"Aldous Huxley" - читать интересную книгу автора (Manu)

— E absurd, ripostase ea, să -vă duceţi la acel hotel oribil din Marina di Vezza şi să staţi acolo incomod cî-teva zile, ca apoi să plecaţi la Roma cu trenul. Trebuie s-o aduci pe mama aici, iar apoi, cînd va veni timpul ca domnul Falx să plece la conferinţa sa, ne vom duce cu toţii la Roma cu automobilul. Va fi mult mai plăcut.

Chelifer încercase să obiecteze, dar doamna Aldwinkle nici nu voi să audă. Cînd doamna Chelifer sosise in gara Vezza, îl găsise pe Francis aşteptînd-o pe peron împreună cu doamna Aldwinkle, îmbrăcată într-o rochie de tussor galben şi cu un voal alb fluturîndu-i pe umăr.

Urările de bun venit pe care le primi de la doamna Aldwinkle fură mult mai afectuoase şi mai pline de efuziune decît cele ale fiului său. Puţin cam ameţită de această primire, dar păstrîndu-

şi calmul şi demnitatea, doamna Chelifer se lăsase condusă la Rolls Royce-ul care îi aştepta.

— îl admirăm atît de mult pe fiul dumneavoastră, îi spuse doamna Aldwinkle, e atît de... cum să vă spun ? —• atît de post-bellum, atît de structural apropiat nouă. Doamna Aldwinkle se grăbi să nu piardă prilejul de a arăta că se află printre cei mai tineri din tînăra gene-277

raţie. Ştie să exprime tot ce simţim noi doar în mod confuz. Şi vă mai miraţi că-l admirăm atît

?

Pînă acum, doamna Chelifer avusese numai surprize. Ii trebui cîtva timp să se obişnuiască cu doamna Aldwinkle; Şi palatul fu pentru ea o surpriză.

— Un superb exemplar al barocului timpuriu, o asigură doamna Aldwinkle arătîndu-i palatul cu vîrful umbrelei.

Dar chiar după ce află toate datele, palatul i se păru doamnei Chelifer cam bizar.

Doamna Aldwinkle era foarte amabilă cu noul musafir ; dar în sinea ei îi displăcea profund.

Oricum, existau puţine motive să o simpatizeze pe doamna Chelifer. Cele două femei n-aveau nimic comun : concepţiile lor despre viaţă erau diferite şi ireconciliabile ; fiecare trăise in lumea ei. în cel mai bun caz, doamna Aldwinkle ar fi găsit că doamna Chelifer este burgeoise şi bornee *. în împrejurările de faţă, însă, o ura. Şi nici nu-i de mirare : pentru Chelifer, mama sa era o scuză permanentă şi excepţională de a se îndepărta de doamna Aldwinkle. Era evident că existenţa unui asemenea obstacol şi a unei asemenea justificări permanente de infidelitate în propria-i casă o supăra pe doamna Aldwinkle. în acelaşi timp, trebuia să fie în termeni buni cu doamna Chelifer, căci dacă s-ar fi certat cu mama, fiul ar fi plecat şi el. Deşi în sinea ei era furioasă, doamna Aldwinkie continua să o trateze cu aceeaşi afecţiune copleşitoare ca la început.

Sosirea doamnei Chelifer a fost primită cu mai multă bucurie de ceilalţi oaspeţi. Domnul Falx găsi la ea un suflet mai sensibil şi mai înţelegător decît al gazdei sale. Pentru lordul Hovenden şi Irene venirea ei însemna în-ceta'rea completă a îndatoririlor de spion ale Irenei ; de altfel o simpatizau şi pentru caracterul ei.

-- O bătrînică foarte drăgusă — nu-i asa ? obişnuia să spună lordul Hovenden.

Domnişoara Thrîplow ţinea să arate că aproape o diviniza.

1 Mărginită (fr.).

276

; —■ E atiî de extraordinar de bună şi de. simplă şi integră, nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să

spun îi explică ea lui Calamyv Să fii în stare să manifeşti un entuziasm atît de mare pentru cîntcce populare şi drepturile animalelor şi alte lucruri de acest gen — e de-a dreptul minunat

! E o lecţie pentru noi toţi — conchise domnişoara Thriplow — o lecţie.

Din punctul ei de vedere, doamna Chelifer era înzestrată cu toate acele calităţi pe care, din nefericire, băcanul din sat nu le avusese. Simbolul tuturor vir-tuţiior sale — în cazul în care le-ar fi avut — fusese şorţul alb. Integritatea doamnei Chelifer era simbolizată, la rîndul ei, de rochiile-i cenuşii, care parcă n-avcau vîrstă.

■— Este o quakeră a Naturii, dacă e posibil aşa ceva, declară domnişoara Tliriplow. Nu cu mult timp în urmă ea însăşi aspirase să devină o ferventă Apărătoare a Naturii. Nu-mi închipuisem că poate exista ceva atît de bun şi de pur, ca o porumbiţă, decît în picturile academice de prin 1830. Cunoşti tabloul „O călugăriţă în pelerinaj la Mayflower", sau ceva în acest gen. Vă-. zîndu-l într-un muzeu ţi se pare absurd ; pe cind in viaţa de toate zilele e frumos.

Calamy o aprobă.

Dar persoana care într-adevăr s-a îndrăgostit' de doamna Chelifer fu Grace Elver. Din clipa în care o văzu, o urmă ca un căţeluş. La rîndul ei, doamna Chelifer o adoptă în mod provizoriu.

După ce luă cunoştinţă de preferinţele şi ocupaţiile doamnei Chelifer, domnul Cardan işi explică predilecţia ei pentru Grace prin aceea că semăna foarte mult cu un cîine sau o pisică

de pripas. Şi invers — dragostea la prima vedere a domnişoarei Elver se datora faptului că şi ea cu mintea ei de pisică îşi dădea seama că a întîlnit un protector înnăscut şi un prieten. în orice caz, domnul Cardan era extrem de recunoscător doamnei Chelifer pentru faptul că îşi făcuse apariţia tocmai în acest moment. Prezenţa ei făcea mai uşoară o situaţie care altminteri ar fi fost dificilă.

