"aldous huxley" - читать интересную книгу автора (costi)
 |
aldous huxley
punct contrapunct
. voi. 1—II
Consilier literar: H. GRĂMESCU
Coperta de V. OLAC
Lector: ANDREI TEODORESCU Tehnoredactor CONSTANŢA VULCANESCU
ISBN 973-95702-5-9
— Ai să întîrzii mult? Vocea neliniştită a lui Marjorie Carling părea că-l imploră.
— Nu, n-am să-ntîrzii, răspunse Walter, cu un sentiment penibil de vinovăţie, ştiind sigur că va înţîrzia. îl scotea din sărite felul ei de-a vorbi, cam tărăgănat şi mult prea afectat, dacă te gîndeai la situaţia ei nenorocită.
— Nu veni mai tîrziu de miezul nopţii.
Ar fi putut să-i amintească de vremea cînd seara nu ieşea niciodată fără ea. Ar fi putut, dar n-avea de gînd. Din principiu. Nu voia nici în ruptul capului să-i smulgă dragostea cu sila.
— Să zicem unu. Ştii cum sînt seratele astea.
De fapt, Marjorie nu ştia, pentru simplul motiv că, nefiind măritată cu el, nu era invitată niciodată. îşi părăsise soţul pentru Walter Bidlake, iar Carling, cu scrupulele lui de bigot, şi poate din sadism şi dorinţă de răzbunare, refuzase să divorţeze. Se împlinSWt*B!9oi ani de cînd Walter şi Marjorie trăiau împreună. Doar doi ani ţinuse dragostea lui. Apoi, Walter încetase s-o mai iubească şi începuse să
iubească pe alta. Păcatul sâvîrşit de Marjorie, ca şi situaţia ei neplăcută în ochii lumii îşi pierdeau unica scuză şi consolare. Şi mai era şi însărcinată.
•*»■ Douăsprezece şi jumătate, îl imploră, deşi îşi dădea seama că insistenţele aveau să-l enerveze, iar el o va iubi şi mai puţin.
Nu îşi putea însă stăpîni cuvintele; îl iubea prea mult, iar gelozia o chinuia prea tare. în ciuda principiilor, frazele răbufneau. Poate că ar fi fost mai bine pentru amîndoi dacă Marjorie ar fi avut mai puţine principii şi şi-ar fi exprimat sentimentele cu o violenţă firească*1 Fusese însă învăţată de mică
să-şi controleze cu stricteţe manifestările. Numai oamenii fără educaţie, credea ea, făceau „scene"* Nu se abătu de la principiile ei decît cînd îl imploră:
— Atunci la douăsprezece şi jumătate, Walter. Insistenţa ei timidă, prea slabă pentru a-l convinge, reuşi sâ-l
irite. Marjorie îşi dădea perfect seama, dar nu putea să tacă.
— Dac-am să pot. (Uite, reuşise să-l scoată din sărite; vocea lui Walter începuse să tremure de enervare.) Nu-ţi garantez, însă, aşa că s-ar putea să nu vin la ora fixată. Obsedat pînă la nebunie de chipul lui Lucy Tantamount, era convins că n-avea să se întoarcă la douăsprezece şi jumătate.
îşi potrivi ultima oară cravata albă. Marjorie stătea alături. Ochii ei îl scrutau din oglindă. Era atît de palidă şi de trasă la faţă, încît lumina lămpii electrice de deasupra îi umbrea obrajii subţi. Avea cearcăne mari. Nasul drept, cam lung chiar pe vremea cînd Marjorie arăta bine, ieşea acum jalnic în relief pe faţa descărnată. Părea urîtă, obosită şi bolnavă. Peste şase luni avea să nască.iCeea ce fusese la început o singură celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi, un fel de vierme, un viitor peştişor cu bronftfi, se agita acum în ea şi avea să devină într-o bună zi un om — un om în toată
firea, care va suferi şi se va bucura, va iubi şi va urî — un om cu gîndurile, amintirile şi fantezia lui.
Iar ceea ce fusese o picătură gelatinoasă avea să-şi inventeze un Dumnezeu şi să-l adore; ceea ce fusese un fel de peştişor avea să creeze şi, după ce va crea, să devină un cîmp de luptă, pe care se vor înfrunta binele să răul; ceea ce trăia orbeşte în ea ca un vierme parazit avea să privească la stele, să
asculte muzică şi să citească versuri. Un lucru se va transforma într-o fiinţă, o grămăjoară omenească.
în trupul ei se desfăşura uluitorul proces al creaţiei;» Marjorie însă nu era conştientă decît de boala şi extenuarea ei; misterul creaţiei reprezenta doar oboseală, urîţenie şi o nelinişte permanentă îr privinţa viitorului. Un suflet chinuit şi un trup supus neplăcerilor. La început, cînd recunoscuse simptomele sarcinii, fusese fericită sau, cel puţin, încercase să fie în ciuda spaimelor care o bîntuiau la gîndul urmărilor de ordin fizic şi social. Copilul, îşi închipuise ea, avea să-l apropie mai mult pe Walter (care începuse însă de pe atunci să se îndepărteze), să trezească în el sentimente noi, compensînd astfel acel element, indiferent care ar fi fost el, ce părea să lipsească din dragostea lui. Marjorie se îngrozea la gîndul durerilor şi neplăcerilor inevitabile. Dar atît durerile cît şi neplăcerile meritau să fie îndurate dacă ar fi dus la o reînnoire, la o consolidare a dragostei lui. Marjorie se simţise totuşi fericită. La început, previziunile ei păruseră să se realizeze. Ştirea că va avea un copil răscolise sentimentele lui Walter. Două, trei săptămîni fusese fericită, împăcată cu durerile şi neplăcerile. Apoi, de la o zi la alta, totul se schimbase: Walter o cunoscuse pe femeia aceea. Cînd nu alerga după Lucy, Walter simula, cît putea, interesul şi bunăvoinţa. Marjorie înţelegea însă că interesul şi bunăvoinţa lui erau nefireşti, că atenţia şi grija izvorau dintr-un sentiment de datorie şi că Walter ura copilul, fiindcă îl silea să
fie prevenitor faţă de femeia care-l va naşte. Deoarece Walter ura copilul, începu şi ea să-l urască. Fericirea odată
spulberată, temeiurile ieşiseră la suprafaţă şi puseră stăpînire pe ea. Viitorul nu-i rezerva decît dureri şi neplăceri; între timp, avea de înfruntat urîţenia, boala şi oboseala. Cum putea să cîştige lupta cînd se afla în halul ăsta? v —
Walter, mă iubeşti? întrebă ea deodată.
întorcîndu-şi o clipă ochii căprui de la cravata albă reflectată în oglindă, Walter se uită la ochii ei cenuşii şi trişti, ce-l fixau stăruitor. Zîmbi. „De m-ar lăsa odată în pace!" îşi strînse buzele, apoi le desfăcu, mimînd un sărut.
Marjorie nu-i întoarse zîmbetul. Faţa ei, stăpînită de o puternică nelinişte, rămase tristă. Privirea îi căpătă o uşoară luminozitate şi, brusc, pe gene apărură lacrimi.
— N-ai putea să râmîi cu mine astă-seară? îl imploră, câlcîndu-şi hotărîrea eroică de a-i lăsa o libertate deplină şi de a nu folosi mijloace agasante pentru a-l constrînge s-o iubească.
în faţa lacrimilor şi auzind-i vocea tremurătoare şi plină de reproşuri, Walter se simţi cuprins de remuşcâri, dar şi de enervare. Un fel de furie, de milă, de ruşine.
„De ce nu pricepi — iată ce-ar fi vrut să-i spună, ce i-ar fi spus dacă ar fi avut curajul — de ce nu pricepi că ce-a fost între noi s-a terminat şi nu se mai poate repeta? Să spunem lucrurilor pe nume, poate că dragostea noastră n-a fost niciodată nici ce ţi-ai închipuit tu, nici ce-am încercat eu să simulez. Să fim prieteni, să fim camarazi. îmi placi, ţin foarte mult la tine. Da', pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai cocoloşi cu dragostea ta, nu mă mai sili să te iubesc. Dac-ai şti cît de îngrozitoare poate fi dragostea pentru cineva care nu-i îndrăgostit, ce năpastă, ce blestem..."
Marjorie plîngea. Picătură cu picătură, lacrimile izvorau dintre pleoapele închise. Faţa ei, schimonosită de durere, tremura. Din vina lui — el era călăul. Lui Walter i se făcu silă de sine.
„De ce mă las şantajat de lacrimile ei?" se întrebă şi la acest gînd, i se făcu silă de ea. O lacrimă alunecă de-a lungul nasului ei prea lung. „N-are nici un drept să se poarte astfel, să fie atît de neînţelegătoare. De ce nu vrea să priceapă?"
„Pentru că mă iubeşte."
„Dar n-am nevoie de dragostea ei, n-am nevoie." Simţi că îl cuprinde furia. Nu avea dreptul să^l iubească astfel, şi, în orice caz, nu acum. „Un şantaj, îşi repetă el în gînd, un şantaj. De ce trebuie să mă las şantajat de dragostea ei şi de faptul că odinioară am iubit-o — deşi mă întreb dac-am iubit-o vreodată."
Marjorie scoase o batistă şi începu să-şi şteargă ochii. Walter se ruşina de gîndurile lui josnice. Ea era de vină, din cauza ei se simţea ruşinat. Ar fi trebuit să rămînă lîngă Carling. O aventură ar fi fost deajuns. Şi-ar fi petrecut după-amiezile într-un atelier de pictor. Ar fi fost romantic.
,
„De fapt, eu âm insistat să-şi lase soţul." «- „Ar fi trebuit să aibă atîta cap încît să refuze. Putea să-
şi închipuie că dragostea noastră n-o să ţină cît lumea." c Marjorie făcusese ce i se ceruse; renunţase la tot şi, de dragul lui, acceptase neplăcerile^sociale. Un alt şantaj. îl şantaja cu sacrificiul ei. îl scoteau din sărite obligaţiile pe care sacrificiile ei le reclamau de la onoarea şi decenţa lui.
„Dac-ar avea, într-adevăr, on'oâfe şi- decenţă nu mi-ar exploata sentimentele."
Exista însă copilul.
„Cum Dumnezeu a acceptat să rămînă însărcinată?"
Walter ura copilul, căci îi sporea răspunderea faţă de Marjorie, cît şi sentimentul de vinovăţie că o face să sufere. O privi cum îşi şterge faţa umezită de lacrimi. Din cauza sarcinii arăta extrem de urîtă şi îmbătrînită. Cum îşi putea închipui o femeie...? Nu, în nici un caz, nu! Walter închise ochii şi clătină
aproape imperceptibil din cap. Gîndul acesta odios trebuis izgonit cu orice preţ.
„Cum pot să mă gîndesc la aşa ceva?" se întrebă el.
— Mai stai, o auzi Walter din nou. Vocea ei stridentă, felul tărăgănat şi căutat de a vorbi îi deveniseră
de-a dreptul insuportabile. — Te rog, Walter, mai stai.
începură hohotească. Alt şantaj. „Cum putea să fie atît de josnică?" în' ciuda ruşinii şi, într-un fel din cauza ei, senzaţia penibilă pe care o încerca, în loc să dispară, se intensifică. Dezgustul faţă de ea crescu tocmai fiindcă Walter se ruşina de propria-i purtare. Senzaţia penibilă de ruşine, sila de sine, provocate tot de Marjorie, constituiau un alt motiv pentru a o detesta. Ura se transforma. în ruşine, iar ruşinea, la rîndul ei, alimenta şi mai mult ura.'
„Ah, de ce nu mă lasă în pace?" Ajunsese să dorească acest lucru cu furie, din răsputeri; exasperarea lui creştea tocmai fiindă trebuia stăpînuă. (Walter nu avea curajul brutal să-şi exprime sentimentele; îi părea rău de Marjorie şi, în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea la ea; era însă incapabil să-i vorbească
deschis, sincer şi brutal; cruzimea lui involuntară izvora din slăbiciune.)
„De ce nu mă lasă în pace?" Dacă l-ar fi lăsat în pace, Walter s-ar fi ataşat mai mult de ea, şi Marjorie ar fi fost mai fericită. Mult mai fericită. Ar fi fost spre binele ei. . Deodată, îşi dădu seama de ipocrizia lui. „Şi totuşi, de ce dracu nu mă lasă să fac ce vreau?"
— Rămîi cu mine astă-seară, îl imploră ea din nou, Walter era gata să cedeze rugăminţilor, să renunţe la serată
şi să rămînă acasă. Impulsul contrar se dovedi mai puternic. Răspunse cu minciuni — minciuni doar pe jumătate, mai rele decît cele adevărate, tocmai din pricina elementului de adevăr care le conferea o justificare ipocrită.
O strînse la piept. Gestul în sine era o altă ipocrizie.
— Draga mea, protestă el pe tonul prefăcut al adultului care roagă un copil să fie cuminte, trebuie să
merg neapărat, înţelege, are să vină şi tatăl meu acolo. Era adevărat. Bătrînul Bidlake lua totdeauna parte la seratele familiei Tantamount. — Şi am de discutat ceva cu el. Afaceri, adăugă Walter cu un aer vag şi important, trăgînd între ei, cu ajutorul acestui cuvînt magic, perdeaua de fum a intereselor ce privesc numai pe bărbaţi. „Minciuna, îşi spuse el, era destul de vizibilă, cu toată perdeaua de fum."
— N-ai putea să-l vezi altădată?
— E ceva important, răspunse el, clătinînd din cap. Şi, în afară de asta, adăugă, uitînd că mai multe pretexte sună mai puţin convingător decît unul singur, Lady Edward a invitat special pentru mine pe directorul unei edituri americane. Ar putea să-mi fie util, ştii bine ce sume imense plătesc. Lady Edward îi spusese că îl va invita pe american, bineînţeles dacă acesta nu apucase să se întoarcă în Statele Unite — ea se temea însă că ar fi plecat. — Plătesc ridicol de mult, continuă Walter, îngroşînd perdeaua de minciuni cu amănunte lipsite de importanţă. America este singura ţară din lume unde un scriitor poate primi mai mulţi bani decît merită.
încercă să rîdă. — Am mare nevoie de-o sumă mai importantă ca să acopăr cele două
lire pe care le primesc aci pentru o mie de cuvinte. O strinse şi mai tare în braţe şi se aplecă să o sărute. Ea îşi feri faţa. — Marjorie, o imploră el, te rog, nu mai plînge. Se simţea vinovat şi nefericit. Ah, de ce Dumnezeu nu-l lăsa în pace?
— Nu plînge, răspunse ea.Buzele lui întîlniră obrajii ei umezi şi reci.
— Marjorie, dacă aşa vrei tu, n-am să mai plec.
— Dar eu ţin morţiş să te duci, spuse ea, continuînd să-şi ferească faţa.
— Nu ţii. Am să rămîn acasă.
— Nici vorbă. Marjorie îl privi şi încercă să zîmbească. — Sînt o proastă. Ar fi stupid să ratezi ocazia de-a te întîlni cu tatăl tău şi cu americanul acela.
Folosite de ea ca argumente, propriile lui minciuni sunau şi mai fals şi neconvingător. Tresări aproape dezgustat.
— S-aştepte, răspunse Walter cu o voce plină de mînie. Era furios pe sine pentru că inventase asemenea minciuni (de
ce n-a fost în stare să-i spună cu brutalitate adevărul? în definitiv, Marjorie îl ştia), şi furios pe ea fiindcă i le reamintea. Ar fi vrut ca minciunile să se scufunde pe loc într-un hău al uitării, să dispară de parcă nu ar fi fost rostite niciodată.
— Nu, nu, trebuie să te duci. Am fost o proastă. îmi pare rău.
La început, Walter se împotrivi; refuză să mai plece şi insistă să rămînă acasă. Cum primejdia dispăruse, îşi putea permite luxul să insiste. Era limpede că Marjorie vorbise serios cînd luase hotărîrea de a-l lăsa să se ducă la serată. I se oferea prilejul să facă pe nobilul şi pe mărinimosul fără să-l coste prea mult, de fapt, aproape pe gratis. Ce farsă odioasă! Intră totuşi în joc. în cele din urmă consimţi să plece, ca şi cum i-ar fi făcut un mare hatîr că nu rămîne acasă. Marjorie îi înnodă fularul de mătase, îi aduse jobenul şi mănuşile, şi îl sărută uşor la despărţire, mimînd cu îndrăzneală buna dispoziţie. Avea mîndria şi codul ei de onoare în materie de dragoste şi, în ciuda nefericirii şi a geloziei , se crampona de principiile ei: Walter
Cel puţin aşa spera ea.
Walter închise uşa în urmă şi ieşi în răcoarea nopţii. Un ucigaş fugind de la locul crimei, de lingă victimă, şi încercînd să se lepede de milă şi de remuşcâri, nu s-ar fi simţit mai uşurat. Ajuns în stradă, răsuflă adînc. Era liber. Scăpase de amintiri ş^ de presimţiri. Cîteva ore era liber să ignore existenţa trecutului sau a viitorului.
Liber să trăiască pe placul lui, indiferent de
10
locul unde se afla. Se amăgea, închipuindu-şi că este liber; amintirile nu-i dădeau pace. Nu era uşor să
scapi. Vocea ei îl urmărea. „Dar eu ţin morţiş să te duci." Fapta lui echivala cu o înşelătorie, cu o crimă. „Ţin morţiş." Pe ce ton nobil protestase! Cu ce aer mărinimos acceptase în cele din urmă! Nu era numai crud, dar se complăcea şi într-un joc dublu.
„Doamne sfinte, spuse el încet-. Cum de-am fost în stare?" Era uimit şi scîrbit de fapta sa. „De ce pumnezeu nu-mi dă pace? De ce nu vrea să priceapă?" Din nou se simţi cuprins de o furie slabă şi inutilă.
Odinioară dorise altceva. Odinioară, singura lui ambiţie fusese să nu fie lăsat în pace. încurajase dragostea lui Marjorie. îşi aminti căsuţa dintre dealurile golaşe, unde luni de zile .locuiseră singuri. Ce perspectivă aveau asupra ţinutului Berkshire! Din păcate, satul cel mai apropiat se afla la trei kilometri. Ce greu atîrna rucsacul plin de alimente! Şi ce noroi cînd ploua! Şi găleata care trebuia scoasă din puţ! Puţul avea peste treizeci de metri adîncime. Nici măcar în momentele cînd nu se îndeletnicea cu treburi obositoare, cum ar fi fost scosul apei din fîntînă, nu se simţise cu adevărat mulţumit. Fusese oare fericit alături de Marjorie — atît de fericit cît îşi închipuise şi cum s-ar fi cuvenit în acele împrejurări? Lucrurile urmau să se desfăşoare ca în
• îşi aminti vorbele cumnatului său, Philip Quarles, într-o seară, cînd discutaseră despre poezie:
— Arta nu trebuie luată
— Nici chiar dacă dragostea este adevărată? întrebase Walter.
lt; — Riscă să devină prea adevărată. Pură ca apa distilată. Adevărul pur e nefiresc, e o abstracţie fără
corespondent în lumea reală. în natură întîlneşti permanent o mulţime de impurităţi amestecate cu adevărul esenţial. Arta emoţionează tocmai fiindcă respinge impurităţile vieţii adevărate. Nici o orgie autentică nu excită ca un roman pornografic. într-o carte de Pierre Louys2 toate fetele sînt tinere şi au un corp perfect. Nimeni nu sughiţe, nimănui nu-i miroase gura, nimeni nu-i 1 Poem filozofic de Percy Bysshe Shelley (1792—1882), conţinînd o expunere şi o apărare a dragostei libere între
„sufletele complimentare".
11
obosit, plictisit, nimeni nu-şi aminteşte brusc de facturi neachitate sau de scrisori de afaceri rămase fără răspuns, ca să întrerupă astfel clipele de mare fericire. Arta îţi provoacă o senzaţie, un gînd, un sentiment în stare pură, vreau să zic pură din punct de vedere chimic, nu moral, adăugase el rîzînd.
— Dar în
— E adevărat, dar din punctul de vedere al chimistului, poemul e la fel de pur. Cum e sonetul acela de Shakespeare?
— Şi-aşa mai departe. Ai luat prea în serios pe poeţi şi uite ce ^a întîmplat. Să-ţi fie învăţătură de minte.
Fireşte, Philip avusese dreptate. Lunile petrecute în acea căsuţă n-avuseseră nimic comun cu
Rafinamentele ei, de pildă, aerul distant de femeie virtuoasă, diafană şi spiritualizată — toate astea, văzute de la distanţă şi teoretic, păreau admirabile. Ce se întîmpla însă cînd te apropiai şi treceai la fapte? Se îndrăgostise de aerul ei virtuos, de spiritualitatea ei rafinată, cultă şi diafană, se îndrăgostise şi de nefericirea ei, căci Carling, soţul lui Marjorie, era un tip imposibil. Mila făcuse din Walter un cavaler în slujba celor oropsiţi. îşi închipuise că dragostea înseamnă discuţii, că e o comunitate şi o camaraderie spirituală. Pe vremea aceea avea doar douăzeci şi trei de ani şi era de mare puritate, acea puritate a adolescenţei cînd dorinţele sexuale se răzvrătesc.
Tocmai absolvise Universitatea din Oxford, îndopat de poezie şi de elucubraţiile filozofilor şi misticilor. Iată
adevărata dragoste.
1 Shakespeare,
2 Poem de Alferd de Vigny (1797—1863) dedicat vieţii liniştite şi idilice în mijlocul naturii.
12
Relaţiile sexuale nu contau, erau inevitabile, deoarece, din nenorocire, fiinţele omeneşti aveau un corp ce trebuia ţinut în frîu, pe cît posibil. Marea lui puritate ca şi impulsurile înflăcărate ale tinereţii, îndrumate în mod artificial spre imitarea purităţii îngereşti, îl făcuseră să admire puritatea rafinată şi calmă care, în cazul lui Marjorie, se datora unei răceli fireşti şi unei vitalităţi congenital scăzute.
— Eşti atît de bună, îi spusese el. Ţi-e atît de uşor să fii bună. Aş vrea să fiu la fel de bun ca tine.
Dorinţa lui echivala, fără ca să-şi dea seama, cu aceea de a fi pe jumătate mort. Aerul lui timid, sfios şi de o adîncă sensibilitate, ascundea o vitalitate puternică. îi venea greu, de fapt, să fie bun ca Marjorie.
încercase totuşi. între timp, îi admirase bunătatea şi puritatea. Devotamentul şi admiraţia ei îl emoţionaseră şi îl măguliseră — cel puţin pînă în clipa cînd bunătatea ei începuse să-l plictisească, să-l scoată din sărite.
îndreptîndu-se spre staţia de metrou Chalk Farm îşi aminti deodată o discuţie a tatălui său cu un şofer italian despre dragoste. (Bătrînul Bidlake avea un adevărul talent să-i facă pe oameni să vorbească, fie ei servitori sau chiar muncitori. Walter îl invidia pentru acest dar.) „Unele femei, spunea şoferul, sînt ţepene ca un garderob.
anecdote! „Ce folos că e drăguţă, dacă trebuie să strîngi în braţe un garderob drăguţ? Ce sens are, pentru numele lui Dumnezeu?" (Iar Marjorie, reflectă 'Walter, nici măcar nu era drăguţă.) „Mie îmi plac, spunea şoferul, altfel de femei, chiar dacă sînt urîte. Iubita mea, mărturisise el, e altfel.^1
interveneau impurităţi sexuale) nu-i plăcea prea mult tipul de femeie-garderob. De la depărtare şi teoretic, puritatea, bunătatea şi spiritualitatea rafinată arătau admirabil. Dar la apropiere, şi în contact direct, erau mai puţin atrăgătoare. -Iar cînd mai aparţineau şi cuiva care nu te atrage, atît devotamentul cît şi admiraţia măgulitoare deveneau insuportabile. O urî confuz pe Marjorie pentru răceala, răbdarea şi aerele ei de martiră. Dragostea pentru Lucy avea ceva nebunesc şi neruşinat. Marjorie în schimb era foarte diafană şi pe jumătate moartă. Pe de o parte avea o scuză, de pe aWeTa de neiertat. Ultima alternativă i se păru mult mai gravă. Instinctele sexuale erau josnice, nedemne. Ce putea fi mai jalnic şi mai
13
nedemn decît o astfel de clasificare: femei-dulap sau draci de femei? Avu impresia că aude rîsul copios, senzual al tatălui său. îngrozitor! întreaga viaţă conştientă a lui Walter se orientase într-o direcţie contrară celei a tatălui său, opusă senzualităţii frivole şi exuberante a bătrînului. Conştiinţa îl împinse întotdeauna spre mama sa, spre puritate, rafinament şi spirit. Dar, cel puţin, jumătate din sînge provenea de la tatăl său. Acum însă cei dpi ani de convieţuire cu Marjorie îl dezgustaseră complet de virtutea frigidă, provocîndu-i o silă cumplită, deşi se ruşina de sentimentele lui faţă de ea şi de presupusele sale porniri bestiale, cum ar fi fost, de exemplu, dragostea pentru Lucy. Dacă Marjorie l-ar fi lăsat în pace! Dacă nu i-ar mai pretinde să-i răspundă la dragostea ei neîmpărtăşită, cu care continua să-l asalteze! Dacă ar înceta cu devotamentul ei îngrozitor! Ar putea atunci să-i acorde prietenia lui —
căci ţinea cu adevărat la ea. Marjorie era bună şi amabilă, credincioasă şi sinceră. Ar fi fost fericit să
aibă, în schimb, prietenia ei. Dragostea ei îl înăbuşea'. Iar cînd Marjorie, închipuindu-şi că luptă
împotriva celeilalte femei se folosea chiar de armele acesteia şi, înfrîngîndu-şi frigiditatea virtuoasă, încerca să-l recucerească cu ajutorul unor săruturi înfocate — ei bine, era ceva înfiorător, absolut înfiorător.
Pe deasupra, îşi continuă Walter reflecţiile, Marjorie îl cam plictisea cu seriozitatea ei greoaie şi lipsa ei de sensibilitate. De fapt, era cam proastă, cu toată cultura ei şi poate chiar din cauza- ei. E drept, avea o cultură autentică, ,citise cărţi, le ţinea minte. Dar pricepuse ceva? Putea, pare, să le priceapă?
Observaţiile cu care întrerupea lungile, foarte lungile ei tăceri, acele observaţii docte şi serioase, erau plate, lipsite de haz, de fineţe. Bine făcea că tăcea, căci tăcerea e plină de adîncă înţelepciune şi de spirit, întocmai ca blocul de marmură nesculptat încă de mîna unui mare artist. Cei ce tac nu îşi trădează gîndurile. Marjorie avea talentul de a şti să asculte cu atenţie şi înţelegere. Cînd ieşea din tăcerea ei, jumătate din cuvintele rostite erau citate, căci Marjorie avea memorie bună şi căpătase obiceiul de a învăţa pe dinafară maxime celebre sau pasaje remarcabile. Lui Walter îi trebuise multă
vreme ca să descopere platitudinea patetică şi prostia masivă care întovărăşea tăcerile şi citatele ei. Dar cînd o descoperise era prea tîrziu.
Se gîndi la Carling. Un beţivan, unjyy^t. Trăncănea toată vremea despre veşminte preoţeşti, sfinţi şi imaculata concepţie, iar pe de altă parte se îmbăta de te apuca scîrba. Dacă nu i-ar fi provocat o silă
atît de groaznică, şi n-ar fi făcut un infern din
14
viaţa lui Marjorie, ce s-ar fi întîmplat? Walter îşi imagină libertatea lui. Nu i s-ar fi făcut milă şi nu s-ar fi îndrăgostit de Marjorie. îşi aminti ochii ei roşii şi umflaţi de plîns după unul din acele scandaluri oribile cu Carling. Ce porc împuţit! „Ce s-ar fi întîmplat cu mine?" se întrebă Walter deodată.
Ştia că în momentul cînd mchisese uşa, Marjorie izbucnise în plîns. Carling, cel puţin, avea scuza beţiei. „Iartă-i, Doamne, fiindcă nu ştiu ce fac." Walter nu se îmbăta niciodată. Era sigur că în clipa aceea Marjorie plîngea.
„Ar trebui să mă întorc", îşi spuse el. Iuţi pasul, pînă ce ajunse aproape să alerge pe stradă. Fugea de conştiinţa lui şi în acelaşi timp de grăbea să ajungă la femeia dorită.
„Ar trebui să mă întorc, asta ar trebui."
îşi continuă însă grătfit drumul, urînd-o din tot sufletul, tocmai fiindcă o făcuse atît de nefericită.
Un om care se uita la vitrina unei tutungerii se dădu brusc îndărăt pe cînd trecea Walter; se ciocniră
violent.
— Scuzaţi, spuse Walter, mecanic, văzîndu-şi mai departe de drum şi fără să se uite înapoi.
— Nu te uiţi pe unde mergi? răcni furios cetăţeanul în urma lui. Ce, eşti de capul tău? Te grăbeşti de parc-ai fi cîştigat la curse.
Două haimanale de pe stradă izbucniră într-un hohot de rîs fioros şi batjocoritor.
— Hei, tu ăla cu ţilindru, continuă dispreţuitor cetăţeanul, cuprins de ură faţă de domnul în haine de seară.
Walter ar fi trebuit să se întoarcă şi să-i închidă gura cu un răspuns şi mai violent. Tatăl său l-ar fi dat gata cu o scurtă replică. Lui Walter însă nu-i rămînea decît fuga. îi era groază de scandaluri şi se temea de oamenii vulgari. înjurăturile cetăţeanului se pierdură în urma lui.
„Ce odios!" se cutremură el. Se întoarse cu gîndul la Marjorie.
„De ce Dumnezeu nu e înţelegătoare? Măcar puţin înţelegătoare. De-ar avea măcar o ocupaţie cu care sâ-şi piardă timpul."
• Nenorocirea lui Marjorie era că avea la dispoziţie prea mult timp liber ca să se gîndească. Prea mult timp ca să se gîndească la ea. în fond, el era vinovat, el o făcuse să renunţe la ocupaţia ei, el o obligase să i se devoteze în exclusivitate. gt; Cînd o cunoscuse era asociată la o prăvălioară de artă decorativă.
Unul din acele magazine ce înfloresc în cartierul Kensington şi reprezintă o ocupaţie demnă pentru o doamnă din societate — un amestec de artă şi amatorism. Abajururile, compania 15
tinerelor care pictau şi mai ales devotamentul pentru doamna Cole, asociata principală, compensau în ochii lui Marjorie o căsătorie nefericită. îşi crease o mică lume a ei, departe de Carling; o lume feminină, amintind într-un fel de un pension, unde flecărea despre rochii şi magazine, bîrfea, şi contractase ceea ce elevele numeau „o pasiune" pentru o femeie mai în vîrstâ; pe de altă parte îşi închipuia că efectuează partea ei din munca omenirii, slujind cauza Artei.
Walter o convinsese să renunţe la toate. întîmpinase totuşi unele dificultăţi, căci pentru Marjorie fericirea de a fi devotată doamnei Cole, pentru care avea o slăbiciune, compensa aproape toate nenorocirile îndurate alături de soţul ei. Carling însă se dovedise greu de înlocuit prin doamna Cole.
