mătuşa Petunia şi Dudley şi nu scoase un cuvânt, fără să-şi dezlipească ochii mici de bagheta lui Dumbledore.

— Vezi tu, spuse acesta, întorcându-se spre Harry şi vorbind din nou ca şi cum unchiul Vernon nu ar fi zis nimic, dacă ai moştenit casa, înseamnă că l-ai moştenit şi pe…

Dumbledore şfichiui cu bagheta pentru a cincea oară. Se auzi un pocnet puternic şi în clipa aceea apăru un spiriduş de casă, cu un rât în loc de nas, urechi de liliac şi nişte ochi enormi, injectaţi, care stătea ghemuit pe covorul miţos şi era îmbrăcat cu nişte zdrenţe ordinare. Mătuşa Petunia scoase un ţipăt înfiorător: de când se ştia, nu avusese ceva atât de jegos în casă; Dudley îşi ridicase picioarele goale şi rozalii de pe covor şi le ţinea aproape deasupra capului, de parcă ar fi crezut că fiinţa aceea avea să încerce să se caţere pe el; iar unchiul Vernon răcni:

— Ce naiba mai e şi asta?

— Kreacher, i-o tăie scurt Dumbledore.

— Kreacher nu vrea, Kreacher nu vrea, Kreacher nu vrea! zbieră spiriduşul de casă aproape la fel de tare ca unchiul Vernon, dând cu putere din picioarele lungi şi noduroase şi trăgându-se de urechi. Kreacher îi aparţine domnişoarei Bellatrix, da, da, Kreacher aparţine familiei Black, Kreacher vrea la noua lui stăpână, Kreacher nu vrea să ajungă la răzgâiatul de Potter, Kreacher nu vrea, nu vrea, nu vrea…

— După cum vezi, Harry, spuse Dumbledore răspicat, acoperindu-l pe Kreacher care striga „nu vreau, nu vreau, nu vreau” în continuare, Kreacher dă dovadă de o oarecare reticenţă faţă de ideea că eşti stăpânul lui.

— Nu-mi pasă, spuse Harry din nou, privindu-l dezgustat pe spiriduşul de casă care se agita şi se zvârcolea în faţa lor. Nu-l vreau.

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau…

— Ai prefera să ajungă la Bellatrix Lestrange? Ţinând cont de faptul că a petrecut un an în sediul Ordinului Phoenix?

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau…

Harry îl privi atent pe Dumbledore. Ştia că Kreacher nu trebuia lăsat să stea la Bellatrix Lestrange, dar era scârbit la gândul că avea să fie stăpânul lui, că avea să răspundă tocmai de fiinţa care îl trădase pe Sirius.

— Dă-i un ordin, zise Dumbledore. Dacă a trecut în posesia ta, o să fie silit să-l îndeplinească. Dacă nu, o să fim nevoiţi să ne gândim la un alt mod de a-l ţine departe de stăpâna lui de drept.

— Nu vreau, nu vreau, nu vreau, NU VREAU!

Kreacher începuse să zbiere de-a dreptul. Lui Harry nu-i trecu prin minte decât să-i spună:

— Kreacher, taci!

Pentru o clipă, avu impresia că spiriduşul avea să se sugrume singur. Kreacher începu să se strângă de gât, în timp ce buzele i se mişcau în continuare neîncetat, iar ochii i se făcuseră cât cepele. Înghiţi în sec înfrigurat timp de câteva secunde, se aruncă pe burtă pe covor (mătuşa Petunia icni) şi începu să dea din mâini şi din picioare, având o criză violentă, însă păstrând o tăcere desăvârşită.

— Ei bine, asta a simplificat puţin lucrurile, zise Dumbledore vesel. Se pare că Sirius a ştiut ce făcea. Tu eşti proprietarul de drept al Casei Cumplite, numărul doisprezece, şi al lui Kreacher.

