"Robinsonii Cosmosului" - читать интересную книгу автора (Carsac Francis)

PARTEA A DOUA ROBINSONII SPAȚIULUI

I DĂRÎMĂTURILE

A descrie avalanșa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconștient, cu toată strania ei desfășurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupții, Și mă găseam deodată în fața acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuși: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidența.

—  Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, și Observatorul, și satul colo, jos!

— Este sigur că stau pe o porțiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neștiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanță: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, și aici sînt doi sori!

— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?

— Nu știu nici eu nimic, ți-am mai spus-o odată. Ne aflam toți trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt și am ieșit afară, noi doi, Martine și cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară și am fost cu toții azvîrliți afară. Ne-am pierdut cunoștința și nu am mai văzut nimic.

— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munții dispărînd, ba chiar și Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară și eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!

— Și cînd te gîndești că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfășurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.

— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…

— Într-adevăr, așa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.

— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ți milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?

— Îți mai repet încă o dată că nu știu nimic. Dar cu siguranță că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.

— Și atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?

— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găsești pe Michel.

Abia făcusem cîțiva pași, că îl și văzui. Era însoțit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roșcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician și celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.

— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au și organizat cu repeziciune. Am trimis și pe muncitorii noștri să-i ajute. Biserica s-a prăbușit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniți, dintre care unii destul de grav. 11 morți, în afară de primar și de familia sa. Totuși majoritatea caselor au rezistat.

— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.

— Puține pagube. Știți, casele astea prefabricate sînt atît de ușoare, încît sînt de neclintit. Cîteva mașini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soția mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.

— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.

Apoi, întorcîndu-se către Michel și către mine:

— Ajutați-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniți cu noi, domnilor.

Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal și Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu și Breffort. Massacre își pregătea trusa.

— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.

— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Acești domni tocmai vin de acolo; sînt mulți răniți.

Mă așezai alături de patul lui Paul.

— Cum te mai simți, prietene?

— Bine. Abia dacă mă doare puțin piciorul.

— Dar Breffort?

— Și el e mai bine. Și-a revenit din leșin. Rana lui este mai puțin gravă decît ne-am fi putut teme.

— Atunci, eu cobor în sat, spusei.

— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceți-vă și voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard și cu mine vom sta de veghe aici.

Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:

— Se cunoaște oare întinderea catastrofei?

— Nu. Trebuie să așteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat și de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.

Ulița principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbușite. Celelalte ulițe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piața din centrul satului, unde Primăria și Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeași clipă, un om se desprinse din acest grup și veni spre noi.

— În sfîrșit, ne sosesc forțe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simțea atît de mare nevoie!

Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros și trebuie să fi avut o forță puțin obișnuită. Avea părul negru și ochi cenușii străpungători, ce străluceau pe fața lui cu trăsături puternice.

Simții pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.

— Unde sînt răniții? întrebă Massacre.

— În sala de festivități. Sînteți medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veți da o mînă de ajutor.

— Sînt chirurg.

— Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!

— Merg și eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.

Michel și cu mine ne alăturarăm acelora care curățau terenul de dărîmaturi.Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însuflețire. Apoi reveni către noi.

— A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă și electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să curețe și ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoștințele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveți?

— Geolog.

— Iar eu astronom.

— Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!

— Mai tîrziu? Ce voiați să spuneți?

— Cred că dumneavoastră trebuie să știți că nu ne mai aflăm pe Pămînt? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ți da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, și azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!

— Cine sînteți dumneavoastră? întrebă Michel.

— Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?

— El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.

— Sînteți rudă cu bătrînul? E un tip foarte reușit.

În timp ce vorbeam, începusem să curățăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră și doi muncitori,

— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.

De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.

— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?

— Bătrîna Ferrier și cu fiica ei, o fetișcană frumoasă. Are numai șaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!

Și ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă și strigă printre spațiile libere:

— Curaj! Sosim îndată!

Ascultam cu toții, plini de teamă.

— Salvați-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără și înspăimîntată.

Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză și mai mare, chiar cu riscul de a fi striviți și reușirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.

Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînțeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.

O transportarăm la infirmerie și, cum eram tare flămînzi, ne așezarăm jos și începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 și 17. El răsărise la ora 0.

Deci aci ziua albastră dura cu aproximație 14 ore 30'.

Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roșu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem și 21 de morți.