279

El nu se îndoise cîtuşi de puţin că doamna Ald-winkle va fi impresionată de povestea romantică a răpirii lui Grace. Şi .într-adevăr, cind i-a spus-o a fost impresionată, deşi, mai puţin decît sperase el ; era prea ocupată cu propriile-i treburi pentru a fi capabilă să răspundă

cu entuziasmul ei obişnuit la ceea ce, în alte condiţii ar fi considerat drept un apel irezistibil.

Domnul Cardan nu avusese dubii în ceea ce priveşte modul în care va fi primită istorioara sa ; ştia că gazda o va găsi romantică. Dar aceasta nu era o garanţie că o s-o placă şi pe eroina ei.

Din cîte o cunoştea — şi nu se poate spune că o cunoştea prea puţin — era sigur că în foarte scurt timp se va plictisi de Grace. îi cunoştea lipsa de răbdare şi intoleranţa. Grace ar fi început să o calce curînd pe nervi. Lilian ar fi devenit urîcioasă şi cine ştie la ce scene s-ar fi ajuns. Domnul Cardan o adusese la palat cu intenţia de a rămîne acolo doar. o zi sau două şi de a pleca înainte ca Grace să înceapă s-o irite pe doamna Aldwinkle. Dar prezenţa doamnei Chelifer îl făcu să-şi schimbe planul. Protecţia plină de afecţiune pe care o exercita aceasta era o pavăză împotriva nerăbdării doamnei Aldwinkle. Mai mult decît atît, această atitudine avu un efect extrem de salutar chiar asupra lui Grace. In prezenţa doamnei Chelifer era liniştită şi cuminte, ca un copil care face tot ce poate pentru a crea o bună impresie. Şi mai mult, doamna Ghclîfer o supraveghea, avîhd grijă de înfăţişarea şi de purtarea ei ; urmărea ca mîinilc să-i fie întotdeauna curate, să fie pieptănată, îi făcea cu drăgălăşenie observaţie cînd nu se purta cum trebuie la masă şi punea friu dorinţei ei de a mînca prea mult din ceea ce-i plăcea şi insuficient din ceea ce nu. Era evident că doamna Chelifer avea asupra ei o influenţă dintre cele mai bune. După ce se vor căsători, hotărî domnul Cardan, o va invita foarte des pe doamna Chelifer, preferabil — deşi era o bătrînică foarte simpatică — atunci cînd el însuşi nu va fi acasă. Intre timp, asigurat de faptul că şederea la Palatul Cybo Malaspina nu va fi marcată de nici un fel de incidente dezagreabile, îi

280

scrise avocatului său să întreprindă demersurile necesare căsătoriei.

La rîndul ei, doamna Chelifer era îhcîntată că a găsit-o pe Grace. Domnul Cardan avusese dreptate : ducea lipsă de pisicile şi clinii ei, de copiii ei sărmani, de dansurile .tradiţionale.

Numai cu multă părere de rău se despărţise ea de vechea casă din Oxford, deşi argumentele lui Francis erau incontestabile. Casa era prea mare pentru ea, plină de tot felul de zorzoane medievale, de care domnul Ruskin şi succesorii săi întru arhitectură fuseseră atît de mîndri, dar care erau greu de întreţinut şi necesitau cheltuieli mai mari decît îşi putea ea permite ; mai mult, era insalubră şi, cit ţinea iarna, doamna Chelifer era mereu bolnavă ; de ani de zile doctorii îi tot spuneau să plece de pe valea Tamisei. Da,- într-adevăr, argumentele erau incontestabile ; i-a trebuit însă mult timp pînă să se decidă să părăsească această casă. Doar îşi petrecuse în ea patruzeci de ani de viaţă, şi-i venea greu să se despartă de locurile memorabile de care se simţea atît de legată. Şi mai erau şi cîinii, şi copiii sărmani, vechii săi prieteni şi operele de binefacere. în cele din urmă, însă, se lăsă înduplecată. îşi vîndu casa şi se hotărî să-

şi petreacă iarna la Roma.

— Acum eşti liberă, îi spusese fiul său. Doamna Chelifer dădu tristă din cap :

— Nu ştiu dacă pentru mine va fi o plăcere atît de mare să fiu liberă, răspunsese ea. La Roma n-am să am ce face. Mă gîndesc aproape cu teamă la această perspectivă.

Francis o liniştise :

— Nu te teme ; îţi vei găsi repede o ocupaţie.

— Crezi ? îi răspunse ea neîncrezătoare.

Se plimbau împreună în grădiniţa din spatele casei. Privind gazonul şi straturile de flori, doamna Chelifer oftă.

Dar Francis avusese dreptate : cîinii, copiii sărmani sau echivalentele lor nu sînt, din păcate, o raritate. La sfîrsitul primei părţi a călătoriei, doamna Chelifer găsi în Grace Elver o compensaţie pentru ceea ce pierduse la Oxford. Purtîndu-i de grijă lui Grace se simţea fericită.

281

L

Pentru ceilalţi, apariţia domnişoarei Elver n-a avut vreo semnificaţie specială. Pentru ei nu era decît arierata lui Cardan şi nimic mai mult. Pînă şi Mary Thriplow la care te puteai aştepta să

manifeste. interes faţă de acest prototip autentic de simplitate, nu-i acordă prea multă atenţie.

Aceasta se datora faptului că Grace era într-adevăr prea simplă ca să fie interesantă. Simplitatea nu-i o virtute decît la firile în mod potenţial complicate. Domnişoara Thriplow îşi dădea seama că inteligenţa doamnei Chelifer era cea care-i scotea în evidenţă simplitatea. Grace era simplă ca un copil sau ca un imbecil ; valorea ei didactică era nulă. în consecinţă, domnişoara Thriplow rămase credincioasă doamnei Chelifer.