Wălter îi oferise lui Marjorie ceea ce asociata ei nu îşi putea permite şi, evident, nici nu intenţionase—
un cămin, protecţie şi un ajutor bănesc. Pe lîngă asta, Walter era bărbat, şi, conform tradiţiei, un bărbat trebuia iubit chiar dacă, aşa- cum constatase Walter, nu-ţi plac bărbaţii cu adevărat şi eşti atrasă în mod firesc spre compania femeilor. (Din nou, influenţa literaturii. îşi aminti părerile lui Philip Quarles despre urmările dezastruoase ale artei asupra vieţii.) Da, era bărbat, dar un bărbat complet diferit de ceilalţi, după spusele repetate la infinit ale lui Marjorie. Pe atunci acceptase această apreciere ca o distincţie măgulitoare. Să fi fost oare aşa? Walter se îndoia. Oricum, atunci Marjorie îl considerase
„altfel" şi reuşise o dublă lovitură: găsise un bărbat care totuşi, nu era bărbat. Fermecată de insistenţele lui Walter, sătulă de brutalităţile lui Carling, Marjorie consimţise să părăsească prăvălioara şi în acelaşi timp pe doamna Cole, pe care Walter nu o putea suferi, spunînd despre ea că e personificarea tiranică, nemiloasă şi exploatatoare a voinţei feminine.
— Eşti prea talentată ca să faci pe tapiţerul amator, o lăudase el pe Marjorie, convins pe atunci sincer de capacităţile ei intelectuale.
Avea să-l ajute, nu ştia deocamdată cum, în munca de creaţie literară, sau, de ce nu, să scrie şi ea. Sub înrîurirea lui se apucase să aştearnă pe hîrtie eseuri şi nuvele, evident, foarte proaste. După ce o încurajase, Walter deveni mai prMgnt, şi nu-şi mai exprimă părerea asupra eforturilor ei. încurînd, Marjorie părăsi aceste preocupări nefireşti şi inutile. Rămase doar cu Walter, care deveni raţiunea ei de a exista, temelia pe care se clădise întreaga ei viaţă. Această temelie începea să se surpe.
„Dacă m-ar lăsa în pace!" se gîndi Walter.
16
Coborî să ia metroul. La intrare un om vindea ziarele de seară.
„Ticăloşii", îşi spuse Walter în timp ce citea. Lectura îi stîrni entuziasm şi simpatie faţă de obiectul atacului, precum şi o ură, ce-l umplea de satisfacţie, împotriva capitaliştilor şi a reacţionarilor.
Barierele individualităţii erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite. Stăpînit de plăcerea luptei politice, Walter simţi cum creşte, devenind, ca să spunem aşa, mai mare decît era
— mai mare şi mai simplu.
„Ticăloşii", repetă el în minte, gîndindu-se la exploatatori şi la monopolişti.
în staţia Camden Town un bătrînel pricăjit, cu o batistă roşie legată în jurul gîtului, se aşeză alături.
Pipa bătrînului duhnea atît de înăbuşitor încît Walter se uită prin vagon ca să vadă dacă nu-şi poate găsi alt loc. întîmplător, mai erau locuri libere. Plecarea de lîngă bătrînelul cu pipa rău mirositoare ar fi putut să pară însă un act ostentativ. Cetăţeanul ar fi fost în stare să-l apostrofeze. Fumul acru îi înţepa gîtlejul; tuşi.
„Trebuie să râmîi credincios gusturilor şi instinctelor tale", obişnuia Philip Quarles să spună. O
filozofie cu o bază temeinică trebuie să slujească oare la raţionalizarea sentimentelor? Dacă n-ai avut niciodată o experienţă religioasă e o nebunie să crezi în Dumnezeu. E ca şi cum ai spune că-ţi plac stridiile, deşi îţi fac rău cînd le mănînci.
Un iz de sudoare stătută urcă spre nările lui Walter, o dată cu duhoarea mahorcii. „Socialiştii spun că e vorba de o naţionalizare, citi el în ziar, dar noi avem un nume mai scurt şi mai simplu pentru ceea ce îşi propun ei:
parte; ar fi dorit să poată iubi pe cei exploataţi şi să urască din tot sufletul pe exploatatorii înstăriţi. Dar gusturile şi instinctele sînt accidente şi nu principii veşnice. Dar dacă principiile axiomatice nu constituie şi premisele tale personale şi majore...?
Deodată se văzu la vîrsta de nouă ani, plimbîndu-se cu mama lui pe pajiştile de lîngă Gattenden.
Aveau în mînă cîte un
17
buchet de aglice. Trebuie să fi fost pe lîngă Batt's Corner, căci doar pe acolo creşteau aglice.
— Să ne oprim o clipă şi să-l vizităm pe sărmanul Wetherington, spusese mama lui. E rău bolnav. Bătuse apoi la uşa căsuţei acestuia.
Wethrington fusese ajutor de grădinar la conac, dar de o lună de zile nu mai lucra. Walter şi—1
amintea ca pe un om slab şi palid, scuturat de tuse şi foarte ursuz. Nu-l prea interesase Wetherington.
O femeie le deshiseseTîşa.
— Bună ziua, doamnă Wetherington. Intraseră.
Wetherington zăcea în pat, proptit în perne. Faţa lui arăta îngrozitor. Din fundul orbitelor cavernoase te fixa o pereche de ochi imenşi, cu pupilele foarte dilatate. întinsă pe oasele puternic reliefate pielea era albă şi cleioasă de sudoare. Dar mai îngrozitor decît faţa arăta gîtul, neverosimil de subţire. Din mînecile cămăşii de noapte ieşeau două beţe noduroase, braţele, cu o pereche de mîini scheletice şi uriaşe fixate ca ghearele unei greble de coadă. Şi ce miros în camera bolnavului! Ferestrele erau închise ermetic, iar într-o sobiţă ardea focul. Aerul se încinsese şi devenise greu din cauza miasmelor oribile răspîndite de răsuflarea lîncedă şi de duhoarea trupului bolnav — un i^ stătut şi tejjace, învîrtoşat îndelung în căldura apăsătoare şi dezgustător ae dulceag. Un miros nou, brutal, oricît de fetid, n-ar fi puţit mai rău. Aerul îmbîcsit, răscopt, dulceag şi putred al odăii bolnavului făcea şederea insuportabilă. Walter se cutremura şi acum cînd îşi aducea aminte. Aprinse o ţigară ca să-şi dezinfecteze memoria. Crescuse obişnuit cu băile zilnice şi cu geamurile deschise. Cînd l-au dus prima dată la biserică, copil fiind, i s-a făcut rău din cauza aerului închis şi a mirosului oamenilor. A trebuit să fie scos imediat de acolo. Mama lui nu l-a mai luat cu ea a doua oară. „Probabil c-am fos crescuţi prea igienic şi aseptic", îşi spuse el. La ce slujeşte o educaţie din care rezultă numai greaţă faţă de tovărăşia celorlalţi oameni, a fraţilor tăi? Ar fi voit să-i iubească. Dragostea nu înfloreşte însă într-o atmosferă care-i provoacă celui îndrăgostit o imensă scîrbă.
în camera de boală a lui Wetherington însuşi sentimentul de milă înflorea greu. în timp ce mama lui vorbea cu muribundul şi soţia acestuia, Walter, aşezat pe scaun şi trăgînd în piept prin buchetul de aglice aerul cald şi greţos, se uita scîrbit dar şi fascinat de oroare la scheletul înfricoşător din pat. Pînă
şi prin parfumul proaspăt şi îneîntător al aglicelor răzbătea mirosul greoi din camera bolnavului.
Aproape că nici nu i se făcuse
18
milă, ci numai spaimă, frică şi greaţă. Nici cînd doamna Wetherington începu să plîngă, întorcîndu-şi faţa ca bolnavul să nu-i vadă lacrimile, Walter nu se simţi cuprins de milă, ci mai degrabă stingherit şi prost dispus. Spectacolul durerii ei îl îndemna să scape de acolo cît mai curînd, să iasă din camera înfiorătoare în aerul liber şi curat, la lumina soarelui.
Amintindu-şi acele sentimente se ruşina. Aşa simţise însă pe atunci şi tot aşa continua să simtă şi acum.f „Trebuie să râmîi credincios instinctelor tale. Trebuie să te împotriveşti celor rele".' Dar asta nu era atît de uşor. Bătrînelul de alături îşi aprinse pipa din nou. Walter îşi aminti că acasă la Wetherington îşi ţinuse din răsputeri răsuflarea ca să nu respire aerul stricat. Trăgea aer în piept prin aglice, număra pînă la patruzeci, lăsa aerul să iasă, apoi aspira din nou. Bătrînelul se aplecă şi scuipă
iar. „Ideea potrivit căreia naţionalizarea va atrage după sine bunăstarea muncitorilor e total eronată. în ultimii ani, contribuabilul a simţit pe pielea lui ce înseamnă controlul birocratic. Dacă muncitorii îşi închipuie..." închise ochii şi revăzu camera bolnavului. Cînd venise momentul să-şi ia rămas bun, strînsese mîna scheletică ce zăcea inertă pe cearşaf; îşi strecurase degetele pe sub degetele moarte şi osoase, ridicase o clipă mîna, apoi îi dăduse drumul.
Mîna fusese rece şi umedă. întorcîndu-se cu spatele, se ştersese pe furiş de haină. Eliberase, printr-un suspin adînc răsuflarea prea mult reţinută şi aspirase din plin aerul greţos. Fusese ultima oară cînd trebuise să tragă acel aer în piept, căci mama lui se şi îndreptase spre uşă. Micuţul ei pechinez se zbenguia în jurul ei, lătrînd.
— Fii cuminte, T'ang! spusese cu vocea ei frumoasă, şi limpede. Era poate singura persoană din Anglia, reflectă el, care pronunţa cu adevărat apostroful în cuvîntul T'ang. -, Se înapoiaseră. acasă pe jos, de-a lungul unei poteci, care străbătea pajiştile. T'ang, o apariţie fantastică
şi neverosimil de mică, asemeni unui balaur chinez, fugea înainte, sărind uşor peste ceea ce el îşi închipuia a fi obstacole uriaşe. Coada pufoasă îi flutura în vînt. Uneori, cînd iarba era prea înaltă făcea sluj pe poponeţul turtit, ca şi cum ar fi cerşit
Sub cerul luminos şi uşor înnorat, Walter se simţise ca un prizonier graţiat. Alergase, strigase. Mama lui mergea încet, păstrînd tăcerea. Din cînd în cînd se oprea şi închidea ochii. Avea acest obicei cînd era gînditoare sau nedumerită. Era deseori nedumerită, reflectă Walter, zîmbind melancolic.
19
Sărmanul Wetherington trebuie să fi constituit o mare nedumerire pentru ea. îşi aminti că se opriseră
de multe ori în drumul spre casă.
— Hai mai repede, mama. strigase el nerăbdător, o să întîrziem la ceai.
Bucătăreasa le pregătise cornuleţe la ceai: mai rămăseseră de ieri cîteva felii de cake cu prune şi un borcan proaspăt deschis, cu dulceaţă de cireşe
„Trebuie să rămîi credincios gîndurilor şi instinctelor tale". Accidentul naşterii hotărîse însă pentru el.
Dreptatea era veşnică; mila şi dragostea frăţească erau sentimente frumoase, în ciuda pipei bărînelului şi a camerei de boală a lui Wetherington. Erau frumoase tocmai din cauza acestor lucruri. Metroul îşi încetini mersul. Staţia Leicester Square. Păşi pe platformă şi îşi croi drum spre lifturile metroului.
„Premisa personală cea mai importantă, îşi spuse el, este greu de negat; cum e la fel de greu de crezut într-o premisă importantă care nu e personală, oricît ar fi ea de excelentă. Onoarea, fidelitatea sînt lucruri bune." Dar premisa personală cea mai importantă a filozofiei lui prezente era că Lucy Tantamount rămînea cea mai frumoasă, cea mai atrăgătoare..
— Biletele, vă rog!
Dezbaterea interioară ameninţa să reînceapă. O reprimă cu h.otărîre. Liftierul trînti uşile. Ascensorul începu să urce. Ajuns în stradă. Walter chemă un taxi.
— Palatul Tantamount, în Pali Mall.
Capătul răsăritean al străzii Pail Mall e bîntuit pe furiş de trei fantome italiene. Bogăţia Angliei recent industrializate, precum şi entuziasmul şi geniul arhitectural al lui Charles Barry1 le-au înviat din trecutul lor şi din ţinuturile de baştină însorite.
impresiile pe care i Ie-a lăsat casa proiectată de Raphael pentru familia Pandolfini. Iar între cele două
cluburi, se înalţă cu un aer de severitate clasică, tristă ca o puşcărie şi înnegrită de funingine, o versiune de proporţii mai reduse (deşi încă enorme) a Cancellariei2. E palatul Tantamount.
Sir Charles Barry i-a desenat planurile în 1839. Vreo doi ani au lucrat la el o sută de muncitori.
Cheltuielile au fost achitate de cel de al treilea marchiz Tantamount. Sumele erau imense, dar suburbiile din Leeds şi Sheffield începuseră să se extindă peste ţinuturile furate de la mănăstiri cu trei sute de ani în urmă de strămoşii marchizului. Biserica catolică în spiritul Sfîntului Duh a predicat, pe baza scrierilor sfinte şi a vechilor tradiţii ale părinţilor bisericii, existenţa Purgatoriului şi ideea că
sufletele închise acolo sînt ajutate de rugăciunile bincredincioşilor, dar mai -ales de sacrificiile oferite altarului.' Oamenii bogaţi şi cu o conştiinţă încărcată îşi lăsaseră prin testament călugărilor pămîntul, pentru ca sufletul să le scape mai repede din Purgatoriu. Henric al VlII-lea rîvnise la o nevastă tînără şi îşi dorise un fiu, dar Papa Clement al VH-lea, influenţat de verişoara fiicei primei neveste a lui Henric, n-a voit să-i acorde divorţul. Mînăstirile au fost în consecinţă secularizate» Mii de cerşetori, de nevoiaşi şi de schilozi au murit de foame în condiţii
1 Arhitect englez (1795—1860). A construit clădirea Parlamentului ia Londra. ■ ■ ' 2 Palat renascentist ridicat la Roma între 1498—1517.
21
îngrozitoare. Familia Tantamount a pus însă mina pe ţinuturi vaste cu ogoare, păduri şi păşuni. Cîţiva ani mai tîrziu, sub Eduard al Vl-lea, au mai furat şi averea a două licee întreţinute pînă atunci de biserică. Copiii au rămas fără învăţătură de carte pentru ca familia Tantamount să se îmboţească.
Pentru a obţine un profit cît mai mare şi-au lucrat pămîntul pe baze ştiinţifice. Contemporanii îi considerau drept „oameni care îşi duc existenţa ca şi cum n-ar exista un Dumnezeu, oameni care vor să
pună stăpînire peste toate, să nu lase nimic altora, şi veşnic nemulţumiţi". Din amvonul catedralei Sf.
Paul, Lever1 i-a acuzat „că au pîngărit numele Domnului şi au transformat bunăstarea generală într-o mizerie generală". Familia Tantamount nici nu s-a sinchisit. Pămîntul le aparţinea^ iar banii veneau cu regularitate. *
Semănatul, creşterea şi seceratul recoltei se desfăşurau neîntrerupt. Vitele se înmulţeau, erau îngrăşate şi trimise la abator. Plugarii, ciobanii şi văcarii munceau din răsputeri din zori şi pînă seara, ani de-a rîndul, pînă la moarte. îi înlocuiau copiii lor. Un Tantamount urma unui alt Tantamount. Regina Elizabeta i-a făcut baroni, sub Carol al II-lea au devenit viconţi, sub domnia lui William şi Mary au ajuns conţi, iar sub George al II-lea marchizi. Se căsătoreau numai cu moştenitoare bogate — zece mile pătrate în Nottinghamshire, cincizeci de mii de lire, două străzi în cartierul Blooomsbury, o jumătate de fabrică de bere, o bancă, o plantaţie cu şase sute de sclavi în Jamaica. între timp, oameni de origine umilă inventau maşini care fabricau obiecte mai repede decît dacă ar fi fost făcute cu mîna.
Satele se transformau în orăşele, iar orăşelele în centre mari. Pe fostele păşuni şi ogoare ale familiei Tantamount se clădeau case şi fabrici. Sub iarba pajiştilor, oameni pe jumătate goi sfredeleau straturile de cărbune negru şi strălucitor. Copiii mici şi femeile trăgeau vagonetele pline. Găinaţul a zeci de mii de generaţii de pescăruşi a fost adus pe mare din Peru pentru a fertiliza cîmpiile, recolta creştea şi noile guri avură ce mînca. Ani de-a rîndul, familia Tantamount se îmbogăţi tot mai mult, în timp ce sufletele contemporanilor cuvioşi de pe vremea Prinţului negru2, lipsite de ajutorul sacrificiilor oferite altarului, 1
2
22
continuau desigur să se zvîrcolească în focul etern al Purgatoriului. Banii care, folosiţi cum trebuie, ar fi putut să
le scurteze osînda în flăcări, au servit, printre altele, la ridicarea în Pali Mall a unei copii a Cancellariei papale.
Interiorul palatului Tantarriount se caracterizează prin aceleaşi trăsături nobil romane ca şi faţada. în jurul unei curţi interioare centrale se ridică două rînduri de arcade deschise, avînd deasupra o mansardă luminată de ferestre mici şi pătrate. Curtea interioară, însă, în loc să fie lăsată deschisă sub bolta cerului, e dominată de un acoperiş de sticlă, care o transformă într-o imensă sală, de înălţimea întregii clădiri. Arcadele şi galeria îi conferă un aspect foarte nobil, deşi sala e prea mare, prea publică pentru a putea fi folosită prea des, şi seamănă rriai degrabă cu un bazin de înot sau cu un patinoar. în această seară, însă, existenţa ei îşi găsea justificarea. Lady Edward Tantamount dădea una din seratele ei muzicale. Pe scaune se aflau numeroşi invitaţi iar în spaţiul arhitectural gol, de deasupra, vibrau complicate acorduri muzicale.
— Ce pantomină! se adresă bătrînul John Bidlake gazdei sale. Dragă Hilda, trebuie neapărat s-o priveşti.
— Ssst! protestă Lady Edward în dosul evantaiului din pene de struţ. Nu-i frumos să înrerupi muzica şi, în afară
de asta, fii sigur că mă uit.
Şoaptele ei aveau accentul limbii engleze vorbite în colonii, iar „r"-ul din cuvîntul „întrerupi" se rostogolea în fundul gîtului; Lady Edward se născuse la Montreal, din mamă franţuzoaică, în 1897 „Asociaţia Britanică" se întrunise în Canada. Lordul Edward Tantamount ţinuse în cadrul secţiei de biologie o conferinţă foarte apreciată.
Profesorii afirmaseră că e „un tînăr' care va ajunge departe". Pentru cei care nu erau profesori, un Tantamount, multimilionar, putea fi considerat că a şi ajuns departe. Aceasta era şi părerea hotărită ă Hildei Sutton. în timpul şederii la Montreal, Lordul Edward fusese oaspetele tatălui Hildei. Fata se folosise de prilej. „Asociaţia Britanică" se înapoiase în Anglia, Lordul Edward, rămăsese însă în Canada.
— Te rog să mă crezi, mărturisise odată Hilda unei prietene, niciodată nu m-a interesat atît de mult osmoza ca atunci cînd l-am întîlnit pe soţul meu.
Pasiunea ei pentru osmoză trezise interesul Lordului Edward, care îşi dăduse seama de un lucru neobservat pînă
atunci, şi anume că Hilda era extrem de drăguţă. Hilda, la rîndul ei, ştia, ca femeie, ce trebuie să facă. Sarcina nu-i era grea. La cei patruzeci de ani ai săi, Lordul Edward rămăsese, în toate
. 23
domeniile, cu excepţia celui intelectual, un fel de copil. în laborator, la masa de scris, avea vîrsta ştiinţei.
Sentimentele, intuiţiile şi instinctele erau ale unui copil. Irţertâ, o mare parte a fiinţei spirituale nu i se dezvoltase niciodată. Lordul Edward rămăsese yn fel de copil, dar obiceiurile lui copilăreşti căpătaseră impurităţile a patruzeci de ani de existenţă. Hilda îl ajutase să-şi depăşească timiditatea ce-l paraliza ca pe un băieţel de doisprezece ani, şi de fiecare dată cînd spaima îl împiedica să facă avansurile neceare, ea îi prevenea intenţiile.
Pasiunea lui era copilărească, dar în acelaşi timp violentă, timidă, disperată şi mută. Hilda vorbise pentru amîndoi şi vădise o îndrăzneală plină de discreţie. O mare discreţie, căci opiniile Lordului Fdward în privinţa purtării fetelor tinere erau împrumutate în mare măsură din
— Te asigur, îi spusese ea odată lui John Bidlake, foarte enervată că acesta îşi bătea joc de sărmanul Edward, că
ţin foarte mult la el.
—
Edward se uitase şi îşi văzuse reflectată acolo imaginea corpului gol, cufundat pe jumătate în pernele adînci ale divanului.
— Eşti o bestie, îi spusese ea. Asta nu schimbă cu nimic dragostea mea pentru el.
— Nu schimbă cu nimic nici felul tău aparte de a-l iubi, sînt sigur. Rîsese. — îţi repet, e totuşi bine că...
Hilda îi acoperise gura cu mina. Asta se întîmplase acum douăzeci şi cinci de ani. Hilda era măritată de cinci ani şi împlinise treizeci. Lucy avea patru ani. John Bidtake, la cei patruzeci şi şapte de ani ai săi, se afla în culmea creaţiei şi reputaţiei de pictor. Un bărbat bine, solid, vesel şi nepăsător. Rîdea mult, lucra mult, bea şi -mînca mult, şi era mare amator de fecioare.
— Pictura e o ramură a senzualităţii, răspundea el celor ce-i reproşau viaţa pe care o duce. Nu poţi picta un nud dacă n-ai învăţat pe dinafară corpul omenesc cu mîinile, cu buzele şi cu propriul tău corp. Eu iau arta în serios.
Studiile preliminare nu
24
mă obosesc niciodată. Din cauza -rînjetului, pielea feţei i se încreţea în jurul monoclului, iar ochii îi scăpărau, ca ai unui satir glumeţ.
John Bidlake revelase Hildei propriul ei corp şi posibilităţile lui fizice. Lordul Edward era doar un fel de copil, fosila unui copil, conservată în trupul unui om matur şi corpolent. în laborator înţelegea din punct de vedere intelectual fenomenele sexuale, dar în practică şi pe planul emoţiilor, rămăsese un copil din epoca reginei Victoria, fosilizat, conservat intact, cu toate timidităţile copilăreşti fireşti şi cu toate ideile fixe împrumutate de la două mătuşi, prea iubite şi foarte virtuoase fete bătrîne, care îl crescuseră în locul mamei lui, care murise. O dată cu bizareriile domnilor Pickwick şi Micawber preluase şi uimitoarele lor principii şi prejudecăţi. îşi iubea tînăra soţie, aşa cum putea să iubească un copil-fosilă în 1870, cu timiditate, şi scuzîndu-se tot timpul; se scuza pentru manifestările de dragoste, pentru corpul lui, pentru corpul ei. Evident, fără multe cuvinte, căci copilul-fosilă era mut din cauza timidităţii; ignora şi simula pe tăcute pasiunea carnală, care, cel puţin în' ce-l privea, nici nu exista, de fapt. Dragostea lui constituia o lungă şi tacită scuză, şi fiind doar o scuză devenea .condamnabilă.
Dragostea trebuie să-şi găsească justificarea printr-o afinitate fizică şi spirituală, prin emoţia căreia îi dă naştere, prin legătura afectivă sau plăcerea pe care le creează. Dacă are nevoie de o justificare dinafară, devine un lucru lipsit de sens.
John Bidlake nu-şi cerea scuze pentru dragostea pe care o avea de oferit. Din punctul lui de, vedere, dragostea se justifica în întregime prin ea însăşi. Avînd instinctele sexuale sănătoase, făcea dragoste simplu, natural, cu voluptatea animalică şi fericită a unui copil al naturii.
— Să n-ai pretenţia să discut cu tine despre stele, crini imaculaţi sau cosmos, spunea el. Nu mă
interesează. Nu cred în ele~"Eu cred în... Iar limbajul lui devenea ceea ce, printr-o convenţie misterioasă, s-a decretat a fi de netipărit.
O dragoste fără pretenţii, calmă, firească; şi prin urmare fericită — un fel de senzualitate decentă, sinceră şi entuziastă. Pentru Hilda, care nu cunoscuse în amor decît scuzele timide ale unui copil-fosilă, dragostea lui John Bidlake constituise o revelaţie. Sentimentele moarte renăscuseră. Se descoperise pe sinT'cu pasiune. Dar nu cu prea multă pasiune. Nu îşi pierduse niciodată capul. Căci dacă şi-ar fi pierdut capul, ar fi pierit o dată cu el palatul Tantamount, milioanele familiei Tantamount Şi titlul nobiliar al marchizilor Tantamount. Nu avea deloc intenţia să le piardă, aşa că mintea îi rămăsese limpede şi
25
raţională. Ţinuse capul sus, lucidă, ştiind ce vrea, mîndră şi ferindu-se de pasiunile tumultuoase — o stîncă deasupra valurilor. încercase mari satisfacţii în dragoste, dar niciodată în detrimentul situaţiei sociale. Era în stare să-şi contemple, detaşată, propriile satisfacţii; mintea ei clară şi voinţa de a-şi menţine situaţia socială rămăseseră în afara şi deasupra agitaţiilor senzuale. John Bidlake aproba talentul deosebit cu care Hilda ştia să se descurce.
— Slavă Domnului, Hilda, îi spusese el deseori, că eşti o femeie deşteaptă.
Femeile cărora nu le pasă de nimic şi se dedică exclusiv dragostei sînt o mare pacoste. Bildake o ştia prea bine, dintr-o experienţă personală. îi plăceau femeile; dragostea era o satisfacţie de care nu te puteai lipsi, dar nici o femeie nu merita să te vîri de dragul ei în complicaţii plictisitoare şi nici să-ţi ratezi viaţa pentru ea. Cu femeile proaste, care luau dragostea prea în serios, John Bidlake era nemilos de crud. Principiul său: „totul pentru dragoste" se înfrunta cu: „orice pentru o viaţă iiniştită". Din această dispută ieşise întotdeauna victorios. Luptînd pentru o viaţă liniştită nu se dăduse în lături de la nici un act, oricît de îngrozitor.
Hilda Tantamount iubea la fel de mult ca şi John Bidlake viaţa liniştită. Legătura lor ţinuse, destul de agreabil, mai mulţi ani şi se destrămase treptat. Fuseseră îndrăgostiţi nebuneşte şi rămăseseră prieteni buni, un fel de conspiratori, cum îi numeau unii, dar nişte conspiratori maliţioşi, strîns uniţi şi oricînd gata să se distreze pe seama celorlalţi. Acum rîdeau, sau mai degrabă bătrînul John, care nu putea suferi muzica, rîdea de unul singur. Lady Edward încerca să-şi păstreze ţinuta.
— Linişteşte-te odată, îi şopti ea.
— Dar nu pricepi că-i nemaipomenit de caraghios, insistă el.
— Ssst!
— Vezi că vorbesc în şoaptă.
Sîsîitul ei permanent îl scotea din sărite. —: Răgi ca un leu.
— Nu mă pot stăpîni, răspunse el agasat.
Cînd făcea efortul să vorbească în şoaptă, avea convingerea că vocea lui nu era auzită decît de cel căruia i se adresa. Nu-i plăcea să i se spună că se înşală.
— Astari bună, rag ca un leu! bombăni el indignat. Faţa i se lumină brusc din nou. — Ia uită-te, a mai sosit o întîrziată. Facem prinsoare că procedează la fel cu ceilalţi?
— Ssst, repetă Lady Edward.
26
John Bidlake o ignoră. Se uita- în direcţia intrării unde, în prag, ultima dintre întîrziate oscila încă între dorinţa de a se topi discret în masa tăcută a invitaţilor şi sentimentul datoriei mondene de a-şi face cunoscută gazdei prezenţa. Se uita jenată împrejur. Lady Edward îi zîmbi şi o salută peste mulţimea ce le despărţea, făcîndu-i cu capul un semn de bun venit şi înclinînd astfel lunga pană de struţ din păr.
întîrziata îi răspunse cu un zîmbet, îi trimise o bezea, duse un deget la buze făgăduind că va păstra tăcerea, arătă spre un scaun gol în partea opusă a sălii, îşi agită mîinile uşor, cu un gest menit să
exprime scuze fiindcă a întîrziat şi un mare regret că, nu are posibilitatea, date fiind împrejurările, să
vină şi să schimbe cîteva cuvinte cu Lady Edward, apoi fâcîndu-se mică de tot, ca să ocupe cît mai puţin spaţiu, înainta pe vîrful picioarelor, cu o precauţie nemaipomenită, prin gangul dintre scaune, spre locul liber.
Pe Bidlake îl cuprinse o veselie nebună. Repetase întocmai fiecare gest al sărmanei doamne. Bezelele i le înapoiase exagerat, iar la gestul ei de a-şi duce un deget la buze, el îşi acoperise gura cu toată palma.
Maimuţărise gestul de regret, amplificîndu-l grotesc pînă îl transformase într-o disperare caraghioasă.
Iar cînd doamna o luase din loc pe vîrful picioarelor, începuse să numere pe degete, să facă semnele care la Neapole sînt destinate să gonească spiritele rele, şi să-şi bată fruntea cu degetul. Se întoarse triumfător spre Lady Edward.
— Ţi-am spus eu, îi şopti el, şi întreaga-i faţă i se încreţi din cauza efortului de a se stăpîni să nu rîdă.
E ca într-un azil de surdomuţi. Sau ca o conversaţie cu pigmeii din Africa Centrală, îşi deschise gura şi îşi vîrî înăuntru degetul arătător întins; mimă mişcările cuiva care bea dintr-un pahar. — Mi-e foame, spuse el, mi-e foarte, foarte sete.
Lady Edward îşi agită penele de struţ în faţa lui.
între timp orchestra continua să cînte
lucruri măreţe şi nobile; există oameni născuţi regeşte; există cuceritori adevăraţi, stăpîni 27
de fapt ai pămîntului". Dar reflecţia următoare privea acest pămînt, vai! cît de complex şi nemăsurat.
Iată ce zicea în
limpede, hotărît şi fără greş; l-aţi descoperit şi îl deţineţi triumfător. Dar el scapă din strînsoarea voastră şi ia o nouă înfăţişare sub arcuşurile violoncelelor, ca şi în acordurile coloanei de aer tremurătoare a lui Pongileoni." Părţile
Fiecare parte e izolată, de sine stătătoare şi individuală. „Eu am personalitatea mea, afirmă vioara, iar lumea se roteşte în jurul meu." „în jurul meu", cheamă violoncelul. „în jurul meu", insistă flautul.
