"Robinsonii Cosmosului" - читать интересную книгу автора (Carsac Francis)

II CATACLISMUL

Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroșea munții înalți, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese «la fața locului». Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munților, stelele scînteiau.

Răcoarea nopții ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram așezat cu fața spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deși a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnulețe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitații se răzlețiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să știu de ce, mă simțeam fericit și ușor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, și mă simțeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.

La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.

— Șeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.

— Cît e ceasul? întrebai eu.

— 11 și 36.

Se ridică, și, spre uluirea lui și a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanță.

— Dar… nu mai cîntăresc nimic!

Mă ridicai și eu, și cu toate precauțiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.

— Ah! Dar ce înseamnă asta!

Izbucnirăm toți deodată în exclamații de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toții furăm învîrtiți prin sală, ca niște fire de praf măturate de vînt. Și avurăm toți aceeași senzație înspăimîntătoare, de vid interior, de amețeală, de pierdere aproape totală a noțiunii de sus și jos. Agățîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!

Stelele păreau că dansează o sarabandă deșuchiată, așa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăși apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.

— Priviți! strigai eu.

— A sosit sfîrșitul lumii, gemu Massacre.

— Și eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrșitul — îmi suflă Michel. Și simții cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.

Lăsai ochii în jos, obosiți de dansul stelar.

— Munții!

Vîrfurile munților dispăreau! Cei situați mai aproape erau încă intacți, dar cei mai îndepărtați, colo la stînga, fuseseră retezați tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuțitul. Și toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!

— Sora mea! țipă deodată Michel cu o voce răgușită și se repezi spre ușă.

Îl văzui urcînd, cu pași imenși și nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzația de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriașă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.

Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamațiile înăbușite ale tovarășilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri și Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaș, arătîndu-și straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Și totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. În clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlțîită. Mă agățai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în țăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forță nemaipomenită, de-a valma cu tovarășii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre și de arbuști, zguduit, simțind că mă înăbuș și sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă și totul luase sfîrșit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămășițe împrăștiate: rămășițe de lemn, de geamuri, de țigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Și era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii și zării un soare micșorat, roșietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectați de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.

Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîțiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simți din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închiși și îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el își reveni din leșin.

— Mai sîntem încă în viață?

— Da, tu ești rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalți.

— Du-te!

Vandal se și ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce pățise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.

— Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.

Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap și zăcea leșinat.

— Trebuie să-l îngrijim de urgență, zise chirurgul. Am tot ce trebuiește la unchiul dumitale.

Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiș lipsea, ferestrele erau sparte și obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort și pe fratele meu, intrarăm. Înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conținutul lor.

De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare și-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.

Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Ușa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mișcare acolo.

— Mă duc să văd, zisei eu și plecai șchiopătînd.

Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moș Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la față și sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat și îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard își potrivea ochelarii cu un aer mirat.

— Unde-i unchiul meu? îi strigai.

În timp ce-și freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :

— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară și acum nu știu unde sînt.

Mă repezii afară strigînd:

— Unchiule! Michel! Martine!

Un «ohe» îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.

— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Și Michel?

Cu toată gravitatea situației, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîșiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îți explici dumneata toate acestea?

— Ce vrei să-ți spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalți ce fac?

Îl pusei la curent.

— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat și acolo, reluă el.

— Din nenorocire, soarele apune.

— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.

— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.

— Ah! Vrei să vorbești de acest biet lampion arămiu? Privește mai bine în spatele tău!

Mă întorsei și văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munților prăbușiți. Trebuia să mă plec în fața evidenței: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.

Ceasul meu arăta ora 0 și 10 minute.