Capitolul XI

Era noapte. Pe jumătate dezbrăcată, Irene stătea pe marginea patului şi cosea o cămaşă de mătase roz deschis. Capul îi era aplecat peste lucru, iar părul des,cădea perpendicular de o parte şi de cealaltă a feţei, făcînd unghi drept cu această. Braţele şi umerii goi erau învăluiţi în lumina care se reflecta şi pe rotunjimile scoase în evidenţă de ciorapii de mătase, bine întinşi pe picior. Expresia feţei era foarte gravă. Din cînd în cind îşi scotea şi limba printre dinţişori.

Era o treabă foarte grea.

In jurul ei, pe pereţii enormi ai camerei — care pe vremuri fusese dormitorul cardinalului Alderano Malas-pina — se desfăşura o întreagă armată de figuri in mişcare. Deasupra uşii trona Dumnezeu Tatăl. îmbrăcat intr-o tunică de crtpe de Chine albastră şi învăluit într-o mantie roşie de catifea care flutura în suflul divin ca un drapel. Mina dreaptă era întinsă : şi, ascultînd de acest gest, un escadron de îngeri pornea in zbor pe perete, în-dreptîndu-se spre fereastră. In faţa unui prie-Dieu, în colţul opus, stătea îngenuncheat cardinalul Malaspina de vîrstă mijlocie, îndesat, cu barbi.şon şi mustăţi, — semă-nînd, se gindea Irene, cu un bucătar francez în închipuirea britanicilor. Deasupra lui plutea in aer. in fruntea legiunii sale de îngeri, arhanghelul Mihail ; cu o expresie condescendentă şi respectuoasă — condescendentă pentru că era împuternicitul iui Padre Eterno- şi respectuoasă pentru că Eminenţa Sa era fratele prinţului de Massa Carrara — arhanghelul ţinea deasupra capului acestui prelat o pălărie roşie, simbolul Prinţilor Bisericii Catolice. Pe peretele opus, cardinalul se Lupta cu forţele întuntri-283

cului. îmbrăcat într-o robă roşie, el stătea neînfricat pe marginea unei prăpăstii fără fund. In spatele său era pictat cu grijă palatul Malaspina, iar la jumătatea distanţei, un grup de vasali şi de carete ; în imediata sa apropiere, se aflau nepoţii care îl susţineau prin rugăciunile lor. Din fundul prăpastiei veneau legiuni de diavoli hidoşi, bătînd din aripi. Dar cu Cardinalul nu era de glumit. Cu crucea ridicată deasupra capului el îi conjura să se întoarcă printre flăcările iadului. Şi diavolii răpuşi, scrîşnind din dinţi şi tremurînd de groază, erau precipitaţi înapoi în prăpastie. Cu capul în jos, cu cozile în vînt, în poziţiile cele mai năstruşnice, se prăvăleau spre podea. Cînd stătea culcată, Irene putea vedea vreo duzină dintre ei năpustindu-se asupra propriei ei făpturi ; iar cînd se trezea dimineaţa, privirea-i întîlnea o pereche de picioare care se zbăteau frenetic la mai puţin de un mfetru de ea. In spaţiul de deasupra ferestrelor erau celebrate în mod alegoric atributele culturale ale Cardinalului. Nouă Muze şi trei Graţii, înconjurate de un cortegiu de Ore, stăteau tolănite sau în picioare ; unele din ele executau dansuri savante; Cardinalul, care se afla îh mijlocul lor, le asculta vorbele şi le răspundea, fără

să bage de seamă cîtuşi de puţin că toate doamnele erau complet goale. Numai un gentleman desăvîrşit putea să dea dovadă în asemenea împrejurări de un perfect savoir vivre. J

In mijlocul acestei apoteoze a Cardinalului şi complet indiferentă la ea, Irene continua să-şi coasă cămaşa roz. O descoperise în coşuleţul de lucru tocmai cînd începuse să se dezbrace.

Nu putuse rezista tentaţiei de a continua să lucreze puţin la ea. Va fi una din capodoperele ei, cînd va fi gata. O luă, îndepărtînd-o puţin, şi o privi cu dragoste, dar şi cu un ochi critic. Pur şi simplu era prea frumoasă.

Chiar din ziua sosisrii lui Chelifer apăruse posibilitatea să lucreze cîte puţin la lenjeria ei.

Doamna Aldwinkle, absorbită de pasiunea-i nefericită, uitase complet că avea o nepoată care trebuia să scrie poezii lirice şi să picteze

1 Arta de a te purta în societate;

284

în acuarelă. In consecinţă, Irene fu liberă să-şi consacre timpul cusutului. Şi profită cît putu mai miilt de această ocazie. Din cînd în cînd, însă, avea mustrări de conştiinţă si se întreba dacă, la urma urmelor, era într-adevăr cinstit să profite de pasiunea funestă a mătuşii Lilian pentru a face ceva care nu-i plăcea acesteia. Se întreba dacă, din loialitate faţă de mătuşa sa, ri-ar trebui să se oprească din cusut şi să facă o schiţă, sau să scrie o poezie. In primele zile dădu chiar ascultare, o dată sau de două ori, glasului conştiinţei. Dar, după ce dusese într-o seară mătuşii Lilian, cu un aer oarecum triumfător, avînd con-* ştiinţa îndeplinirii unei acţiuni virtuoase, schiţa unui templu şi o poezie care începea cu: „O lună, cît de liniştit, pe cerul nopţi..." iar respectiva doamnă, cu gîndurile aiurea, nu acordase aproape nici o atenţie acestor mostre artistice ale afecţiunii şi datoriei sale de nepoată, Irene se simţi absolvită de obligaţia unor noi eforturi în practicarea unei vieţi elevate. In consecinţă, continuă să coasă. E adevărat că,- din cînd în cînd conştiinţa o mai mustra puţin, dar fără urmări concrete.

In seara asta conştiinţa nu-i era cîtuşi de puţin torturată. Cămaşa era atît de furmoasă, îneît era sigură că pînă şi mătuşii Lilian i-ar place. Era o operă de artă, o operă de artă care merita din plin acest titlu de onoare, la fel ca şi „O lună, cît de liniştit pe cerul nopţi...", poate chiar mai rnult.