Toate instrumentele au dreptate şi se înşală în aceeaşi măsură; dar nici unul din ele nu vrea să dea ascultare celorlalte.
fată ce cîntă dragostea, singură şi cu o tristeţe înduioşătoare. O tînără fată cîntă printre dealuri, în timp ce norii trec pe deasupra, însingurat, ca unul din norii călători, un poet i-a ascultat cîntecul. Gîndurile lui formează
asupra frumuseţii lumii — în ciuda mizeriei şi a prostiei, asupra bunătăţii profunde a lumii — în ciuda tuturor relelor, şi asupra unităţii lumii — în ciuda uimitoarei ei. diversităţi. O frumuseţe, o bunătate şi o unitate pe care nici un studiu intelectual nu le poate scoate la iveală, nu le poate analiza, dar de a căror realitate spiritul omenesc e din cînd în cînd, pe neaşteptate şi covîrşitor, convins. E de ajuns ca o tînără fată să cînte singură sub nori pentru a-ţi forma această convingere. Chiar şi o dimineaţă
frumoasă e de ajuns. E oare o iluzie sau revelaţia unui adevăr foarte adînc? Cine ştie? Pongileoni sufla din flaut, violoniştii trăgeau cu arcuşurile date cu sacîz pe maţele de miei întinse, iar pe parcursul lungii
— Muzica asta a cam început să mă plictisească, şopti John Bidlake gazdei. Mai ţine mult?
Bătrînul Bidlake, lipsit de gust sau talent muzical, avea curajul s-o mărturisească. îi dădea mîna să
fie sincer. Cînd
28
pictai atît de bine ca el ce sens mai avea să te prefaci că-ti piace muzica, cînd de fapt n-o poţi suferi?
Se uită peste capetele ascultătorilor de pe scaune şi zîmbi.
— Parc-ar fi la biserică, spuse el.
Lady Edward protestă ridicîndu-şi evantaiul.
— Cine-i femeiuşcă în negru care-şi dă ochii peste cap şi se convulsionează ca Sfînta Tereza în extaz? continuă el.
— E Fanny Logan, îi răspunse şoptit Lady Edward, dar linişteşte~te odată.
— Oamenii discută despre tributul pe care viciul îl plăteşte virtuţii, perora John Bidlake fără să ţină
seama de sfaturile ei, cînd în zilele noastre totul e îngăduit şi nu se mai simte nevoia unei ipocrizii morale. Astăzi nu mai există decît ipocrizia intelectuala. Tributul plătit de filistini artei, nu-i aşa? Priveşte-i, toţi îl plătesc, prin tăcerea lor religioasă şi prin strîmbăturile lor pioase!
— Tu, cel puţin, ar trebui să fii mulţumit, că pe
Bidlake simula un gest de groază, acoperindu-şi gura cu mîna. Tolley îşi undui braţele cu voluptate; Pongileoni suflă în flaut, violoniştii îşi plimbară arcuşurile, iar Bach. poetul, medita asupra adevărului şi frumuseţii.
Fanny Logan simţi că i şe urcă lacrimile în ochi. Se emoţiona uşor, mai ales cînd auzea muzică, iar cînd simţea o emoţie nu făcea nici un efort ca s-o înnăbuşe, ci i se dăruia din toată inima. Ce splendidă
era această muzică, ce tristă, şi totuşi cit de reconfortantă! O simţea ca pe un val de senzaţii delicioase, revărsîndu-se calm şi irezistibil prin toate meandrele obscure ale fiinţei ei. Pînă şi corpul îi vibra şi se legăna în ritmul şi unduirea melodiei. Se gîndea la soţul ei, iar imaginea lui îi fu adusă de valul muzicii; dragul de el, dragul de Eric; se împliniseră doi ani de cînd se stinsese; murise atît de tînâr.
Lacrimile o podidiră mai tare. îşi şterse ochii. Orchestra executa ceva infinit de trist şi totuşi mîngîietor. Ca să spunem aşa, muzica o împăcase cu gîndul morţii premature a lui Eric, cu suferinţele boalei, cu încercările lui de a se opune morţii — da, o împăcase cu toate acestea, exprimînd întreaga tristeţe a lumii, şi din adîncul tristeţii afirmase limpede, calm şi discret, că totul era oarecum în ordine şi acceptabil. Muzica încorpora tristeţea într-o fericire mai vastă, mai cuprinzătoare. Lacrimile continuau să urce în ochii doamnei Logan, lacrimi de fericire, de data aceasta, în ciuda tristeţii. Ar fi vrut să-i spună fiicei ei ce simţea, dar Polly era aşezată în altă parte. Doamna Logan îi vedea 29
ceafa, două rînduri de scaune mai în faţă, şi gîtul mic şi subţire, prins în colierul de perle pe care dragul de Eric i-l dăruise cînd Polly împlinise optsprezece ani, doar la cîteva luni înainte de moarte. Deodată, ca şi cînd ar fi simţit că mama ei o priveşte, ca şi cum i-ar fi înţeles sentimentele, Polly se întoarse şi îi zîmbj fugar. Fericirea tristă, provocată de muzică, a doamnei Logan fu desăvîrşită.
Dar nu numai ochii mamei ei se aţinteau asupra lui Polly. Aşezat strategic în spate, mai la o parte, Hugo Bidlake îi studia cu admiraţie profilul. Ce frumoasă era! Se întrebă dacă va avea curajul să-i spună că se jucaseră
împreună în parcul Kensington cînd fuseseră copii. Se gîndi să se apropie de ea la sfîrşitul audiţiei şi să-i declare cu îndrăzneală: „Ştii, noi am făcut cunoştinţă cînd eram în cărucioare". Ori, dacă voia să fie mai degajat, mai spiritual: „Dumneata mi-ăi dat o dată una în cap cu o rachetă de badminton".
Aruncîndu-şi nerăbdător ochii prin sală, John Bidlake o zări deodată pe Mary Betterton. Chiar ea, Mary Betterton — monstrul acela! Vîrî mîna sub scaun şi bătu în lemn. De cîte ori vedea ceva neplăcut, John Bidlake se simţea în siguranţă dacă bătea în lemn. Fireşte, nu credea în Dumnezeu şi-i plăcea să povestească anecdote deşucheate pe seama preoţilor. Cu lemnul însă era altă poveste.. Şi cînd te gîndeşti că fusese îndrăgostit de Mary la nebunie acum vreo douăzeci şi doi de ani — nici nu îndrăznea să-i numere. Ce grasă, ce bătrînă, ce respingătoare se făcuse! Mina îi alunecă din nou pe piciorul scaunului. îşi mută privirile de la Mary şi încercă să
se gîndească la altceva, fără legătură cu ea. Simţi totuşi nevoia să evoce vremurile cînd Mary fusese tînără. Pe atunci mai călărea încă. Se văzu pe un cal negru iar pe Mary şi-o imagină pe unul murg. Călăreau des în acele zile. Era epoca celui de al treilea şi cel mai reuşit dintre grupurile intitulate:
unii Mary se îngrăşase cam mult încă de pe atunci. Lui nu-i păsa, căci niciodată nu-i displăcuseră femeile plinuţe. Uită-te la cele de azi, parcă-s nişte burlane. . O privi iarăşi, şi se cutremură. O ura fiindcă arăta atît de respingător, cînd odinioară fusese atît de încîntătoare. Iar el era cu cel puţin douăzeci de ani mai în vîrstă decît ea.
La etajul doi, între
Descendenţii familiei Tantamount se consacrau de obicei milităriei. Moştenitorul titlului şi al averii însă, fiind infirm, Lordul Edward fusese îndreptat de tatăl său spre o carieră politică, pe care primii născuţi o începeau totdeauna tradiţional în Camera Comunelor şi o continuau grandios în Camera Lorzilor. Nici nu împlinise bine vîrsta majoratului şi Lordul Edward primise în grijă un colegiu electoral. îi purtase corect de grijă, dar, vai, nu-i plăcea nici în ruptul capului să ţină discursuri. Ce Dumnezeu se poate spune cuiva care ar fi dispus să te voteze? Culmea era că nu-şi putea aminti nici măcar punctele principale din programul partidului Conservator, şi cu atît mai puţin să manifeste entuziasm în privinţa lor. Lucru hotărît, politica nu-l atrăgea deloc.
— Dar ce te interesează, la urma urmei? îl întrebase tatăl său.
Nenorocirea era că Lordul Edward nu ştia nici el. Frecventarea concertelor constituia singura lui plăcere adevărată. Evident, nu era posibil să-ţi petreci toată viaţa mergînd la concerte. Tatăl său, cel de al patrulea marchiz, nu-şi putuse stăpîni iritarea şi dezamăgirea. „Băiatul ăsta e un tîmpit", spunea el, iar Lordul Edward înclinase sâ-i dea dreptate. Era un incapabil, un neisprăvit, care n-avea să-şi facă
nici o situaţie. Uneori Lordul Edward se gîndea la sinucidere.
— De-ar cheltui măcar cu femeile uşoare ca orice tînăr de curînd introdus în societate, se plînsese tatăl lui. Desfrîul îl atrăgea şi mai puţin decît politica. — Nu-i plac nici sporturile, îşi continuase el rechizitoriul.
Adevărat. Masacrarea păsărilor, chiar şi în compania prinţului de Walles, îl lăsa rece, provocîndu-i, cel mult, un uşor dezgust. Prefera să rămînă acasă şi să răsfoiască distrat tot felul Parter foarte înalt, făcînd parţial legătura cu etajul I.
de cărţi. Dar nici lectura nu-i oferea satisfacţii. în cazul cel mai fericit îi ocupa timpul şi îl ferea de gînduri negre.
Dar la ce bun? A-ţi omori timpul cu o carte nu era în fond o ocupaţie mai bună decît a omori fazani. Putea să-şi continue toată viaţa citind, dar cu asta n-avea să realizeze niciodată nimic.
în după amiaza zilei de 18 aprilie 1887 Lordul Edward se afla în biblioteca palatului Tantamount şi se întreba dacă merită să trăieşti şi cum e preferabil să te sinucizi — prin înec sau prin împuşcare? în ziua aceea
încă de la micul dejun, cel de al patrulea marchiz intrase într-o stare de agitaţie vecină cu apoplexia. La club nu se discuta decît despre scrisoare. „Presupun că-i foarte importantă", îşi spunea tot timpul Lordul Edward, deşi îşi dădea seama că îi e cu neputinţă să manifeste un interes deosebit pentru doctrina lui Parnell ori pentru crima săvîrşită. După .ce ascultase o vreme discuţiile de la club, se întoarse acasă cuprins de disperare. Uşa de la bibliotecă era deschisă; intră şi se lăsă într-un fotoliu; se simţea epuizat, de parcă ar fi făcut o plimbare de treizeci de mile. „Trebuie să fiu idiot", îşi spuse el cu hotărîre, gîndindu-se la entuziasmul politic al altora şi la propria lui indiferenţă. Era prea modest ca să atribuie altora idioţenia. „Nu-i nimic de făcut cu mine, absolut nimic." Geamătul său adînc răsună îngrozitor în tăcerea doctă a vastei biblioteci. „Moartea... să termin odată cu toate. . rîul. . revolverul. ." Timpul trecea. Nu se putea concentra nici asupra morţii, constată el. Pînă .şi moartea îl plictisea. Ultimul număr al revistei
mai puţin decît gîndul morţii. Luă revista, o deschise la întîmplare* şi se pomeni citind un paragraf din mijlocul unui articol, despre un oarecare Claude Bernard2. Cine o fi Claude Bernard? Un francez, presupuse el. Şi ce însemna această funcţie glicogenetică a ficatului? Fireşte, o problemă ştiinţifică. Privirea îi alunecă pe pagină şi dădu de ghilimete; urma un citat chiar din operele lui Claude Bernard. „Fiinţa vie nu constituie o excepţie a marii armonii din natură care determină adaptarea reciprocă a lucrurilor; nu calcă nici o
2 Claude Bernard (1813—1878), celebru fiziolog francez, fondatorul medicinii experimentale.
32
înţelegere în acest sens; nu vine în contradicţie şi nici nu se opune forţelor cosmice generale. Mai mult chiar, fiinţa vie participă la înţelegerea universală a lucrurilor, iar viaţa animalelor, de pildă, e doar un fragment din întreaga viaţă a universului."
La început citi distrat, apoi mai atent, iar în cele din urmă cu mare concentrare. „Viaţa animalelor e doar un fragment din întreaga viaţă a universului." Ce se întîmpia atunci cu sinuciderea? Un fragment al universului care se distruge singur? Nu, nu se distruge, nu se poate distruge, chiar dacă ar încerca, îşi schimbă doar modul de viaţă. îşi schimbă... Fragmente din animale şi plante devin fiinţe umane.
Ceea ce la un moment dat a fost piciorul din spate al unei oi sau o frunză de spanac devine parte integrantă din mîna care scrie, din creierul care concepe mişcarea lentă a
înţelese solidaritatea lui' cu lumea. Revelaţia se dovedi extraordinar de tulburătoare. Se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe agitat, de la un capăt la celălalt al odăii. Gîndurile îi erau confuze, dar această confuzie părea strălucitoare, violentă şi nu întunecată, ceţoasă şi inertă, ca de obicei. „N-ar fi exclus ca anul trecut cînd am fost. la Viena să fi consumat o parte din substanţa lui Mozart. Ar fi putut fi într-un şniţel vienez, într-un cîrnat sau într-o halbă de bere." O comuniune, o comuniune fizică. Iar acea interpretare minunată a
Picioarele de oaie şi spanacul... totul se reducea la chimie. Hidrogen, oxigen... Care erau celelalte elemente? Ce enervant, ce îngrozitor de enervant era să nu le ştii! Şi cînd te gîndeşti că studiase atîţia ani la Eton! Versuri latineşti. La ce dracu îi foloseau?
De ce nu m-au învăţat ceva folositor? „Un membru al înţelegerii universale a lucrurilor." Exact ca în muzică; armoniile, contrapunctul şi modulaţiile. Dar ca s-o asculţi trebuie să te 1
33
exersezi. Muzica chineză.. din care nu se pricepe nimic. Datorită anilor petrecuţi la Eton, înţelegerea armoniei universale rămăsese pentru el la fel de obscură ca şi muzica chinezească. Funcţia glicogenetică a ficatului. . parcă
ar fi în limba bantu, în
*{, ce îl privea. Ce umilinţă! Putea să înveţe, însă, voia să înveţe, cu
| orice preţ. .
Lordul Edward simţi o imensă bucurie; niciodată nu fusese atît de fericit.
în aceeaşi seară spuse tatălui său că nu are de gînd să candideze în Parlament. Bătrînul, tulburat încă de dezvăluirile făcute de ziarele de dimineaţă, cu privire la atitudinea lui Parnell, se înfurie. Xordul Edward rămase complet nepăsător; hotărîrea lui era luată. A doua zi dădu un anunţ pentru un meditator. în primăvara următoare se afla la Berlin, lucrînd sub conducerea lui Du Bois Reymond.
Trecuseră patruzeci de ani de atunci. Studiile asupra osmozei, care indirect îi procuraseră o soţie, îi aduseseră şi celebritatea. Lucrările sale asupra asimilării şi creşterii deveniseră faimoase. Ceea ce considera însă ca adevărata sarcină a vieţii sale,
în laboratorul de la etaj activitatea tocmai începuse. Lordul Edward prefera să lucreze noaptea. Orele zilei i e păreau pline de zgomote neplăcute. Lua micul dejun la ora unu şi jumătate şi se plimba o oră sau două dupâ-
amiaza; apoi se întorcea să citească sau să scrie pînă la ora opt, cînd lua masa de prînz. Pe la nouă şi jumătate efectua unele lucrări practice împreună cu asistentul său şi, după ce terminau, începeau lucrul la marele studiu, sau discutau probleme legate de el. La ora unu, Lordul Edward cina, iar pe la patru, cinci se ducea la culcare.
Din marea sală de la parter le parveneau în laborator fragmente stinse din
— Forcepsurile, ceru Lordul Edward asistentului său. Avea o voce foarte adîncă, neclară şi, ca să spunem aşa, fără contur definit. ^ „O voce înfundată", o numise fiica sa Lucy cînd era mică.
Illidge îi înmînă instrumentul fin şi strălucitor. Drept mulţumire, Lordul Edward scoase un sunet gutural şi se întoarse cu forcepsul spre şopîrla anesteziată şi întinsă pe măsuţa de operaţie. Illidge îl privi critic, apoi admirativ. Bătrînul lord
34
execută cu măiestrie operaţia. Illidge era într-o veşnică admiraţie faţă de îndemînarea Lordului Edward. Nu te-ai fi aşteptat ca un bătrîn atît de masiv şi de greoi să dea dovadă de o precizie atît de remarcabilă. Mîinile lui uriaşe puteau executa operaţiile cele mai fine; era o plăcere să le urmăreşti.
— Aşa! spuse în sfirşit Lordul Edward şi îşi îndreptă trupul atît cît îi permitea spinarea încovoiată de reumatism. Cred că-i bine, nu?
Illidge dădu afirmativ din cap.
— Perfect, spuse el cu un accent, pe care, fără îndoială, nu-l căpătase într-un vechi şi costisitor lăcaş
de învăţătură. Accentul trăda vag originea din Lancashire. Era scund, avea părul roşu şi faţa pistruiată
ca a unui băieţandru.
Şopîrla începu să se trezească. Illidge o luă şi o puse înţr-un loc sigur. Animalul nu mai avea coadă; o pierduse cu zece zile înainte, iar în noaptea aceasta mica excrescenţă de ţesut regenerat, care în mod normal s-ar fi dezvoltat într-o nouă coadă, fusese tăiată şi grefată pe ciotul labei drepte din faţă.
Transplantată în această nouă poziţie, se întrebau dacă se va transforma într-o labă sau va continua să
crească nefiresc ca o coadă. Prima experienţă se efectuase cu o coadă în perioada ei de formare: transplantată devenise o labă. La experienţa următoare lăsaseră coada să crească pînă la o lungime apreciabilă înainte de a o transplanta; se dovedise însă mult prea profilată pe destinaţia ei de coadă
pentru a se mai adapta unor ' noi condiţii; creaseră cu mîinile lor un monstru dotat cu coadă acolo unde ar fi trebuit să aibă o labă. în noaptea aceasta făceau experienţa cu o coadă de vîrstă intermediară.
Lordul Edward scoase o pipă din buzunar şi începu să o umple, în timp ce privea gînditor şopîrla.
— Interesant de văzut ce se va întîmpla de data asta, spuse el cu vocea sa adîncă şi neclară. Sînt tentat să cred că am ajuns tocmai la limita dintre... Lăsă fraza neterminată, căci găsea» întotdeauna greu cuvintele necesare pentru a-şi exprima
organul în care să se transforme.
— „A fi sau a nu fi", spuse Illidge în glumă şi începu să rîdă. Văzînd însă că Lordul Edward nu manifestă interes pentru calambur se stăpîni. Era gata să facă o nouă gafă. Se enervă pe sine şi, fără
motiv, şi pe bătrînul lord.
Lordul Edward termină de umplut pipa.
— Coada devine labă, spuse el gînditor. Prin ce mecanism? Particularităţile de ordin chimic ale ţesuturilor înconjurătoare...?
35
Fireşte, nu poate fi vorba de sînge. Nu crezi c-ar putea fi ceva în legătură cu tensiunea electrică? Evident, tensiunea e variabilă în diferite părţi ale corpului. Deşi mă întreb de ce nu multiplicăm celulele, cum e cazul la cancer?. . E foarte puţin probabil să ia o formă precisă prin creştere, nu crezi? Foarte misterios şi. . Vocea i se stinse într-un murmur profund şi răguşit.
IUidge asculta fără să-l aprobe. Cînd bătrînul lord începea să vorbească despre problemele majore şi fundamentale ale biologiei, concluziile erau imprevizibile. Nu ar fi fost exclus să ajungă cu discuţia pînă la Dumnezeu. îţi venea să roşeşti de jenă. IUidge se hotărî să împiedice cu orice preţ ca un lucru atît de penibil să
se mai repete.
— în etapa următoare a experienţelor cu aceste şopîrle, spuse el cu tonul cel mai brusc şi mai profesional cu putinţă, trebuie să le zgîndărim sistemul nervos, ca să vedem dacă are vreo influenţă asupra grefelor. Să
presupunem, de pildă, că extirpăm o bucăţică din şira spinării. .
Lordul Edward nu-şi mai asculta asistentul. Scosese pipa din gură, îşi ridicase "capul şi îl lăsase uşor într-o parte.
Se încruntă, încercînd parcă să prindă şi să-şi amintească ceva. Făcu un gest care impunea tăcere. IUidge se opri în mijlocul frazei şi ascultă la rîndul său. Acordurile muzicale se insinuară în tăcerea camerei.
— Bach? şopti Lordul Flautul lui Pongileoni
făcuseră să vibreze aerul
Edward.
şi arcuşurile violoniştilor anonimi din marea sală de la parter, iar geamurile începuseră să tremure, mişcînd aerul din apartamentul Lordului Edward, situat în partea opusă a casei. Vibraţia aerului percutase
— Bach!
Zîmbi încîntat, şi ochii îi căpătară o lumină nouă. Tînăra fată cînta singură în timp ce norii treceau pe deasupra.
Apoi, filozoful, singuratic ca un nor, începu să mediteze poetic.
— Trebuie neapărat să coborîm la parter şi să ascultăm, rosti Lordul Edward. Se ridică de pe scaun. Hai, zise el.
Lucrul poate să aştepte. Nu asculţi aşa ceva în fiecare seară.
— Ce facem cu hainele? întrebă IUidge plin de îndoială. Nu pot să cobor îmbrăcat aşa. Se uită la hainele de pe el. Chiar în
36
vremurile lui bune costumul fusese de proastă calitate şi trecerea timpului nu-l ameliorase.
— Prostii, ce contează. Un dine de vînătoare pe urmele vînatului n-ar fi arătat o înverşunare mai sălbatică decît aceea a Lordului Edward la auzul flautului lui Pongileoni. înşfacă braţul asistentului şi îl împinse grăbit spre uşă; o luară pe coridorul ce dădea spre scară. — E doar o mică serată, continuă
el. Ţin minte că parcă aşa ceva spunea nevastă-mea... O serată fără pretenţii. Şi, de altfel, adăugă
lordul, inventînd noi pretexte pentru a justifica violenţa apetitului său muzical, o să ne strecurăm uşor înăuntru... Nimeni n-o să ne observe.
Illidge avea îndoieli.
— Mă tem că serata nu-i tocmai fără pretenţii, spuse asistentul, căci văzuse sosind numeroase maşini.
— Nu-ţi bate capul, nu^ţi bate capul, zise Lordul Edward stăpînit de pasiunea lui pentru Bach.
Illidge renunţă. Ştia că va arăta ridicul în costumul de
Prefera să se deosebească cu totul de oaspeţii bogaţi şi eleganţi — să se înfăţişeze de pildă în postura unui vizitator căzut de pe o planetă intelectuală — decît să arate ca un imitator snob şi de proastă
calitate. în hainele lui bleumarin va constitui o curiozitate care va uimi pe toată lumea, în fracul lui prost croit (care-i dădea aerul unui chelner), ar fi fost ignorat şi dispreţuit pentru că încerca să imite, fără succes, ceea ce, evident, nu era.
Illidge îşi luă inima în dinţi; se decise să joace ferm şi chiar arogant rolul marţianului.
Apariţia lor se dovedi cu mult mai penibilă şi mai jenantă decît presupusese Illidge. Marea scară din casa Tantamount se desfăcea de la primul etaj în două aripi care se uneau, ca nişte nuri gemene, precipitîndu-se în marea sală de la parter într-o cascadă arhitecturală de marmură de Verona.
Revărsarea treptelor ajungea sub arcadă, în centrul uneia dintre laturile acoperite ale curţii interioare, exact în faţa vestibulului şi a uşii de la intrare. De la uşa principală, din stradă, privirea parcurgea marea sală pînă la bolta centrală a arcadei, dincolo de care se desfăşurau scările largi cu balustrade scînteietoare. Acestea urcau pînă la o Venus de Canova, mîndria colecţiei celui de-al treilea marchiz, care, instalată pe un piedestal într-o nişă,
37
încerca, cu un gest pudic, dar plin de cochetărie, să-şi ascundă cu mina, fără mari şanse de succes, graţiile marmoreene. Aici, la picioarele acestei grandioase pante de marmură, Lady Edward' plasase orchestra; în faţa ei erau' aşezaţi oaspeţii, în rînduri strînse. Cînd Illidge împreună cu Lordul Edward dădură colţul scărilor şi ajunseră, căkînd pe vîrful picioarelor, în faţa statuii lui Venus de Canova, apropiindu-se de muzică şi de ascultători şi păşind tot mai mult cu un aer de conspiratori, se treziră
deodată în centrul a o sută de perechi de ochi. Un val de curiozitate se stîrni în mijlocul invitaţilor.
Apariţia acestui bătrîn înalt şi adus din spate, fumînd pipă şi îmbrăcat cu o haină de
fumegînd în buzunarul hainei. Se opri nehotărît. Să se întoarcă sau să înainteze? O lua cînd înainte cînd înapoi, pivotînd din şale corpul încovoiat cu o ciudată mişcare ondulatorie, asemănătoare balansărilor greoaie ale unui gît de cămilă. O clipă voi să se întoarcă. Dar pasiunea pentru Bach îi învinse temerile. Era asemenea unui urs pe care mirosul de miere îl sileşte, în ciuda fricii, să pătrundă
în tabăra vînătorului, sau a unui amant, dispus să înfrunte un soţ dezlănţuit şi înarmat, ba chiar curtea de judecată, de dragul unui ceas petrecut în braţele iubitei, înainta pe vîrfuri, coborînd scările cu un aer. mai conspirativ ca niciodată, evocînd pe Guy Fawkes2 în momentul în care şi-a dat 1 Castelul Glamis, în Scoţia, datînd din secolul al Xl-lea, a fost reşedinţa lui Macbeth, iar apoi a urmaşilor săi, conţii de Strathmore şi Kingshorn. Legenda afirmă că în castel trăieşte un monstru îngrozitor, ascuns într-o cameră cunoscută doar de contele Strathmore şi de intendentul său. Cînd fiul cel mare al contelui devine major, tatăl său îl pune la curent cu existenţa monstrului, iar tînărul nu va mai zîmbi niciodată.
2
38
seama că e descoperit şi speră, iraţional, că va scăpa comportîndu-se ca şi cum conspiraţia prafului de puşcă s-ar desfăşura conform planului. Illidge îl urmă. La început se înroşise, jenat, dar apoi, în ciuda sentimentului penibil sau poate din cauza lui, coborî scările după Lordul Edward, păşind nepăsător, cu o mînă în buzunar şi cu surîsul pe buze îşi plimbă indiferent privirea peste invitaţi, cu un aer amuzat şi dispreţuitor. Preocupat de a juca rolul marţianului, nu se mai uita pe unde merge; calcă greşit pe scara al cărei fast regesc îi era necunoscut şi ale cărei trepte neobişnuite se aflau la foarte mică depărtare una de alta. Piciorul îi alunecă; cu o mişcare disperată se împletici gata să cadă, şi agitîndu-şi braţele reuşi cîteva trepte mai jos, să-şi regăsească miraculos echilibrul îşi relua coborirea cu toată demnitatea de care mai era capabil II cuprinse o furie sălbatică şi-i uri din toată inima pe toţi invitaţii Lady-ei Edward, pe toţi, fără excepţie.
Pongileoni se întrecu pe sine în
spre public. Pongileoni şi violoniştii anonimi se înclinară şi ei. Invitaţii se ridicară de pe scaune.
Conversaţia, pînă atunci reţinută, se revărsa ca un torent.
- .— Bătrînul lord a fost fantastic de nostim, se adresă Polly Logan unei prietene descoperite printre invitate.
— Ca şi omuleţul roşcovan care-l însoţea.
— Parcă erau Stan şi Bran.
— îmi venea să mor de rîs, spuse Norah.
— E un magician bătrîn, şopti Polly înfiorată şi se aplecă făcînd ochi mari şi mimînd, atît prin gesturi cit şi prin cuvinte, aerul misterios al bătrînului magician. Un vrăjitor, adăugă ea.
— în definitiv, ce face acolo sus?
— Taie în bucăţele broaşte, salamandre şi alte animale de genul ăsta, răspunse Polly.
recită ea cu voluptate, îmbătată de cuvinte. încrucişează cobai cu şerpi. Poţi să-ţi închipui ce poate ieşi din încrucişarea unei cobre cu un cobai?
— Brrr! se cutremură interlocutoarea. De ce Dumnezeu s-a însurat cu ea dacă nu-l preocupă decît astea? M-am întrebat totdeauna.
1
40 :
— Vrei să spui de ce s-a măritat
îi plăcea să prezinte totul în chip senzaţional — în măsura în care totul părea senzaţional. Polly împlinise douăzeci de ani.
— Cred şi eu.
— Ţine minte că e canadiană, ceea ce făcea ca motivele să fie mai puternice.
— Mă-ntreb cum de-a făcut Lucy. .
— Ssst!
Prietena ei se uită împrejur.
— Pongileoni a fost admirabil, exclamă ea cu o voce stridentă şi cu o prezenţă de spirit exagerată.
— Absolut admirabil! vocifera Polly de parcă ar fi fost pe scena teatrului Drury Lane1. Ah, Lady Edward!
Ambele fete păreau nemaipomenit de surprinse şi de încîntate. — Tocmai spuneam ce
— A, da? răspunse Lady Edward, zîmbind şi privindu-le pe rînd. Avea o voce profundă şi vorbea lent, ca şi cum fiecare cuvînt ar fi fost foarte serios şi important. — Foarte
— E italian, adăugă ea şi chipu-i luă o expresie gravă iar surîsul i se topi. Deci cu atît mai admirabil. Trecu mai departe, iar în urma ei cele două fete se uitară îngrozite şi roşii de ruşine una la alta.
Lady Edward era o femeie scundă, subţirică, a cărei siluetă elegantă începea să devină colţuroasă în rochia foarte decoltată. Faţa ei cam lungă şi îngustă, cu trăsături acviline, mărturisea acelaşi proces. Moştenit de la mama ei, franţuzoaică, şi în ultima vreme datorită poate şi artei unei coafeze, părul ei se înfăţişa negru ca pana corbului.
Pielea avea o culoare de un alb opac. Sub sprîncenele negre, arcuite, privirea trăda acea îndrăzneală stăruitoare, caracteristică ochilor foarte închişi, în contrast cu o faţă palidă. Acestei îndrăzneli congenitale, Lady Edward îi adăugase o oarecare obrăznicie candidă, manifestată printr-o privire fixă şi o expresie de mare nevinovăţie, caracteristică ei. Era privirea unui copil,
41
Dar
ori a unui mare farsor. Cu ochii-i mari şi nevinovaţi Lady Edward începuse o discuţie despre artă..
John Bidlake fusese cuprins de furie. La sfirşitul dejunului, o luase deoparte şi îi spusese pe şleau:
— Ce porcărie, pictorul ăsta e prieten cu mine. L-am adus ca să ţi-l prezint. Şi uite cum te porţi cu el.