În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearșafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămași fără adăpost. Louis dădu dispoziție să se monteze unul și pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.

Ne așezarăm în fața unui cort, și luarăm o cină rece, alcătuită din carne și pîine, bînd un vin roșu care mie mi se păru cel mai bun din viața mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranța, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puține cazuri erau grave. El poruncise să fie aduși aci pe brancarde Breffort și fratele meu. Amîndoi se simțeau acum mai bine.

— Scuză-mă, aproape leșin de oboseală, îmi zise chirurgul, și mîine am de făcut o operație, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.

Mă întorsei în cort, și nu întîrziai să adorm și eu pe un strat gros de paie. Am fost deșteptat de zgomotul unui motor. Era încă «noapte», adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoașteți sub numele de «noapte roșie». Automobilul se afla în dosul unei case prăbușite. Îi dădui ocol și văzui pe unchiul meu.

Coborîse după vești, împreună cu Vandal.

— Ce noutăți? întrebai eu.

— Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut și pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunț că sîntem pe o planetă care se învîrtește în jurul axei sale în 29 de ore și a cărei axă este puțin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.

— De unde poți ști asta?

— E simplu. Ziua albastră a durat l4 ore și 30. Soarelui roșu i-au trebuit 7 ore și l5 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului¹ este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele și «nopțile» sînt egale, și totuși noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puțin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roșu este exterior orbitei noastre, și se învîrtește, probabil, ca și noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziție cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne așteptăm să fim luminați uneori de ambii sori în același timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopți negre, sau mai de grabă nopți numai cu lună.

— Cu lună? Există oare aci vreuna?

— Privește cerul!

Ridicai ochii. Palide, pe cerul nițel roșu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.

— Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a și apus.

— Cît timp va mai dura oare «noaptea» aceasta?

— Abia o oră. La uzină, au venit cîțiva fermieri din împrejurimi. Au fost puține victime. Dar mai departe…

— Ar trebui să mergem să vedem ce este și pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale și voi pleca împreună cu Michel și cu Mauriere. Trebuie să știm pînă unde se întinde teritoriul nostru.

— Atunci, vin și eu cu voi.

— Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, și astfel să fim obligați să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu…

— Fie. Atunci, ajută-mă să cobor și du-mă la infirmerie. Vii, Vandal?

— Tare mi-ar fi plăcut să iau și eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, și că dumneavoastră aveți intenția de a-i da ocol de jur împrejur, nu?

— În măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniți cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, și experiența dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.

Deșteptai pe Michel și pe Louis.

— Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, ați vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să dați dispoziții să se facă recensămîntul populației și al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteți aci singurul de care vor să asculte toți. Vă aflați de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît și cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu țină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, și acela, poate, pentru motivul că n-ați călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînțeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.

Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă așezam la volan, unchiul meu îmi strigă:

— Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.

O deschisei și găsii un revolver militar de calibrul 45.

— Este arma mea de ofițer de artilerie. Ia-o cu tine, cine știe cu ce vă puteți întîlni? În buzunarul ușii automobilului se găsesc două cutii cu gloanțe.

— Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveți și alte arme?

— Nu dar cred că trebuie să se găsească puști de vînătoare în sat.

— Aveți dreptate. Opriți-vă la moș Boru. Este un fost subofițer din armata colonială și un vînător îndrăcit.

Scularăm din somn pe moș Boru, și în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester și două puști de vînătoare, cu cartușe de alice.

Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cît se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reușirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbușire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munți prăbușiți, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.

— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.

Lăsînd în drum mașina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, și intrarăm în zona devastată.

Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeș-balmeș de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terțiară, amestecate în așa hal, încît descoperii, pe o porțiune de numai cîțiva metri un trilobit², un amonit cenomanian³ și numuliți⁴.

Louis și Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoțînd strigăte de uimire.

În citeva clipe, Michel și cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaștină cu ape uleioase, populată de o vegetație formată din ierburi țepene ce băteau în cenușiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru și grandios. Vandal își luă binoclul, și privind prin el făcu înconjurul orizontului.

— Se văd munți, zise el.

Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.

În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul țîșnise grămadă ca niște colaci, dînd peste cap vegetația și îngropînd-o. Cu mare precauție, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaștina părea adîncă și apa ei era sălcie.

— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici pești, nici păsări.

— Ia priviți colo, zise Michel.

