"Harry Potter şi Prinţul Semipur" - читать интересную книгу автора (Rowling Joanne K.)CAPITOLUL II STRADA FUSULUILa câţiva kilometri depărtare, ceaţa rece care se lipise de ferestrele de la biroul primului ministru plutea pe deasupra unui râu murdar care şerpuia printre nişte maluri neîngrijite, presărate cu gunoaie. Pe fundal se vedea hornul imens al unei mori abandonate, care dădea o notă sumbră, de rău augur. Nu se auzea nimic, exceptând susurul apei întunecate, şi nu se vedea nici un semn de viaţă, în afara unei vulpi costelive, care se apropiase de apă ca să miroasă un ambalaj de cartofi prăjiţi rămas în iarba înaltă. Chiar atunci se auzi un pocnet delicat şi pe mal apăru din senin o siluetă zveltă, care purta glugă. Vulpea încremeni prevăzătoare, cu ochii fixaţi asupra fenomenului straniu şi nemaiîntâlnit. Pentru câteva clipe, silueta păru să încerce să stabilească unde se afla şi apoi se îndepărtă cu paşi mari, uşori, cu pelerina foşnindu-i pe iarbă în urma ei. Un al doilea — Stai puţin! Vulpea se sperie de strigătul tăios şi se lăsă cât mai jos, lipindu-se de iarbă. Sări din ascunzătoare şi o luă la fugă pe mal. Un fulger verde fu urmat de un scheunat şi vulpea căzu la pământ fără suflare. A doua siluetă întoarse animalul cu vârful pantofului. — Era o vulpe obişnuită, zise pe un ton tranşant o femeie care purta şi ea glugă. Am crezut că era un Auror — Cissy, stai puţin! Însă silueta urmărită, care se oprise o clipă şi se uitase înapoi la fulgerul verde, îşi continua drumul, înaintând pe acelaşi mal unde fusese ucisă vulpea. — Cissy… Narcissa… ascultă-mă… A doua femeie o ajunse din urmă pe prima şi o apucă de braţ, dar aceasta şi-l trase repede înapoi. — Du-te înapoi, Bella! — Trebuie să mă asculţi! — Am ascultat ce-ai avut de spus. Am luat o hotărâre. Lasă-mă în pace! Femeia care răspundea la numele de Narcissa ajunse în partea de sus a malului, unde se găsea un gard vechi dincolo de care se afla o stradă pavată îngustă. Cealaltă femeie, Bella, o urmă îndeaproape. Se opriră şi se uitară la rândurile de case vechi din cărămidă, cu ferestrele întunecate şi sumbre. — Aici locuieşte? întrebă Bella pe un ton dispreţuitor. Chiar aici? În magherniţa asta de Încuiaţi? Cred că suntem primele din lumea noastră care au pus vreodată piciorul într-un asemenea loc… Dar Narcissa nu era atentă la ce spunea cealaltă femeie; trecuse printr-o gaură din gardul ruginit şi traversa deja strada. — Cissy, Bella merse după ea, cu pelerina fluturându-i în urmă, şi o văzu pe Narcissa luând-o grăbită pe o alee dintre case care dădea într-o alta aproape identică. O parte dintre felinare erau stricate, iar cele două femei fugeau printre petice de lumină şi beznă. Urmăritoarea îşi ajunse din urmă perechea la o cotitură şi de data aceasta reuşi să o prindă strâns de braţ, întorcând-o cu faţa spre ea. — Cissy, nu poţi să faci aşa ceva, nu poţi să ai încredere în el. — Dar Lordul Întunecat are încredere în el, nu-i aşa? — Cred… că Lordul Întunecat… se înşală în privinţa lui, zise Bella cu răsuflarea întretăiată, iar ochii îi scânteiară pentru câteva clipe de sub glugă când se uită în jur, pentru a se asigura că erau într-adevăr singure. În orice caz, ni s-a spus să nu vorbim cu nimeni despre plan. Vrei să încalci cuvântul Lordului Întunecat…? — Dă-mi drumul, Bella! se răsti Narcissa, scoţându-şi bagheta de sub pelerină şi îndreptând-o ameninţător către chipul femeii. Bella se mulţumi să râdă. — Cissy, sunt sora ta! Doar n-ai de gând să… — Acum sunt în stare de orice, zise Narcissa abia şoptit, cu o nuanţă de nebunie în glas. Îşi coborî bagheta de parcă ar fi fost un cuţit. Urmă un al doilea fulger şi Bella îi dădu drumul imediat surorii ei, ca şi când s-ar fi ars la mână. — Dar Narcissa pornise repede mai departe. Sora ei