E urît din partea ta.
Niciodată ochii strălucitor de negri ai Lady-ei Edward nu păruseră mai candizi şi niciodată vocea ei nu fusese mai dezarmantă prin accentul ei franco-canadian (căci îşi putea schimba accentul cum voia, dîndu-i o intonaţie mai mult sau mai puţin colonială, după
— Ce găseşti urît în asta? întrebase ea. Ce-am făcut?
— Nu juca teatru cu mine, spusese Bidlake.
— Dar nu joc deloc teatru. Nu ştiu ce-ai să-mi reproşezi. Bidlake îi dăduse explicaţii în legătură cu criticul.
— Ştiai tot atît de bine ca şi mine, spusese el. Şi iată, chiar acum îmi vine în minte că tocmai săptămîna trecută am discutat despre articolul lui.
Lady Edward se încruntase, încercînd parcă să-şi amintească ceva.
— A! strigase ea în cele din urmă şi îl privise cu un aer de spaimă şi regret. Ce-ngrozitor! Mă ştii cum sînt, n-am memorie deloc.
— Ai cea mai bună memorie din cîte cunosc, spusese John Bidlake.
— Totuşi uit
— Uiţi numai ceea ce ştii că trebuie să ţii minte. Se întîmplă mult prea regulat ca să mai fie un accident. îţi aminteşti în mod premeditat că trebuie să uiţi.
— Vorbeşti prostii! strigase Lady Edward.
— Dac-ai avea o memorie slabă, continuase Bidlake, ai putea să mai uiţi că nu se cuvine să inviţi pe unii soţi pentru a Je prezenta amanţii oficiali ai soţiilor lor; ai putea să mai uiţi că anarhiştii şi cei care scriu articole de fond la ziarul
Pentru prima dată de cînd începuse discuţia Lady Edward renunţase la seriozitatea ei nevinovată.
începuse să rîdă.
42
— Eşti absurd, dragul meu John.
în timpul discuţiei John Bidlake îşi recăpătase buna dispoziţie şi rîsese. .
— Inchipuie-ţi, spusese el, n-am absolut nimic împotriva farselor tale pe spinarea altora. Mă
amuza. Dar cînd e vorba de mine, te rog să te abţii.
— Am să caut să-mi aduc aminte data viitoare, răspunsese ea supusă şi—1 privise cu o candoare atît de obraznică, încît John Bidlake izbucnise în rîs.
Discuţia avusese Ioc cu mulţi ani în urmă şi Lady Edward îşi ţinuse promisiunea şi nu-i mai jucase
— Ar fi putut foarte bine, remarcase o dată bătrînul Bidlake despre ea, să fie eroina acelei anecdote cu americanul şi cei doi aristocraţi englezi. Vă amintiţi? Un american intră în vorbă cu doi englezi în tren; încîntat de ei şi dorind să-i revadă, îi întreabă cum îi cheamă. „Eu, spuse primul, sînt ducele de Hampshire, iar dînsul e prietenul meu, moştenitorul Lordului Ballantrae". „îmi pare bine de cunoştinţă, răspunse americanul, daţi-mi voie să vă prezint şi eu pe fiul meu, Isus Cristos." Exact ca Hilda. Şi totuşi, ea îşi petrece
Indepărtîndu-se de cele două fete consternate, Lady Edward iu cît pe aci să fie răsturnată de un bărbat foarte înalt şi
43
corpolent, care îşi croia grăbit drum şi cu o viteză primejdioasă prin încăperea ticsită de invitaţi.
— Pardon, spuse el, fără să se întoarcă spre cea pe care fusese gata să o răstoarne. Privirile lui urmăreau mişcările cuiva în cealaltă parte a camerei. Simţea rezistenţa opusă de obstacole mai mici, oameni probabil, fiindcă mai toate obstacolele din jur erau fiinţe omeneşti: Stopa în plină viteză şi se dădu într-o parte ca să evite obstacolul. Obstacolul nu se dovedi uşor de evitat.
Lady Edward întinse braţul şi-l apucă de mînecă.
— Webley!
Prefăcîndu-se că nu simţise mîna ce-l prinsese de mînecă şi nici nu se auzise strigat pe nume, Everard Webley îşi văzu de drum; nu intenţiona şi nici nu-i făcea plăcere să discute cu ea. Lady Edward însă n-avea de gînd să-l lase să scape cu una, cu două, ci se lăsă remorcată de el.
— Webley! repetă ea. Stai odată, hăis!
Imitînd un căruţaş de la ţară, Lady Edward ridică vocea şi deveni de un rusticism atît de autentic, încît Webley se văzu silit s-o asculte, de teamă să nu atragă atenţia şi rîsul celorlalţi invitaţi.
O privi de la înălţimea lui.
— A, dumneata erai, zise el morocănos. îmi pare rău că nu te-am observat. -
Plictiseala, exprimată prin încruntare şi cuvinte grosolane, era parţial sinceră, parţial simulată. Descoperise că
multora le e frică de un ton mînios şi îşi întreţinea cu grijă aerul feroce. Ţinea astfel oamenii la distanţă şi se ferea de cicălitori.
— Doamne sfinte! exclamă Lady Edward, cu o expresie de spaimă, făţiş caricaturizată.
— Ce doreşti? o întrebă Webley ca şi cînd s-ar fi adresat unui cerşetor care l-ar fi sîcîit pe stradă.
— Pari, într-adevăr, supărat.
— Dacă asta-i tot ce voiai să-mi spui, cred c-aş. . între timp Lady Edward îl studiase atent cu privirea ei de o obrăznicie candidă.
— Ascultă, spuse ea, întrerupîndu-l în mijlocul frazei, ca şi cum nu s-ar mai fi putut stăpîni o clipă să nuri anunţe marea şi brusca ei descoperire, ar trebui să joci rolul căpitanului Hook în
1 Feerie pentru copii scrisă de
44
— Bună seara, spuse el.
Surîsul amabil al Lady-ei Edward nu compensa în întregime insulta de a nu-şi fi amintit numele lui.
— Wembley, îţi prezint pe domnul Babbage, care îl ajută pe soţul meu la lucrările lui. Webley dădu din cap distant, în semn că luase cunoştinţă de existenţa lui Illidge. — Nu-i aşa, domnule Babbage, că Webley seamănă
cu un şef de piraţi? continuă Lady Edward. Ia priveşte-l.
Illidge rîse jenat.
— N-am văzut prea mulţi şefi de piraţi, spuse el.
— Evident, spuse Lady Edward, cum de-am uitat. Webley e un şef de piraţi autentic. Vreau să spun în viaţa de toate zilele. Nu-i aşa, Webley?
Everard Webley începu să rîdă.
— Fireşte.
— Fiindcă, îi explică Lady Edward întorcîndu-se confidenţial spre Illidge, ai în faţa dumitale pe domnul
Illidge zîmbi răutăcios şi dădu din cap afirmativ. „Asta e, va să zică, îşi spuse el, Everard Webley. Fondatorul şi conducătorul «Frăţiei englezilor liberi» — F.E.L., iniţiale de care duşmanii.lor îşi cam băteau joc." N-ăveau cum răspunde, căci aşa cum remarcase odată corespondentul ziarului
Webley nu prevăzuse calamburul cînd îşi botezase astfel asociaţia. Illidge se bucură la gîndul că Webley poate fi forţat să reflecteze foarte des la inspiraţia avută.
— Dac-ai încetat cu spiritele, îi spuse Everard lui Lady Edward, am să-mi iau rămas bun.
„O copie proastă a lui Mussolini", îşi spuse Illidge. (Avea o antipatie cu totul specială faţă de oamenii înalţi, arătoşi şi cît de cît distinşi. Illidge era scund şi semăna cu o haimana foarte inteligentă şi matură.) „Un tip ridicol."
— Sper că spusele mele nu te-âu supărat, nu-i aşa? întrebă Lady Edward, simulînd nelinişte şi regret.
Illidge îşi aminti de o caricatură din
«Au pentru publicul englez un sens mai degrabă peiorativ.» (fr.). Iniţialele asociaţiei „Brotherhood of British Freemen" se pot preta la un calambur (Bloody «uggering Aickers), echivalent cu o înjurătură foarte trivală.
45
inteligenţa în lume." Caricatura îl reprezenta pe Webley şi o şleahtă de bandiţi de-ai lui, în uniformă, lovind mortal cu piciorul şi cu căngile un muncitor. în spatele lor, un director de întreprindere, cu joben pe cap, privea, dîndu-şi asentimentul. Pe burta lui monstruoasă se
— Nu te-ai supărat, Webley? repetă Lady Edward.
— Cîtuşi de puţin. Numai că sînt cam ocupat. închipuie-ţi, explică el cu cea mai catifelată voce, am treabă. Lucrez, dacă ştii ce înseamnă asta.
Illidge ar fi dorit ca altcineva să fi făcut spiritul. Scîrba! Illidge se considera de extrema stingă.
Webley îl părăsi. Lady Edward îl privi cum îşi croieşte drum prin mulţime.
— Parcă-i o locomotivă, spuse ea. Cîtă energie! E însă atît de susceptibil! Politicienii ăştia sînt mai susceptibili decît actriţele. Teribili de vanitoşi! Iar scumpul meu Webley nu prea are simţul umorului. Vrea să fie tratat ca propria lui statuie colosală, ridicată de naţia recunoscătoare şi plină de admiraţie. („R"-urile sunau ca nişte răgete.) Ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ca unei personalităţi istorice. De cîte ori îl văd, uit că întruchipează pe Alexandru cel Mare. Greşesc mereu închipuindu-mi că nu-i decît Webley.
Illidge rîse. Se pomeni admirînd-o sincer pe Lady Edward, care în multe: privinţe avea păreri juste.
Chiar politic vorbind părea să se orienteze bine.
' — De fapt, „Englezii liberi" nu sînt un lucru atît de rău, continuă Lady Edward. Simpatia lui Illidge începu să scadă atît de repede cum crescuse. — Nu-i aşa, domnule Babbage?
Illidge făcu o strîmbătură.
— Părerea mea... începu el.
— Apropo, spuse Lady Edward întrerupînd un viitor comentariu sarcastic şi admirabil asupra
„Englezilor liberi" ai lui Webley, trebuie neapărat să fii mai atent cînd cobori scările. Sînt extrem de alunecoase.
Illidge se înroşi.
— Nu-s deloc alunecoase, se bîlbîi el şi se înroşi şi mai tare; sub părul de culoarea morcovului, faţa i se învineţi ca sfecla cînd îşi dădu seama de prostia pe care o spusese. Simpatia lui pentru Lady Edward continuă să descrească.
— Sînt alunecoase, orice-ai spune, insistă politicos Lady Edward, cu vocea ei guturală. La ce-ai lucrat astă-searâ împreună cu Edward? adăugă ea. Mă interesează întotdeauna foarte mult.
Illidge zîmbi.
46
— Dacă vreţi într-adevăr să ştiţi, spuse el, am lucrat la regenerarea părţilor lipsă la o şopîrlă. Illidge se simţea mai bine printre sopîrle; puţin din simpatia
— Şopîrle? Vorbeşti de animalele alea care înoată? Illidge dădu din cap. Cum se
— Le pierd în laborator, explică el, le pierd fiindcă le amputăm noi.
— Şi cresc la loc?
— Exact.
— Doamne sfinte, spuse Lady Edward, nu mi-am închipuit. Ce lucruri fascinante! Mai poveşteşte-mi!
Nu era atit de rea, la urma urmei. Illidge începu să-i explice. Plăcerea de a discuta subiectul favorit îi modifică sentimentele faţă de Lady Edward. Tocmai ajunsese la punctul crucial, important şi semnificatv în desfăşurarea proceselor — transformarea în labă a capătului de coadă transplantat —
cînd Lady Edward, a cărei privire rătăcea prin sală, îşi lăsă mîna pe braţul lui.
— Hai cu mine, spuse ea, să te prezint generalului Knoyle. Un bătrînel tare nostim; uneori e nostim chiar fără să vrea.
Lui Illidge cuvintele îi îngheţaseră pe buze. îşi dădu seama că cele spuse de el nu o interesaseră cîtuşi de puţin pe Lady Edward; nu-şi dăduse nici măcar osteneala să fie atentă» Urînd-o din tot sufletul, o urmă tăcut şi enervat.
Generalul Knoyle discuta cu alt domn cu aspect milităros. Avea o voce marţială, astmatică.
— Dragul meu, i-am spus eu (îl auziră în timp ce se apropiau), dragul meu, nu vîrî acum calul în cursă. Ar fi o crimă, ascultă-mă pe mine. Ar
Lady Edward îşi făcu simţită prezenţa. Cei doi domni cu aspect milităros fură copleşitor de politicoşi: petrecuseră o seară
— Am ales
— Ştiţi, să vedeţi... ce gentil din partea dumneavoastră, încurcătura în care se afla generalul Knoyle era sinceră; nu
Ştia cum să scape de cadoul muzical pe care-l primise.
— Am ezitat, continuă Lady Edward, pe acelaşi ton de intimitate, între
47
ei surprinse semnele de jenă de pe faţa congestionată a generalului.
— Aţi fost foarte amabilă, protestă el. N-aş putea susţine că mă pricep prea mult la muzică, dar ştiu ce-mi place, da, da, ştiu ce-mi place. Cuvintele părură să-i sporească încrederea în sine. înghiţi în sec spre a-şi relua replica şi continuă: — Totdeauna am spus...
— Iar acum, încheie triumfătoare Lady Edward discuţia, daţi-mi voie să vă prezint pe domnul Babbage, care ajută pe Edward la lucrările sale; un adevărat expert în şopîrle. Domnule Babbage, îţi prezint pe generalul Knoyle şi pe colonelul Pilchard. Le aruncă un ultim zîmbet şi plecă.
— La dracu! exclamă generalul, şi colonelul fu şi el de părere că Lady Edward era ceva de spaimă.
.
— Lucy, micuţa mea!
— Unchiule John!
Lucy Tantamount se întoarse şi zîmbi unchiului pe care îl adoptase. Lucy avea o statură mijlocie, era subţirică, asemeni mamei ei, cu un păr negru scurt, dat cu briliantină pînâ căpătase o culoare perfect închisă, şi pieptănat peste cap. Cu toată paloarea naturală, Lucy nu folosea fardul. Buzele ei subţiri erau însă rujate şi în jurul ochilor îşi dăduse uşor cu un fard albăstrui pentru pleoape. Rochia neagră îi evidenţia albeaţa braţelor şi a umerilor. Se împliniseră mai bine de doi ani de cînd murise Henry Tantamount — căci Lucy se măritase cu vărul ei de-al doilea. Mai ţinea încă doliu, cel puţin seara, la lumina artificială. Negrtil o prindea de minune.
— Ce mai faci? adăugă ea; în timp ce vorbea se gîndi că John Bidlake începuse să arate foarte îmbătrînit.
— Sînt pe ducă, spuse el. Mîna lui mare şi străbătută de vinişoare albastre o apucă familiar de braţ, chiar de deasupra
48
cotului. — Oferă-mi un pretext să mă duc să mănînc ceva. Mor de foame.
__ Dar mie nu mi-e foame.
__ Nu contează, spuse bătrînul Bidlake, „necesităţile mele
sînt mai tari ca ale tale", cum a remarcat atît de just Sir Philip Sidney1.
— Dar n-am chef să mănînc. Lucy se împotrivea din principiu poruncilor, preferind să păstreze iniţiativa. Dar unchiul John era prea insistent.
— Mănînc doar eu, declară bâtrînul, o s-ajungă pentru arnîndoi. Rîzînd din toată inima, continua să o conducă spre sufragerie.
Lucy renunţă să i se mai împotrivească. îşi croiră drum printre invitaţi. Orhideea galben-verzuie şi cu pete de la butoniera lui John Bidlake părea un cap de şarpe cu gura căscată. în ochiul bătrînului pictor scînteia un monoclu.
— Cine-i bătrînul de lîngâ Lucy? se interesă Polly Logan cînd îi văzu trecînd.
— Bătrînul Bidlake.
— Bidlake? Cel care. . a pictat tablouri? Polly vorbea cu prudenţă; era conştientă de lipsurile educaţiei ei şi se temea să nu facă vreo gafă. — Vrei să spui că e chiar Bidlake? Prietena ei confirmă din cap. Polly simţi că i se ridică o mare piatră de pe inimă. — Ascultă, continuă ea, înălţîndu-şi sprîncenele şi deschizînd larg ochii, mi-am închipuit întotdeauna că e un mare pictor, dar că a murit de mult. Trebuie să aibă vreo sută de ani, nu?
— Cam aşa ceva, răspunse Norah, care nici nu împlinise douăzeci.
— Trebuie să recunosc, admise Polly cu mărinimie, că nu-i arată. Se ţine încă bine; e un crai, un Don Juan, mă
rog, în stilul bărbaţilor din tinereţea lui.
— A avut vreo cincisprezece neveste, spuse Norah.
în clipa aceea Hugo Brockle găsi curajul ca să se prezinte singur.
— Nu vă mai amintiţi de mine. Am fost prezentaţi unul altora cînd eram în cărucior.
Ce idiot sunau cuvintele. Simţi că se roşeşte pînă în vîrful urechilor.
Al treilea şi cel mai frumos dintre tablourile lui John
idlake, din seria
' Poet şi om de stat englez (1554—1586).
49
optimism, tratat într-un ton deschis, cu culori foarte curate şi strălucitoare. Opt naiade plinuţe şi cu carnaţie de mărgăritar se aflau astfel dispuse în apă şi pe malurile rîului încît din mişcarea trupurilor şi a membrelor se forma un fel de ghirlandă (completată deasupra de frunzişul unui pom) ce înconjura întreaga pînză. Dincolo de această
înlănţuire de corpuri sidefate (căci feţele zîmbeau astfel încît nimic să nu te poată sustrage contemplării splendidelor forme şi armoniei lor), surprindeai un peisaj cu nori şi dealuri line, scăldat într-o lumină de o strălucire palidă.
Cu o farfurie în mînă şi mestecînd sandvişuri cu icre negre, bătrînul Bidlake contempla alături de Lucy propria lui operă. îl cuprinse un sentiment de mîndrie, amestecat cu tristeţe.
— Tabloul e reuşit, spuse el, e colosal de reuşit. Priveşte compoziţia. Un echilibru perfect, fără să lase totuşi bănuiala unei repetiţii sau a unui aranjament artificial.
Celelalte gînduri şi sentimente evocate de tablou în minte rămaseră neexprimate. Erau prea numeroase şi prea încîlcite pentru a fi tălmăcite uşor în cuvinte. în primul rînd erau prea melancolice şi n-avea chef să stăruie asupra lor. întinse un deget şi atinse marginea bufetului; mahon, lemn în toată legea.
— Priveşte silueta din dreapta tabloului, cea cu braţele ridicate. Continuă expunerea de ordin tehnic spre a stăvili şi îndepărta gîndurile nedorite. — Priveşte echilibru! dintre ea şi silueta masivă şi înclinată, din partea stingă a pînzei. Ca o pîrghie lungă, ridicînd o mare greutate.
Silueta cu braţele ridicate era a lui Jenny Smith, cel mai splendid model pe care-l avusese vreodată. întruchiparea frumuseţii, a prostiei şi a vulgarităţii. O adevărată zeiţă atîta timp cît era goală, tăcea, sau îi închideai gura cu săruturi; era însă un dezastru cînd deschidea gura, se îmbrăca sau îşi punea pe cap una din acele pălării înfiorătoare! îşi aminti de vremea cînd o luase cu el la Paris. După o săptămînă o expediase acasă. „Ar trebui să
porţi o botniţă, Jenny, îi spusese el; ea izbucnise în plîns. — A fost o greşeală să vii la Paris. E prea mult soare aici, prea multă lumină artificială. Data viitoare mergem la Spitzbergen. Iarna. Nopţile ţin acolo şase luni." Asta o făcuse să plîngă şi mai tare. Fata era o comoară de senzualitate şi frumuseţe. Mai tîrziu începuse să bea, decăzuse, venise să cerşească şi băuse pînă şi banii primiţi de pomană. în cele din urmă, ajunsese rău de tot.
Adevărata Jenny continua să trăiască însă în tablou, cu braţele deasupra capului şi cu sînii mici ridicaţi de muşchii pectorali. Pînza păstra şi imaginea lui John Bidlake, a acelui John Bidlake de acum douăzeci şi cinci de ani
50
exista aşadar încă un John Bidlake care îşi contempla propria-i fantomă. în curînd avea să moară şi el.
Se gîndi că diferenţa dintre el şi acel John Bidlake de odinioară era aceeaşi ca şi cea dintre femeia şleampătă şi buhăită, astăzi moartă, şi Jenny din epoca ei de glorie. Adevărata Jenny trăia printre naiadele cu pielea sidefată, iar adevăratul Bidlake, creatorul lor, exista prin contribuţia, la zămislirea lor.
— E reuşit, spuse din nou. Către sfîrşitul expunerii vocea îi devenise lugubră. Faţa îndreptată
asupra tabloului exprima tristeţe. — în definitiv, adăugă el, după o scurtă pauză şi izbucnind într-un hohot de rîs crispat, în definitiv, tot ce lucrez e bun, reuşit, chiar foarte reuşit. Era o sfidare la adresa, criticilor stupizi care remarcaseră un regres în ultimele sale tablouri, o provocare la adresa propriului trecut, o provocare la adresa timpului şi a bătrîneţii, la adresa adevăratului John Bidlake, cel care pictase pe adevărata Jenny şi o redusese la tăcere cu săruturile lui.
— Evident că-i reuşit, zise Lucy, şi se întrebă de ce arta bătrînului decăzuse atît de rău.
Ultima expoziţie fusese lamentabilă. Bidlake se conservase, comparativ vorbind, destul de bine.
Deşi, e drept, reflectă ea, în timp ce-l privea, îmbătrînise foarte mult în lunile din urmă.
— Evident, repetă el, aşa trebuie judecat.
— Ţin să-ţi mărturisesc, totuşi, adăugă Lucy, ca să schimbe subiectul, că după mine, naiadele tale sînt un fel de insultă.
— Insultă?
— Vreau să spun, din punctul de vedere al femeilor. Ne consideri atît de enorm de proaste, cum ne pictezi?
— Exact, asta-i părerea ta? întrebă altă voce. Ne consideri într-adevăr proaste? Era o voce puternică şi emfatică, iar cuvintele răbufneau ca o explozie, lăsînd impresia că presiunea emoţiilor le împinge forţat printr-o deschizătură strimtă.
Lucy şi John Bidlake se întoarseră şi- o văzură pe doamna Betterton; masivă, îmbrăcată în gri-deschis, cu nişte braţe — aprecie Bidlake — groase cu nişte coapse, şi cu un pâr care, în contrast cu obrajii ei rotofei şi bărbia mai mult decît plinuţă, era ridicol de scurt, de cîrlionţat şi de castaniu. Nasul cîrn, atît de incîntător pe vremea cînd Bidlake călărise pe un cal negru iar doamna Betterton pe o iapă murgă, îi păru caraghios şi absurd Pe faţa îmbătrînită. Adevăratul Bidlake călărise cu ea exact înainte de a picta naiadele. Mary Betterton discutase despre artă cu o seriozitate naivă şi şcolărească, pe care el o găsise comică Şi mcîntătoare. îşi aminti că o vindecase de pasiunea ei pentru
IA 1
v A'
Burne-Jones1; nu reuşise însă, vai, să o vindece şi de prejudecăţile asupra virtuţii. Mary Betterton i se adresa acum cu aceeaşi seriozitate de odinioară, dar şi cu un oarecare sentimentalism plin de semnificaţie, avînd aerul că, în virtutea acelor vremuri, vrea să facă un schimb de amintiri şi, în general, de idei. Bidlake se prefăcu, din obligaţie, că se bucura că o reîntîlneşte după atîţia ani. E
nemaipomenit, îşi spuse el în timp ce-i strîngea mîna, cum de reuşise s-o evite atît de bine; nu-şi amintea să fi vorbit cu ea de mai mult de trei sau patru ori în decursul celor douăzeci şi cinci de ani care o transformaseră pe Mary Betterton într-un
— Dragă doamnă. Betterton! exclamă el. Sînt încîntat. îşi ascundea însă prost antipatia. Iar cînd doamna Betterton
i se adresă pe numele de botez: „Dragă John, trebuie să ne răspunzi la întrebare", şi îşi lăsă mîna pe braful lui Lucy, ca şi cum ar fi asociat-o la solicitarea ei, bătrinul simţi un val de indignare.
Familiarităţile dlt;n partea unei
întrebarea să se potrivească bine acestei intenţii; cerea într-adevăr un răspuns nepoliticos. Mary Betterton avea pretenţii de intelectuală şi manifesta un interes grozav pentru problemele sufletului.
Rearnintindu-şi toate acestea, bătrinul Bidlake afirmă că nu întîlnise în viaţa lui o femeie care să se remarce prin altceva decît prin picioarele şi chipul ei. Unele, adăugă el, insinuant, nu au nici măcar aceste accesorii indispensabile. E adevărat, multe femei au feţe interesante, dar asta nu înseamnă
nimic. Cîinii de vînătoare, sublinie el, au un cap de judecători docţi, boii care rumegă par să mediteze la probleme de metafizică, insectele numite „călugăriţe" au aerul că se roagă; aceste aparenţe sînt cu desăvîrşire eronate. La fel se întîmplă şi cu femeile. Preferase să-şi picteze naiadele goale şi fără
mască; le crease figuri care erau doar prelungiri ale corpurilor încîntătoare şi nu simboluri înşelătoare ale unei spiritualităţi inexistente. Procedeul i se părea mai realist, mai fidel trăsăturilor fundamentale.
în timp ce vorbea simţi că-i revine buna dispoziţie, iar antipatia faţă de Mary Betterton începu să mai scadă. Cînd eşti bine dispus, aceste
— John, eşti incorigibil, spuse cu indulgenţă Mary Betterton. Apoi, întorcîndu-se spre Lucy, adăugă zîmbind: — Pe de altă parte nu crede o vorba din ce spune.
1
52
__ Dimpotrivă, aş fi tentată să cred că vorbeşte serios,
obiectă Lucy. Am observat câ tocmai bărbaţii ahtiaţi după femei sînt aceia care vorbesc cu cel mai mare dispreţ despre ele.
Bătrînul Bidlake izbucni în rîs.
— Fiindcă ei sînt aceia care le cunosc cel mai bine. __ Sau fiindcă nu pot suferi puterea pe care o exercităm
asupra lor.
— Te asigur, totuşi, insistă Mary Betterton, că John nu vorbeşte serios. îl cunosc, draga mea, dinainte de-a te naşte fu.
Veselia dispăru de pe faţa lui John Bidlake.
— Poate că era altfel pe atunci, spuse Lucy. Probabil I-a contaminat cinismul tinerei generaţii. Compania noastră e primejdioasă pentru dumneata, unchiule John, ar trebui s-o eviţi.
Atinsese una din temele favorite ale lui Mary Betterton; aceasta porni atacul cu toată seriozitatea.
— Din cauza educaţiei, explică ea. Azi copiii sînt crescuţi prosteşte. Nu mă miră că sînt cinici. Continuă cu multă elocinţă. — Li se dau prea multe şi prea devreme. Se satură de distracţii şi devin de mici insensibili la orice plăcere. Eu una, pînă la optsprezece ani, n-am călcat într-un teatru, declară ea cu mîndrie.
— Vai, dragă doamnă!
— Eu am început să merg la teatru de la şase ani, spuse Lucy.
— Şi ce să mai spun de baluri... Continuă Mary Betterton. Ce nostime erau balurile care se dădeau la sfîrşitul vînătorilor! Nici nu e de mirare, aveau loc o dată pe an. îl cită pe Shakespeare:
Astăzi se înşiră unul după altul ca perlele pe aţă.
— Ca perlele false, spuse Lucy. Mary Betterton triumfa.
— False, nu-i aşa? Pe vremea noastră, fiind rare, perlele erau autentice. „Nu ne săturam de plăceri, fiindcă nu le gustam in fiecare zi." Tineretul de azi e plictisit şi sătul de viaţă înainte le-a ajunge la majorat. O plăcere repetată prea des se toceşte, n-o mai simţi.
53
— Ce remediu propui? se interesă John Bidlake. Asta dacă îngăduiţi unui enoriaş să pună întrebări preotului, adăugă el ironic.
— Obraznicule! strigă Mary Betterton, pe un ton înfiorător de glumeţ. Apoi, devenind iar serioasă, continuă: — Remediul constă în distracţii mai puţine.
— Nu vreau să fie împuţinate, se împotrivi John Bidlake.
— în cazul ăsta, spuse Lucy, distracţiile trebuie să devină din ce în ce mai intense.
— Să devină din ce în ce mai intense? repetă Mary Betterton. Dar unde o să se ajungă
în cele din urmă?
— La luptele de tauri, sugeră John Bidlake, sau la spectacolele cu gladiatori. Sau poate la execuţiile publice. Sau la distracţiile marchizului de Sade1. Unde o. să se ajungă?
Lucy dădu din umeri:
— Cine ştie?
Hugo Brockle şi Polly se şi luaseră la ceartă.
— Cred că e îngrozitor, spunea ea, şi faţa i se congestionase de mînie, să duci un război împotriva săracilor.
— Dar „Englezii liberi" nu duc război împotriva săracilor.
— Ba da.
— Ba nu, spuse Hugo. Citeşte articolele lui Webley.
— Mi-e suficient să citesc despre ce face.
— Acţionează potrivit spuselor sale.
— Nu-i adevărat.
— Ba da. Se opune dictaturii unei clase.
— Se opune dictaturii celor săraci.
— Dictaturii oricărei clase, insistă Hugo cu seriozitate. Asta-i esenţa doctrinei lui. Clasele trebuie să fie deopotrivă de puternice. O clasă muncitoare puternică, reclamînd salarii mai mari, dă
impuls liber-profesioniştilor burghezi.
— Cum îi dau impuls purecii unui cîine, sugeră Polly şi începu să rida, recăpătîndu-şi buna dispoziţie.
Cînd îi trecea prin minte un gînd absurd nu se putea stâpîni să nu-l exprime, chiar dacă se presupunea că în clipa aceea vorbea serios, sau era furioasă ca în cazul de faţă.
— Burghezii nu ştiu ce să mai inventeze ca să realizeze un progres, continuă Hugo, chinuindu-se să
fie cît mai clar. Altfel
1
54
n-ar mai putea să satisfacă revendicările muncitorilor şi pe deasupra să mai cîştige şi ei ceva. în acelaşi timp, o burghezie nuternică şi inteligentă e utilă muncitorilor, fiindcă le pune la {ndemînă conducători capabili şi o bună
organizare, ceea ce reprezintă salarii mai bune, linişte şi fericire. __ Amin, spuse Polly.
— Dictatura unei singure clase e o prostie, continuă Hugo. Webley vrea să menţină toate clasele şi să le întărească. Dorinţa lui e ca toate clasele să fie într-o permanentă încordare, astfel încît statul să se echilibreze prin felul cum fiecare clasă trage într-o parte sau într-alta. Oamenii de ştiinţă afirmă că tot astfel acţionează şi diversele părţi ale organismului omenesc. Trăiesc într-o stare de. . Hugo ezită, apoi se înroşi. . de simbioză ostilă.