Irene îşi împături capodopera în roz ncterminată, o puse la o parte şi continuă să se dezbrace.

In noaptea asta, se hotărî ca în timp ce se pieptăna, îi va spune mătuşii Lilian cită dreptate avusese în privinţa lordului Hovenden. Cu siguranţă că-i va face plăcere. „Cît de recunoscătoare îţi sînttt îi va spune, si-i va povesti ce mult îi place — aproape chiar la modul acela. Poate că încă nu chiar aşa, dar ceVa foarte asemănător; simţea ea că, foarte curînd, va ajunge şi la un asemenea stadiu. Şi va fi ceva autentic, ceva reai şi solid, nu inconştient şi spumos şi imaginar, ca în episoadele cu Peter, Jscqucs şi ceilalţi.

îşi puse capotul şi porni prin coridorul lung spre camera doamnei Aldwinkle, lăsîndu-l singur pe cardinalul

285

Alderano cu diavolii şi îngerii săi preaascultători, cu cele nouă Muze goale şi cu Tatăl Etern.

Cînd Irene intră, mătuşa Lilian stătea în faţa oglinzii, masîndu-şi faţa cu cremă.

— Se pare că există o maşină electrică de masaj, extraordinar de bună. Am uitat cine mi-a vorbit de ea, spuse Lilian privindu-se în oglindă cu aceiaşi ochi critici cu care Irene îşi admirase capodopera.

— Nu cumva lady Belfry ? îi sugeră Irene.

îşi aminti dintr-odată de faţa acelei doamne ; rotundă, netedă, roz ; o faţă tînără, dar exprimînd acea tinereţe falsă şi extrem de precară pe care o au frumuseţile conservate prin procedee ştiinţifice.

— Poate că dînsa ! îi răspunse doamna Aldwinkle. Trebuie neapărat să fac rost de ea.

Scrie-i mîine lui Harrod să-mi trimită una, iubito.

Irene începu ritualul nocturn, al pieptănatului. Se lăsă o tăcere adîncă. „Cum să înceapă

discuţia despre Hoven-den ?* — se întreba ea. Trebuia să înceapă într-un mod din care să

rezulte cît de real şi de serios era totul." In aşa fel încît mătuşa Lilian să nu mai aibă nici un motiv să rîdă de ea. Cu nici un preţ nu trebuia lăsată să vorbească pe acel ton batjocoritor de care se temea atît; în nici un caz nu trebuia să-i dea prilej să spună : „Tu chiar crezi că mătuşa ta bătrînă şi proastă n-a observat nimic ?u — sau ceva în acest gen. Irene medita adînc asupra acestei probleme. Soarta însă n-o ajută s-o rezolve, deoarece mătuşa Lilian, care meditase şi ea între timp, rupse la un moment dat tăcerea.

— Mă întreb uneori, începu ea, dacă în general îl interesează femeile. Cred că fundamental, inconştient, este homosexual.

— S-ar putea, spuse grav Irene care îl citise pe Have-lock Ellis.

In următoarea jumătate de oră, doamna Aldwinkle şi nepoata sa discutară numai despice această interesantă posibilitate.

Capitolul XU

Domnişoara Thriplow făcea adnotări în caietul ei ser creţ de note. „Există oameni, scria ea, care parcă nu sînt capabili de sentimente adînci şi puternice. E un fel de impotenţă

emoţională, pentru care nu poţi decît să-I compătimeşti. Poate că în zilele noastre numărul lor este mai mare. Dar această nu-i decît o impresie; nu există nici un fel de fapte pe care să te bazezi, nici un fel de documente justificative. Dar dacă totuşi aşa este, aceasta e o consecinţă, cred eu, a educaţiei noastre intelectuali-zante. Trebuie să ai o structură emoţională puternică

pentru ca să poţi rezista. Şi, în afară de aceasta, ducem cu toţii o viaţă atît de artificială, încît multe din instinctele noastre cele mai profunde capătă numai rareori prilejul de a se manifesta.

Frica, de pildă, şi toate celelalte pasiuni desperate trezite la viaţă de instinctul conservării de sine în prezenţa unui pericol sau a foamei. Mii de oameni civilizaţi trec prin viaţă condamnaţi la o ignorare aproape totală a acestor emoţii."

Domnişoara Thriplow trase o linie sub acest paragraf şi începu să scrie din nou, mai jos.

„Să iubeşti în mod primitiv, cu furie. Să nu mai fii un om civilizat, ci un sălbatic. Să nu mai fii critic, ci să-ţi dai frîu liber pasiunii. Nu o conştiinţă frămîntată şi plină de îndoieli, ci un corp tînăr şi sănătos, sigur şi neînduplecat în dorinţele sale. Animalul pe toate le ştie, spune unchiul IerQcika al lui Tolstoi. Nu, nu pe toate. Dar în orice caz ştie tot ce nu ştie intelectul. O

personalitate puternică, desăvârşită, trebuie să încerce atît ce ştie animalul cît şi ce ştie intelectul."

28?

Trase încă o linie.

„Mîinile-i sînt atît de vînjoase şi puternice şi în acelaşi timp atît de tandre, iar buzele-i sînt moi. In faţă, acolo unde gîtul i se uneşte cu trupul, între cele două tendoane puternice care converg, spre stern, e o depresiune adîncă în carne care parcă a fost modelată de degetele unui artist-zeu, atît este de frumoasă. Ah, cît e de frumoasă !..."

îi veni dintr-odată ideea ca s-ar putea scrie un excelent articol pe tenia frumuseţii masculine.

în Cîntarea 1 Cîntărilor ea este descrisă cu acelaşi lirism ca şi frumu- j setea feminină. Se întîmplă foarte rar ca poetele zilelor noastre să-şi exprime admiraţia în acest sens, cu a±îta; ;|

sinceritate. In saloanele de pictură din Paris predomină J nudul feminin ; al bărbaţilor este o excepţie, iar atunci* cînd e redat în întregime, pare cam scandalos. Ce deose- 1 bire, în comparaţie cu Pompei ! Domnişoara Thriplow îşi muşcă vîrful stiloului. Cu siguranţă că va fi un articol răsunător.