o urmă în continuare, frecându-şi mâna şi păstrând distanţa de data aceasta, în timp ce avansau în interiorul labirintului de case de cărămidă părăsite. Până la urmă, Narcissa grăbi pasul şi o luă pe strada Fusului, dominată de silueta impunătoare şi apăsătoare a hornului morii. Paşii Narcissei răsunară pe pietre, în timp ce trecu pe sub ferestrele sparte sau acoperite cu scânduri, până când ajunse la ultima casă, unde, într-o cameră de la parter, dincolo de draperiile trase, pâlpâia o lumină. Bătu la uşă înainte să o ajungă din urmă Bella, care acum blestema în şoaptă. Aşteptară împreună în prag, gâfâind uşor şi inspirând mirosul râului murdar, purtat de vânt până la ele. Trecură câteva clipe, apoi auziră o mişcare în spatele uşii care se întredeschise în scurt timp. Prin crăpătura uşii văzură o fâşie dintr-un bărbat, cu chipul încadrat de două perdele de păr negru, era palid şi cu ochii negri. Narcissa îşi dădu gluga pe spate. Avea pielea atât de albă, încât părea să strălucească în întuneric. Părul lung şi blond, care îi ajungea până la brâu, îi dădea aerul unui înecat. — Narcissa! zise bărbatul, deschizând uşa ceva mai mult, astfel încât lumina să cadă şi pe ea şi pe sora ei. Ce surpriză plăcută! — Severus, zise ea într-o şoaptă forţată. Pot să-ţi vorbesc? Este vorba despre o urgenţă. — Sigur că da. Bărbatul se dădu înapoi, făcându-i loc să intre în casă. Sora ei o urmă, fără să fie invitată, având în continuare gluga trasă pe cap. — Plesneală, spuse ea tăios. — Bellatrix, răspunse el. Gura i se arcui şi surâse oarecum batjocoritor, închizând uşa cu un zgomot metalic. Cei trei intrară direct într-o sufragerie micuţă, care te trimitea cu gândul la o celulă capitonată şi întunecată. Pereţii erau acoperiţi în întregime de rafturi cu cărţi, dintre care majoritatea erau legate în piele veche, maro sau neagră; în zona luminată de lampa de tavan cu lumânări erau grupate o canapea cu tapiţeria ponosită, un fotoliu vechi şi o masă instabilă. Casa avea un aspect neîngrijit, ca şi când nu ar fi fost locuită de obicei. Plesneală îi făcu semn Narcissei să ia loc pe canapea. Aceasta îşi dădu jos pelerina, pe care o aruncă într-o parte, şi se aşeză, privindu-şi mâinile albe şi tremurânde pe care şi le ţinea strânse în poală. Bellatrix îşi dădu jos gluga fără să se grăbească. Era cât se poate de diferită de sora ei: era brunetă, avea ochii întunecaţi şi maxilarele bine conturate. Se duse în spatele Narcissei, fără să îşi dezlipească privirea de pe Plesneală. — Spune-mi, cu ce te pot ajuta? întrebă Plesneală aşezându-se pe fotoliu, cu faţa către cele două surori. — Suntem… singuri, nu-i aşa? întrebă Narcissa încet. — Desigur. Mă rog, este şi Şobo aici, dar nu-i punem la socoteală şi pe paraziţi, nu? Plesneală îşi îndreptă bagheta către peretele acoperit cu cărţi din spatele său şi o uşă secretă se dădu de perete cu zgomot. Dincolo de ea, pe o scară îngustă, se găsea un bărbat scund, care părea să fi încremenit. — Şobo, avem musafiri, e evident că ştii asta deja, zise Plesneală plictisit. Bărbatul coborî ultimele trepte, cocoşându-se mai mult ca la început, şi intră în cameră. Avea ochii mici şi umezi, nasul ascuţit şi zâmbea prosteşte. Îşi mângâia mâna dreaptă cu cea stângă, iar pe cea dreaptă părea să poarte o mănuşă strălucitoare de argint. — Narcissa şi Bellatrix! chiţăi el. Ce plăcere… — Dacă vreţi să beţi ceva, poate să ne servească Şobo, zise Plesneală. După aceea se va întoarce în camera lui. Şobo tresări, ca şi când Plesneală ar fi aruncat cu ceva în el. — Nu sunt servitorul tău, chiţăi el, evitând să-i întâlnească privirea. — Zău? Credeam că Lordul Întunecat te-a trimis aici ca ajutor al meu. — Ca ajutor, da, dar nu ca să pregătesc băuturi şi să-ţi fac curat în casă. — Şobo, mărturisesc că nu ştiam că