"Robinsonii Cosmosului" - читать интересную книгу автора (Carsac Francis)

II SINGURATATE

Înainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colțul de pămînt care venise o dată cu noi aici, și să organizăm o societate. O veste bună ne aștepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia nițel sălcie.

Recensămîntul era în curs. Se dovedise ușor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite și mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci așa cum bine spusese unchiul meu: «Ei mă cunosc cu toții, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal».

Din numărătoare reieșea că populația satului și a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbați, și l007 femei, 877 copii sub șaisprezece ani, în total 2847 de suflete.

Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.

Louis zise atunci:

— Mîine dimineață trebuie să ținem o adunare generală.

El chemă pe vătășelul public și îi dădu în mînă o bucățică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conținutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subțiată și îngălbenită toată:

«Cetățene și cetățeni: mîine dimineață, în piața Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere și tovarășii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezența indispensabilă.»

Îmi amintesc foarte bine de această primă adunare. Louis luă cuvîntul primul.

— Mai înainte ca domnul Bournat să vă explice, în măsura posibilului, cele întîmplate, am să vă spun eu cîteva cuvinte. Desigur că dumneavoastră v-ați dat seama că noi nu ne mai aflăm pe Pămînt. Acum cînd salvarea răniților s-a terminat, ne vom găsi cu toții în fața unor sarcini foarte grele. Mai întîi trebuie să ne organizăm. Nici o comunitate omenească nu poate trăi fară legi. Din tot globul pămîntesc o bucată s-a rupt și ne-a adus împreună cu ea aici: această bucată măsoară aproximativ 30 km lungime și l7 km lățime, are forma unui romb rudimentar și o suprafață de aproape 300 km². Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximație, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munți răsturnați. Cred că această suprafață va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate crește simțitor la terminarea recensământului. Adevărata problemă nu este aceea a pămînturilor, pămînt va fi atît de mult încît toată lumea va putea să aibă mii și mii de hectare: căci o planetă întreagă ne așteaptă s-o luăm în stăpînire! Adevărata problemă este aceea a mîinii de lucru. Deci, începînd chiar de acum, toată lumea este indispensabilă și toată lumea trebuie să muncească. Printr-un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni și savanți. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toții și să adoptăm mentalitatea și entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să-și ajute vecinul îi dăunează, este un criminal, și trebuie să fie considerat ca atare. Vrînd-nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte și vom fi obligați să ne conformăm ei — sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informații și despre cei care lipsesc acum. Poimîine se va întruni Adunarea care va alege pe deputații împuterniciți să constituie Guvernul nostru, treburile curente rămînînd de resortul Consiliului Municipal.

Și acum, dau cuvîntul domnului Bournat.

Unchiul meu se sculă, sprijinindu-se în baston:

«Dragii mei prieteni, așa cum știți, un cataclism fără precedent ne-a smuls, mă tem că pentru totdeauna, de pe bătrînul nostru Pămînt și ne-a azvîrlit în această lume necunoscută. Ce fel de lume este aceasta? N-aș ști să v-o spun. Ați putut constata și dumneavoastră că aici sînt doi sori și trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît și institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer. Printr-o întîmplare providențială — aci preotul dădu din cap cu un aer aprobator — am căzut pe o planetă care posedă un aer respirabil pentru noi, prea puțin diferit, la drept vorbind, de aerul de pe Pămînt. După primele mele calcule, această planetă trebuie să fie numai cu puțin mai mare decît Pămîntul. Louis Mauriere, mai înainte, ne-a schițat admirabil de bine ceea ce ne rămîne de făcut.

De îndată ce voi afla ceva nou despre această lume care este acum a noastră, vă voi aduce-o la cunoștință și dumneavoastră.»

Reacția ascultătorilor a fost bună în general. Țăranii era vădit că acceptaseră cataclismul. Gospodari, iubindu-și casa și legați sufletește de pămîntul pe care-l munceau, cei mai mulți dintre ei scăpaseră teferi împreună cu întreaga lor familie. La cei din sat însă, neîncrederea fu mai mare:

— Dar știu că ne toarnă la povești, bătrînul, auziți-l despre o altă lume! Despre o altă planetă! Mai întîi că nu ajungi pe o altă lume decît cînd ești mort!

— Cu toate acestea, cei doi sori?

— Ei, e mic de tot cel de al doilea. Și apoi, s-au văzut atîtea, cu știința lor și atîtea noi descoperiri! Dacă vrei să-mi cunoști părerea, apoi eu cred că și asta este tot o ispravă de a nemților fasciști, ceva în genul bombei atomice.

În sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu-și va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verișoară. El voia să-i telegrafieze cu orice preț. Alții aveau părinții îngropați sub munții prăbușiți sau sub ruinele caselor lor.

A doua zi era duminică. Dis-de-dimineață, furăm deșteptați de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioșii săi, reușise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii și acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile și răsunau tare. Pe cînd noi soseam, preotul tocmai termina celebrarea liturghiei, oficiată în aer liber. Preotul acesta era un om tare de treabă și avea să ne dovedească mai tîrziu că persoana lui grăsuță ascundea mari posibilități de eroism. Mă apropiai de el.

— Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dum neavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.

— Monseniore, mi-ați zis? întrebă el.

— Bineînțeles, căci acum sînteți episcop. Ce spun? Papă!

— Oh! Doamne, nici nu m-am gîndit la asta! Este o responsabilitate teribilă, adăugă el, pălind.

— Aș! Totul va merge foarte bine!