El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o ființă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieșită în afară, la una din extremități, era înconjurată de o coroană de șase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafață, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se și cufundă în apă.

Înainte de a ne înapoia la mașină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaștină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus și era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificație.

Găsirăm farurile automobilului aprinse.

— Totuși, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în mașină!

Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de pașii noștri.

Întorsei butonul ca să sting farurile și scosei o exclamație: maneta era mînjită cu o substanță lipicioasă și rece, ca balele de melc.

Ne întoarserăm pînă la o ramificație a drumului care se îndrepta spre nord, și, foarte curînd, furăm opriți de niște munți prăbușiți.

— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat și să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.

Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul și cu institutorul. Anunțarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi și o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; țăranii își îngrijeau vitele, și își vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîțiva kilometri mai departe, am fost din nou opriți de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică și în mijlocul ei se înălța un mic munte intact. Îl urcarăm, și puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Și aci, o mlaștină mărginea «pămîntul». Deoarece se lăsa noaptea roșie, ne culcarăm la o fermă, epuizați de urcușurile făcute. După șase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriți în loc de o mlaștină, ci de o mare, jalnic de pustie.

Apoi plecarăm spre sud. «Pămîntul» se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.

Eram totuși obligați să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colț cruțat. Aci era o vîlcea, înconjurată de pășuni și păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălța un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu mașina pe această alee, și observai o tăbliță : Intrarea interzisă, proprietate particulară.

—  Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…

Tocmai ajunsesem în fața castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr și două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:

— Nu știți să citiți?

— Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări…

— Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară și nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.

Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit și prea puțin politicos.

— Ia ascultă, vițelușule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparținut strămoșilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îți servește drept cap! Și ne primești în felul acesta?

— Ieșiți afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!

Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:

— N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, și că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci…

— Dar ce s-a întîmplat?

Un om în floarea vîrstei, cu umeri lați, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puțin simpatici ca înfățișare.

— Uite, tată, oamenii aceștia au intrat aci fără încuviințarea noastră, și…

— Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeați de o altă lume. Care e situația ?

Vandal îl informă.

— Așadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o țară virgină?

— Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaștină în cele două direcții în care am mers, și o mare în cea de a treia direcție. Ne-a mai rămas să explorăm și cea de-a patra direcție, aceasta în care vă aflați dumneavoastră, dacă, bineînțeles, fiul dumneavoastră o permite!

— Charles este tînăr și nu a știut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înțeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori și cele trei lune… Vă mulțumesc că ne-ați explicat situația. Vă rog să poftiți să luați o gustare cu noi…

— Mulțumim. Dar nu avem timp.

— Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească…

— Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeți că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, și să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară…

— În cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.

Pornirăm din nou la drum.

— Nu sînt prea simpatici oamenii aceștia, zise Michel.

— Eh! niște ticăloși grosolani, zise Louis. Nu-i știți? Aceștia sînt Honnegerii. Elvețieni — după cum pretind ei. Miliardari, îmbogățiți din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Și e convins că toate fetele îi vor cădea în brațe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviți: ei, în locul bunului nostru primar!

— Și frumoasa blondă?

— Este Madeleine Ducher, zise Michel. O actriță de cinema, mai celebră prin aventurile ei scandaloase decît prin arta sa. Fotografia ei se afla în toate jurnalele.

— Și duzina de indivizi cu mutre de pușcăriași?

— Probabil simbriași, care să le ajute la matrapazlîcurile lor, zise Louis.

— Tare mă tem că oamenii aceștia ne vor da de furcă, declară, pe gînduri, Vandal.

Pătrunserăm într-o altă zonă moartă. Ne trebuiră patru ore de mers pentru a o străbate, dar de data aceasta avurăm plăcerea să vedem că ea se termina la capăt cu întinderi mari de pămînt sănătos.

Mă simții mișcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetație necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis și Michel, mai puțin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau niște ierburi verzui, aspre și tăioase, fără inflorescență, arbuști cu tulpinele foarte drepte și cu scoarța de un cenușiu metalic.

Avurăm de asemenea prilejul să examinăm și un reprezentant al faunei de aci. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui șarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb și nevertebrat. «Capul» îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuțite și tăioase, tubulare, asemănîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrțit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm — și mai ales simțirăm — că numai tegumentul era uscat și că interiorul era în plină descompunere. Ne mulțumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii și primejdioase, băturăm în retragere și o apucarăm din nou pe drumul satului.

Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.