ţi-ai dori să ai nişte îndeletniciri mai palpitante, zise Plesneală mieros. Putem să aranjăm asta cât de curând: îi voi spune Lordului Întunecat… — Pot să-i spun chiar eu, dacă vreau! — Sigur că da, spuse Plesneală pe un ton batjocoritor. Dar între timp adu-ne ceva de băut. Nişte vin făcut de spiriduşi. Şobo ezită pentru o clipă, părând să fie pe cale să se împotrivească, dar apoi făcu stânga împrejur şi ieşi pe o altă uşă secretă. Se auziră zdrăngănituri şi pahare lovindu-se unele de altele. Şobo se întoarse după câteva secunde, ducând o tavă pe care erau o sticlă prăfuită şi trei pahare. Puse tava pe masa instabilă şi se grăbi să plece de lângă ei, trântind după el uşa acoperită cu cărţi. Plesneală turnă vinul rubiniu în pahare şi înmână câte unul celor două surori. Narcissa murmură ceva în semn de mulţumire; în schimb, Bellatrix nu spuse nimic, ci continuă să se uite urât la Plesneală, ceea ce nu părea să-l deranjeze câtuşi de puţin — din contră, părea chiar să-l amuze. — În cinstea Lordului Întunecat, zise el ridicând paharul şi golindu-l dintr-o înghiţitură. Surorile îi urmară exemplul. Plesneală umplu iar paharele. Narcissa luă paharul şi zise pe nerăsuflate: — Severus, iartă-mă că am venit aşa, dar trebuia să te văd neapărat. Cred că eşti singurul care mă poate ajuta… Plesneală ridică mâna şi-i făcu semn să tacă, după care îşi îndreptă iar bagheta către uşa secretă care dădea spre scară. Se auziră o bufnitură şi un chiţăit, apoi paşii lui Şobo care urca scările în fugă. — Te rog să mă scuzi, spuse Plesneală. În ultima vreme, are prostul obicei de a asculta pe la uşi, nu ştiu ce speră să câştige cu asta… Te rog, continuă, Narcissa… Femeia trase aer în piept cu putere şi o luă de la capăt. — Severus, ştiu că nu ar trebui să fiu aici, mi s-a spus să nu vorbesc cu nimeni despre asta, dar… — Atunci ar trebui să-ţi ţii gura! se răsti Bellatrix. Mai ales în cazul de faţă! — „Mai ales în cazul de faţă”? repetă Plesneală ironic. Bella, ce vrei să spui? — Că nu am încredere în tine, Plesneală, ştii foarte bine! Narcissa scoase un fel de icnet şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Plesneală îşi puse paharul pe masă şi se lăsă pe spate, ţinându-şi mâinile pe braţele fotoliului şi zâmbindu-i lui Bellatrix, care îl privea cu ură. — Narcissa, cred că ar fi bine să ascultăm ce are de spus Bellatrix, ne va scuti de alte întreruperi nedorite. Continuă, Bellatrix, zise Plesneală. De ce anume nu ai încredere în mine? — Am sute de motive! zise ea, ridicând vocea, părăsind locul din spatele canapelei şi trântindu-şi paharul pe masă. Nici nu ştiu de unde să încep! Unde erai când a fost îngenuncheat Lordul Întunecat? De ce n-ai încercat niciodată să-l găseşti după ce a dispărut? Ce-ai făcut în toţi aceşti ani petrecuţi aproape de Dumbledore? De ce l-ai împiedicat pe Lordul Întunecat să obţină Piatra Filozofală? Şi spune-mi, Plesneală, de ce mai este Harry Potter pe lumea asta, când l-ai avut în mână timp de cinci ani de zile? Bellatrix se opri, îmbujorată şi cu respiraţia întretăiată. Narcissa stătea perfect nemişcată în spatele ei, având în continuare chipul îngropat în mâini. Plesneală zâmbi. — Înainte să-ţi răspund, pentru că fii sigură că îţi voi răspunde, Bellatrix, dă-mi voie să-ţi spun că poţi să repeţi cuvintele mele tuturor celorlalţi care mă vorbesc pe la spate şi răspândesc poveşti neadevărate, conform cărora l-aş fi trădat pe Lordul Întunecat. Aşa cum spuneam, permite-mi să te întreb şi eu ceva înainte să îţi dau un răspuns. Chiar crezi că Lordul Întunecat nu mi-a pus, la rândul lui, toate aceste întrebări? Chiar crezi că aş mai fi aici şi aş mai vorbi acum cu voi, dacă răspunsurile mele nu ar fi fost mulţumitoare? Bellatrix ezită. — Ştiu că te crede, dar… — Crezi că se înşală? Sau poate