Îl părăsii brusc, lăsîndu-l tulburat, și mă dusei să-l găsesc pe Louis, instalat la școală. El era ajutat de institutor și de soția lui, amîndoi foarte tineri.

Recensămîntul tău merge bine?

— Așa și așa. Totuși cînd unul nu vrea să spună adevărul, celălalt îl spune pentru el. Iată o situație provizorie:

2 institutori

2 căruțași

2 zidari

1 dulgher

1 ucenic-dulgher

1 garajist autovelo

1 preot și un abate

1 dascăl de biserică

3 cafegii

1 brutar

2 bucătari

2 vînzători de mărunțișuri

3 băcani

1 fierar și două calfe

6 pietrari

3 jandarmi

55 contramaiștri

350 muncitori

5 ingineri

4 astronomi

1 geolog — tu

1 chirurg

1 doctor

1 farmacist

1 biolog

1 istoric — fratele tău

1 antropolog

1 veterinar

1 ceasornicar radiofonist

1 croitor și 2 ucenici

1 croitorese

1 ofițer al poliției judiciare.

Ceilalți sînt plugari. Cît despre moș Boru, el a ținut să fie recenzat ca «braconier»! Ah! era să uit. Mai avem și: un castelan cu fiul și fiica lui, apoi amanta lui, și cel puțin doisprezece zbiri, fără să punem la socoteală personalul de serviciu. Ehe! Ăștia nu ne vor produce decît mari porc… necazuri!

— Dar resursele noastre materiale?

— 11 automobile în stare de funcționare, în afară de cel al unchiului tău, și cel de douăzeci cai-putere al lui Michel, care consumă prea mult. Trei tractoare, dintre care unul pe șenile; 18 autocamioane, dintre care 15 la uzină, 10 motociclete, vreo sută de biciclete. Din nenorocire numai 12 000 litri de benzină și 13 600 de litri de gazolină. Destul de puține cauciucuri de rezervă.

— Nu e nimic, dacă n-avem benzină, o să le facem să meargă cu gazogen.

— Și cum ai să construiești tu instalațiile acelea pentru gazogen?

— Dar uzina?

— N-are electricitate! Are ea, bineînțeles, generatoarele de ajutor, cu aburi. Dar avem atît de puțin cărbune — și n-avem prea multe lemne.

— Știu că se găsea huilă, nu prea departe de aici, în munți. Cred că «a venit cu noi», probabil. Foarte greu de exploatat, cu siguranță. Dar n-avem de ales.

— Găsește-ne această huilă. E specialitatea ta. În ceea ce privește alimentele, sîntem asigurați, totuși va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raționalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să-i facem să accepte această măsură!

Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur și simplu înștiințați că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleși cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.

Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locțiitor al primarului, un țăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o țărancă cu școală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, și spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi — el era foarte popular printre elementele feminine — și în sfîrșit eu, cu 700 voturi.

Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul și cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obținu decît 346 de voturi!

Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporție de țărani aleși. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoștințelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alții și preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.

Noi oferirăm deci președinția lui Charnier, așa cum de altfel se și impunea de drept. El se recuză, și pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot și de institutor. În aceeași seară, Louis care dormea în aceeași cameră cu mine și cu Michel, ne vorbi astfel:

— Trebuie să fim uniți ca un bloc. Unchiul, dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta și pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna ușor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor și chiar al unui număr oarecare de săteni, poate și pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiție personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care știm destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.

— De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?

— O dictatură? Nu, ci un guvern de mînă forte.

— Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziție…

— Preotul… începu Michel.

— Nu cred neapărat că el ne va face opoziție, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, și de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă… Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Țăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultățile vor veni mai degrabă din partea celor învechiți în rutină. Cel puțin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generații, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esențialul este să trăim. Și dacă începem să ne ciondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea…

— Fie, sînt de acord.

— Și eu de asemenea, zise Michel. Dacă mi s-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat!

În cea dintîi întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.

— Să începem cu Educația Națională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preț, moștenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanți sau doar oameni de știință, va trebui să alegem dintre elevii școlii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestrați. Le vom preda mai întîi latura practică a științelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepțional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceștia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărți, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată și eclectică, cît și pe aceea a școlii.

— Foarte bine, zise Louis. Propun la Îndustrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veți lua Justiția, domnul institutor Finanțele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.

— Dar eu? întrebă Michel.

— Tu vei lua Poliția.

— Eu, copoi?

— Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziții, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.

— Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?

— Așteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre și de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteți de acord, eu iau Ministerul Armatei.

— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?

— Cine știe ce ne așteaptă pe această planetă? Și aș fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-și va da în curînd arama pe față.

Louis nici nu-și închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiș, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:

Săteni și țărani,

Un așa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparență de democrație. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă șase voturi față de cele trei voturi ale țărănimii și acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înțelege oamenii aceștia din aspirațiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înțeleagă și să le împărtășească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceți de partea mea, măturați această clică. Veniți alături de mine la Valon.

Și era semnat: Joachim Honneger.

Louis exclamă triumfător:

—  Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.

Prima măsură fu aceea de a rechiziționa toate armele și de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni și pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puști disparate, era cu toate acestea o forță polițienească apreciabilă

Cam la aceeași epocă se situează și confirmarea totalei noastre singurătăți. Înginerii noștri, ajutați de Michel și de unchiul meu, reușiseră să monteze un post emițător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene și cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roșu Sol. Sub aceste nume le cunoașteți și voi.

Cu mare emoție Simon Beuvin emise undele în spațiu. Cincisprezece zile în șir noi repetarăm experiența, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puțin cărbune, distanțarăm chemările noastre, nemaiemițînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.