„Pielea-i este albă şi netedă, continuă ea să scrie. Şi cît e de puternic ! Are o privire adormită ; dar uneori pareă se trezeşte şi mă priveşte atît de pătrunzător şi de imperativ, încît mi se face frică. Dar îmi place să mi se facăirică — de el."

Trase încă o linie. Domnişoara Thriplow ar fi continuat să scrie mai mult pe această temă; dar îi era întotdeauna teamă că cineva îi va găsi cai'netul de note şi-l va citi. Nu voia să se întîmple aceasta, cît era în viaţă. Făcu un asterisc la prima notă din această seară. Pe marginea paginii goale, opuse, făcu un semn asemănător, pentru a arăta că ceea ce vrea să scrie acum era un fel de apendice, sau corolar, la ceea ce scrisese în prima notă.

„Unii oameni, începu ea să scrie, care prin însăşi natura lor nu pot avea sentimente profunde, sînt convinşi, totuşi, din punct de vedere intelectual, că trebuie să aibă asemenea sentimente.

Oamenii de elită, spun ei, sînt înzestraţi cu instincte formidabile. în consecinţă, vor să aibă şi ei asemenea instincte. Sînt nişte snobi emoţionali. Acest tip reprezintă ceva nou. în secolul al optsprezecelea J oamenii încercau să pară raţionali şi polisaţi. Cultul emo-288

ţiilor a început în secolul al nouăsprezecelea. A primit un nou impuls de la Bergsonism şi Romain Rollandism în secolul al douăzecilea. Acum e la modă să fii exact contrariul a ceea ce era la modă în secolul al optsprezecelea, aşa încît avem oameni impotenţi din punct de vedere emoţional care îşi simulează pasiunile cu ajutorul intelectului. Ca nişte ipocriţi ai intelectului ce sînt, deseori aproape că se înşală pe ei înşişi. Iar dacă sînt inteligenţi îi înşală pe toţi, cu excepţia celor dotaţi cu un mare simţ de observaţie. Ei reuşesc să reprezinte o emoţie chiar mai bine decît cei care o simt cu adevărat. E paradoxul lui Diderot despre actorul în viaţa de toate zilele ; cu cît simţi mai puţin, cu atît mimezi mai bine sentimentele. Dar în timp ce actorul de pe scenă joacă numai pentru spectatori, ce] din viaţa reală joacă atît pentru galeria interioară, cît şi pentru cea.exterioară ; el cere aplauze de la el însuşi, şi, mai. mult decît atît, le obţine ; deşi, îmi închipui că întotdeauna cu oarecare rezerve secrete. Ce tip curios ! Am cunoscut multe specimene de acest gen."

Domnişoara Thriplow încetă să mai scrie şi se gîndi la specimenele pe care le-a cunoscut. Un număr surprinzător de mare. Orice fiinţă umană este înclinată să vadă în alţii propriile sale calităţi şi defecte. Acest lucru este inevitabil, de vreme ce propriile sale atribute morale şi intelectuale sînt singurele pe care le-a experimentat personal. Omul care- vede tabla înmulţirii ca un tablou fantastic şi precis îşi închipuie că toţi ceilalţi o văd la fel. Un muzician nu poate concepe că există oameni care nu vibrează la muzică. Tot aşa, un om vanitos îşi închipuie că

toţi cei cu care vine în contact sînt animaţi de aceeaşi dorinţă de glorie şi putere. Senzualul vede pretutindeni senzualitatea. Meschinul este sigur că toţi sînt meschini. Dar aceasta nu înseamnă că cel ce este stăpînit de un viciu şi îl vede în semenii săi îl şi iartă. Numai.rareori le 6punem slăbiciunilor noastre pe nume ; sîntem convinşi de ele numai în mod .vag şi empiric.

Partea conştientă şi educată din noi este cea care condamnă viciul de care sîntem congenital stăpîniţi. în acelaşi timp, cunoaşterea viciului — o cunoaştere care nu este conştientă, sau de 289

l$'t— Frunze uscate

natură intelectuală, ci obscură, practică şi instinctivă —-tinde să dirijeze atenţia părţii superficiale, educate, a spiritului spre manifestări ale slăbiciunii respective, tinde chiar s-o facă să descopere asemenea manifestări acolo tinde acestea nu există ; în felul acesta, asistăm mereu la spectacolul grotesc al avarului care condamnă cu vehemenţă avariţia la alţii mult mai generoşi decît el, al destrăbălatului care se ridică împotriva destrăbălării, al lacomului care critică lăcomia. Educaţia pe care au primit-o i-a învăţat că aceste vicii sînt condamnabile, în timp ce cunoaşterea lor personală şi empirică îi determină să manifeste un interes deosebit faţă de ele, şi să vadă pretutindeni manifestări'ale acestor slăbiciuni.

Dacă numărul prietenilor domnişoarei Thriplow care făceau parte din categoria impotenţilor emoţionali era surprinzător de mare, aceasta se datora însăşi înclinaţiei domnişoarei Thriplow spre asemenea slăbiciuni spirituale. Fiind o fire mult mai pătrunzătoare şi autoanalitică decît majoritatea bărbaţilor şi femeilor care condamnă cu indignare la alţii propriile lor păcate înveterate, domnişoara Thriplow îşi dădea seama, criticîndu-i pe alţii, de existenţa unor defecte similare la ea. Cînd îi citea pe Dostoievski sau Cehov, nu se putea împiedica să nu suspecteze că era altfel alcătuită decit aceşti ruşi. I se părea că nu fusese niciodată stăpînită de sentimente atît de acute, de o bucurie sau o durere atît de completă, ca aceştia. Şi chiar înainte de a fi început să-i citească pe ruşi. domnişoara Thriplow ajunsese la concluzia dureroasă Că

dacă surorile Bronte erau normale din punct de vedere emoţional, cu siguranţă că ea era subnormală. Şi chiar dacă ele nu erau pe deplin normale, chiar dacă erau nişte exaltate, şi ea dorea să fie ca ele ; i se păreau admirabile. Tocmai faptul că era pe deplin conştientă de sub-normalitatea ei (pe care. de altfel, o atribuia lipsei de prilejuri — trăise doar o viaţă' atît de închisă, de artificială — de a-şi manifesta pasiunile şi emoţiile potenţiale) a determinat-o pe domnişoara Thriplow să fie un admirator atît de pasionat al sentimentelor spontane. A făcut-o, tn acelaşi timp, să accepte şi să dorească orice prilej pentru a-şi pune la încercare reacţiile.