— Nu mai spune!
— îmi pare rău, se scuză Hugo.
—
— Fiindcă grevele sînt stupide.
— .Webley e împotriva democraţiei.
— Fiindcă astfel se îngăduie unor oameni îngrozitori să ajungă la putere. El vrea ca cei mai buni să
conducă.
— El de exemplu, spuse Polly cu sarcasm.
— De ce nu, în fond? Dacă ai şti ce om minunat e. Hugo se entuziasma. De vreo trei luni devenise unul din aghiotanţii lui Webley. — N-am mai întîlnit un om ca el, spuse Hugo.
Cu surîsul pe buze, Polly îi asculta torentul de cuvinte. Se simţea bătrînă şi superioară. La şcoală încercase un sentiment asemănător cînd discutase despre profesoara de menaj. Cu toate acestea îi plăcea Hugo; era atît de fidel!
în imaginaţia lui Walter Bidlake, seratele apăreau întotdeauna ca un fel de junglă deasă, plină de plante agăţătoare. O junglă de zgomote; o junglă în care se pierdea încercînd să-şi croiască drum prin desişul ei luxuriant. Oamenii erau rădăcinile arborilor, vocile lor — tulpinile, ramurile ce se clătinau —
ghirlandele de liane; papagalii şi maimuţele guralive îi evocau semenii lui. .
Arborii acestei jungle se înălţau în tavan şi de acolo se aplecau, ca nişte manglieri. în această imensă
sală, îşi spuse Walter, în această combinaţie bizară între o curte interioară în stil roman şi sera palmierilor din grădina botanică de la Kew, vegetaţiile de sunete, ridicîndu-se nestăvilit la înălţimea celor trei etaje ale clădirii, puteau aduna destulă forţă pentru a străbate acoperişul subţire de sticlă ce le despărţea de întunericul de afară. îşi închipuia arborescentele sonore urcînd tot mai sus, spre cer, ca acea magică tulpină de fasole, pe care se afla micuţul Jack, ucigaşul Uriaşului1. Arborescentele sonore pline de orhidee şi de papagali cu pene strălucitoare se înălţau treptat, străbăteau ceaţa permanentă a Londrei şi ajungeau în lumina limpede a lunii, dincolo de fumul oraşului. Şi le închipuia plutind în lumina lunii, ultime crenguţe firave şi aeriene ale zgomotului. Rîsul puternic, de pildă, hohotul violent, scos de omul gras ce se afla în stînga sălii, avea să urce, pierzînd din intensitate pe parcurs; odată ajuns în lumina lunii avea să sune ca un clinchet diafan. Iar toate aceste voci (ce spuneau?: „...a ţinut o cuvîntare grozavă...", „...nici nu poţi să-ţi închipui cît de confortabile sînt corsetele astea, pînă nu le încerci.,.", „...ce tip plicticos...", „...a fugit cu şoferul..."), toate aceste voci, ce 1 Veche legendă engleză. Ţinutul Cornwall fiind bîntuit de un monstru, Uriaşul, autorităţile promit o comoară celui ce-l va omorî. Urcat pe o tulpină de fasole ce creşte vertiginos, Jack, fiul unui fermier, reuşeşte prin forţe magice să omoare Uriaşul.
56
splendid şi ce fragil ar răsuna acolo sus! în timp ce aici, jos, în junglă) cît erau de stupide, de stridente, de vulgare şi de obraznice.
Privind peste capetele din jur, Walter îl zări pe Illidge, singur, sprijinindu-se de o coloană. Afişa un aer şi un zîmbet byronian, blazat şi dispreţuitor; îşi rotea privirea cu o expresie amuzată şi indolentă, ca şi cum ar fi contemplat gesturile caraghioase ale unui grup de maimuţe. Din păcate, îşi spuse Walter, în timp ce se îndrepta spre el prin mulţime, sărmanul Illidge nu avea fizicul indicat pentru poza lui de superioritate byroniană.
Romanticii cu înclinaţii satirice erau înalţi, bine făcuţi, graţioşi şi cu mişcări lente. Illidge era scund, cu gesturi violente şi bruşte. Şi ce figură comică avea! O haimana cu un nas impertinent şi o gură lungă şi subţire; faţa unei puşlamale, foarte inteligentă şi spirituală, departe însă de a- exprima nepăsare şi dispreţ. Pe de altă parte, cum poţi să afectezi un aer superior cînd eşti plin de pistrui? Tenul lui Illidge căpătase din pricina pistruilor culoarea nisipului. Pupilele, de un cafeniu-gălbui, ca şi sprîncenele şi genele de un -portocaliu-gălbui, adevărate culori de camuflaj, se dizolvau, văzute de la distanţă, în piele, aşa cum un leu se confundă cu nisipul deşertului. Privită din celălalt capăt al sălii, faţa îi părea lipsită de trăsături şi oarbă, ca figura unei statui cioplite într-un bloc de gresie.
Sărmanul Illidge! Poza de erou byronian era ţam ridicolă.
— Salut! i se adresă Walter, cînd ajunse la o distanţă de la care putea fi auzit. Cei doi tineri dădură mîna. — Ce mai face ştiinţa? întrebă Walter, dîndu-şi seama pe loc de stupiditatea întrebării.
Illidge ridică din umeri.
— E mai puţin la modă decît arta, dacă am fi să judecăm după "serata asta. Se uită în jur. — Am văzut aici pe jumătate din cei pomeniţi la secţia scriitori şi pictori în
— Şi nu-i reconfortant pentru ştiinţă? întrebă Walter. Artelor nu le place să fie la modă.
— Ah, da? Atunci ce cauţi aici?
— într-adevăr, ce caut?
A Walter se apără de întrebare, începînd să rîdă. Se uită în jur, intrebîndu-se unde-o fi dispărut Lucy. N-o mai văzuse de la stirşitul concertului.
Anuar cuprinzînd numele, vîrsta, studiile, profesia, adresa etc. ale Personalităţilor în viaţă, din toate domeniile de activitate.
57
— Ai venit să-ţi joci micile tale farse şi să fii consolat, spuse Illidge, încercînd, să plătească o parte din afronturile primite. Amintirea clipei cînd alunecase pe scară, lipsa de interes manifestată
de Lady Edward în privinţa şopîrlelor, ca şi aroganţa domnilor cu aer milităros îl iritau încă.
— Uită-te la fata de colo, spuse Illidge, cea cu păr negru creţ şi cu rochie argintie. Seamănă cu o mică
mulatră. Ce părere ai despre ea, de exemplu? Ţi-ar place, nu, să te consoleze?
— Ştiu eu? Illidge rîse.
— Ai convingeri înalt filozofice, nu? Dragă amice, recunoaşte însă că toate principiile sînt o prostie; şi eu am aceleaşi convingeri, aşa încît sînt în măsură să vorbesc. Ca să fiu sincer, invidiez succesul vostru, al producătorilor de artă. Mă scoate însă din sărite cînd văd cum un scrib ridicol şi tîmpit...
— Ca mine, de exemplu.
— Nu, tu eşti cu o tieaptă mai sus, recunoscu cu regret Illidge. Dar cînd văd un scrib oarecare, un nenorocit care înnegreşte hîrtia şi n-are nici a zecea parte din inteligenţa mea, cum cîştigă bani şi-l admiră toată lumea, în timp ce eu trec neobservat, mă apucă uneori nebunia.
— Ar trebui să te consideri flatat. Dacă ne admiră, înseamnă că, într-o măsură oarecare, ne înţeleg şi îşi dau seama ce urmărim. Pe tine nu te înţeleg, eşti deasupra lor. Faptul că nu te iau în seamă reprezintă un compliment adus inteligenţei tale.
— Poate, dar e o insultă odioasă la adresa fizicului meu. Illidge avea conştiinţa dureroasă a fizicului său. Ştia că e urît
şi şters, şi întocmai ca cel care, chinuit de o măsea, pipăie punctul sensibil pentru a fi sigur că durerea persistă, tot astfel şi el îşi reamintea cu sadism acest amănunt neplăcut.
— Dac-aş arăta ca namila şi mitocanul de Webley, lumea nu m-ar ignora, chiar dacă aş avea mintea lui Newton. Nenorocirea, spuse el zgîndărindu-şi nemilos măseaua dureroasă, e că am aerul unui anarhist. Ascultă-mă pe mine, tu eşti fericit, fiindcă arăţi ca un
— O glumă bună, spuse Walter sceptic.
58
__ îţi jur că-i adevărat. O dată aici, în ţară. Aproape de Chesterfield. Minerii declaraseră grevă. Din întîmplare, mă uitam la o bătaie între grevişti şi agenţii provocatori. Poliţiştilor nu le-a plăcut mutra mea şi m-au înhăţat. Mi-au trebuit ore să p din ghearele lor. Altă dată am păţit
sca
-o în Italia. Mi se pare că cineva tocmai încercase să-l
arunce în aer cu o bombă pe Mussolini. în orice caz m-am pomenit că o şleahta de derbedei in cămăşi negre mă
dau jos din tren la Genova şi mă percheziţionează din creştet pînă în tălpi. Inadmisibil! Şi asta numai din cauza aerului meu subversiv.
— Care corespunde, în definitiv, ideilor tale.
— E adevărat, dar o figură nu constituie o probă şi nu e o crimă. Deşi, adăugă el printre altele, poate că unele figuri
Doar spînzurîndu-l s-ar putea face dreptate. Doamne, cum i-aş mai omori pe toţi ăştia. Nu degeaba alunecase pe scară şi fusese ignorat de un stupid măcelar de soldaţi. — îi urăsc de moarte pe cei bogaţi! Pe toţi! Nu crezi că
sînt îngrozitori?
— Mai îngrozitori decît săracii?
Amintirea camerei în care zăcuse bolnav Wetherington îl făcu aproape instantaneu să se ruşineze de întrebare.
— Mult mai îngrozitori. Bogaţii au ceva deosebit de josnic, de neruşinat şi de morbid. Banii dau naştere unui fel de nesimţire, ca o gangrena. N-ai ce-i face. Isus şi-a dat seama. Parabola lui cu cămila şi urechile acului e mai mult decît o simplă afirmaţie. Şi ţine minte ce mai spune: „Iubeşte pe aproapele tău". Ai să-ţi jnchipui că sînt creştin, fiindcă vorbesc aşa, adăugă el, aproape scuzîndu-se. Daţi cezarului ce-i al cezarului. Isus avea bun-simţ, a înţeles care-i situaţia. Ajutorul dat semenului tău e piatra de încercare pentru cei bogaţi. Bogaţii n-au pe nimeni apropiat.
— Fii serios, că doar nu-s pustnici.
—, N-au pe nimeni apropiat, dacă te gîndeşti cum au săracii pe cîte cineva apropiat. Cînd mama trebuia să plece undeva, doamna CradOck, vecina de alături, din dreapta, avea grijă de noi, copiii. Mama proceda la fel cînd venea rîndul doamnei Cradock să plece. Dacă îţi rupeai un picior, sau erai concediat, aamenii te ajutau cu bani şi alimente. îmi amintesc perfect că în copilărie am fost trimis să bat tot satul ca să chem moaşa, undea pe tînăra doamnă Foster, vecina de alături, din stînga, o apucaseră pe neaşteptate durerile facerii înainte de soroc! Cînd
raieşti din mai puţin de patru lire pe săptămînă, vrînd-nevrind uie sa te porţi ca un creştin şi să-ţi iubeşti aproapele.
Mai
59
întîi, că nu poţi scăpa de el; cînd îl cauţi, e la tine în curte. Nu-j poţi ignora existenţa făcînd pe rafinatul şi pe filozoful. Ori iubeşti ori îl urăti i î l fbil i el reprezenta cea mai minunată şi Coscmdo bine îşi pt i mai gingaşă fiinţă ulte oi :
«""»-
iubeşti ori îl urăşti, şi în general e preferabil să păstrezi relaţu Cunoscmd-o bine îşi putea permite să asculte orice pe seama ei:
bune, fiindcă poţi să ai nevoie de el în cazuri urgente, cum poate cu clt
şi el să aibă nevoie de tine. Deseori, nici nu se mai pune
problema să-l refuzi.
Illidge Floarea
aşa că nu strică să te înţelegi cu cel care, oricum, e alături de Pu/a 5 incmtatoara noastre civilizaţii — asta-i Lucy Conia
tine. rafinata şi parfumata a unui sălbatic sau a unui animal Sino^I
Walter îi dădu dreptate.
— Fireşte.
— Voi, cei bogaţi, continuă Illidge, nu aveţi pe nimeni alături. Niciodată nu vă ajutaţi semenii şi nici nu aşteptaţi să vi se răspundă la fel. Ar fi şi inutil, căci vă dă mîna să plătiţi pe cineva ca să vadă de voi. Angajaţi servitori care pentru trei lire pe lună, plus casă şi masă, joacă farsa amabilităţii. Doamna Cradock, vecina noastră de alături, nu era obligată să-ţi supravegheze copiii cînd plecai de acasă. Voi contra bani, dădace şi guvernante. Nu, nici măcar nu ştiţi că
iată şi parfumată a unui sălbatic sau a unui animal.___e
concluzie asupra celor care au bani şi, timp de pierdut. Cu ochii închişi, Walter îl asculta, gîndindu-se la Lucy. „O ne rafinată si narfnmată a unui sălbatic sau a unui animal." durea; el o iubea însă şi m.ai mult, tocmai şi a adevărului odios.
să mă duc să văd dacă bătrînul vrea să mai asta, spuse Illidge cu o voce schimbată. De înainte de unu jumătate, două. într-un fel e la alte ore decît cele obişnuite. Dormi pînă la să lucrezi după ce ţi-ai băut ceaiul de că-i plăcut. îi întinse mîna. — Pe curînd.
— Să luăm neapărat masa împreună într-o seară, îi spuse ca Walter fără prea multă convingere.
Illidge dădu din cap.
— Hotărîm într-una din zilele astea, spuse el şi plecă. Walter îşi făcu loc prin mulţime căutînd-o pretutindeni pe
să sa
K-am azk duPa amiaza.
există vecini. Trăiţi izolaţi. Fiecare din voi se închide în casa iui misterioasă. în dosul obloanelor pot avea loc tragedii, fără vecinii să ştie.
— Slavă Domnului că-i aşa, exclamă Walter.
— într-adevăr, mulţumiţi-i lui Dumnezeu. Intimitatea e un » mare lux. Recunosc că e foarte plăcută. Pentru lux însă trebuie Lucy. să plăteşti. Nimeni nu e mişcat de nenorocirile pe care nu le cunoaşte. Ignoranţa e o fericire plină de nesimţire. Pe o stradă- *
săracă nenorocirea nrare unde să se ascundă. Viaţa se desfăşoară
prea public. Săracii nu-şi uită niciodată sentimentele de buni . _Everard Webley îl înghesuise pe Lordul Edward într-un colţ vecini. Celor bogaţi însă nu li se oferă prilejul să-şi ajute egalii. Ş1 lncerca să-l convingă să-şi dea sprijinul „Englezilor liberi". Nu sînt în stare decît să manifeste o bunăvoinţă condescendenta. , ^*ar nu mă
interesează politica, protesta răguşit bătrînui şi o simpatie ieftină pentru suferinţele inferiorilor, pe care nu-i r w T\
ma interesează politica. . Indiferent ce-ar fi spus
pot înţelege. îngrozitor! Şi asta cînd cei bogaţi dau dovadă deQ eWev» repeta fraza cu o încăpăţînare de catîr.
Webley desfăşura oarecare mărinimie. Cînd sînt abjecţi, arată ca ăştia. Făcu un - are elocmţă. Oamenii de bună
credinţă, care reprezintă ceva semn cu mîna spre camera plină de lume. Seamănă cu Lady
se unească pentru a rezista forţelor de Edward — ultima bolgie a infernului! Cu fata asta, a ei. . Dădu ugere.
Nu erau ameninţate numai proprietatea şi interesele
Walter îl ascultase cu atenţie încordată şi cu un sentimentala, inteligenţa şi oricf'feSde'^i^816?'
initiat?a penibil. "Englezii liberi" se crm41,,;/ - -
distincţie naturală.
- O lume blestemată, descompusă, iremediabil corupta.». Staturii celor pioşt Te înîmasSîT P"1™
continuă Ilhdge, denunţînd-o ca un profet. Vorbise mtîmplătot^ ,Vldualgt;tatea de omul dS mulţime de
înregistrase prezenţa.
„E adevărat", îşi spuse Walter, Lucy era exact aşa cum îş1 închipuiau cei care o invidiau sau o dezaprobau; şi totuşi pentru
60
numeroşi şi adrvf. Pentru câ e absurd. Iubesc fiindcă e odios, fiindcă e nedemn... (lat.).
61
Cînd eşti prevenit trebuie să te înarmezi din vreme; cînd ve2 ,
din teacă. (Webley avea o slăbiciune pentru săbii; cînd „Englez ^ekTvii
ă dn
eSe r
săbii, iar casa înţesată de panoplii.) Se impunea organizare m5f™£ S o furie disciplină, forţă. Lupta nu mai putea fi dusă ■ pe tărîj '"„temicâ si constituţional. Metodele parlamentare se dovedeau foarte bun" 7'erfle fusese
cînd două partide cădeau de acord asupra principiilo **££ lucrurj ^ , fundamentale, şi îşi exprimau dezacordul doar asupra uno Tfil Ld fleacuri. Cînd însă erau în joc principiile fundamentale n S trebuia îngăduit ca liti ă diă dii hre,sterline- Lordul Edward r -' baZă ale stati«icilor hi ?e"««nnat Pentru care îl """A lord' de obicei calm, D°mnuI Fl^isgt; care avea o
££ lu ,7^ deCUrSUl mtrevederilor antenoare, să
furieal Lorduh^FH aşa.c"m S°°Otea el de cuviinta-Accesul S izbucnirea S
j pp
trebuia îngăduit ca politica să devină o distracţie SfaJfce din feidalism S r PŞ brusc trăsăturile
parlamentarilor. Trebuia recurs la o acţiune directă sau TadreseLă un^H^v tof TT Că
s
CStC Un Tanta™unt
care ameninţarea cu o asemenea acţiune. SîJate iaTel deraS ftr- "?C °^dine:
°rdinele fusesera
- Am fost cinci ani în Parlament, spuse Webley, tim, fnadmisibfl Dacă S vf T V' dm cercetările sale. Era suficient ca să mă conving că nimic nu se poate rezolva astăzi pi fo altă firmă de
directă. Odată salvată, putem începe să ne gîndim din nou 1;
(Va trebui să fie însă cu totul altceva decît aceasti . ge: care se apropiase şi le dădea tîrcoale, pîndind prilejul adunătură comică compusă din bogătaşi aleşi de gloată.) într ae a s.e
singura speranţă. Credeţi-mă, Lord Edward, e singura speranţa . '.~ Dar daca nu vă interesează de dragul dumneavoastră înfuriat ca un urs încolţit de dulăi într-o groapă1, Lordi însistă Webley, atacînd dintr-o altă
direcţie ar treh.ii «a -Edward nu-şi găsea astîmpărul şi îşi rotea din şolduri trupi
- Dar nu mă interesează pol... care eliberase un val de 23? "Pr°g t Era prea agitat pentru a mai putea pronunţa întreg cuvîntu — Progres! reluă el, iar nefericirea «i i™*
T" "U
• * -"^ Are sa *lna la vor prăbuşi în dezastrul general. hrană, mai multă reH»mf
-Da, însă. . Nu. . Lordul Edward era disperat. - P în vecii veX X %h!5" °uItl ^ din toate mai mult, rame...
Pe mine nu mă interesează banii. specialitatea mea' Biol™ f- • -a audiatl A
Clteva cursuri
din
Odinioară, cu mulţi ani în urmă, directorul unei firme
Ce vă
avocaţi specializaţi în chestiuni financiare, căreia Lordul Edwar-cuprindea' o ari,* t" ,r '" problema fosforului? întrebarea h. încredinţase întreaga administraţie a averii sale, venise i — Dar asta t ,
.'
vizită pentru a-şi consulta clientul într-o problemă de investiţi enervat CU in afara discuţiei, spuse Webley
în ciuda instrucţiunilor severe lăsate de Lordul Edward care n — Djm • permitea să fie deranjat în chestiuni de afaceri. Trebuia hotărî! important ' rePllca Lordul Edward, e singurul/lucru
"d f STT^îf ^" ,V°rbef mult mai
el un alt om. Avea
""
' Pentru a se distra, familiile aristocratice din Anglia urmăreau de P
vînâtoare care îl sflsiau cauză se i^ in privinţa fosforului, şi din această
solid Ul îli
aginea unei gropi lupt vînâtoare care îl sflsiau.
62
se simt^ in privinţa fosforului, şi din aceast
■mţea şi el solid. Ursul încolţit pornea la atac.
63
— Cu agricultura voastră intensivă, conţinu?* el, secătui' pur şi simplu solul de fosfor. Mai mult de jumătate de unu
— Dar n-am nimic de-a face cu asta!
— Ar trebui să ai de-a face, răspunse grav Lordul Edwarc Asta-i nenorocirea cu voi, politicienii. Nu vă gîndiţi la lucruri! importante. Trăncăniţi despre progres, voturi, bolşevism şi lăsa să se scurgă aiurea în mare, an de an, un milion de tone c pentoxid de fosfor. E idiot, e criminal, e. . e ca şi cum ai scîrţ la vioară în timp ce Roma arde.
Văzu că Webley deschide gui -să vorbească şi se grăbi să preîntîmpine ceea ce-şi închipuia c va fi obiecţia acestuia. — Desigur, vă imaginaţi că puteţi suplii pierderea cu ajutorul fosfatului din stînci. Dar ce vă faceţi cîn vor.secătui şi aceste depozite? îşi vîrî degetul în plastronul li Everard. — Ce vă faceţi? N-au să treacă nici două
sute de ani depozitele se vor termina. Ne închipuim că sîntem progresiş fiindcă trăim din fondul nostru de fosfat, de cărbune, de petii şi de nitrat. Risipiţi-le pe toate. . Iată politica voastră. înt timp, vă agitaţi şi încercaţi să ne speriaţi cu balivernele voast: despre revoluţii.
— La dracu, spuse Webley, furios şi amuzat totodas fosforul dumneavoastră poate să aştepte. Primejdia de care i -vorbeam e iminentă. Doriţi cu orice preţ o revoluţie sociala politică?
— O să se reducă astfel populaţia şi o să se stăvileasc producţia? întrebă Lordul Edward.
— Fireşte.
— Atunci doresc cu siguranţă o revoluţie. Bătrînul lor gîndea în termeni geologici şi nu se temea de concluzii logice. -Desigur c-o doresc.
Illidge de-abia îşi mai putea stăpîni rîsul.
— Dacă asta-i părerea dumneavoastră. . începu Webley, di Lordul Edward îl întrerupse.
— Singurul rezultat al progresului vostru, spuse el, e' peste cîteva generaţii va avea loc o adevărată revoluţie
— revoluţie naturală, cosmică. Voi stricaţi echilibrul, dar în c* din urmă natura îl va restabili. Iar acest proces va fi foaf' neplăcut în ce vă priveşte. Prăbuşirea voastră va fi la fel
pidă ca şi ascensiunea. Şi mai rapidă încă, fiindcă o să daţi faliment, şi o să vă risipiţi capitalul. Unui om bogat r3
îi trebuie puţin timp ca să-şi transforme toate bunurile în bani lichizi. O dată ce le-a transformat însă, nu-i trebuie mult ca să moară de foame.
Webley dădu indiferent din umeri. „Bătrînul e ţicnit şi
ramolit-"
__ Două drepte paralele nu se întîlnesc niciodată, Lord
Edward, aşa că vă spun noapte bună, spuse el.
Plecă.
Peste cîteva clipe, bătrînul lord şi asistentul său urcau scara monumentală, spre lumea lor.
— Ce uşurat mă simt, spuse Lordul Edward pe cînd deschidea uşa laboratorului. Trase pe nări cu voluptate mirosul slab de alcool rafinat, folosit la conservarea specimenelor. — Seratele astea! Trebuie să fii recunoscător că te poţi întoarce la ştiinţă, deşi muzica era într-adevăr. .
Admiraţia rămase neexprimată. Illidge ridică nepăsător din umeri.
— Seratele, muzica, ştiinţa reprezintă distracţii pentru cei înstăriţi şi care n-au ce face. Dai banii şi alegi ce-
ţi place. Important e să ai banii cu care să plăteşti. Izbucni într-un rîs strident.
Illidge detesta mai mult calităţile celor bogaţi decît viciile lor. Lăcomia, trîndăvia, desfrîul şi toate celelalte trăsături mai puţin atrăgătoare ale oamenilor fără ocupaţie, dar cu un venit sigur, puteau fi iertate, tocmai fiindcă
erau compromiţătoare. Dezinteresul, însă, spiritualitatea, cinstea, senzaţiile rafinate şi gustul ales erau de obicei considerate calităţi demne de admirat; iată de ce le ura în mod cu totul special. Aceste virtuţi, după părerea lui Illidge, erau produsul fatal al bogăţiei, deopotrivă cu alcoolismul cronic sau cu micul dejun la ora unsprezece.
— Burghezii, se lamenta el, se felicită reciproc pentru dezinteresul lor — cu alte cuvinte, fiindcă au bani destui ca să
iască fără să fie siliţi să muncească sau să-şi bată capul cu
probleme de ordin material; sau fiindcă le dă mîna să refuze un
bacşiş. Sau fiindcă au destui bani ca să-şi ofere o cultură
rafinată. Se mai felicită şi fiindcă dispun de timp să se ocupe de
lrtă, să citească şi să facă dragoste pe îndelete şi savant. De ce
aCtlAf' la statgt; cu dobîndă sigură de cinci la sută?
Afecţiunea oarecum ironică pentru Lordul Edward era mPerată de o iritare permanentă, la gîndul că virtuţile
65
intelectuale şi morale ale bătrînului lord, ca şi excentricităţile şj absurdităţile sale nostime, erau posibile numai datorită sumei absolut scandaloase pe care o reprezenta balanţa sa bancară. Iar această
dezaprobare latentă devenea acută ori de cîte ori auzea pe cineva lăudîndu-l pe Lordul Edward, admirîndu-l sau chiar bătîndu-şi joc de el Rîsul, afecţiunea şi admiraţia faţă de Lordul Edward îi erau permise numai lui Illidge, deoarece doar el îl înţelegea şi putea să-l ierte. Unii nici măcar nu-şi dădeau seama că există ceva care trebuia iertat. IUidge se grăbea întotdeauna sâ-i informeze.
— Dacă bătrînul n-ar fi urmaşul unor jefuitori de mînăstin, spunea el celor ce-l admirau şi—1 lăudau pe Lordul Edward, locui lui ar fi într-un azil de bătrîni sau într-un balamuc.
Cu toate acestea ţinea sincer la bătrîn, şi îi admira sincer talentul şi caracterul. Oamenii puteau fi totuşi scuzaţi că nu observaseră acest lucru. în general, exista părerea că asistentul Lordului Edward era un
„tip nesuferit".
Ura făţişă împotriva celor bogaţi constituia în * ochii lui Illidge atît o plăcere cît şi o datorie sfîntă faţă
de viitor şi de cauza dreptăţii. Nici măcar bătrînul lord nu făcea excepţie. Era de ajuns să scoată un cuvînt în apărarea sufletului (căci Illidge considera ruşinoasă şi nepermisă pasiunea Lordului Edward pentru metafizica idealistă), că Illidge şi pornea atacul, bătîndu-şi joc de filozofia capitalistă şi de religia burgheză. 0 expresie de dezgust faţă de afaceriştii lucizi, de indiferenţă în privinţa intereselor materiale, de simpatie pentru cei săraci stîrnea pe loc o aluzie mai mult sau mai puţin transparentă, dar totdeauna sarcastică, la adresa milioanelor familiei Tantamount. Uneori (datorită pasului greşit pe scară sau aroganţei generalului, ca azi de pildă), o simplă referire la ştiinţa pură dădea naştere unui comentariu ironic. Illidge era un biolog entuziast, dar ca un cetăţean cu conştiinţă de clasă se credea silit să admită că ştiinţa pură, întocmai ca bunul-gust, plictiseala, perversitatea şi dragostea platonică, era un produs al bogăţiei şi trîndăviei. Nu se temea să fie logic şi să-şi ridiculizeze pînă şi idolul.
— Bani să ai, repetă el, asta-i totul.
Bătrînul lord se uită cu un aer vinovat la asistentul său Reproşurile indirecte îl jenau. încercă să
schimbe subiectul
— Ce zici de mormolocii noştri? De cel asimetric? Scoseseră prin clocire pui de mormoloci din ouă ţinute într-o
parte la o temperatură anormal de caldă iar în cealaltă parte anormal de rece. Se îndreptă spre vasul de sticlă în care se aflau mormolocii. Illidge îl urmă.
66
— Mormoloci asimetrici! repetă el. Mormoloci asimetrici! Ce rafinament! Aproape egal cu rafinamentul de a cînta Bach la flaut sau de a degusta un vin bun. Se gîndi la fratele său Tom, bolnav de plămîni, lucrînd cu perforatorul la o fabrică de motoare din Manchester. îşi aminti de zilele cînd acasă se spălau rufe şi de mîinile stacojii, crăpate şi arse de sodă ale mamei lui. __ Mormoloci asimetrici! spuse el din nou şi rîse.
— Ciudat, spuse doamna Betterton, ciudat că ufi mare artist poate fi atît de cinic.
în compania lui Burlap, îi plăcea să creadă că John Bidlake vorbise serios. Discursurile înălţătoare ale lui Burlap asupra cinismului se dovedeau pe gustul doamnei Betterton: Se simţea transportată de discuţiile lui despre celebrităţi sau artă.
— Trebuie să recunoşti, spuse ea, că John Bidlake e într-adevăr un mare artist.
Burlap recunoscu dînd încet din cap. Nu se uita la doamna Betterton, ci îşi ferea privirea în jos, ca şi cum s-ar fi adresat unui personaj minuscul, demonul lui probabil, o emanaţie a propriei lui fiinţe, un fel de
— Da, un mare artist, recunoscu Burlap, dar nu unul dintre cei mai mari. Cuvînta rar, meditativ, ca şi cum ar fi vorbit singur. întreaga lui conversaţie se reducea la un dialog cu sine sau cu acel mic
Nu unul dintre cei mai mari, repetă el încet. Se întîmplase ca tocmai să scrie un articol asupra tematicii în artă
pentru numărul următor al săptămînalului
; dublură (germ.).
av Personaj din piesa lui Rowe (1674—1718)
67
— Foarte adevărat! Confirmarea izbucni poate cam prematur din partea lui Mary Betterton; entuziasmul ei era totdeauna în fierbere. îşi încleşta mîinile. — Foarte adevărat! Şe uită la faţa pe care Burlap şi-o ferea şi o găsi atît de spirituală, atît de frumoasă în genul ei.
