"Robinsonii Cosmosului" - читать интересную книгу автора (Carsac Francis)

III HYDRELE

În afară de alte noi afișe, scrise în același stil, și rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viață. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afișele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existența sa într-un mod tragic. Vă amintiți de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deși foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înștiințase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roșie, furăm deșteptați din somn de împușcături. Michel și cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuși înaintea noastră. Abia ieșirăm afară, că ne și lovirăm de oameni înspăimîntați, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopții. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcția zgomotului. Pichetul de gardă se și afla acolo și auzirăm pocniturile puștilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împușcăturile Winchester-ului lui moș Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălță, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedeslușită. Pe cînd intram în piața Fîntînii, cîteva gloanțe șuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moș Boru.

— Am și doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, așa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!

— Unul? Pe cine? întrebă Michel.

— Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!

Cîteva împușcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:

— Ajutor! Salvați-mă! Săriți!

— Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpește!

O rafală de pușcă-mitralieră ne făcu să aplecăm capul. Țipetele descrescură îndepărtîndu-se. Se auzi motorul unui automobil pus în mișcare.

— Stai, porcule! urlă Michel.

Un rîs batjocoritor îi răspunse. În apropierea incendiului văzurăm căzuți cîțiva morți și un rănit care se tîra. Spre stupefacția noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice și găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Înterogatoriul fu rapid. Crezînd că-și salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puțin ceea ce cunoștea el din ele. Profitînd de armele lor perfecționate, și sprijiniți de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul și să le dicteze locuitorilor legea lui.

Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n-avusese răbdare să aștepte, și venise s-o răpească în fruntea a doisprezece bandiți. El, croitorul, era spionul lor și ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afișele.

În aceeași noapte vinovatul fu spînzurat, împreună cu complicele lui, de craca unui stejar. Acest incident ne-a costat trei morți și șase răniți. Trei tinere fete, Rose, Michelle Andouy și Jâcqueline Presle, nepoata Mariei, dispăruseră. În schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît și pe fermieri. Bandiții avuseseră doi morți, în afară de cei doi complici ai lor spînzurați de noi.

Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver și o cantitate destul de mare de muniții. Înainte de a se ivi zorile albastre, Consiliul, în unanimitate, decretă punerea în afara legii a lui Charles și Joachim Honneger, a complicilor lor, cît și mobilizarea armatei.

Totuși, evenimente grave aveau să ne întîrzie atacul asupra castelului.

Căci, dis-de-dimineață, pe cînd armata se aduna, un om înspăimîntat apăru pe drum venind cu motocicleta. Cu trei zile înainte, același om,: un agricultor trăind cu soția și cu cei doi copii ai lui într-o fermă izolată, la cinci kilometri de sat, ne semnalase că una dintre vacile lui murise în împrejurări ciudate. Dimineața fusese perfect sănătoasă, iar seara o găsise la pășune, lungită la pămînt, golită de sînge și chiar și de carne! Pielea ei era ca ciuruită de zeci de găuri.

De cum sosi, omul coborî de pe motocicletă cu atît de mare grabă, că se rostogoli în praf. Era livid.

— Au apărut niște fiare care ucid! Seamănă cu niște caracatițe zburătoare și ucid dintr-o singură lovitură!

După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obținem de la el informații mai precise.

— Azi-dimineață, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăț complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la pășunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori și trei lune, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Și apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Așa e, cum vă spun! Și am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puțin, de caracatițe verzi cu brațe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor și bietele animale s-au prăbușit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, nenorocitul de el! Una din caracatițe «înota» în aer, și cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă-țepușe cu care l-a atins drept în șira spinării și Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soția și pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se miște cumva și am sărit pe motocicletă. Și m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniți! Mă tem să nu intre și în casă!

Din descrierea făcută de țăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaștină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privințele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.

Mă urcai împreună cu Michel într-un automobil închis și luarăm cu noi și cele două puști-mitraliere. Vandal, înștiințat, veni cu noi din proprie inițiativă și ocupă scaunul din spate. Beuvin luă cu el un detașament din gardă, îi urcă într-un camion acoperit, și plecarăm.

După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li-l dete, și care le-a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici-colo, urmărind un miel. Un foc de pușcă cu alice o doborî. Cu toate implorările țăranului, care voia să nu ne mai oprim, totuși noi oprirăm convoiul.

— Trebuie să-ți cunoști dușmanii înainte de a te lupta cu ei, explică Vandal.