crezi că am reuşit să-l trag pe sfoară? Crezi că l-am păcălit pe Lordul Întunecat, pe cel mai puternic vrăjitor şi cel mai priceput practicant al Legilimanţiei din toate timpurile? Bellatrix tăcu, dar păru pentru prima dată puţin încurcată. Plesneală nu merse mai departe cu această idee. Luă paharul cu vin, bău cu înghiţituri mici şi continuă: — M-ai întrebat unde eram când a fost îngenuncheat Lordul Întunecat. Eram acolo unde îmi ordonase să fiu, la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, unde fusesem trimis să-l spionez pe Albus Dumbledore. Bănuiesc că ştii deja că am acceptat să predau acolo din ordinul Lordului Întunecat. Bellatrix încuviinţă din cap aproape imperceptibil şi apoi deschise gura să vorbească, dar Plesneală i-o luă înainte. — M-ai întrebat de ce nu am încercat niciodată să-l găsesc după ce-a dispărut. Din acelaşi motiv pentru care nu au încercat nici Avery, Yaxley, soţii Carrow, Greyback, Lucius (se uită la Narcissa şi îşi plecă puţin fruntea în semn de respect) şi mulţi alţii. Credeam că fusese nimicit. Nu sunt mândru de asta, m-am înşelat, dar aşa stau lucrurile… Dacă nu ne-ar fi iertat pe noi, cei care am pierdut atunci speranţa, ar fi rămas cu foarte puţini adepţi. — Eu m-aş fi numărat printre ei! zise Bellatrix cu patimă. Eu, care am petrecut atâţia ani în Azkaban pentru el! — Da, este un lucru demn de toată admiraţia, spuse Plesneală plictisit. Bineînţeles, trebuie să recunoaştem că nu i-ai fost de nici un folos din închisoare, dar gestul a fost cu adevărat impresionant… — Gestul?! ţipă ea foarte mânioasă şi părând de-a dreptul nebună. Eu am îndurat prezenţa Dementorilor, în timp ce tu ai rămas bine mersi la Hogwarts şi ţi-ai jucat rolul de acolit al lui Dumbledore! — N-a fost chiar aşa, spuse Plesneală calm. Să ştii că nu a vrut nici în ruptul capului să-mi dea postul de profesor de Apărare contra Magiei Negre. Se pare că avea impresia că m-ar fi făcut să… recidivez… să revin la vechile obiceiuri. — Ăsta a fost sacrificiul pe care l-ai făcut pentru Lordul Întunecat, faptul că nu ţi-ai predat materia preferată? zise ea batjocoritor. De ce ai rămas acolo atâta timp, Plesneală? Ca să-l spionezi în continuare pe Dumbledore pentru un stăpân pe care îl credeai mort? — Nicidecum, spuse Plesneală. Deşi Lordul Întunecat este mulţumit că nu am părăsit niciodată postul ăla, pentru că astfel am putut să-i dau informaţii despre Dumbledore, strânse pe parcursul a şaisprezece ani. A fost un cadou de bunvenit mult mai folositor decât povestirile voastre interminabile despre cât de groaznic este în Azkaban… — Şi totuşi, ai rămas… — Da, Bellatrix, am rămas, zise Plesneală, lăsând pentru prima dată să transpară o nuanţă de nerăbdare. Am preferat slujba satisfăcătoare pe care o aveam, în locul unei celule în Azkaban. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că începuseră să aresteze vrăjitori din rândurile Devoratorilor Morţii. Datorită protecţiei lui Dumbledore, nu m-am numărat şi eu printre ei; a fost varianta cea mai convenabilă şi m-am folosit de ea. Repet, Lordul Întunecat nu-mi reproşează faptul că am rămas la Hogwarts, aşa că nu văd de ce ai face-o tu. Dacă nu mă înşel, continuă Plesneală ridicând puţin vocea, pentru că Bellatrix dădea semne că voia să-l întrerupă, cred că ai vrut să ştii de ce l-am împiedicat pe Lordul Întunecat să obţină Piatra Filozofală. Răspunsul este cât se poate de simplu. Nu ştia dacă putea să aibă încredere în mine. Ca şi tine, credea că din credinciosul Devorator al Morţii care fusesem odată, devenisem acolitul lui Dumbledore. Era într-o stare jalnică, era foarte slăbit şi împărţea acelaşi trup cu un vrăjitor mediocru. Nu îndrăznea să se expună în faţa unui fost aliat care l-ar fi putut da pe mâna lui Dumbledore sau a ministerului. Regret din suflet că nu a avut încredere în mine. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi recăpătat puterile cu trei ani mai devreme. Cum lucrurile stăteau aşa, eu l-am văzut doar pe Quirrel, un netrebnic lacom, încercând să fure Piatra şi recunosc că am făcut tot ce am putut ca să-l împiedic să ajungă la ea. Bellatrix se strâmbă, ca şi cum ar fi luat un medicament rău la gust. — Dar nu te-ai întors când a revenit în mijlocul nostru, nu ai venit imediat la el când ai simţit Semnul Întunecat… — Perfect adevărat. M-am întors două ore mai târziu. La ordinele lui Dumbledore. — La ordinele…? făcu ea furioasă. — Gândeşte-te puţin! zise Plesneală cu o notă de nerăbdare în voce, pentru a doua oară în acea seară. Gândeşte-te! Am aşteptat două ore, doar două ore, şi astfel am reuşit să rămân la Hogwarts ca spion! L-am lăsat pe Dumbledore să creadă că mă întorceam în tabăra Lordului Întunecat la ordinele lui, ceea ce mi-a permis să furnizez informaţii despre Dumbledore şi despre Ordinul Phoenix până în clipa de faţă! Gândeşte-te, Bellatrix, că Semnul Întunecat începuse să se contureze de luni întregi. Ştiam că urma să revină, toţi Devoratorii Morţii o ştiau! Am avut destul timp pentru a hotărî ce aveam să fac, pentru a-mi plănui mişcările ca să pot scăpa şi eu asemenea lui Karkaroff, nu-i aşa? Te asigur că nemulţumirea iniţială pe care a simţit-o Lordul Întunecat în privinţa întârzierii mele a fost dată uitării imediat după ce i-am explicat că îi rămăsesem credincios, chiar dacă Dumbledore credea că eram de partea lui. Da, Lordul Întunecat a crezut că îl părăsisem pentru totdeauna, dar s-a înşelat. — Dar cum ne-ai ajutat, de fapt? zise Bellatrix pe un ton batjocoritor. Ce informaţii folositoare ne-ai furnizat? — I-am furnizat informaţiile Lordului Întunecat în persoană, zise Plesneală. Este alegerea sa dacă vrea să ţi le împărtăşească sau nu… — Nu are secrete faţă de mine! spuse Bellatrix, înflăcărându-se într-o clipă. Mi-a spus că sunt cea mai credincioasă şi cea mai fidelă… — Zău? spuse Plesneală, pe un ton menit să sugereze că se îndoia de spusele ei. Chiar şi — Nu a fost vina mea! zise Bellatrix, îmbujorându-se. Lordul Întunecat mi-a împărtăşit cele mai ascunse secrete în trecut… dacă Lucius nu ar fi… — Să nu cumva — Nu are sens să arătăm pe nimeni cu degetul, spuse Plesneală mieros. Nu putem schimba nimic. — Tu nu ai făcut nimic! zise Bellatrix mânioasă. Nu, nu, tu n-ai fost nici de data asta de faţă, în timp ce noi, ceilalţi, ne-am pus viaţa în primejdie, nu-i aşa, Plesneală? — Mi s-a ordonat să nu mă implic, zise Plesneală. Poate că nu eşti de acord cu alegerea Lordului Întunecat, poate că ai impresia că Dumbledore nu ar fi observat dacă m-aş fi alăturat Devoratorilor Morţii împotriva Ordinului Phoenix? Şi spui că v-aţi pus viaţa în primejdie. Dă-mi voie să observ că adversarii erau şase adolescenţi, nu-i aşa? — Ştii foarte bine că la scurt timp le-au venit în ajutor jumătate dintre membrii Ordinului! se răsti Bellatrix. Şi dacă tot vorbim despre Ordin, încă susţii că nu ştii unde se află sediul lor? — Nu sunt eu Păstrătorul Secretului, nu pot rosti numele locului cu pricina. Bănuiesc că nu este cazul să explic cum funcţionează vraja, nu-i aşa? Lordul Întunecat este mulţumit de informaţiile pe care i le-am dat despre Ordin şi care au condus în scurtă vreme la prinderea şi uciderea lui Emmeline Vance, aşa cum presupun că ai ghicit deja. Totodată, au ajutat la eliminarea lui Sirius Black, deşi recunosc că tu ai fost cea care i-a dat lovitura de graţie. Plesneală îşi plecă fruntea în semn de apreciere şi închină un pahar în cinstea ei. Pe chipul lui Bellatrix nu se citi nici o schimbare. — Eviţi să răspunzi la ultima mea întrebare, Plesneală. Harry Potter. L-ai fi putut ucide oricând pe parcursul