Experienţa este

290

cea care ne face conştienţi de ceea ce sîntero ; dacă n-ar exista contactele cu lumea exterioară

nu am avea nici un fel de emoţii. Tocmai pentru a cunoaşte eul său emoţional latent dorea domnişoara Thriplow să aibă mai multă experienţă, să aibă cît mai multe contacte cu realitatea externă. Cînd această realitate externă avea un caracter neobişnuit şi promitea să fie deosebit de rodnică în revelaţii emoţionale, domnişoara Thriplow o căuta cu o şi mai mare lăcomie.

Aşa, de pildă, i se părea că o aventură amoroasă cu Calamy îi oferea cele mai interesante posibilităţi emoţionale. Nu-i vorbă că l-ar fi plăcut chiar dacă somnolenţa sa n-ar fi ascuns nici un fel de flăcări lăuntrice. Numai convingerea că există ceva „straniu-', cum spunea doamna Aldwinkle, şi primejdios la acest om, a făcut-o să-şi închipuie la fiecare eiapă a legăturilor lor intime că îl plăcea mai mult decît în realitate ; a făcut-o să dorească să treacă la etapa următoare în speranţa că, pe măsură ce i se va dezvălui, o vor aştepta revelaţii şi mai ample, şi mai interesante ale propriului său suflet ascuns. Şi şi-a primit răsplata ; Calamy a speriat-o într-adevăi», s-a dovedit a îi de o brutalitate excitantă.

„Mă exasperezi într-atît, îi spusese el, incit îmi vine să-ţi sucesc gîtul".

Şi erau momente cînd aproape că-i venea să creadă că o va ucide într-adevăr. Era un nou fel de iubire. Şi ea i se abandonă cu o ardoare pe care o găsi, luîndu-i temperatura, drept demnă

de toată admiraţia. Se lăsă dusă de valul pasiunii ; domnişoara Thriplow îşi nota pe parcurs senzaţiile şi spera că in viitor vor veni senzaţii noi şi mai intense.

*

m

19*

Capitolul XHI

Calamy stătea întins pe spate, complet nemişcat, şî privea în întuneric. „Acolo sus, se gîndea el, atît de aproape încît ajunge să ridici mîna pentru a da la o parte perdeaua de întuneric ce-l ascunde, acolo sus, chiar deasupra mea, pluteşte marele secret, frumuseţea şi misterul. Să

priveşti în adîncurile acestui mister, să aţinteşti ochii spiritului asupra frumuseţii strălucitoare şi enigmatice, să scrutezi secretul pînă .ce simbolurile sale încetează a fi opace şi de dinqolo începe să se filtreze lumina — nimic altceva nu mai are valoare, cel puţin pentru mine, în această viaţă ; nimic altceva nu mi-ar putea oferi vreo satisfacţie."

Acum toate acestea erau evidente. Şi-i era, de asemenea, evident, că nu poate face două

lucruri dintr-odată ; nu putea să se aplece asupra tăcerii de dincolo de zgomotele şi de zarva zadarnică — asupra tăcerii spirituale care sălăşluieşte dincolo de trup, nu putea face un asemenea lucru şi, în acelaşi timp, să participe la viaţa tumultuoasă ; şi, din moment ce dorea -

să privească adîncurile spiritului, nu trebuia să interpună alte preocupări legate de poftele trupeşti.

Ştiuse toate acestea foarte bine, de mult ; şi totuşi a continuat să ducă aceeaşi viaţă. Ştia că

trebuie să se schimbe, să facă ceva diferit; şi-i era extrem de ciudă că ştia. Dinadins parcă, acţionase în mod contrar. In loc să facă un efort pentru a scăpa de tumultul şi zarva care-l înconjurau, să se elibereze de sclavia în care căzuse, şi să făcu ceea ce trebuia să facă. ceea ce ştia că doreşte cu adevărat şi în mod sincer s£ facă, nu o dată, tocmai cînd legăturile sale păruseră a fi pe punctul de a se desface singure, le strînsese el singur în mod deliberat. îi era ciudă pe această necesitate de schimbare, deşi ea nu i se impunea dinafară ci îi era dictată de ceea ce ştia el că reprezintă partea cea mai conştientă

a fiinţei sale. îi era frică, de asemenea, că dacă se va schimba, va fi ridicol. Nu mai dorea să

trăiască aşa cum trăise pînă acum un an. Nu mai putea să suporte acea rutină searbădă şi obositoare a plăcerilor ; renunţase definitiv la ea. îşi imaginase un fel de compromis latin graţios, o îmbinare epicuriană a spiritului şi corpului. La ora,nouă micul dejun. Lecturi serioase între zece şi unu. Un prînz preparat de un excelent bucătar francez. După-amiază o plimbare şi convor-.biri cu prieteni inteligenţi. Ceai cu brioşe într-o societate feminină dintre cele mai graţioase. O cină frugală dar aleasă. Trei ore de meditaţii asupra absolutului şi apoi, la pat, nu singur... Părea ceva încîntător. Şi totuşi, n-ar fi mers. Celui care ducea o astfel de viaţă desăvîrşită, secretele, misterul şi frumuseţea refuzau să-şi dezvăluie semnificaţia, deşi se puteau preta la o analiză atentă. Dacă vrei într-adevăr să le cunoşti, trebuie să faci ceva mai mult decît să meditezi asupra lor, seara, între capodopera frugală a unui bucătar francez şi odihna în doi în cursul nopţii. în asemenea circumstanţe încîntătoare, secretul, misterul şi frumuseţea se reduc la zero. Te gîndeşti la ele pentru că sînt amuzante, şi pentru a face să

treacă vremea ; dar nu sînt cu adevărat mai importante decît ceaiul şi brioşele, cina vegetariană şi repaosul amoros. Dacă vrei să fie ceva mai mult decît acestea din urmă, trebuie să te cufunzi total în contemplarea lor. Nu poate exista nici un compromis.