Animalul măsura cam vreo patru metri lungime și avea forma unui burduf subțiat înspre partea dinapoi, cu o coadă puternică și turtită, în partea dinainte, șase brațe scobite pe dinăuntru, purtau la extremitățile lor cîte o deschizătură înconjurată de dinți îndoiți la vîrf, deschizătură care secreta niște bale lipicioase. La baza celor șase tentacule se aflau șase ochi. În centrul coroanei formate de tentacule, o umflătură conică susținea un filament lung terminat printr-un tub cu o îndoitură, tăiat oblic, ca un ac de făcut injecții.

— Desigur, un aparat cu venin, zise Vandal. Vă sfătuiesc să duceți lupta cu ele fără să ieșiți dincamion, prelata din pînză groasă a acoperămîntului vă va proteja poate.

Este absolut același soi de animal ca și cel dezilele trecute, dar mult mai mare și zburător. Cum de pot ele zbura, oare?

În partea superioară a corpului, hydra avea doi saci mari dezumflați, sfîșiați de alice. În spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde.

Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puțin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec țeava puștii-mitraliere.

Michel conducea. Vandal luase celaltă armă și supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălțime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemișcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului și legănîndu-se ușor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălțîndu-se în aer, cu mare viteză: cel puțin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La șase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieșea liniștit pe horn.

Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi și băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei și al celui de al doilea fiu al ei, un băiețaș de vreo unsprezece sau doisprezece ani.

Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la pășuni.

Vreo șaizeci de hydre erau ocupate în jurul leșurilor vacilor. Fiecare din ele își înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.

— Mai erau aci și alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiți cu băgare de seamă!

Pînă la primele noastre împușcături, hydrele nu se mișcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele și mergeau să se adape; cel puțin așa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, își cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, și pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate și zborul lor era, vizibil, mult mai ușor.

Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu țintii cu atenție grupul cel mai apropiat, compus din șase jivine, așezate la ospătat în jurul aceleiași vaci.

— Foc! strigă Beuvin.

O salvă țîșni cu un zgomot de mătase sfîșiată. Cartușele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămășii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbușiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la țintă. Vandal, și mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrțiră, bucățele.

Cele care nu fuseseră rănite se înălțară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din mașină, împreună cu Michel și Vandal. Ceilalți rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinții îndoiți la vîrf așezați la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.

— Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.

Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mișcare, mîna lui abia de atinse puțin carnea verde. El scoase un țipăt de durere.

— Atenție! Nu te atinge de ea. Frige.

Mîna lui stîngă se acoperi de bășici albicioase.

— La fel ca și celenteratele, ele urzică! Desigur cunoașteți amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aci, vedem același rezultat, chiar dacă nu este același procedeu. Cine se atinge, se frige!

Mîna i se umflă imediat și deveni dureroasă dar efectul nu se prelungi decît două zile.

În acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemișcat. Noi eram tare încurcați ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu atace ferma și temîndu-ne totodată că profitînd de absența noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înșile din această nehotărâre.

— În retragere! strigă deodată Michel care le observa.

Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel și ultimul eu. Pe cîndtrînteam ușa, o hydră se năpusti asupra mașinii, strivindu-se de acoperiș, care din fericire rezistă. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.

Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împușcături dese izbucniră. Bineînțeles că gărzile nu făceau economie la praful de pușcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte își continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-țepușe întins înainte. Un țipăt se auzi din camion: o hydră își trecuse aparatul cu otravă printr-o despicătură a prelatei acoperișului și probabil că un om fusese înțepat. Camionul se puse în mișcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puțin timp făcurăm treabă bună. Și era greu să le lovim, așa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noștri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exercițiul de tir.

Reușirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de șaptezeci. De data aceasta lecția ce le-o dădusem își atinse scopul și ele își luară zborul fără să se mai reîntoarcă.

Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălțime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noștri îi încercui corpul cu un lassou și o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.

Mai aduserăm cu noi și pe fermier cu soția și cel de al doilea fiu al lor, cît și cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.

Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni și hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziția să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înțepat și țipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un țipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoșteam toată gravitatea amenințării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.

Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, și deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluționare. Michel și cu mine răcneam cît ne ținea gura aria trompetelor din Aida, în chipul cel mai zgomotos posibil. Dar veștile rele pe care ni le comunică Louis răciră puțin frumosul nostru entuziasm.