ultimilor cinci ani. De ce n-ai făcut-o? Răspunde-mi. — Ai vorbit cumva despre asta cu Lordul Întunecat? zise Plesneală. — Nu… în ultima vreme n-am… Acum te întreb — Dacă l-aş fi omorât pe Harry Potter, Lordul Întunecat nu i-ar fi putut folosi sângele pentru a se regenera şi a deveni invincibil… — Adică ai prevăzut că urma să aibă nevoie de băiat, spuse ea batjocoritor. — Nu susţin aşa ceva, nu aveam nici cea mai mică bănuială în privinţa planurilor Lordului Întunecat, am recunoscut deja că îl credeam mort. Tot ce încerc să fac este să-ţi explic de ce Lordul Întunecat nu regretă că Harry Potter a supravieţuit, cel puţin până anul trecut… — Dar de ce nu l-ai ucis? — N-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus? Datorită protecţiei lui Dumbledore, nu am ajuns în Azkaban! Nu crezi că l-aş fi întors împotriva mea dacă i-aş fi căsăpit elevul preferat? Dar nu e vorba doar despre asta. Dă-mi voie să-ţi reamintesc că, la venirea lui Harry Potter la Hogwarts, umblau tot felul de poveşti despre el, zvonuri conform cărora el însuşi era un vrăjitor Întunecat de marcă, şi că ăsta era motivul pentru care supravieţuise atacului Lordului Întunecat. Nu pot să neg că mulţi dintre foştii adepţi ai Lordului Întunecat credeau că Potter ar fi putut fi un etalon în jurul căruia ne-am fi putut regrupa cu toţii. Recunosc că am fost curios şi că nu am avut nici cea mai mică intenţie de a-l ucide din prima clipă când a ajuns la castel. Desigur, mi-am dat seama cât de curând că nu avea nici un talent special. A reuşit să scape cu viaţă din mai multe situaţii dificile doar datorită unei combinaţii de noroc chior şi prieteni mai pricepuţi ca el. Este cât se poate de mediocru, la fel de nesuferit şi plin de el cum era şi taică-său. M-am străduit să fac în aşa fel încât să fie exmatriculat de la Hogwarts, unde nici până în ziua de azi nu cred că-i este locul, dar nu l-am ucis şi nu am permis să fie ucis sub ochii mei. Cum să fi făcut aşa ceva? Aş fi fost un prost să-mi asum un asemenea risc, când Dumbledore era atât de aproape! — Şi, după toate astea, încerci să ne faci să credem că Dumbledore nu te-a suspectat niciodată? întrebă Bellatrix. Că nu bănuieşte cui îi eşti de fapt fidel şi că are în continuare încredere în tine, la fel ca până acum? — Mi-am jucat bine rolul, zise Plesneală. Şi nu uita care este cea mai mare slăbiciune a lui Dumbledore: vrea să creadă că oamenii sunt buni în adâncul sufletului lor. Când m-am angajat la Hogwarts, venind direct din rândul Devoratorilor Morţii, m-am prefăcut măcinat de remuşcări şi m-a primit cu braţele deschise, având însă grijă să mă ţină departe de Magia Neagră. Dumbledore a fost un vrăjitor foarte puternic (Bellatrix pufni dispreţuitor)… Da, da, ăsta este adevărul şi Lordul Întunecat e de aceeaşi părere. Însă mă bucur să pot spune că Dumbledore a început să dea semne de bătrâneţe. Sănătatea lui este zdruncinată de pe urma duelului cu Lordul Întunecat de luna trecută. A fost rănit destul de grav, poate şi din cauză că nu mai are aceeaşi viteză de reacţie ca altădată. Dar în toţi aceşti ani nu a încetat nici o clipă să aibă încredere în Severus Plesneală şi asta este marea mea calitate în ochii Lordului Întunecat. Bellatrix continua să fie nemulţumită şi nu părea să ştie exact cum să-l atace din nou pe Plesneală. Acesta profită de tăcerea ei şi i se adresă Narcissei: — Narcissa, dacă nu mă înşel, voiai să te ajut într-o problemă, nu-i aşa? Narcissa îşi ridică privirea spre el, cu disperarea citindu-i-se pe chip. — Da, Severus. C-cred că eşti singurul care mă poate ajuta, nu am la cine altcineva să apelez. Lucius este în închisoare şi… Femeia închise ochii şi două lacrimi mari i se prelinseră pe sub gene. — Lordul Întunecat mi-a interzis să vorbesc despre asta, continuă