— Cum poate un cinic să fie un mare artist? continuă Burlap hotărîndu-se să-i declame propriul articol, în ciuda riscului ca ea să-l recunoască odată apărut, ^joia viitoare. Şi chiar dacă-l va recunoaşte, asta n-avea să şteargă impresia puternică pe care i-o lăsase cînd i-l expusese. „Deşi, de ce-oi fi vrînd să-i faci impresie?-— interveni un drăcuşor ironic — exceptînd faptul că e bogată, şi-ţi poate fi de folos — Dumnezeu ştie." Diavolul fu reîntors cu furca de unde venise. „Ai răspunderi, îi explică grăbit un înger. Făclia culturii nu trebuie ascunsă, ci lăsată sa strălucească mai ales asupra oamenilor cumsecade." Doamna Betterton ţinea partea îngerilor; loialitatea ei trebuia răsplătită. — Un mare artist, continuă el cu voce tare, e un ins care sintetizează experienţa generală. Cinicul porneşte prin a nega jumătate din ceea ce există — existenţa sufletului, existenţa idealului, existenţa lui Dumnezeu. Şi, cu toate acestea, sîntem conştienţi de existenţa spiritului la fel de direct şi de neîndoielnic pe cît sîntem conştienţi de existenţa fizică.
— Evident, evident! exclamă doamna Betterton.
— E absurd să negi una din cele două categorii de existenţe. „E absurd să mă renegi", spuse demonul, ridicîndu-şi iar capul în conştiinţa lui Burlap.
— Absurd!
— Cinicul se mărgineşte la jumătate din lumea existenţelor posibile. La mai puţin de jumătate. Căci experienţele pe plan spiritual sînt mai numeroase decît cele pe plan fizic.
— Infinit mai numeroase!
— Cinicul poate să-şi trateze tematica limitată foarte bine. Admit că Bidlake reuşeşte.
Reuşeşte perfect. Are toată îndemînarea celui mai versat artist. Sau cel puţin, o avea.
— O avea, suspină doamna Betterton, atunci cînd l-am cunoscut prima dată.
Aluzia ţintea să demonstreze că datorită influenţei ei pictase Bidlake atît de bine.
— Şi-a risipit însă întotdeauna talentul pe fleacuri. Ceea
— Asta i-am spus-o şi eu, întotdeauna, zise doamna Betterton, reinterpretînd într-o lumină
nouă şi favorabilă, în ceea ce o privea, discuţiile aprinse din tinereţe, purtate asupra 68
prerafaelitismului. — Gîndeşte-te la Burne-Jones, îi spuneam eu. Amintirea hohotului gigantic şi rabelaisian scos de John Bidlake îi răsună în urechi. — Nu zic că Burne-Jones e un pictor grozav, e grăbi să adauge. („Burne s
-
Jones pictează — spusese John Bidlake, şi
Burlap zîmbi şi dădu din cap afirmativ. „Da, ţine partea îngerilor, se gîndi el. Trebuie încurajată. Am răspunderi." -Demonul îi făcu complice semn cu ochiul. „Surîsul lui Burlap are ceva, reflectă doamna Betterton, care aminteşte de pînzele lui Leonardo da Vinci sau ale lui Sodoma1, ceva misterios, subtil şi profund."
— Deşi, nu uitaţi, spuse Burlap, debitîndu-şi propriul articol frază cu frază, că nu subiectul contează la o mare operă de artă. Whittier2 şi Longfellow aveau multe gînduri nobile, dar n-au creat decît poezii minore.
— Perfect adevărat!
— Singura generalizare pe care o putem risca e că cele mai grandioase opere de artă au avut subiecte grandioase, şi că operele cu subiecte minore, oricît ar fi ele de desăvîrşite, nu sînt niciodată atît de reuşite ca. .
— Uite-l pe Walter, îl întrerupse doamna Betterton. Rătăceşte ca un suflet chinuit. Walter!
Auzindu-se strigat, Walter se întoarse. „Dumnezeule, muierea Betterton! Şi Burlap pe deasupra!" îşj compuse un zîmbet. Doamna Betterton şi colegul lui de la
— Tocmai discutam despre grandoarea în artă, îi explică doamna Betterton. Domnul Burlap spunea lucruri atît de profunde.
Porni să reproducă pentru urechile lui Walter maximele profunde ale lui Burlap.
Walter se întrebă de ce comportarea lui Burlap faţă de el era atît de rece, de distantă, de închisă şi chiar ostilă.
Asta era nenorocirea cu Burlap. Nu ştiai niciodată ce vrea. Ori ţinea la x'ne, ori te detesta. Viaţa alături de el era o serie de scene — de
'
69
ostilitate, sau de prietenie — acestea din urmă, după părerea lui Walter, şi mai greu de suportat. într-un fel sau altul, Burlap trăia într-o permanentă emoţie. Rareori viaţa lui spirituală se scurgea domol. în general, evoca un ocean în veşnică mişcare. Frămîntările lui se canalizau oare acum într-o direcţie ostilă? Doamna Betterton continua să expună cugetările adînci ale lui Burlap. Lui Walter îi sunau ciudat de asemănătoare cu unele pasaje din articolul lui Burlap, ale cărui corecturi le făcuse pentru tipografie chiar în dimineaţa aceea. Reprodus în explozii succesive de entuziasm, după expunerea verbală a autorului, articolul părea cam ridicol. îi veni o idee. Poate că din cauza aceasta era Burlap atît de rece. îi aruncă o privire, dar figura lui Burlap era impenetrabilă.
— Mă tem că trebuie să plec, spuse Burlap, brusc, cînd doamna Betterton făcu o pauză.
— Vai, nu se poate, de ce? protestă ea.
Cu un efort, Burlap zîmbi iarăşi ca un personaj din tablourile lui Sodoma.
— Lumea e prea aproape de noi, cită el cu un aer misterios, îi plăcea să spună lucruri misterioase, plasîndu-le în mijlocul conversaţiei, spre a-şi surprinde interlocutorii.
— Dar dumneata nu rămîi destul în compania noastră, îl flata doamna Betterton.
— Mulţimea e de vină, explică el. După un timp, intru în panică. Simt că-mi striveşte sufletul. Dac-aş
rămîne, aş începe să urlu.
îşi luă rămas bun.
— Ce om minunat! exclamă doamna Betterton, cît timp Burlap mai putea s-o audă. Trebuie să fie grozav să lucrezi cu el.
• — E un redactor foarte bun, spuse Walter.
— Mă refeream la personalitatea lui. Cum să-ţi spun? La forţa lui spirituală.
Walter clătină din cap şi spuse „da" cu un aer cam vag. Forţa spirituală a lui Burlap era exact lucrul despre care nu avea o părere prea bună.
— în epoca noastră, continuă doamna Betterton, Burlap e o oază într-un deşert de frivolitate stupidă
şi de cinism.
— Unele din opiniile lui sînt de mare clasă, recunoscu prudent Walter.
Se întreba cît de repede ar putea să se descotorosească politicos de această doamnă.
70
— LJite-l pe Walter, spuse Lady Edward. _- Care Walter? întrebă Bidlake.
Purtaţi de valul invitaţilor, se reîntîlniseră întîmplător.
— Walter al tău.
— Ah, al meu. Nu părea foarte curios, dar îi urmări totuşi privirea. — Ce nenorocire! spuse Bidlake. Nu-şi iubea copiii, deoarece creşteau, şi crescînd îl împingeau înapoi, an de an, spre abis şi beznă. Walter, de exemplu. Parcă
ieri se născuse, şi totuşi acum trebuia să aibă cel puţin douăzeci şi cinci de ani.
— Sărmanul Walter, nu arată deloc bine.
— Parc-ar avea tenie, spuse Bidlake cu ferocitate.
— Ce se mai întîmplă cu legătura aceea deplorabilă? întrebă
ea.
Bidlake ridică indiferent din umeri. Ir- Nimic neobişnuit, presupun.
— N-am întîlnit-o niciodată pe această femeie.
— Am întîlnit-o eu. E înfiorătoare.
— De ce? E vulgară?
— Nu, cîtuşi de puţin. Aş fi vrut să fie vulgară, protestă Bidlake. E rafinată, teribil de rafinată. Vorbeşte cam aşa, şi începu, pe un ton tărăgănat şi piţigăiat, să imite vocea lui Marjorie. Ca o fetiţă scumpă şi nevinovată.
Şi e extrem de serioasă şi de pedantă. Uri hohot de rîs îi întrerupse imitaţia. — Ştii ce mi-a spus odată? Trebuie să precizez că nu discută cu mine decît despre Artă. Artă cu majusculă. Mi-a spus: (îşi ridică din nou vocea Ia tonul piţigăiat al unui copil): „Cred că în Artă e loc şi pentru Fra Angelico1, dar şi pentru Rubens", Un rîs homeric îl zgudui din nou. — Ce tîmpită! Şi are un nas cu cel puţin opt centimetri prea lung.
Marjorie deschise cutia în care îşi ţinea corespondenţa. Toate scrisorile erau de la Walter. Desfăcu panglica şi Ie reciti pe rînd. 'Dragă doamnă Carling, vă trimit alăturat volumul de
.
7]
Aceasta era prima scrisoare. O citi în întregime şi retrăi în memorie ceva din surpriza plăcută pe care i-o pricinuise la început pasajul cu aventura spirituală. în conversaţie, Walter părea să evite apropierea directă şi personală, fiind exagerat de timid. Marjorie nu se aşteptase la o astfel de scrisoare din partea lui. Mai tîrziu, după
ce primise şi altele se obişnuise cu ciudăţeniile lui. Considera firesc faptul că Walter era mai îndrăzneţ în corespondenţă decît în conversaţia directă. Toată dragostea lui — cel puţin toată acea dragoste pe care o declarase, şi care pe vremea cînd o curta era foarte puţin înflăcărată — se afla în scrisori. Aranjamentul îi convenea lui Marjorie de minune. I-ar fi plăcut să continue la infinit să facă dragoste fierbinte, culturală şi verbală, prin scrisori. îi plăcea ideea dragostei; ceea ce nu-i plăcea erau amanţii, afară de cazul cînd se aflau departe sau numai în închipuire. Un curs de pasiune prin corespondenţă reprezenta pentru ea legătura perfectă şi ideală cu un bărbat. Relaţiile personale cu femeile erau ■ de preferat, căci femeile aveau toate calităţile bărbaţilor aflaţi departe, plus avantajul de a fi, de fapt, prezente. Puteau fi în aceeaşi cameră cu tine şi totuşi să nu-ţi ceară
mai mult decît un bărbat aflat la celălalt capăt al unui trafic poştal. Datorită timidităţii în prezenţa ei şi pasiunii şi libertăţilor din scrisori, Walter îi păruse lui Marjorie că întruneşte cele mai alese calităţi ale ambelor sexe. Şi apoi era atît de profund şi măgulitor interesat de activitatea, de gîndirea şi sentimentele ei! Sărmana Marjorie nu era obişnuită ca oamenii să se intereseze de ea.
„Sfinxule, citi ea în cea de-a treia scrisoare ( o numise aşa din cauza tăcerilor ei enigmistice. Carling, soţul ei, pentru aceleaşi motive o poreclise «gulia» sau «haltera»), sfinxule, de ce te ascunzi într-o scoică de tăcere? S-ar putea crede că ţi-e ruşine de bunătatea, drăgălăşenia, suavitatea şi inteligenţa ta. Dar aceste calităţi ies totuşi la iveală, chiar dacă încerci să le ascunzi."
Ochii i se umplură de lacrimi. Fusese atît de bun cu ea, atît de tandru şi de gentil, Iar acum. .
„Iubito, citi cu greu, printre lacrimi, scrisoarea următoare, dragostea poate transforma dorinţa fizică într-una spirituală, avînd forţa magică de a converti trupul într-un suflet pur..."
E adevărat că şi el avusese acele dorinţe. Pînă şi el. Toţi bărbaţii aveau astfel de dorinţe, presupuse ea. Groaznic.
Se cutremură aproape de oroare, amintindu-şi de Carling. amintindu-şi chiar şi de Walter. Da, pînă şi Walter, deşi fusese atît de gentil! şi plin de consideraţie. Walter îi înţelesese sentimentele. Cu atît mai extraordinară i se părea purtarea lui
72
ea. Cum poate fi atît de crud cu premeditare?" El, Walter? Walter al ei, adevăratul Walter era drăguţ, înţelegător, plin de atenţii, de o bunătate şi o lipsă de egoism nemaipomenite. Această bunătate, această gentileţe iubise Marjorie la el, în ciuda faptului că era bărbat şi avea „acele" dorinţe; devotamentul ei se adresa acelui Walter tandru, dezinteresat şi atent, pe care ajunsese să-l cunoască şi să-l aprecieze după ce începuseră să trăiască
împreună. Iubise pînă şi manifestările lui de slăbiciune, mai puţin admirabile, îl iubise chiar şi cînd îl vedea că se lăsa înşelat la plată de vizitii şi de hamali, sau cînd dădea bani cu nemiluita unor puşlamale care turuiau poveşti, evident inventate, despre servicii ce-i aşteptau la celălalt capăt al ţării şi despre lipsa de bani pentru drum. Era exagerat de sensibil şi de înţelegător cînd era vorba de situaţia altuia. Obsedat de ideea de a fi drept cu alţii, se dovedea adeseori nedrept cu sine. Era gata să-şi sacrifice propriile drepturi, decît să rişte să le calce pe ale altora.
Marjorie îşi dăduse seama că această indulgenţă devenise o slăbiciune şi era pe punctul de a se transforma într-un viciu; o indulgenţă datorată mai ales timidităţii lui, delicateţii exagerate cu care se ferea de orice conflict şi chiar de orice contact neplăcut. Ei nu-i păsa, îl iubea pentru aceste motive chiar dacă avea de suferit de pe urma lor.
Ajungînd s-o considere ca fiind alături de el în lupta împotriva lumii, Walter sacrificase uneori, dintr-un spirit exagerat de consideraţie pentru drepturile altora, nu numai drepturile lui dar şi pe ale ei. De cîte ori nu-i spusese, de exemplu, că era. prost plătit pentru munca lui la
— Walter, Burlap te exploatează, spusese ea.
— Revista e într-o situaţie grea.
Găsea întotdeauna scuze pentru deficienţele altora cînd îl vizau pe el.
— De ce să te laşi escrocat?
— Nu mă las escrocat.
Vocea lui trăda exasperarea omului conştient că n-are dreptate.
Şi chiar dac-aş fi escrocat, prefer să mă las escrocat decît a mă tocmesc pentru halca mea de carne. La urma urmei, mă priveşte.
a priveşte şi pe mine! îi întinse un carnet unde ţinea disc ^a c*le'tu'e»l°r pe care tocmai le controlase cînd începuse uţia. _ Dac-ai şti cît costă zarzavaturile!
ev -
73
Walter se înroşise şi ieşise din cameră fără să-i răspund^ Discuţia era tipică. Walter nu fusese niciodată nedrept cu ea jJ mod intenţionat; dacă o făcuse, fusese doar din greşeală saJ consideraţie deplasată pentru alţii, iar atunci era nedrept şi J sine. Aceste nedreptăţi nu o supăraseră niciodată. Dovedeau cj de strîns se legaseră unul de C
altul. Acum însă, nu mai era nimj.i întîmplător în răutatea lui. Walter, cel atent şi gentil dispăruse şi un alt om, nemilos şi plin de ură, o făcea intenţionat
Lady Edward începu să rîdă.
— Mă întreb ce-a găsit la ea, dacă-i atît de jalnică cum spui
— Ce găseşti vreodată la oameni?
John Bidlake vorbea pe un ton melancolic. Pe neaşteptate] începuse să i se facă rău. Simţea o greutate în stomac, avea ci senzaţie de greaţă şi îi venea să sughiţe. De la o vreme i sţ întîmpla tot mai des, şi în special imediat după
masă, Bicarbonatul nu-l mai ajuta ca înainte.
— în problemele astea, adăugă el, toţi sîntem la fel dr ţicniţi.
— Mulţumesc, spuse rîzînd Lady Edward.
— Cei de faţă se exclud, spuse Bidlake zîmbind; făcu o micii plecăciune, încercînd să fie galant. îşi reţinu alt sughiţ. Se simţea foarte rău. — Nu te superi dacă mă aşez puţin? întrebă el. Te stînd în picioare. . Se Jăsă greu pe un fotoliu.
Lady Edward se uită la el cu oarecare solicitudine, dar n spuse nimic. Ştia că John Bidlake nu putea suferi aluziile
„Trebuie să fie din cauza icrelor negre, îşi spuse d Blestematele alea de icre negre." Deodată, urî din toată iniitf icrele negre. Morunii din Marea Neagră deveniseră duşmaniil«
personali.
— Sărmanul Walter, spuse lady Edward, reluînd conversaţi*
Cînd te gîndeşti ce talentat e.
John Bidlake mîrîi dispreţuitor.
Lady Edward îşi dădu seama că făcuse o gafă — din greşeat de data asta, absolut din greşeală. Schimbă
subiectul.
— Şi Elinor? întrebă ea. Cînd se întorc Elinor şi Philip Qarle
— Pleacă mîine din Bombay, răspunse telegrafic Joi; Bidlake. Era prea preocupat de icrele negre ca şi de senzaţii stomacale ca să-i dea lămuriri mai ample
__ Indienii sorb liberalismul de la fîntînile voastre, spuse domnul Sita Ram, citîndu-şi unul din propriile discursuri în Adunarea Legislativă.
întinse un deget acuzator spre Philip Quarles. Picături de sudoare îi alunecau de-a lungul obrajilor cafenii, pungiţi; părea că plînge pentru Mama India. în vîrful nasului îi atîrna o picătură de sudoare, sclipind ca o piatră
preţioasă în lumina lămpii. în timp ce domnul Sita Ram vorbea, picătura arunca reflexe şi tremura, ca şi cum ar fi vibrat la sentimentele lui patriotice. La un moment dat, sentimentele de dovediră prea puternice pentru perla de sudoare. La cuvîntul „fîntînă", picătura tremură violent pentru ultima dată şi căzu printre firimiturile de peşte din farfuria domnului Sita Ram.
— Burke1 şi Bacon, continuă cu o voce sonoră domnul Sita Ran, Milton şi Macaulay2...
— Vai, ia priviţi! ţipă Elinor Quarles speriată.
Se ridică atît de brusc, îneît scaunul îi căzu pe spate. Domnul Sita Ram se întoarse spre ea.
— Ce s-a întîmplat? întrebă iritat. îl enerva să fie întrerupt în mijlocul peroraţiei.
Elinor arătă cu degetul. O broască cenuşie, enormă, sărea greoi pe verandă. în tăcere, mişcările ei se auzeau ca o buşitură slabă, de parcă cineva ar fi lăsat un burete ud să cadă de mai multe ori.
— Broaştele nu fac nici un rău, spuse domnul Sita Ram, obişnuit cu fauna tropicală.
Elinor se uită rugător la soţul ei. Philip o privea dezaprobator.
~ Fii serioasă, draga mea, protestă el. Animalele vîseoase îi provocau şi lui o scîrbă puternică. Ştia, uŞi, să-şi ascundă stoic dezgustul. La fel se întîmpla şi cu'
75
!
mîncarea. Peştele servit la masă părea o broască-rîioasă ^ de-abia acum îi veni în minte această comparaţie potrivită. Q un efort, reuşise, însă, să-l mănînce. După prima înghiţitura Elinor lăsase peştele neatins.
_
— Nu te superi dac-am să te -rog s-o goneşti, şopti Elinotl Figura ei exprima o greaţă violentă. — Ştii că nu le pot suferii
Scuzîndu-se faţă de domnul Sita Ram, Philip Quarles — u , bărbat foarte înalt şi subţire r
— se ridică rîzînd de la
masă J păşi şchiopătînd pe verandă. Cu vîrful bont al pantofulJjj ortopedic împinse broasca pînă la marginea terasei, de unde, ci o plesnitură, animalul căzu jos în grădină. Aruncînd o privire i| jur, Philip întrezări marea lucind printre tulpinile palmieriloi rj Luna se ridicase, iar frunzişul des al palmierilor se detaşj întunecat pe cer.
Nu se clintea nici o frunză. Era fantastic dl cald şi cu cît înaintau în noapte părea că se face şi mai calj Arşiţa soarelui e mai puţin insuportabilă, căci te aştepţi la ea, p| cînd acest întuneric înăbuşitor. . Philip îşi tampona faţa J batista şi îşi reluă locul la masă.
— Ce spuneaţi, domnule Sita Ram?
Delirul oratoric iniţial, de o neglijenţă căutată, al domnuk Sita Ram, trecuse.
— Am recitit astăzi unele din operele lui Morley1. anunţă e.
— Sfinte Sisoe! zise Philis Quarles, folosind intenţiona unele expresii din jargonul elevilor de liceu.
Făcea mare efori într-o conversaţie serioasă.
Domnul Sita Ram nu era însă persoana care să sesizez; întregul sens din „Sfinte Sisoe".
— Ce gînditor! continuă el. Ce mare gînditor! Şi stilul l«j
afît de cast.
— Asta-i şi părerea mea.
— Unele fraze sînt splendide, continuă domnul Sita Rafl Le-am notat. Se scotoci prin buzunare dar nu găsi carnetul, j N-are a face, spuse el. Erau însă cîteva fraze frumoase. S; întîmplâ să citeşti o carte întreagă şi să nu găseşti o singut frază pe care să ţi-o aminteşti, sau s-o poţi cita. La ce servesj astfel de cărţi, vă întreb?
— într-adevăr, la ce servesc?
Vreo patru-cinci servitori, murdar îmbrăcaţi, ieşiră din
stoicism- Băură o şampanie dulce, caldă ca un ceai. După drob rmâ .desertul, nişte gogoşi, mari şi u
decolorate
(se vedea că trecuseră prin multe degete şi că fuseseră frămîntate în palmă îndelung şi cu pasiune), făcute dintr-o pastă suspectă, lipicioasă j granuloasă, şi avînd, în ciuda zahărului, un gust persistent de s
seu.
Recăpătîndu-şi elocinţa sub efectul şampaniei, domnul Sita Ram începu să debiteze ultimul său discurs.
__ Există o lege pentru englezi, spuse el, şi una pentru
indieni, una pentru cei ce oprimă şi alta pentru cei oprimaţi. Cuvîntul dreptate a dispărut din vocabularul dumneavoastră, sau şi-a schimbat sensul.
— Sînt tentat să cred că şi-a schimbat sensul, spuse Philip. Domnul Sita Ram nu îi dădu atenţie. Era cuprins de o
indignare sfîntă, cu atît mai violentă cu cît era complet inutilă.
— Luaţi cazul, continuă el (vocea începu să-i tremure, nemaiputîndu-se stăpîni), nenorocitului de şef de gară din Bhowanipbre.
Philip refuză să dea atenţie cazului. Se gîndea la felul cum cuvîntul dreptate îşi schimbase sensul. înainte de a vizita India, cuvîntul avusese un sens; acum, însă, cînd erau pe punctul de a pleca, sensul se modificase.
Se pare că şeful de gară din Bhowanipore avea o activitate ireproşabilă şi nouă copii.
,
— De ce nu-i învăţaţi să practice controlul naşterilor? întrebă Elinor.
La descrierea acestor familii enorme, Elinor tresărea întotdeauna. îşi amintea cît de mult suferise la naşterea micuţului Phil. Şi unde mai pui că fusese cloroformizată, avusese alături două infirmiere şi pe renumitul mamoş
Sir Claude Aglat, în timp ce soţia şefului de gară din wwanipore. . Auzise relatări despre moaşele din India. Se cutremură.
— Nu-i asta oare singura speranţă pentru India? Domnul Sita Ram se gîndea că singura speranţă o constituie sutragiul universal şi autoguvernarea. îşi continuă istorisirea despre şeful de gară. Acesta îşi luase onorabil toate examenele cele mai înalte calificative. De cel puţin patru ani nu fusese varisat, cu toate că-i venise rîndul.
Da, de patru ani fuseseră mlt;rErati europenii sau eurasienii. Sîngele domnului Sita Ram e lsa fib l mlt; r p i ge domnului Sita Ram j e
nd l_sa fiarbă la gîndul celor cinci mii de ani de civilizaţie indi °â' ^C sP'"tuantate indiană şi de superioritate morală
pap4 na.' călcaţi cu cinism în picioare, în persoana şefului de gara de către englezi. .
76
77
[flje, milioane. Fluxul şi refluxul mării. Zeiţa Nemorensiană1, r'fatiniană2. Variază direct cu produsul maselor şi invers cu ătratul distanţei. Mic ca un ban de argint, la vreun metru .. ,.„tî dar în realitate mare cîf imneriul rnsesr. Mai marp
ca
— E asta dreptate, vă întreb? Bătu cu pumnul în masă.
mmorie^îndS îîcă^la^nouTiopti. Centru a grăbidistanţă, dar în realitate mare cit imperiul rusesc. Mai naşterea auzise cf moaşele indiene joacă pe burta feme,l ia. Ce plăcut va fi cînd
Ol Ind
ne vom întoarce in Europa! Cînd te Scinâte Iar în loc de ergotină folosesc o pastă făcută d deşti ca
lr gîn
pe vremuri citeam cart, despre Yoga, făceam exeraţn însărcinate, iar
^^E'aSa dreptate?
ram! Din cauza discuţiilor cu idiotul de
rep etâ domnul Sita Ram. e
Burlap. Din fericire,
Dîndu si seama că' amfitrionul aştepta un răspuns, Philip oamenii nu lasă urme adinei asupra mea ci doar impresii uinau şi secund
clătină din cap. ma. Mă întreb cum arată vaporul ur
italian cu care vom pleca
_ Ar\rebui să scrieţi un articol, zise domnul Sita Ram. sj mîine? Se zice că vasele companiei «Lloyd Triestino» sînt foarte
- Arucuuiwsu ^ . confortabile. Din fericire. N-ar trebui să-
ţi fie ruşine de PS se°ascuzăU era romancier, nu politician sau jurnalist propria-ţi indiferenţă. Vezi parabola cu semănătorul. Sămînţa
J-h Cunoaşteţi pe batrînul Dau£^ S^dăuga Philip ca
^k ^TdoSr^R^'o voce «făleşte o groază de oameni, isiv pe sine. Nu cred'că tipul trăda limoede că Daulat Singh nu-i făcuse o impresie bună sai ipocntului conşt.ent există in realitate poate doar in ocazn poate (Seză ai probabilă se gîndi Philip) domnul Sita Ra, deosebite. Nu te poţi m
-preface
tot timpul. Ar fi interesant totuşi
accepte teoriile. .„,«« Philin Elinor îşi ridicase privirea spre acelaşi disc luminos. Luna,
-Mi s-a părut un om remarcabil spuse Philp.
Pentru oameni ca Daulat S.ngh dreptatea avea
sens'decît pentru domnul Sita Ram, şau pentru şeful de gara dnşi sg stdnse dragastoasa lînga d Bhowanipore. îşi aminti faţa bătrînă şi nobila a lui uaui _ Ţij mJnte acele s£rj? -ntrebă ga Jn adina de ,a Singh, ochii. strălucitori şi pasiunea reţinuta a cuvintelor iu Qattenden? Ţii minte, Phil?
Dacă s-ar fi putut totuşi abţine să amestece betel... Cuvintele îi ajunseră la urechi de la o mare depărtare, şi
Veni timpul de plecare. în fine. îşi luară rămas bun cu dintr-o lume pentru care, deocamdată, nu simţea interes. Se trezi cordialitate aproape exagerată, se urcară în maşina ce-i aştept: iritat.
şi porniră Sub palmierii din Hoohoo, pămîntul părea presafi — Care sen? întrebă el, vorbind parcă
de la distanţă, şi cu cu monezi de argint strălucitor sau acoperit pe alocuri clocea plată şi inexpresivă cu care răspunzi la telefon cînd n-ai
pomeniră în lumina unei luni enorme. „Hecate trupuri, îşi spuse el, uitîndu-se şi clipind la discr1 ■
se întîmplă cu Sita Ram, cu Daulat Singh şi cu se întîmplă cu bătrîna şi îngrozitoarea Indie, libertatea, cu progresul şi viitorul? De fapt, nu-mi pasă deloc. E ruşinos, dar nu-mi pasă. Şi Hecate nu are trei trupuri'
i
' Divinitate din mitologia greacă, înfăţişată cu trei capete sau trei trup1*8
- De ce nu mă mai iubeşti? îl întrebă ea cu disperare. Ca şi ar fi putut să se refere la alte seri decît la cele petrecute în aceea minunată, imediat după căsătorie, în casa mamei ei. u mai prezint nici un fel de interes pentru tine; mai puţin 0 mobilă, şi mult mai puţin decît o carte.
zei|a pădurii
ane l ' ~ niunte la nord de Capua. în Campania, unde se afla un templu 78
79
— Elinor, ce 'te-a apucat să vorbeşti aşa?
Vocea lui Philip exprima mai multă uimire decît simţea lt;jţ fapt. -După prima clipă, cînd apucase să iasă la suprafaţă din adîncurile reveriei, înţelesese la ce se referea Elinor, făcînd legătura între această lună indiană şi aceea care strălucise acum opt ani în grădina din Hertsfordshire. Fireşte, ar fi putut sa recunoască, şi lucrurile s-ar fi simplificat. Era însă agasat câ| fusese întrerupt din reverie; nu-i plăceau reproşurile, iar tentaţia de a marca un punct în defavoarea soţiei se dovedise ma puternică.
— Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorinţa să aflu c vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plîngîndu-te că nu te ma iubesc. Nu reuşesc să văd legătura logică.
— Ştii foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Şi p deasupra, e adevărat, nu mă mai iubeşti.
— Te iubesc, ce sâ-i fac, spuse Philip, şi argumentînd încă (deşi ştia că este inutil), în domeniul dialecticii, îşi continuă
Pe Elinor dragostea o interesa mai mult decît logica.
— Oh, ştiu că te fereşti să spui câ nu mă mai iubeşti, 1 întrerupse ea. Nu-i nevoie de atîtea cuvinte. Nu vrei să-m jigneşti sentimentele. Dar le-ai jigni mai puţin dacă ai proced direct, decît evitînd întrebarea, ca acum. Fiindcă evitînd-t recunoşti, ca şi cînd ai face o declaraţie deschisă. Şi mă jigneşt mai rău pentru că
evitarea cere timp, pentm că înseamn£ frămîntare şi nesiguranţă şi repetarea durerii. Atîta timp ci cuvintele n-au fost spuse limpede, mai există posibilitatea ca elj să nu fi avut un subînţeles tacit. Există întotdeauna 1 posibilitate, chiar cînd ştii singur că au avut un subînţeles. Ml poţi spera. Şi atît timp cît există speranţă, există
şi dezamăgirii Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviţi întrebarea, din contrl e mai crud.
— Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce-aş face-o dacă',7 iubesc?
— Da, dar cum? Cum mă iubeşti? Nu aşa ca la început. Sa1 poate ai uitat. Nu mai ţii minte nici măcar vremea cînd ne-al căsătorit.
— Fetiţa mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai sp^ doar „acele seri" şi ai pretenţia să ghicesc despre care seri vorba.
— Fireşte că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să ştii. Ar trebuit să ştii, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plîng.