— Spuneţi-mi… trebuie să stea cu mine? întrebă Harry îngrozit, în timp ce Kreacher se zvârcolea la picioarele lui.

— Doar dacă vrei, spuse Dumbledore. Dă-mi voie să-ţi sugerez ceva: ai putea să-l trimiţi la Hogwarts, să lucreze la bucătărie, şi astfel or să fie ceilalţi spiriduşi cu ochii pe el.

— Da, spuse Harry uşurat, da, aşa o să fac. Ăă… Kreacher… vreau să te duci la Hogwarts şi să munceşti la bucătărie împreună cu ceilalţi spiriduşi de casă.

Kreacher, care acum stătea întins pe spate, cu mâinile şi picioarele ridicate, îi aruncă lui Harry o privire de ură profundă şi dispăru cu un alt pocnet răsunător.

— În ordine, zise Dumbledore. Trebuie să vorbim şi despre hipogrif, despre Buckbeak. Hagrid a avut şi are grijă de el de când a murit Sirius, dar acum este al tău. În cazul în care vrei să schimbi acest aranjament…

— Nu, spuse Harry imediat, poate să rămână la Hagrid. Cred că Buckbeak chiar ar prefera să stea cu el.

— Hagrid o să fie încântat, spuse Dumbledore zâmbind. A fost deosebit de bucuros să-l revadă pe Buckbeak. Tot în această ordine de idei, să ştii că am hotărât să-i schimbăm numele în Witherwings pentru moment. Este mai sigur aşa, dar mă îndoiesc că cei de la minister or să bănuiască vreodată că el este Hipogriful pe care l-au condamnat cândva la moarte. Spune-mi, Harry, ţi-ai făcut bagajele?

— Ăăă…

— Nu erai sigur c-o să vin? sugeră Dumbledore cu perspicacitate.

— Păi… mă duc chiar acum să termin de împachetat, zise Harry repede, grăbindu-se să-şi ridice telescopul şi adidaşii.

Găsi tot ce îi trebuia în aproximativ zece minute. În cele din urmă scoase Pelerina Invizibilă de sub pat, închise călimara cu cerneală care îşi schimba culoarea, îşi îndesă ceaunul în cufăr şi reuşi să închidă capacul. Apoi coborî scările, târând cufărul cu o mână şi ţinând colivia cu Hedwig în cealaltă.

Fu dezamăgit să descopere că Dumbledore nu-l aştepta în hol, ceea ce însemna că trebuia să se întoarcă în camera de zi.

Toată lumea tăcea. Dumbledore fredona în surdină, părând să se simtă în largul său, dar atmosfera era cât se poate de încordată, iar Harry nu îndrăzni să se uite la familia Dursley, spunând în schimb:

— Domnule profesor… sunt gata de plecare.

— În ordine, zise Dumbledore. A mai rămas un singur aspect de care trebuie să ne ocupăm.

Li se adresă din nou soţilor Dursley şi lui Dudley:

— Nu mă îndoiesc că ştiţi deja că Harry o să atingă vârsta majoratului anul viitor pe vremea asta…

— Ba nu, spuse mătuşa Petunia, vorbind pentru prima dată de când venise Dumbledore.

— Poftiţi? zise Dumbledore politicos.

— N-o să atingă vârsta majoratului anul viitor. Este cu o lună mai mic ca Dudley, iar Diddy o să împlinească optsprezece ani abia peste doi ani.

— A, zise Dumbledore amabil, vedeţi dumneavoastră, în lumea vrăjitorilor, majoratul este la şaptesprezece ani.

Unchiul Vernon mormăi „ei drăcie”, dar Dumbledore îl ignoră.