Calamy ştia acest lucru. Şi totuşi a avut relaţii amoroase cu Mary Thriplow, nu pentru că îl amuza, ci pentru că drăgălăşenia ei, falsa ei inocenţă îi biciuiau simţurile şi, mai mult decît atît, pentru că simţise că o legătură amoroasă cu ea l-ar absorbi destul de mult şi l-ar împiedica să se mai gîndească la altceva. Şi totuşi nu a fost 292

293

aşa. Frumuseţea şi misterele continuau să plutească, chiar deasupra lui, pe cînd stătea culcat singur în întuneric Erau acolo ; legătura cu Mary Thriplow nu făcuse decît să-l împiedice să se apropie de ele.

Orologiul din vale bătu ora unu. Sunetul îi aminti că-i promisese să vină la noapte. Se surprinse gîndindu-se la ce se va întîmpla cînd se vor întîlni, la sărutări, la mîn-gîierile date şi primite. Furios, încercă să-şi îndrepte gîn-durile în altă parte ; încercă să se gîndească la misterul şi frumuseţea care pluteau acolo, deasupra, după perdeaua de întuneric. Dar imaginile trupeşti, oricît încerca el să le alunge, îi reveneau mereu în minte.

„N-am să mă duc" îşi spuse; era însă conştient--—chiar în timp ce-şi spunea aceste cuvinte —

că se va duce. Şi-o imagină cu o plasticitate extraordinară, în braţele lui, extenuată, lipsită de vlagă1 şi străbătută de fiori., ca pe scaunul de tortură. Da, ştia că se va duce.

Noţiunea de tortură continua să-l preocupe* Se gîndea la acele fiinţe nenorocite care, acuzate de vrăjitorie, admiteau, după trei zile de torturi, că într-adevăr s-au lăsat purtate de vînt, au trecut prin gaura cheii, s-au prefăcut în lupi şi s-au unit cu diavolul; cine n-ar fi recunoscut nu numai asemenea lucruri ci, după încă o oră pe scaunul de tortură, şi faptul că avuseseră

complici, că cutare bărbat, femeie, sau copil erau de asemenea vrăjitori şi slujitori ai diavolului. Sufletul e dîrz, dar trupu-i slab la durere, dar şi mai slab, reflectă el, neiertat de slab, la plăcere. Supus frămîntărilor plăcerii, cîte laşităţi, cîte trădări ta adresa lui însuşi şi a altora nu-i în stare să să-vîrşească ! Cu cîtă uşurinţă va minţi şi se va înşela pe sine însuşi ! Cu cîtă uşurinţă, printr-un singur cuvînt. îi va condamna pe alţii la suferinţă. Cît de abject va renunţa la fericire şi aproape la viaţa însăşi, pentru încă o clipă de delicioasă tortură ! Ruşinea care-l va cuprinde apoi nu va fi decît reacţia sufletului, trista sa indignare în faţa sclaviei şi umilinţei.

Supuse la tortura plăcerii, se gindea el, femeile sînt mai slabe decît bărbaţii. Slăbiciunea lor flatează conştiinţa

294

puterii amanţilor, le satisface dorinţa de putere. Faţă de cel de acelaşi sex, un bărbat îşi exercită dorinţa de putere făcîndu-l să sufere ; faţă de femeie, supunînd-o plăcerii. Un amant se desfată mai mult de zbuciumul plăcerii pe care o provoacă, decît de plăcerea care îi este provocată.

Şi de vreme ce bărbatul este mai puţin slab, continuă să mediteze Calamy, de vreme ce la el plăcerea nu este niciodată atît de anihilatoare incit să nu poată găsi o mai mare plăcere în chinuirea călăului său, nu este el oare mai puţin scuzabil că a fost necredincios faţă de sine însuşi şi faţă de alţii, atunci cînd s-a aflat sub efectul delicioasei torturi sau al dorinţei şi anticipării acesteia? Bărbatul are mai puţine justificări fizice pentru slăbiciunea şi robia sa.

Femeia, prin însăşi natura ei, este supusă înrobirii — prin dragoste, prin copii. Din cînd în cînd, se naşte totuşi un bărbat care trebuie să fie liber. E ruşinos pentru un asemenea bărbat să

cedeze la torturi.

„Dacă m-aş putea elibera, se gîndea el, cu siguranţă că aş putea face ceva: nimic folositor, bineînţeles, în sensul obişnuit al cuvîntului, nimic care să fie de un deosebit folos altora : dar ceva ce pentru mine ar fi de cea mai mare importanţă. Misterul se află chiar deasupra mea.

Ah, dacă aş fi liber, dacă aş avea timp, dacă aş putea să mă gîndesc, să reflectez şi să învăţ

treptat să exploatez tăcerile spiritului.. "'

Chipul domnişoarei Thriplow i se înfăţişă din nou înaintea ochilor. Zăcea fără vlagă în braţele sale, tremu-rind ca după tortură. închise ochii ; îşi scutură furios capul. Imaginea nu-l părăsea.

,.Ah, dacă aş fi liber, îşi repeta el, dacă aş fi liber...u In cele din urmă se ridică din pat si deschise uşa. Coridorul era bine luminat ; un boc fusese lăsat să ardă toată noaptea. Calamy fu pe punctul să iasă, cînd o altă uşă se deschise violent şi domnul Falx păşi grăbit, cu picioarele-i subţiri şi păroase, care-i ieşeau de sub cămaşa de noapte. Calamy se x'etrase în cadrul umbrit al uşii. Cu expresia neliniştită şi torturată a celui care e

295

cuprins de crampe, domnul Falx trecu grăbit pe lingă el; fără să privească la dreapta sau la stînga. O luă pe alt coridor care dădea ceva mai încolo în coridorul principal şi dispăru ; se auzi o uşă trîntindu-se. După ce domnul Falx dispăru, Calamy păşi cu grijă, dar repede, deschise a patra uşă pe stînga şi dispăru în întuneric. Ceva mai i tîiv.iu, domnul Falx se înapoie încet în camera sa.