Narcissa fără să deschidă ochii. Nu vrea să afle nimeni care este planul. Este… un secret absolut. Dar… — Dacă el ţi-a interzis să vorbeşti despre el, ar fi mai bine să nu spui nimic, zise Plesneală imediat. Cuvântul Lordului Întunecat este lege. Narcissa rămase cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi fost vârâtă într-o apă rece ca gheaţa. Pentru prima dată de când intrase în casă, Bellatrix păru mulţumită. — Poftim! îi spuse surorii ei pe un ton triumfător. Până şi Plesneală crede la fel: ţi s-a spus să păstrezi tăcerea… Şi asta ar trebui să faci! Între timp Plesneală se ridică, se duse la fereastra mică, depărtă puţin draperiile şi se uită la strada părăsită, apoi le trase repede la loc. Se întoarse cu fata la Narcissa, încruntându-se. — Întâmplarea face să ştiu deja despre ce plan este vorba, spuse el cu o voce joasă. Sunt unul dintre puţinii cărora Lordul Întunecat le-a încredinţat secretul. Cu toate acestea, dacă nu aş fi ştiut de plan, ai fi comis un act de înaltă trădare faţă de Lordul Întunecat, Narcissa. — Eram convinsă că ştiai şi tu, zise Narcissa, liniştindu-se puţin. Severus, ştii că are mare încredere în tine… — Tu ştii care este planul? spuse Bellatrix, în sufletul căreia sentimentul temporar de satisfacţie fu înlocuit de o expresie de jignire profundă. Tu ştii planul? — Desigur, zise Plesneală. Dar cu ce aş putea să te ajut, Narcissa? Dacă îţi închipui că l-aş putea convinge pe Lordul Întunecat să se răzgândească, mă tem că te înşeli amarnic. — Severus, şopti ea cu lacrimile prelingându-i-se pe obrajii palizi. Fiul meu… unicul meu fiu… — Draco ar trebui să fie mândru, spuse Bellatrix pe un ton detaşat. Lordul Întunecat îi face o mare onoare. Şi trebuie să recunosc că Draco nu se dă înapoi din faţa datoriei sale. Pare să se bucure că are şansa să dovedească de ce este în stare, este dornic să… Narcissa începu să plângă de-a binelea, implorându-l din priviri pe Plesneală în tot acest timp. — Asta pentru că are şaisprezece ani şi nu ştie ce-l aşteaptă! De ce, Severus? De ce tocmai fiul meu? Este prea periculos! Este un mod de a ne face să plătim pentru greşeala lui Lucius! Plesneală tăcu. Se uită în altă parte, de parcă lacrimile ei ar fi fost necuviincioase, dar nu putu să pretindă că nu o auzise. — Ăsta este motivul pentru care l-a ales pe Draco, nu-i aşa? insistă ea. Pentru că vrea să-l pedepsească pe Lucius? — Dacă Draco va izbândi, spuse Plesneală, uitându-se în continuare în altă parte, se va bucura de o apreciere nemaiîntâlnită. — Dar nu va izbândi! spuse Narcissa printre lacrimi. Cum ar putea să reuşească unde a dat greş însuşi Lordul… Bellatrix rămase cu respiraţia tăiată, iar Narcissa păru să îşi piardă curajul. — Voiam să spun doar că… nu a reuşit nimeni până acum… Severus… te rog… Eşti şi ai fost mereu profesorul preferat al lui Draco… Tu şi cu Lucius sunteţi prieteni vechi… Te implor… eşti preferatul Lordului Întunecat, sfătuitorul său cel mai de încredere… Te rog, vorbeşte cu el, convinge-l să… — Lordul Întunecat nu poate fi înduplecat şi nu sunt atât de nesăbuit încât să încerc aşa ceva, spuse Plesneală ferm. Nu pot să mint şi să spun că Lordul Întunecat nu este supărat pe Lucius. Lucius a condus misiunea. S-a lăsat capturat, alături de mulţi alţii, ba mai mult, nu a reuşit să obţină profeţia. Da, Narcissa, Lordul Întunecat este foarte supărat. — Înseamnă că am dreptate, l-a ales pe Draco ca să se răzbune! spuse Narcissa plângând. Nu vrea să reuşească, vrea ca Draco să moară încercând! Văzând că Plesneală nu spunea nimic, Narcissa păru să-şi piardă şi ultimul dram de stăpânire. Se ridică, se duse clătinându-se la Plesneală şi îl apucă de partea din faţă a robei. Avea chipul foarte aproape de al lui Plesneală, lacrimile i se scurgeau pe pieptul lui şi zise