— Acum, aşa cum ştiţi deja, vrăjitorul numit Lordul Cap-de-Mort s-a întors în ţară. În comunitatea vrăjitorească se poartă în prezent un război deschis. Harry, pe care Lordul Cap-de-Mort a încercat să-l omoare în repetate rânduri, este în mai mare pericol acum decât era în ziua când vi l-am lăsat pe prag cu cincisprezece ani în urmă, cu o scrisoare în care vă anunţam de moartea părinţilor săi şi îmi exprimam speranţa că aveaţi să-i purtaţi de grijă ca şi când ar fi fost propriul dumneavoastră fiu.

Dumbledore făcu o pauză şi, deşi tonul vocii sale rămase calm şi blând, nedând vreun semn de supărare, Harry simţi că acesta emana un val de răceală şi observă că cei trei de pe canapea se apropiară şi mai mult unul de altul.

— Nu aţi făcut cum v-am rugat. Nu l-aţi tratat niciodată ca pe un fiu. Harry n-a avut parte decât de indiferenţă şi adeseori de cruzime sub acoperişul ăsta. Singurul lucru pozitiv pe care îl pot spune este c-a scăpat măcar de tratamentul înspăimântător pe care i l-aţi administrat bietului băiat care stă acum între dumneavoastră.

Mătuşa Petunia şi unchiul Vernon se întoarseră brusc, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă pe altcineva înghesuit între ei, nu pe Dudley.

— Noi… să ne fi purtat urât cu Dudley? Ce vreţi să…? începu unchiul Vernon furios, dar Dumbledore ridică un deget, făcându-i semn să tacă, iar acestuia îi pieri imediat glasul.

— Datorită magiei pe care am evocat-o acum cincisprezece ani, Harry beneficiază de o protecţie specială atât timp cât poate numi locul ăsta „casă”. Oricât de greu i-a fost aici, oricât de străin s-a simţit, oricât de chinuit a fost, i-aţi permis totuşi, contrar propriei voinţe, să locuiască aici. Magia asta n-o să mai funcţioneze în clipa în care Harry o să aibă şaptesprezece ani, cu alte cuvinte, când o să devină bărbat. Tot ce vă cer este să-l lăsaţi pe Harry să se mai întoarcă aici încă o dată, înainte de a atinge vârsta majoratului, astfel încât să fie apărat până în acel moment.

Nici unul dintre membrii familiei Dursley nu zise nimic. Dudley era puţin încruntat, ca şi cum ar fi încercat să-şi dea seama când se purtaseră părinţii săi urât cu el. Unchiul Vernon arăta de parcă i-ar fi rămas ceva în gât; însă mătuşa Petunia era neobişnuit de roşie în obraji.

— Ei bine, Harry… a sosit clipa plecării, zise Dumbledore într-un târziu, ridicându-se şi aranjându-şi pelerina lungă şi neagră. Pe curând, le spuse el soţilor Dursley şi lui Dudley, care arătau ca şi cum ar fi preferat să nu-l mai vadă niciodată, dacă ar fi depins de ei.

Dumbledore îşi puse pălăria şi ieşi repede din cameră.

— La revedere, le zise Harry grăbit rudelor sale şi îl urmă pe Dumbledore, care se opri lângă cufărul lui Harry, pe care era aşezată colivia cu Hedwig.

— În clipa asta nu e bine să ne încărcăm cu ele, spuse el, scoţându-şi din nou bagheta. O să le trimit la Vizuină, o să le găsim acolo când o să ajungem. Însă aş vrea să-ţi iei totuşi Pelerina Invizibilă cu tine… pentru orice eventualitate.

Harry îşi scoase Pelerina din cufăr, nu fără dificultate, încercând să nu-l lase pe Dumbledore să vadă ce vraişte era înăuntru. După ce o îndesă într-un buzunar al jachetei, Dumbledore îşi flutură bagheta, iar cufărul, colivia şi Hedwig se făcură nevăzute. Dumbledore mişcă bagheta încă o dată şi uşa de la intrare se deschise către strada întunecată, cufundată în ceaţa rece.

— Şi acum, Harry, să plecăm în noapte, pe urmele fascinantei ispite care este aventura.