80
iubeşti atît de puţin acum, încît vremea cînd ţineai cu adevărat la mine nu mai reprezintă nimic pentru tine. Crezi că pot uita acele seri?
îşi aminti grădina cu florile ei nevăzute şi parfumate, imensele Wellingtonia negre de pe pajişte, luna ce răsărea, cei doi grifoni de piatră de pe cele două creste ale zidului scund al terasei, acolo unde stătuseră împreună. îşi aminti cuvintele, săruturile, mîngîierile lui. îşi aminti totul — îşi aminti cu precizia migăloasă a celui căruia îi place să exploreze şi să reconstruiască trecutul, recapitulînd mereu şi verificînd pasionat fiecare amănunt preţios al unei fericiri reamintite.
— Le-ai uitat complet, adăugă ea pe un ton de reproş lugubru.
Pentru Elinor acele seri erau încă vii, mai prezente decît multe lucruri din viaţa ei de acum.
— Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atît doar, că nu-mi poţi ajusta memoria instantaneu. în momentul cînd m-ai întrebat, s-a întîmplat să mă gîndesc la altceva; asta-i tot.
Elinor suspină:
— Aş vrea să mă pot gîndi şi eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gîndurL De ce trebuie să te iubesc atît de mult? De ce? Nu-i drept. Pe tine te apără inteligenţa şi talentul tău. Te poţi retrage în munca ta, şi ideile tale te pot apăra. Eu însă n-am nimic — nu mă pot apăra de sentimentele mele, şi nu am pe nimeni, în afară
de tine. Cel care are nevoie de apărare şi de posibilitatea unei alegeri sînt eu, căci sînt singura care iubeşte sincer.
Tu n-ai de ce să te aperi. Ţie nu-ţi pasă. Nu, nu-i drept, nu-i cinstit.
„Aşa a fost întotdeauna, la urma urmei", îşi spuse Elinor.
Niciodată
Ja început Philip evitase solicitările ei, refuzînd să i se dăruiască
in întregime. Elinor însă îi oferise totul, totul, iar el primise, fără
să dea nimic în schimb. Sufletul lui, meandrele fiinţei lui şi le
ascunsese întotdeauna de ea. întotdeauna, chiar şi în primele
zile, cînd o iubise cel mai mult. Pe atunci fusese fericită — dar
numai fiindcă se credea fericită, fiindcă nu înţelesese, cu lipsa ei
experienţă, că dragostea putea fi şi altfel, mai puternică.
gt;imţea o plăcere perversă de a-şi deprecia retrospectiv fericirea,
ue a da valma prin amintiri. Luna, grădina cufundată în
întuneric şi parfumată, arborele imens şi negru, umbra lui de
atilea pe pajişte. . Refuză să mai recunoască amintirile şi espmse fericirea pe care o simbolizau în memoria ei.
între timp, Philip Quarles tăcea. De fapt n-avea ce-i răspunde. O cuprinse cu braţul şi o trase spre el, îi sărută fruntea şi genele ce se zbăteau; ochii ei erau plini de lacrimi.
Mahalalele jalnice ale Bombayului alunecară pe lîngă ei — fabrici, cocioabe, clădiri uriaşe —
fantomatice şi albe în lumina lunii. Trecători cafenii, cu picioare ca beţele apăreau o secundă în lumina orbitoare a farurilor ca adevărurile înţelese intuitiv şi cu o siguranţă imediată — pentru a dispare apoi din nou, aproape fulgerător în hăul beznei înconjurătoare. Ici şi colo, la marginea drumului, lumina unui foc trăda prezenţa misterioasă a unor feţe şi picioare întunecate. Locuitorii unei lumi de gîndire aflată la o distanţă astrală de lumea lor îi urmăreau cu privirea din căruţe scîrţîitoare, trase de bivoli, în timp ce maşina zbura pe alături.
— Draga mea, repeta Philip întruna, draga mea... Elinor se lăsă mîngîiată.
— Mă iubeşti, puţin?
— Mult de tot,
începu să rîdă cu adevărat, dar rîsul ei părea întretăiat de hohote de plîns; rîdea totuşi.
— Te sileşti să fii drăguţ cu mine. „în definitiv, zilele de la Gattenden au fost fericite", îşi spuse Elinor. Le trăise, erau ale ei, şi nimeni nu i le putea lua. — Faci mari eforturi. Frumos din partea ta.
— Nu mai vorbi prostii, protestă el. Ştii că te iubesc.
— Da, ştiu. Elinor zîmbi şi-l mîngîie pe obraz. Mă iubeşti cînd ai timp, iar atunci prin telegrafie fără fir, prin cablu atlantic.
— Nu, nu-i adevărat.
în adîncul sufletului ştia însă că-i adevărat. Toată viaţa şi-o petrecuse într-o singurătate, într-o lume a lui, în care nimeni, nici mama lui, nici prietenii şi nici iubitele nu primiseră îngăduinţa să pătrundă.
Pînă şi acum, cînd Elinor se afla în braţele lui, alături de el, Philip comunica cu ea prin telegrafie fără
fir, de dincolo de ocean, aşa cum spusese ea.
— Nu-i adevărat, repetă- Elinor, tachinîndu-l. Dragul meu Philip, nu poţi să păcăleşti nici măcar un copil. Nu ştii să fii convingător cînd minţi. Eşti prea cinstit. Âsta-i unul din motivele pentru care te iubesc. Dacă-ai şti cum îţi citesc gîndurile!
Philip tăcea. Discuţiile pe tema relaţiilor personale îl făceau întotdeauna să se simtă prost, căci îi ameninţau singurătatea — pe care parţial o regreta (căci se simţea lipsit de multe lucruri pe care i-ar fi plăcut să le experimenteze). Totuşi, spiritul său nu
82
putea să trăiască nestingherit decît în această singurătate, şi numai atunci se simţea liber. De obicei, considera izolarea drept ceva firesc, aşa cum accepţi atmosfera în care trăieşti. Cînd o simţea însă
ameninţată, devenea dureros de conştient de importanţa ei şi se lupta pentru a o păstra, asemeni celui ce se sufocă şi se zbate după aer. Era însă o luptă fără violenţă, o luptă tacită, de retrageri şi apărare. Se replie în tăcere, în acea tăcere calmă, distantă şi rece, pe care ştia că Elinor n-avea SE încerce s-o violeze, conştientă de inutilitatea gestului. Aşa se ş întîmplă. Aruncîndu-i o privire fugară şi întorcînd apoi capiii, Elinor se uită la peisajul scăldat în lumina lunii. Tăcerile lor paralele se scurgeau prin timp fără să se întîlnească.
Maşina înainta prin bezna Indiei. Curentul de aer, a cărui răcoare o simţeau pe feţe, mirosea rînd pe rînd a flori tropicale, a lături, a sos de
— Totuşi, spuse Elinor brusc, nemaiputîndu-şi stâpîni indignarea, nu te poţi descurca fără mine. Ce te-ai face dacă te-aş părăsi, dacă aş pleca cu altul, care ar fi gata să-mi dea ceva în schimbul a ceea ce îi ofer eu? Ce te-ai face?
întrebarea rămase fără răspuns, căci Philip tăcu. într-adevăr, ce s-ar face? se întrebă şi el. Ciudat, dar în viaţa de toate zilele, printre oameni, se simţea ca un străin şi nu-şi găsea locul; îi era greu, dacă nu imposibil să comunice cu cineva, afară de cazul cînd interlocutorul vorbea acelaşi limbaj, limbajul intelectual al ideilor. Din punct de vedere emotiv, rămăsese un străin. Interpretul, dragomanul său, era Elinor. Ca şi tatăl ei, Elinor Bidlake se născuse cu darul înţelegerii intuitive şi al deprinderilor sociale.
Se obişnuia repede în compania oricui. Ştia, din instinct, ca şi bătrînul John Bidlake, ce să spună
fiecărui gen de oameni, exceptînd poate genul soţului ei. E greu să ştii ce să-i spui cuiva care nu-ţi răspunde, sau răspunde cuvintelor personale prin cuvinte impersonale, cuvintelor aparte şi sensibile printr-o generalizare intelectuală. îndrăgostită de Philip, Elinor îşi continua eforturile de a-l atrage întrun contact direct, şi deşi procesul o cam descuraja — avînd sentimentul că încearcă să cînte unor surdomuţi sau să recite versuri într-o sală goală — ea persevera, destăinuindu-i gîndurile şi simţămintele ei ;e'e mai intime. Uneori, Philip se străduia, la rîndul lui, s-o ccepte în intimitatea fiinţei lui. Din cauza firii închise, îi era cu ^putinţă să îşi exteriorizeze sentimentele, iar capacitatea de a simţi îi fusese atrofiată de o tăcere permanentă şi de refulări.
Eli
nor se simţea dezamăgită, în aceste rare clipe de intimitate.
Amestec de substanţe puternic condimentate cu mirodenii.
83
Sfînta sfintelor, în care el o introdusese cu atîtea chinuri, era la fel de goală şi de pustie ca aceea care uimise pe invadatorii romani cînd violaseră templul din Ierusalim. îi era totuşi recunoscătoare pentru bunele lui intenţii cînd o accepta, cel puţin în intimitatea lui emoţională, chiar dacă nu exista destulă
viaţă emoţională pentru a avea cu ce să fii intim. Un fel de indiferenţă pironiană1, temperată de o amabilitate şi bunătate continuă, ca şi de intermitenţele mai violente ale unei pasiuni de ordin fizic —
aceasta era starea sufletească pe care natura şi cea de a doua natură le făcuseră normale pentru Philip. -
Raţiunea îi spunea lui Elinor că aşa stau lucrurile, sentimentele însă nu voiau să accepte în practică
ceea ce ea cunoştea sigur în teorie. Elementul viu, sensibil şi iraţional din sufletul ei era jignit de indiferenţa lui Philip, ca şi cum aceasta ar fi fost o răceală personală îndreptată numai împotriva ei. Şi totuşi, orice ar fi simţit, Elinor îşi dădea permanent seama că indiferenţa lui nu era îndreptată
împotriva ei, că aşa se comporta Philip cu toată lumea, că o iubea atît cît îi era cu putinţă, că dragostea lui pentru ea nu se răcise, fiindcă de fapt nu atinsese niciodată temperaturi prea înalte; poate că
odinioară păruse doar mai înflăcărată, dar din punct de vedere emotiv nici atunci cînd se afla în culmile pasiunii, Philip nu fusese niciodată în stare de o intimitate şi autodăruire mai ge'neroasă decît acum. Se simţea totuşi jignită în sentimentele ei; Philip ar fi trebuit să fie altfel. Ar fi trebuit, dar nu se putea. După aceste izbucniri, Elinor se calma şi încerca să-l iubească mai raţional, mulţumindu-se cu bunătatea lui, cu încercările lui ocazionale şi laborioase de a stabili o intimitate emoţională şi, în sfîrşit cu inteligenţa lui — acea inteligenţă vie, cuprinzătoare, omniprezentă, care putea să înţeleagă orice, să
cuprindă emoţiile pe care ea nu le putea simţi şi instinctele de care avea grijă să nu fie influenţată.
Odată pe cînd Phil îi povestea despre cartea lui Koehler2 asupra maimuţelor, Elinor îi răspunse:
— Eşti ca o maimuţă aparţinînd laturii supraomeneşti a umanităţii. Eşti aproape uman, ca aceşti sărmani cimpanzei. Singura diferenţă este că cimpanzeii încearcă să-şi înalţe gîndurile, sentimentele şi instinctele, iar
1
2
84
Philip înţelegea totul perfect. Iată de ce era atît de nostim, să fii interpretul lui şi să tălmăceşti altora gîndurile şi concepţiile lui. (Era mai puţin amuzant cînd trebuia să te tălmăceşti pe tine însuţi.) Philip înţelegea tot ce se putea surprinde cu inteligenţa. Ea îi relata legăturile pe care le stabilea cu băştinaşii ţinuturilor emoţionale, iar el o înţelegea imediat, generaliza experienţa, o punea în legătură cu altele, o clasifica şi stabilea analogii şi paralele.
Din unică şi individuală, experienţa ei devenea, datorită interpretării lui, o parte a unui sistem, Elinor era uimită
să afle că ea şi prietenii ei fundamentaseră fără să-şi dea seama o teorie sau exemplificaseră o generalizare interesantă. Funcţiile ei de interpret nu se mărgineau doar la investigaţie şi raport; acţiona şi direct, ca mijlocitor personal între Philip şi o a treia partidă, cu care el ar fi dorit să intre în legătură, creînd singura atmosferă în care era posibil ca două personalităţi să schimbe păreri: avea în acelaşi timp grijă ca discuţia să nu devină de o ariditate intelectuală. Lăsat singur, Philip n-ar fi reuşit niciodată să stabilească un contact personal sau, odată
stabilit, să-l menţină. Dar cînd Elinor era de faţă pentru a stabili şi menţine contactul, Philip putea să înţeleagă, să
simpatizeze, graţie inteligenţei, într-un fel care, îl asigura Elinor, nu era cîtuşi de puţin uman. Ca urmare a generalizărilor din experienţa pe care ea i-o pusese la îndemînă, Philip devenise în mod evident un supraom.
într-adevăr, o amuza să servească drept interpret în domeniul simţului unui turist cu o inteligenţă atît de excepţională. Era însă mai mult decît amuzant; Elinor considera aceasta o datorie. Trebuia luată în consideraţie cariera lui de autor.
— Dac-ai fi mai puţin un supraom, Phil, avea ea obiceiul să-i spună, ce romane bune ai mai scrie!
Cu oarecare amărăciune el îi dădea dreptate. Era destul de inteligent pentru a-şi cunoaşte defectele. Elinor făcea tot ce-i era cu putinţă ca să le compenseze; îi furniza informaţii de prima rnînă despre obiceiurile băştinaşilor şi acţiona ca intermediar cînd Phil dorea să intre în legătură directă cu unul din ei. Nu atît pentru ea, cît pentru romancierul care ar fi putut deveni Philip, Elinor dorea ca soţul ei să se lepede de obiceiul de a fi impersonal şi să înveţe să trăiască nu numai cu intelectul, dar şi cu intenţiile, sentimentele şi instinctele. îi încurajase în mod oic veleităţile pasionale pentru alte femei. Nu i-ar fi stricat să cîteva aventuri. Dorea foarte mult să-l ajute în cariera de
aibă
romancier; de mai multe ori, vâzîndu-l că se uită admirativ la e o femeie tînărâ, făcuse tot posibilul gă stabilească
pentru el
85
acel contact personal, pe care Philip n-ar fi reuşit niciodată să-l realizeze. Fireşte, era riscant. S-ar fi putut ca Philip să se îndrăgostească cu adevărat, să uite că e un intelectual şi să-şi schimbe caracterul, dar în avantajul unei alte femei. Elinor lua riscul asupra ei, deoarece socotea că opera lui literară avea prioritate în faţa propriei ei fericiri; pe de altă parte, era convinsă în taină că, de fapt, nu înfrunta nici un risc, că el nu-şi va pierde niciodată
capul într-atît încît să fugă cu o altă femeie. Admiţînd că tratamentul prin aventuri amoroase ar fi avut vreun efect, el urma să se desfăşoare într-o atmosferă calmă; dacă reuşea, Elinor era sigură că va şti cum să profite de pe urma efectelor fericite asupra lui Philip. în orice caz, pînă acum sistemul dăduse greş. -Infidelităţile lui erau neînsemnate şi nu-l influenţaseră prea mult. O cuprindea tristeţea şi uneori nebunia cînd constata că Philip rămînea acelaşi — inteligent, aproape uman, de o bunătate distantă, izolat în pasiunea şi senzualitatea lui, şi de b delicateţe impersonală. Elinor avea uneori senzaţia că îşi pierde minţile. De ce-l mai iubea? se întrebă ea. Era ca şi cum ai fi iubit o bibliotecă. într-o bună zi avea să-l părăsească, fără doar şi poate. Exagera cu dezinteresul şi devotamentul ei. Uneori trebuie să te gîndeşti şi la fericirea ta. Ce:ar fi de pildă să fii tu iubită, în loc să
trebuiască să iubeşti numai tu; să primeşti, în loc să dai necontenit... Da, într-o bună zi îl va părăsi — cu siguranţă. Trebuia să se gîndească şi la ea. Pe deasupra avea să fie şi o pedeapsă pentru Phil. O pedeapsă — căci era încredinţată că, dacă-l va lăsa, Philip va fi cu adevărat nefericit, în felul său. Atît cît putea fi el de nefericit. Şi poate că nefericirea avea să desăvîrşească minunea după care ea tînjea şi pentru a cărei înfăptuire se străduise atîţia ani. Poate că avea să-l facă sensibil, să-i dea o personalitate, să facă din el un romancier renumit. Poate că
era datoria ei să-l facă nefericit, datoria ei cea mai sfîntă. .
Un cîine traversă în goană drumul chiar prin faţa maşinii, trezind-o pe Elinor din reverie. Cît de brusc, cît de neaşteptat ţîşnise în universul îngust al farurilor! Existase o fracţiune de secundă, alergînd cu disperare, apoi dispăruse din nou în beznă, de cealaltă parte a lumii strălucitoare. Un alt cîine apăru deodată, urmărindu-l pe cel dintîi.
— Oh, strigă. Elinor. O să-l... (farurile tresăriră, apoi îşi reluară poziţia, iar ei simţiră o zdruncinătură, ca şi cum roata ar fi trecut peste o piatră; piatra însă chelălăi.) calce, încheie ea.
— L-a şi călcat.
Şoferul indian se întoarse şi-i privi rînjind. Avea dinţi albi şi strălucitori.
86
— Cîine, spuse el. Era mîndru de engleza lui.
— Bietul animal! se cutremură Elinor.
— A fost vina lui, spuse Philip. Nu s-a uitat. Aşa se întîmplâ cînd fugi după femeile din specia ta.
Urmă o tăcere. Philip o întrerupse.
— Moralitatea ar fi foarte ciudată, reflectă el cu voce tare, dacă am iubi numai în unele anotimpuri şi nu în tot cursul anului. Moralitatea şi imoralitatea s-ar schimba de la o lună la alta. Societăţile primitive' mai mult decît cele civilizate au tendinţa să iubească în anume anotimpuri. Chiar în Sicilia, în ianuarie, sînt de două ori mai multe naşteri decît în august. Ceea ce dovedeşte convingător că primăvara fantezia tinerilor. . Dar nu numai primăvara. Nu există nimic asemănător între oameni şi o iapă sau o căţea în călduri. Afară de, adăugă el, afară
poate de sfera morală. O femeie cu reputaţie proastă atrage ca o căţea în călduri. Proasta reputaţie denotă accesibilitate. Absenţa căldurilor la un animal echivalează cu obiceiurile şi principiile unei femei caste...
Elinor ÎI ascultă cu interes şi în acelaşi timp cu un fel de oroare. Pînă şi zdrobirea unui biet cîine era de ajuns să-i pună în mişcare inteligenţa vie şi neobosită. Un sărman cîine înfometat şi vagabond se alesese cu şira spinării ruptă sub roţile automobilului; accidentul îi evoca lui Philip doar o selecţie din statisticile cele mai importante din Sicilia, o speculaţie asupra relativităţii moralei şi o strălucită generalizare psihologică. Era amuzant, era neaşteptat, era minunat de interesant; dar, -vai, lui Elinor îi venea aproape să urle.
Scăpase de doamna Betterton, iar pe tatăl său şi pe Lady Edward îi evitase, făcîndu-le de departe un semn cu mîna; Walter putea s-o caute mai departe pe Lucy Tantamount. în cele din urmă o descoperi; Lucy tocmai ieşise din sufragerie şi de su'b arcade privea nehotărîtă în jur. în contrast cu rochia ei de doliu pielea era de o albeaţă scînteietoare. De corsaj, avea prins în ace un buchet mic de gardenii.
Ridicînd mîna ca să-şi aranjeze pârul negru şi lins, smaraldul de la inel aruncă spre el, prin încăpere, o rază verde, ca un semnal. Walter o măsură pe Lucy cu un fel de ură rece şi intelectuală, întrebîndu-se de ce o iubeşte. De ce? Nu exista nici un motiv, nici o justificare. Dimpotrivă, toate motivele pledau împotriva dragostei lui.
Deodată, Lucy se mişcă şi dispăru printre invitaţi. Walter porni în urmărirea ei. Trecînd prin faţa uşii de la sufragerie, îl zări pe Burlap, care, încetînd să mai facă pe pustnicul, bea şampanie şi asculta conversaţia contesei d'Exergillod. „Vai de mine! îşi spuse Walter, amintindu-şi propria lui experienţă
cu Molly d'Exergillod. Burlap probabil c-o adoră. Ar fi în stare.., Ar... Uite-o pe Lucy din nou, vorbind
— ce ghinion! — cu generalul Knoyle." Walter începu să dea tîrcoale prin apropiere, pîndind nerăbdător un prilej să i se adreseze.
— Te-am prins, în fine, îi spuse generalul lui Lucy, mîngîindu-i mîna. Te-am căutat toată seara.
Bătrînul, cu aerul lui cînd de satir, cînd de părinte, avea o slăbiciune pentru Lucy. „E o copilă
încîntătoare, încredinţa el pe toţi cei ce erau dispuşi să-l asculte. Ce siluetă superbă! Ce ochi!"
Generalul Knoyle prefera de obicei fetele mai tinere. „Nimic nu se compară cu tinereţea!" îi plăcea lui să spună. O veche prejudecată împotriva Americii şi a americanilor se transformase în entuziasm şi admiraţie cînd, la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani, vizitase California şi văzuse fetişcanele de la Hollywood^ şi frumuseţile în costume de baie de pe plajele Pacificului. Lucy avea aproape treizeci de ani; generalul o cunoştea de mult şi continua să o considere aproape tot atît de tînără, ca atunci cînd 0 întîlnise prima oară. Pentru el, Lucy avea încă vreo aptesprezece ani. îi mîngîie din nou mîna.
— Avem multe de discutat, spuse el.
— Mă bucur, răspunse Lucy cu o politeţe sarcastică. Din postul de observaţie, Walter pîndea tot timpul.
Generalul fusese odinioară un om arătos. Trupul înalt, strîns în corset, păstra încă un aer militar. Generalul zîmbi galant, ca un ofiţer de gardă, şi îşi pipăi mustaţa căruntă. în clipa următoare e transformă în bătrînul unchi s
glumeţ, ocrotitor şi demn de încredere. Lucy îl privi cu ochii ei de un cenuşiu-palid, şi zîmbi slab, cu o expresie de ironie distantă şi crudă. Walter o studie. Mici măcar nu arăta grozav de bine. Atunci de ce, de ce se îndrăgostise de ea? Simţea nevoia unor explicaţii, a unor justificări. De ce? întrebarea revenea cu persistenţă. Nu găsea nici un răspuns. Pur şi simplu se îndrăgostise de ea nebuneşte de cînd o văzuse prima dată.
întorcîndu-şi capul, Lucy îl zări. îi făcu un semn cu mîna să se apropie şi îl strigă. Walter se prefăcu surprins, uimit şi încîntat.
— Sper că n-ai uitat de întîlnirea noastră! spuse el.
— Uit eu vreodată ceva? Afară de cazurile cînd o fac intenţionat, îl lămuri ea, rîzînd scurt. Se întoarse spre general. — Astă-seară mă duc împreună cu Walter să-l vedem pe fiul dumneavoastră vitreg, îl anunţă ea, zîmbind, pe tonul pe care-l foloseşti cînd discuţi despre cei care îţi sînt dragi.
i l-u,cy ştia însă foarte bine că între Spandrell şi tatăl său vitreg conflictul devenise pe viaţă şi pe moarte. Lucy moştenise întreaga pasiune a mamei pentru gafele intenţionate făcute în societate, cît şi ceva din curiozitatea ştiinţifică şi obiectivă a tatălui ei. îi plăcea să facă experienţe, dar nu cu broaşte sau cobai, ci cu fiinţe umane.
Provoci lucruri neprevăzute, pui oamenii în situaţii ciudate şi aştepţi să vezi cum reacţionează. Metoda lui Pasteur şi a lui Darwin.
In acest caz, faţa generalului Knoyle se înroşi violent.
— Nu l-am văzut de mult timp, spuse el rigid. „Bun, îşi spuse Lucy, reacţionează".
— E o companie extrem de plăcută, spuse ea. Generalul se înroşi mai tare şi se încruntă. Ce nu făcuse Pentru băiatul ăsta! Şi cît se dovedise de nerecunoscător, ce
l-î18r.o.z'tor se purtase! Fusese dat afară din toate slujbele în care
' virîse generalul. Un terchea-berchea, un trîndav; bea şi umbla
uPă prostituate, îşi chinuia mama, o storcea de bani şi terfelea
urnele familiei. Ce să mai vorbim de obrăznicia individului, de
e ce îndrăznise să-i spună cînd se întîlniseră ultima oară, şi
89
cînd, ca de obicei, se luaseră la ceartă! Generalul n-avea să uite niciodată că fusese numit babalîc ridicol şi impotent.
— Şi e atît de inteligent, spuse Lucy.
Zîmbind ascuns, îşi aminti cum rezumase Spandrell cariera tatălui său vitreg: „Dat afară din colegiul de la Harrow deoarece cădea mereu la examene, începuse el, a terminat ultimul din promoţie Academia Militară de la Sandhurst; remarcabilă carieră în armată; în timpul războiului mondial a reuşit să ocupe un post important la Biroul de cercetări secrete al armatei." Spandrell declama viitorul necrolog absolut magnific. Parcă l-ar fi citit din ziarul
cum urmează la trei rubrici:
— E atît de inteligent, repetă Lucy.
— Ştiu că asta-i părerea unora, spuse generalul Knoyle foarte rigid. Eu unul însă. .
înghiţi în sec cu forţa.
Lucy îl privi cum se îndepărtează şi apoi se întoarse către . Walter:
— E riscant să mai încerc asta cu el, spuse ea. Ar fi destul de neplăcut, chiar dacă n-ar mirosi atît de rău.
Mergem?
Walter atît aştepta.
— Ce facem cu mama ta şi cu obligaţiile mondene? întreba el.
Lucy dădu nepăsătoare din umeri.
1 Joc de cuvinte, imposibil de tradus.
90
.__ La urma urmei, mama poate să-şi vadă singură de
„radina ei zoologică.
6 __ Comparaţia-i potrivită, spuse Walter, simţindu-se brusc
plin de speranţe. Hai s-o ştergem la un local liniştit.
__ Sărmanul meu Walter! spuse ea privindu-l ir.onic. N-am
cunoscut niciodată un om cu o astfel de manie pentru linişte, ca tine. Dar eu nu t'n neapărat să fie linişte.
Speranţele lui Walter se evaporară, făcînd loc unei amărăciuni slabe şi unei mînii neputincioase.
— Atunci de ce nu rămînem aici? zise el încercînd să fie ironic. Nu-i destulă gălăgie?
— Ba da, dar nu-i genul de gălăgie care-mi place, explică ea. Urăsc de moarte gălăgia oamenilor culţi, respectabili, eminenţi, cum sînt cei de aici. Făcu un gest în care cuprinse toţi invitaţii.
Cuvintele ei îi evocară lui Walter amintirea serilor înfiorătoare petrecute împreună cu Lucy în compania unor indivizi dubioşi, inculţi şi beţi pe deasupra. Invitaţii lui Lady Edward erau destul de greu de suportat, dar ceilalţi erau desigur şi mai greu. Cum de-i suporta Lucy?
Ea păru că-i ghiceşte gîndurile.- Zîmbi şi îşi lăsă mîna pe braţul lui, încercînd să-l liniştească.
— Curaj! De data asta nu te duc într-o proastă societate. E şi Spandrell acolo.
— Spandrell, repetă el cu o strîmbăt'ură.
— Da, şi dacă Spandrell nu reprezintă în ochii tăi o companie destul de aristocratică, o să întîlnim, dacă nu sosim prea tîrziu, pe Mark Rampion şi pe soţia lui.
La auzul numelui cunoscutului pictor şi scriitor, Walter încuviinţă din cap.
— Nu mă deranjează să ascult gălăgia, dacă-i făcută de Rampion, spuse el. Apoi, cu un efort pentru a-şi înfrînge timiditatea care îl reducea la tăcere în clipa cînd trebuia să-şi articuleze sentimentele, adăugă
glumind, ca pentru a tempera îndrăzneala cuvintelor: — Aş prefera să ascult însă între patru ochi gălăgia făcută
de tine.
Lucy zîmbi, dar nu spuse nimic. Walter se trase înapoi, speriat parcă de ochii ei care-l fixau calm, nepăsător, ca şi cum ar fi cunoscut totul dinainte şi nu i-ar mai fi interesat nimic. Ochii aveau o expresie uşor ironică, o ironie foarte discretă şi rece.
— Bine, să mergem, spuse el, cu o voce resemnată şi nefericită.
. ~~ Trebuie să ne strecurâm neobservaţi, spuse Lucy. Tiptil, asta-i cuvîntul. N-are sens să ne prindă şi să ne întoarcă din
91
Nu reuşiră să scape complet neobservaţi. Tocmai se apropia^ de ieşire, cînd auziră în spatele lor un foşnet şi zgomotul unor paşi grăbiţi. Lucy se auzi strigată. Se întoarseră şi o văzură p doamna Knoyle, soţia generalului.
e
Aceasta o apucă de braţ pe Lucy.
— Tocmai am auzit c-o să-l vedeţi pe Maurice astă-searâ, zise ea, fără să le explice că generalul o informase numai din dorinţa de a-şi descărca furia, spunînd ceva neplăcut cuiva care nu se putea apăra de grosolăniile lui.
Vrei să fii aşa de drăguţă să-i transmiţi un mesaj din partea mea? Se aplecă spre Lucy, implorînd-o. Vrei?
Gesturile doamnei Knoyle trădau o tinereţe şi o stîngâcie înduioşătoare; păstrase şi la maturitate o notă de tinereţe şi de blîndeţe. Pe Lucy, care ar fi putut să fie fiica ei, o ruga, ca şi cum s-ar fi adresat unei persoane mai în vîrstă şi mai energice decît ea.
— Te rog!
'— Dar, fireşte, răspunse Lucy. Doamna Knoyle îi zîmbi recunoscătoare.
— Spune-i că vin mîine după-amiază să-l văd, reluă ea. Mîine după-amiază. între patru şi patru jumătate. Nu spune la nimeni, adăugă ea după o clipă de ezitare şi jenă.
— Fireşte că n-am să spun.
— îţi rămîn extrem de recunoscătoare, spuse doamna Knoyle- şi, cu un gest neaşteptat şi timid, se aplecă
şi o sărută, Noapte bună, draga mea, spuse ea, şi se pierdu în mulţimea invitaţilor.
— Ai crede, zise Lucy în timp ce traversau vestibulul, că îşi aranjează o întîlnire cu un amant, nu cu fiul ei.
Cu mişcări automate, servile, doi lachei le deschiseră uşa. închizînd-o la loc, îşi făcură semnificativ cu ochiul. O
secundă, automatele se dovediseră a fi primejdios de umane.
Walter indică şoferului adresa restaurantului Sbisa şi intră în taxiul cufundat în beznă. Lucy se şi aşezase în colţul ei.