cu respiraţia întretăiată: — Ai putea să o faci tu. Severus, ai putea să o faci Plesneală o prinse de încheieturi şi îi îndepărtă mâinile. Apoi rosti rar, uitându-se în ochii ei înlăcrimaţi: — Cred că intenţionează ca până la urmă să o fac eu. Dar vrea cu tot dinadinsul ca Draco să încerce primul. Vezi tu, în cazul în care Draco va izbândi, chiar dacă este puţin probabil, eu voi putea să mai rămân o vreme la Hogwarts, îndeplinindu-mi misiunea de spion. — Cu alte cuvinte, nu-i pasă dacă Draco e ucis! — Lordul Întunecat este foarte supărat, repetă Plesneală încet. Nu a auzit profeţia. Narcissa, ştii la fel de bine ca mine că nu iartă uşor. Femeia cedă, căzând la picioarele lui, plângând şi gemând pe podea. — Fiul meu… unicul meu fiu… — Ar trebui să fii mândră! spuse Bellatrix fără milă. Dacă aş fi avut eu copii, i-aş fi trimis bucuroasă în serviciul Lordului Întunecat! Narcissa scoase un mic ţipăt de disperare şi îşi înfipse mâinile în părul lung şi blond. Plesneală se aplecă, o apucă de braţe, o ridică şi o aşeză la loc pe canapea. Apoi îi turnă nişte vin şi îi dădu paharul cu forţa. — Narcissa, termină, te rog. Bea. Ascultă-mă. Narcissa se linişti puţin şi luă o înghiţitură. Mâna îi tremură atât de tare, încât se pătă cu vin pe haine. — Ar exista o posibilitate… să-l ajut pe Draco. Femeia se îndreptă, cu chipul alb ca hârtia şi ochii măriţi. — Severus, vai, Severus, o să-l ajuţi? O să ai grijă de el, o să ai grijă să nu păţească nimic? — O să încerc. Narcissa aruncă paharul spre capătul opus al mesei, alunecă de pe canapea şi rămase în genunchi la picioarele lui Plesneală. Îi luă mâna în ale ei şi o sărută. — Dacă o să fii acolo, ca să ai grijă de el… Severus, jură-mi că o să ai grijă de el! Accepţi să faci Legământul Suprem? — Legământul Suprem? Plesneală rămase impasibil, fără să i se citească nimic pe chip, însă Bellatrix râse triumfător. — Ai auzit, Narcissa? „O să încerce”… da, da, sunt sigură că o să încerce… vorbe-n vânt, ca de obicei, se eschivează… A, da, să nu uit, din ordinele Lordului Întunecat! Plesneală nu se uită la Bellatrix. Ochii săi negri se fixară asupra ochilor albaştri şi înlăcrimaţi ai Narcissei, care îl ţinea în continuare strâns de mână. — Sigur că da, Narcissa, o să fac Legământul Suprem, zise el încet. Poate că sora ta o să accepte să fie martorul nostru oficial. Bellatrix rămase cu gura căscată. Plesneală se lăsă în genunchi, stând faţă în faţă cu Narcissa. Cei doi întinseră mâna dreaptă şi se apucară strâns. — O să ai nevoie de baghetă, Bellatrix, spuse Plesneală cu răceală. Aceasta îşi scoase bagheta, părând la fel de uimită. — Şi trebuie să vii mai aproape, zise el. Bellatrix înaintă, stând acum chiar în dreptul lor, şi le atinse mâinile unite cu vârful baghetei. Narcissa zise: — Severus, promiţi să veghezi asupra fiului meu în încercarea sa de a îndeplini ordinele Lordului Întunecat? — Promit, spuse Plesneală. Din vârful baghetei ieşi o flacără subţire, care se înfăşură în jurul mâinilor lor ca o sârmă incandescentă. — Şi promiţi că o să faci tot ce-ţi va sta în putere ca să-l protejezi? — Promit, repetă Plesneală. Un al doilea fir de foc ţâşni din baghetă şi se împleti cu primul, formând un lanţ luminos şi rezistent. — Şi dacă va fi cazul… dacă Draco nu va reuşi… şopti Narcissa (mâna lui Plesneală se încordă în a ei, dar nu şi-o retrase) promiţi să duci la bun sfârşit misiunea pe care i-a încredinţat-o Lordul Întunecat? Urmă un moment de tăcere. Bellatrix îi privi, ţinându-şi vârful baghetei pe mâinile lor. — Promit, zise Plesneală. Lumina roşie a celui de-al treilea fir de foc sublinie expresia de uimire de pe chipul lui Bellatrix. Flacăra subţire ţâşni din baghetă, se împleti cu celelalte şi se încolăci în jurul mâinilor lor ca o funie, ca un şarpe de foc. |
||
|