PARTEA A IV-a Călătoria

Capitolul I

Despărţit de automobilul său, lordul Hovenden era o fiinţă cu totul diferită de cea care stătea alene, cu un aer de înşelătoare nepăsare, la volanul unui Vauxhall Velox. O jumătate de oră

petrecută în vîrtejul vitezei automobilului, îl transforma dintr-un băiat timid şi neîncrezător în puterile sale, într-un erou cu sînge rece, cura-jos nu numai în problemele rutiere ci şi în cele ale vieţii. Vîntul puternic îi spulbera neîncrederea ; viteza îl ameţea mai mult decît îşi dădea seama. Toate victoriile sale fuseseră repurtate pe cînd se afla la volan. Acum optsprezece luni, de pildă, înainte de a atinge majoratul, abia în maşină îndrăznise să-i ceară tutorelui său să-i mărească alocaţia : a început să gonească pînă ce, îngrozit, tutorele i-a satisfăcut doleanţele.

Numai la volanul Velo-sului său îndrăznise să-i spună doamnei Terebinth, care era cu 17 ani mai în vîrstă decît el, avea patru copii şi-şi adora soţul, că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată ; i-o spusese pe nerăsuflate cînd au ajuns la 75 mile pe oră pe Great North Road. La 60, la 65, .la 70 mile îi lipsise încă curajul, dar la 75 a atins limita necesară ca să spună ce-a avut de spus. Iar cînd ea a rîs auzindu-i vorbele şi i-a răspuns că-i un ştrengar neruşinat, nu s-a simţit cituşi de puţin abătut ; a rîs şi el, a accelerat şi mai mult şi, cînd acul indicatorului de viteză a ajuns la 80, a strigat, acoperind cu vocea sa vîjîitul 297

vîntului şi duduitul motorului: „Dar te iubesc". Din păv cate, însă, curînd după aceea au ajuns la destinaţie ; pînă la urmă, toţi şoferii ajung mai devreme sau mai tîrziu la destinaţie.

Afacerea Terebinth nu avu urmări. „Ah, ofta lordul Hovenden, de-ai putea să-si petresi toată

viasa într-un Velox !" Dar Veloxul avea şi dezavantajele sale. Au existat momente cînd eul eroic şi ameţit de viteză l-a pus pe pietonul timorat în situaţii dificile. O dată, pe cînd mergea cu 60 mile pe oră, i-a promis în mod uşuratic unuia dintre amicii săi politici progresişti că va lua eu-vîntul la un miting. Cînd mergi cu 60 pe oră, o asemenea perspectivă ţi se pare nu numai acceptabilă, ba chiar foarte atractivă. Dar prin ce momente de agonie a trecut cînd, la sfîrşitul călătoriei, a simţit din nou pămîntul sub picioare ! Cit de imposibil i s-a părut acest angajament formidabil. Cît de amarnic s-a căit de nebunia de a fi acceptat propunerea ! In cele din urmă, a fost nevoit să telegrafieze că doctorul l-a trimis urgent în sudul Franţei. A-luat-o pur şi simplu, ruşinos, la sănătoasa.

Astăzi Veloxul avusese asupra lui efectele obişnuite. La plecarea din Vezza fusese timid şi supus. Acceptase în mod umil toate dispoziţiile pe care doamna Aldwinkle le-a dat şi le-a contramandat după fiecare cinci minute, oricît de contradictorii şi de imposibile îi păruseră.

Nu avusese curajul necesar să propună ca Irene să vină în maşina sa ; nu datorită manevrelor lui dibace, ci dintr-o simplă întîmplare, mulţumită ultimului capriciu dinainte de plecare al doamnei Aldwinkle, o găsi aşezată alături de el, cînd, în cele din urmă, porniră din faţa porţii castelului. In spate şedea domnul Falx singur, înconjurat de geamantane. Lordul Hovenden i-a promis chiar, în mod respectuos, că nu va depăşi 25 mile pe oră. Sclavia de pieton atinsese limita maximă.

Prima porni, greu încărcată, limuzina doamnei Aldwinkle. Domnişoara Elver — care s-a rugat să i se facă această favoare specială — se aşeză în faţă, lîngă şofer. Faţa-i strălucea de o fericire deplină şi absolută. Ori de cîte ori maşina trecea pe lîngă un om, tînăra începea să

scoată strigăte ascuţite şi să facă semne cu batista. Din fericire, nu-şi dădea seama de sentimentele de dezgust şi

298

indignare pe care conduita sa le provoca şoferului ; acesta era englez, şi pe deasupra extrem de distins; ţinea la reputaţia ţării şi a impecabilei sale limuzine. Cînd colo, această persoană îşi flutura batista şi ţipa de parcă s-ar afla în căruţă. Domnişoara Elver făcea semne chiar şi vacilor, şi cailor," striga şi cînd vedea pisici sau pui.

în spate, luară loc doamna Aldwinkle, doamna Cheli-fer, Chelifer şi domnul Cardan. Calamy şi domnişoara Thriplow declaraseră că n-au timp să meargă la Roma şi fuseseră lăsaţi — fără

nici o obiecţie din partea doamnei Aldwinkle —• la palat. Peisajul se derula placid de o parte şi de cealaltă a şoselei. Domnul Cardan şi doamna Chelifer discutau despre dansurile tradiţionale.

La o distanţă de cîteva sute de metri în urma limuzinei, lordul Hovenden aspira, dezgustat, aerul plin de praf.

— Cît de intolerabil de înset conduse bătrînul Ernest! ii spuse el Irenei.

— Mătuşa Lilian nu-i dă voie să meargă cu mai mult de 30 mile pe oră, îi explică fata.

Hdvenden replică dezgustat :