între timp, în sufrageria palatului Tantamount, Molly d'Exergillod continua discuţia. Era mîndră de conversaţia ei. Toată familia avusese acest dar. Mama ei fusese una din celebrele domnişoare Geoghegan, din Dublin, iar tatăl ei. domnul Brabant, judecător la Curtea Supremă, era bine cunoscut pentru conversaţia sa la dineuri şi pentru spiritele de la Tribunal. în plus, Molly se măritase tot cu un as al conversaţiei-D'Exergillod, unul dintre discipolii lui Robert de MontesquieU. obţinuse distincţia de a fi menţionat de Marcel Proust in
92
căsătorie, un as al conversaţiei, dacă n-ar fi avut acest dar chiar (jjn naştere,. Conspiraţia naturii şi a mediului făcuse din ea un atlet profesionist al conversaţiei. Ca toţi profesioniştii conştiincioşi, Molly nu se mulţumea doar cu talentul. Plină de energie, muncea din răsputeri pentru a-şi perfecţiona calităţile înnăscute. Prietenii răutăcioşi
. afirmau că putea fi auzită repetîndu-şi paradoxurile în pat, înainte de a se scula dimineaţa. Molly recunoştea că
ţinea mai multe jurnale intime, în care nota, alături de istoria complicată a propriilor ei sentimente şi senzaţii, fiecare metaforă, anecdotă sau spirit care îi plăcuse. îşi reîmprospăta oare memoria aruncînd o privire prin aceste pagini de fiece dată cînd se îmbrăca să meargă la o serată? Aceiaşi prieteni care o auziseră repetînd în pat mai descoperiseră că Molly, întocmai ca un arestat în noaptea dinaintea interogatoriului, învăţa pe dinafară cu multă
perseverenţă epigramele lui Jean Cocteau despre artă, istorioarele domnului Birrell, povestite la sfîrşitul meselor, anecdotele lui W.M. Yeats despre George Moore1 sau opinia lui Charlie Chaplin despre ea, cînd Molly vizitase ultima oară Hollywoodul. Ca toţi amatorii de conversaţie, era foarte zgîrcită cu spiritele şi aforismele. Nu există
pe lume atîtea
Deşi bogat, repertoriul lui Molly era limitat, c-a al tuturor celorlalţi maeştri mai cunoscuţi ai cuvîntului. Fiind o gospodină pricepută, ştia ' să toace resturile de conversaţie rămase de la masa de seară trecută, pentru a le oferi a doua zi la'prînz. Felurile calde de la înmormîntarea de luni. erau utile şi la nunta de a doua zi3.
Lui Denis Burlap îi servea conversaţia ce fusese ascultată cu mult interes la dejunul Lady-ei Benger de invitaţii la
— Ştiţi ce-a spus Jean despre mine? (Jean fiind soţul ei.) Ştiţi? repetă ea cu insistenţă, căci avea obiceiul ciudat de a cere răspunsuri la întrebări pur retorice. Se aplecă spre Burlap, 1 George Moore (1852—1933), poet iriandez.
text anglo-român de Vladimir Streinu, Editura pentru Literatură,
93
oferindu-i spectacolul ochilor ei negri, al dinţilor ei şi al decolteului.
Burlap răspunse, cum era şi firesc, că nu ştie.
— A spus că nu sînt complet umană, că sînt.mai mult un element supranatural decît o femeie. Un fel de zînâ. Ce părere aveţi, e un compliment sau p insultă?
— Depinde de gust, răspunse Burlap, luînd un aer şiret şi subtil ca şi cum ar fi spus ceva foarte îndrăzneţ, spiritual şi î acelaşi timp adînc.
n
— Dar nici nu cred că-i adevărat, continuă Molly. N-am deloc impresia că sînt un element supranaturaJ sau o zînă. M-am considerat întotdeauna o fiică a naturii, sinceră şi de o simplicitate desăvîrşită. Un fel de ţărancă, te rog să mă crezi. La acest punct al repertoriului, toţi auditorii ei izbucniseră în hohote de rîs şi începuseră să protesteze. Baronul Benito Cohen declarase ritos că Molly era una din „împărătesele romane ale naturii".
Burlap reacţiona complet diferit. Clătină din cap şi zîmbi, cu o expresie distrată şi spirituală.
— Aşa e, spuse el, cred că are dreptate. O fiică a naturii,
Molly se arătă încîntâtă de ceea ce socotea a fi cel mai mare compliment pe care i-l putea face Burlap. Fusese la fel de încîntâtă şi de protestele celorlalţi cînd afirmase că este o ţărancă. Protestele lor reprezentaseră cel mai înalt compliment cu putinţă. N-o interesau decît intenţiile măgulitoare şi interesul faţă de persoana ei. Părerile sincere ale admiratorilor o lăsau
între timp, Burlap începuse să dezvolte antiteza lui Rousseau dintre om şi cetăţean. Molly îl întrerupse brutal şi readuse discuţia pe vechiul făgaş.
— Fiinţe omeneşti şi zîne, nu credeţi că e p clasificare potrivită? Se aplecă, oferindu-i cu un aer intim faţa şi sînii. — Ce părere aveţi? repetă ea întrebarea retorică.
— Ştiu eu? răspunse Burlap iritat de întrerupere.
— Să admitem că fiinţele omeneşti, toate fiinţele omeneşti intră într-o categorie, iar elementele supranaturale în alta. Primele sînt foarte afectuoase, complicate şi sentimentale
comentase în spirit clasic baronul Benito.) Cealaltă categorie, a
Cu toate acestea (fr.).
94
elementelor supranaturale, e absolut liberă de orice emoţii şi izolată de mediu, căci elementele supranaturale seamănă cu pisicile — se duc şi vin — se duc cu inima la fel de uşoară ca atunci cînd au venit — sînt fermecătoare dar nu le poţi fermeca; e emoţionează, fără ca ele să se emoţioneze vreodată. Ah, cit He mult n
invidiez aceste spirite pentru libertatea lor aeriană.
— Aţi putea la fel de bine să invidiaţi un balon, spuse Burlap grav. Ţinea întotdeauna partea sentimentului.
— Dar spiritele se amuză grozav.
— Nu au totuşi suficiente sentimente pentru a se putea amuza graţie lor. Asta-i părerea mea.
— Au destule sentimente pentru a se amuza, preciza ea: poate nu suficiente pentru a fi fericite. Dar e cert că n-au atît de multe sentimente ca să devină nefericite. Iată de ce merită să fie atît de invidiate. Mai ales dacă sînt inteligente. Philip Quarles, de pildă. Un exemplu autentic de zînă. Molly se lansă în obişnuita ei descriere a lui Philip. „Zoolog aî ficţiunii, un elf savant, un Puck ştiinţific", iată cîteva din epitete. Pe cel mai reuşit îl uitase însă. începu să-î caute cu disperare, dar epitetul o evita. Datorită lapsusului intervenit în toiul discuţiei, ca şi eforturilor ei disperate de a-şi aminti, portretul theophrastian1, făcut de ea lui Philip, urma să
apară în lume, văduvit de data asta de trăsătura cea mai reuşită, şi chiar niţel ratat în ansamblu. — Pe de altă parte, soţia lui, încheie Molly, oarecum jignită că Burlap nu zîmbise atît de des cum s-ar fi cuvenit, e exact opusul unei zîne. Nu-i nici elf, nici cuită şi nici deosebit de inteligentă. Molly zîmbi condescendent. — Un om ca Philip o găseşte desigur puţin nepotrivită
Continuă să zîmbeascâ satisfăcută. Philip avusese
citeze din complimentele soţului ei —
— Sărmana Elinor, e cam plicticoasă uneori, urmă ea. Totuşi, orice s-ar spune, e o persoană extrem de încîntătoare. O
alt ^e 'a
Cînd vreau să strălucesc în societate.. citez fraze din scrisorile tale (fr.).
95
cunosc de cînd eram mică. E încîntătoare, fără să fie însă o Hypatia1.
Molly avea impresia că Elinor fiind destul de proastă nu pricepea că Philip nu putea fi atras decît de o femeie la fel de inteligentă ca el, o femeie cu care să discute de la egal la egal. Da, fusese destul de proastă ca să nu observe, cînd Molly îl întîlnise, datorită lui Elinor, cît de captivat fusese Philip de ea, destul de proastă ca să nu fie nici măcar geloasă. Pentru Molly absenţa geloziei reprezenta un fel de insultă. Nu că ea ar fi fost în stare să
provoace vreo gelozie întemeiată. Nu se culca cu bărbaţii altor femei, mulţumindu-se a întreţine doar o conversaţie cu ei. Unii ţineau totuşi morţiş să facă o conversaţie cît mai lungă, asta era sigur, iar unele soţii fuseseră într-adevăr geloase. Mărturisirile nevinovate ale lui Elinor o incitaseră să fie mai mult decît gentilă cu Philip. El însă plecase într-o călătorie în jurul lumii mai înainte ca să aibă loc o discuţie temeinică. Conversaţia, anticipa Molly, avea să fie reluată cu plăcere la întoarcere. „Sărmana Elinor", îşi spuse ea, cuprinsă de milă.
Sentimentele ei ar fi fost mai puţin creştineşti, dacă ar fi ştiut că „sărmana Elinor" observase admiraţia din y
privirea lui Philip mai înainte ca Molly să-şi fi dat seama, şi atunci îşi jucase, perfect conştientă, rolul ei de tălmaci şi intermediar. Nu avea mari speranţe sau temeri că Molly va înfăptuit, miracolul transformării lui Philip.
Nu te îndrăgosteşti nebuneşte de o femeie-megafon oricît de nostimă, de frumoasă şi de plinuţă ar fi ea (căci gusturile lui Philip erau cam demodate), şi oricît de atrăgător ar fi posteriorul ei. Singura speranţă era ca pasiunea stîrnită de formele pline şi drăgălăşenia lui Molly să nu-şi găsească un corespondent în conversaţie (căci conversaţia, după cum aflase Elinor, era tot ce acorda vreodată Molly); atunci sărmanul Philip avea să se înfurie şi să fie nefericit, stări propice creaţiei literare.
— Evident, continuă Molly, un bărbat inteligent nu trebuie să se căsătorească niciodată cu o femeie inteligentă.
Iată de ce mă ameninţă Jean tot timpul cu divorţul. îmi spune că-l stimulez prea tare.
închipuiţi-vă un om-zînă, inteligent cum
1
' Nu mă plictiseşti destul (fr.). 1 O femeie calmantă (fr.).
96
e Philip, căsătorit cu o femeie-zînă la fel de inteligentă ca el. Lucy Tantamount, de exemplu. Ar fi un dezastru, nu?
— Lucy ar fi un dezastru 'pentru orice bărbat, fie el zînă sau nu. Ce părere aveţi?
— Nu, vă mărturisesc că mie îmi place Lucy, zise Molly recurgîr.d la stocui ei secret de fraze theofrastiene.
îmi place cum ştie să plutească prin viaţă în loc sâ-şi tîrască picioarele, îmi place cum zboară din floare în floare
— ceea ce e poate o descriere cam prea botanică şi poetică a lui Bentley, a lui Jim
. Conklin, a sărmanului Reggie Tantamount, a lui - Maurice Spandrell, a lui Tom Trivet, a lui Poniatovski, sau chiar a tînărului acela francez, care scria piese, cum îl cheamă? cît şi a multor altora pe care i-am uitat sau de care nu s-a aflat niciodată. Burlap zîmbi; toată lumea zîmbea la acest pasaj. — Oricum, Lucy zboară, de ici-colo, deşi trebuie să recunoaştem că face prăpăd prin flori. Burlap zîmbi din nou. — Nu se alege însă decît cu distracţia. Vă spun drept, o cam invidiez. Aş vrea să fiu şi eu zînă şi să plutesc prin aer.
— Lucy are mai multe motive să vă invidieze, spuse Burlap, clătinînd din cap cu aerul lui adînc, subtil şi creştinesc.
— Să mă invidieze fiindcă sînt nefericită?
— Cine-i nefericită? întrebă Lady Edward, răsărind ca din pămînt în faţa lor. Bună seara, domnule Burl,ap, continuă ea fără să mai aştepte răspunsul.
Burlap îi mărturisi că muzica îl plăcuse foarte mult.
— Tocmai discutam despre Lucy, spuse Molly d'Exergillod, întrerupîndu-l. Amîndoi erau de părere că este o zînă. E atît de diafană, de aeriană.
— Zînă? repetă Lady Edward cu accentul ei canadian. Mai degrabă spiriduş. Nici nu vă puteţi închipui ce înseamnă să creşti un astfel de spiriduş. Lady Edward schiţă un gest de scepticism. Vă asigur că uneori mă
sperie.
— A, da? spuse Molly. Eu aveam impresia că şi dumneavoastră, Lady Edward, aveţi ceva de zînă.
— Poate, recunoscu Lady Edward. Dar n-am să ajung niciodată un spiriduş.
— Şi-acum? spuse Lucy, în timp ce Walter lua loc alături de ea în maşină. Părea că-l provoacă. — Şi-acum?
Taxiul porni. Walter îi ridică mîna şi i-o sărută. Iată răspunsul la provocarea ei.
97
— Te iubesc. Asta-i tot.
— Mă iubeşti, într-adevăr? Se întoarse spre el şi în penumbră îi luă faţa în mîini şi-l privi cu atenţie.
— Mă iubeşti cu adevărat? repetă ea; în timp ce vorbea, clătina încet din cap şi zîmbea. Apoi, aplecîndu-se, îl sărută -pe buze, Walter o îmbrăţişa, dar «a se desprinse. — Nu, nu, prostestă Lucy, şi recăzu pe locul ei din colţul maşinii. Nu.
Walter o. ascultă şi se retrase. Se lăsă o tăcere. Parfumul lui Lucy mirosea a gardenie; o mireasmă dulce şi tropicală, simbolul parfumat al fiinţei ei, îl învălui. „Ar fi trebuit să insist, îşi spuse el. Cu brutalitate. Să o fi sărutat întruna. Să o fi silit să mă iubească. De ce n-am făcut-o? De ce?" Nici el nu ştia. Nu ştia nici de ce-l sărutase, afară de cazul că voise să-l întărite, să-l facă s-o dorească cu mai multă violenţă, să-l transforme definitiv în sclavul ei. Nu ştia nici măcar de. ce, conştient de toate acestea, o mai iubea. „De ce? De ce?" se întreba întruna. Ca un ecou al gîndurilor lui, vocea ei se auzi brusc.
— De ce mă iubeşti? îl întrebă Lucy din colţul ei. Walter deschise ochii. Treceau pe sub un felinar. Prin
fereastra maşinii, lumina felinarului căzu pe faţa lui Lucy. O clipă, figura ei se desprinse vag din întuneric, apoi se confundă cu umbra, devenind din nou invizibilă — o mască palidă, blazată, exprimînd o indiferenţă ironică, un fel de apatie profundă.
— Tocmai asta mă întrebam şi eu, răspunse Walter. Mai bine mă lipseam.
— Aş putea, ştii bine, să spun acelaşi lucru. Nu eşti foarte amuzant cînd te porţi aşa.
„Cît sînt de plicticoşi bărbaţii care îşi închipuie că pînâ să-i întîlneşti pe ei nu ai mai fost îndrăgostită", reflectă
Lucy. Walter îi plăcea, totuşi. Era un bărbat atrăgător. „Atrăgător" nu era cuvîntul potrivit. Nu avea absolut nimic atrăgător, dacă s-ar fi decis să şi-l ia ca amant. Nostim, iată cuvîntul. Un amant nostim? Nu prea era genul ei. îi plăcea cu toate acestea. Era foarte simpatic, şi pe deasupra inteligent; putea fi un însoţitor agreabil.
Dragostea lui exagerată, deşi agasantă, avea cel puţin meritul de a-l face să-i fie foarte credincios. Pentru Lucy asta conta. Se temea de singurătate şi voia să aibă la dispoziţie jn permanenţă , un grup de cavaleri credincioşi.
Walter o întovărăşea cu un devotament de cîine. Dar de ce aducea uneori cu un cîine bătut? Prea era servil. Ce caraghios! Lipsa lui de mîndrie o scoase brusc din sărite.
— Ascultă, Walter, spuse ea ironic, apucîndu-i mîna, de ce nu-mi spui ceva?
98
Walter nu răspunse.
— Ai amuţit? Degetele ei se plimbară cu o mişcare electrizantă pe dosul palmei şi îi apucară
încheietura mîinii. — Unde ţi-e pulsul? îl întrebă ea după o clipă. Nu-l simt nicăieri. Pipăi pielea fină cătînd pulsaţia arterei. Walter simţi vîrful degetelor ei cam reci atingîndu-i încheietura, uşor şi excitant. — Nu cred că ai puls, spuse ea. Am impresia că sîngele a stagnat. Vocea îi devenise dispreţuitoare. „E caraghios, îşi spunea ea. Oribil de caraghios." — Pur şi simplu a stagnat, repetă Lucy şi, brusc, cu o răutate fulgerătoare, îşi înfipse unghiile cu vîrfurile lor ascuţite. Walter scoase un. strigăt de surpriză şi de durere. — Asta meriţi, spuse ea, rîzîndu-i în faţă.
Walter o apucă strîns de umeri şi începu s-o sărute sălbatic. Furia îi accentuase dorinţa; săruturile erau o răzbunare. Lucy închise ochii şi i se lăsă moale în braţe. începea să simtă prin piele o furnicare de plăcere, amestecată cu un tremur nervos. Deodată, simţi cum degete cu unghii ascuţite încep s-o ciupească,
— într-o zi, spuse el, cu dinţii încleştaţi, am să te strîng de gît-
Lucy se mulţumi să rîdă. Walter se aplecă şi o sărută înăbuşindii-i rîsul. Contactul buzelor lui îi provocă lui Lucy o senzaţie ascuţită şi tăioasă, un fel de fior dureros. Simţi o nouă furnicare prin piele. Nu se aşteptase la un răspuns atît de feroce, de sălbatic din partea lui. Era plăcut surprinsă.
Taxiul intra în piaţa Soho, încetini şi opri. Ajunseseră la destinaţie. Walter îi dădu drumul şi se îndepărtă
de ea.
Lucy deschise ochii şi-l privi.
— Şi-acum? întrebă ea provocator, a treia oară în acea seară. Urmă o clipă de tăcere.
— Lucy, spuse el, hai în altă parte. Nu aici, nu la localul ăsta îngrozitor. într-altă parte, unde să fim numai noi.
Vocea îi tremura iar ochii o implorau. Izbucnirea lui se calmase, şi Walter devenise iar umil ca un cîine.
— Să spunem şoferului să meargă mai departe.
Lucy zîmbi şi clătină din cap. De ce-o implora? De ce se comporta atît de servil? „Caraghiosul, cîinele bătut!"
— Te rog, te rog mult! o imploră el.
99
Ar fi trebuit să comande. Ar fi trebuit să poruncească şoferului să meargă mai departe, apoi să o ia din nou în braţe.
— Imposibil, spuse Lucy, şi cobori din maşină. Dacă se purta ca un cîine bătut, merita să fie tratat la fel.
Nefericit şi umilit, Walter o urmă.
Sbisa îi primi personal în pragul restaurantului. Se ploconi,, îşi agită mîinile groase şi albe, iar surîsul larg îi încreţi obrajii uriaşi într-o succesiune de valuri. Cînd sosea Lucy, creştea consumul şampaniei.
Era o clientă foarte apreciată.
— A venit domnul Spandrell? întrebă ea. Dar domnul şi doamna Rampion?
'■
— Da, da, repetă bătrînul Sbisa, cu o emfază napolitană, gata să devină aproape orientală. Fireşte că
se aflau acolo, iar dacă n-ar fi fost, Sbisa ar fi putut să^i aducă, de dragul ei, şi cîte doi din fiecare. —
Ce mai faceţi? Bine, nu-i aşa? Cel puţin aşa sper. Avem nişte langustă formidabilă astă-seară, absolut formidabilă. în timp ce vorbea, îi conduse în restaurant.
— Reproşez lumii noastre apatia ei morbidă şi înfiorătoare, [spuse Mark Rampion.
Mary Rampion izbucni într-un puternic hohot de rîs, ce venea din fundul plămînilor. Un rîs molipsitor.
— N-ai afirma asta, spuse ea, dacă ai fi propria ta soţie. Apatie? Aş putea să te învăţ eu ce înseamnă asta.
Prin înfăţişarea lui, Mark Rampion era departe de a fi apatic. Avea profilul abrupt, nasul coroiat şi fioros ca un bisturiu şi bărbia ascuţită. Ochii lui albaştri te fixau pătrunzător, iar părul foarte fin, auriu-roşcat, tremura la fiecare mişcare, ca o flacără în vînt.
— Dar nici tu nu eşti tocmai o oiţă, spuse Rampion. Doi oameni nu reprezintă însă lumea. Vorbeam despre lume, şi nu despre noi. Lumea e vlăguită, ascultă-mă pe mine. Ca unul din acei oribili cotoi mari şi castraţi.
— Şi războiul mondial ţi s-a părut un lucru fără vlagă? îl întrebă Spandrell din penumbra ce înconjura micul spaţiu scăldat în lumina roz a lămpii de pe masă. Stătea aplecat pe un scaun ale cărui picioare din spate se sprijineau de perete.
— Pînă şi războiul, spuse Rampion. A fost un act de sălbăticie civilizată. Oamenii nu s-au dus să se lupte fiindcă li s-a înfierbîntat sîngele, ci fiindcă li s-a ordonat, fiindcă au fost cetăţeni conştiincioşi. „Omul e un animal dispus să lupte", cum îi place tatălui tău vitreg să afirme în discursurile lui. Regret însă că omul e un animal domestic.
— Şi devine pe zi ce trece mai domestic, spuse Mary Rampion; împărtăşea părerile soţului ei, sau, mai exact, împărtăşea cele mai multe din sentimentele lui şi, conştient sau inconştient, îi împrumuta părerile cînd dorea să-şi exprime aceste sentimente. —
Fabricile, creştinismul, ştiinţa, respectabilitatea, educaţia noastră sînt de vină, explică ea. Apasă
asupra omului modern, îi storc viaţa. Din cauza lor...
— Taci din gură, pentru numele lui Dumnezeu, spuse i
101
— Dar nu spuneai tu asta?
— Cînd o spun eu are un sens. Cînd o spui tu devine cu totul altceva.
Expresia de supărare de pe faţa lui Mary Rampion se şterse, începu să rîdă.
— Admit că n-am excelat niciodată în raţionamente, spuse ea bine dispusa. Ai putea să fii însă ceva mai politicos cînd sîntem în public.
— Nu pot suferi proştii.
— Ai să-l „suferi" pe unul, de-o să te doară rău de tot, daca nu bagi de seamă, îl ameninţă ea glumeţ.
— Dacă vrei să-i dai cu o farfurie în cap, spuse Spandrell, împingîndu-i una în timp ce vorbea, nu te jena de mine.
Mary îi mulţumi.
— I-ar face bine, spuse ea. E aşa de plin de el.
— Şi nici ţie nu ţi-ar strica, îi replică Rampion, dacă ţi-aş învineţi în schimb un ochi.
— Hai încearcă. Mă bat cu tine cu o mînă legată ia spate. Izbucniră cu toţii în rîs.
— Eu pariez pe Mary, spuse Spandrell, legănîndu-se pe scaun.
Zîmbind cu o satisfacţie pe care i-ar fi fost greu s-o explice, îi privi pe rînd — întîi pe omuleţul subţirel, fioros şi sigur de sine, apoi pe femeia corpolentă şi blondă. Luaţi separat, erau reuşiţi; împreună, însă, ca pereche, erau şi mai reuşiţi. Fără să-şi dea seama, se simţi deodată fericit.
— O să disputam meciul într-una din zilele astea, spuse Rampion, şi o apucă de mînă.
Avea o mînă delicată, sensibilă şi expresivă. „O adevărata mînă de aristocrat", îşi spuse Spandrell. Mîinile lui Mary erau necioplite, vulgare, pătrate, puternice şi oneste, ca ale unui ţăran. Şi, totuşi, prin naştere, Rampion era ţăranul, iar Mary aristocrata. Asta dovedea din plin ce prostii afirmă specialiştii în ereditate.
— Un meci de box în zece runde, continuă Rampion. Fără mănuşi. Se întoarse spre Spandrell. — Ascultă, ar trebui să te însori.
Fericirea lui Spandrell se spulberă brusc, ca şi cum o zguduitu'ră l-ar fi trezit la realitate. Era furios pe sine. Ce rost avea să facă sentimentalism cu un cuplu fericit?
— Nu ştiu să boxez, răspunse el.
Rampion simţi în veselia lui Spandrell o amărăciune, o crispare.
— Te asigur că ar trebui să te însori, spuse Rampion, încercînd să-i descifreze expresia.
102
Capul lui Spandrell se afla însă în umbră, iar lumina lămpii de pe masă îi despărţea, venindu-i lui Rampion în ochi.
— Vorbesc foarte serios, spuse la rîndul ei Mary. Ar trebui să -te însori. Ai fi alt om.
Spandrell izbucni într-un ris scurt şi provocator; lăsă scaunul să revină pe cele patru picioare şi se aplecă peste masă. împinse ceaşca de cafea şi paharul de lichior pe jumătate gol, îşi fixă coatele pe. masă şi îşi prinse bărbia în palme. Faţa îi apăru în lumina roz a lămpii. „Parc-ar fi un animal monstruos, îşi spuse Mary, un monstru întrun budoar roz." Pe acoperişul catedralei Notre-Dame văzuse un monstru exact în atitudinea asta, aplecat înainte şi ţinîndu-şi între gheare faţa de demon. Numai că acel monstru semăna cu un drac ridicol; expresia lui exagerat de diabolică te împiedica să-i iei în serios aerul satanic. Spandrell însă era un om în carne şi oase, nu o caricatură; iată de ce expresia lui avea ceva mult mai sinistru şi mai tragic. Era atît de tras la faţă, încît oasele obrajilor şi ale bărbiei răzbăteau prin pielea întinsă. Ochii cenuşii i se cufundaseră în fundul capului. Pe această
mască mortuară doar gura era cărnoasă — o gură largă, cu buze răsfrînte ca două cicatrice groase.
„Cînd Spandrell zîmbeşte, spusese odată Lucy Tantamount, gura lui parcă-i o operaţie de apendicită, zîmbind ironic." Cicatricea roşie era senzuală, dar în acelaşi timp fermă, hotărîtă, ca şi bărbia rotundă. în jurul ochilor şi la colţul buzelor pielea se încreţise. Părul cafeniu şi des începuse să se retragă de pe frunte.
„Ai putea să-i dai cincizeci de ani, îşi spuse Mary Rampion. Şi, totuşi, ce vîrstă are?" Făcu cîteva calcule şi ajunse la concluzia că nu putea să aibă mai mult de treizeci şi doi, treizeci şi trei de ani. Exact vîrsta potrivită să
se însoare şi să-şi întemeieze un cămin. . '
— Ai fi alt om, repetă ea.
— Da, asta-i nenorocirea cu tine, Spandrell. îţi place să te bălăceşti în mocirla ta dezgustătoare şi infectă. Nu vrei să te vindeci. Te complaci în scîrboşenia ta, eşti chiar mîndru de ea.
— Căsătoria te-ar vindeca, persistă Mary, combătînd neobosită şi entuziastă pentru binecuvîntarea bisericească, căreia îi datora întreaga ei viaţă şi fericire.
— Afară de cazul, fireşte, cînd căsătoria nu i-ar distruge soţia, spuse Rampion. Ar putea s-o infecteze cu propria lui gangrena.
103
Spandrell îşi azvîrli capul pe spate şi, după cum a.vea obiceiul, izbucni într-un rîs adînc, deşi greu de auzit, un fel de explozie mută.
— Admirabil! spuse el. Admirabil! Primul e, într-adevăr, cel mai temeinic argument pe care l-am auzit vreodată
în favoarea căsătoriei; aproape că m-ai convins. Niciodată n-am ajuns cu asta pînâ la pragul căsătoriei.
— Care „asta"? întrebă Rampion, încruntîndu-se puţin.
îi displăcea felul melodramatic şi cinic de a vorbi al lui Spandrell. Era aşa de încîntat, lua-l-ar dracu, de obrăznicia lui. Ca un copil prost.
— Cu procesul de infectare. M-am oprit întotdeauna la pragul ofiţerului stării civile. Data viitoare, însă, am să-l trec. Mai bău puţin coniac. — Eu sînt ca Socrate, urmă el. Am fost însărcinat de divinitate să corup tineretul, şi mai ales tinerele. Am misiunea să le educ, conducîndu-le pe căi greşite. îşi aruncă din nou capul pe spate, şi rîse tăcut.
Rampion îl privi dezgustat. Spandrell juca teatru, exagerîndu-şi rolul, pentru a se convinge astfel de propria lui existenţă.
— Dac-ai şti ce-nseamnă căsătoria!- interveni cu seriozitate Mary. Dac-ai şti. .
— Dar, draga mea, evident că ştie, o întrerupse Mark Rampion nerăbdător.
— Sîntem căsătoriţi de mai bine de cincisprezece ani, continuă ea, simţind cum vibrează spiritu-i de misionară, şi te încredinţez. .
— în locul tău eu nu mi-aş pierde vremea insistînd. Mary îşi privi întrebătoare soţul. Cînd veneau în discuţie
relaţiile dintre oameni avea o încredere oarbă în judecata lui, căci Mark îşi croia drum prin labirintul relaţiilor cu un tact sigur, pe care ea nu putea decît să-l invidieze, nu să-l şi urmeze. „Mark simte sufletul oamenilor", spunea Mary. Ea, în schimb, nu-l simţea. înţeleaptă, se lăsase condusă. îl privi. Rampion se uita fix la ceaşca de cafea; fruntea i se încreţise de enervare; era limpede că vorbise serios.
— Foarte bine, atunci, spuse ea, şi îşi aprinse o nouă ţigară. Spandrell îi privi aproape triumfător.
— Am o metodă specială pe care o aplic fetelor tinere, zise el pe acelaşi ton cinic.
Mary închise ochii şi se gîndi la vremea cînd ea şi Rampion fuseseră tineri.
— Ce pată urîtă! spuse tînăra Mary cînd ajunseră în vîrful dealului şi se uitară în jos. La poalele dealului se afla orăşelul Stanton-in-Teesdale cu acoperişuri de ţiglă înnegrite, cu coşuri pline de funingine, şi cu fumul lui.
Dincolo de orăşel, cît vedeai cu ochii, se întindea landa. Soarele strălucea iar norii aruncau umbre uriaşe.
— Urît mai e peisajul nostru! continuă Mary. N-ar trebui să existe aşa ceva, vorbesc foarte serios.
— „Fiecare perspectivă e plăcută, numai omul e josnic", cită ratele ei George.
Celălalt tînăr era o fire mai practică.
— Dac-am putea amplasa aici o baterie, sugeră el, şi am trage cîteva sute de proiectile asupra orăşelului. .
— Ar fi excelent, spuse Mary cu convingere. Nici nu s-ar autea ceva mai nimerit.
încuviinţarea ei îl umplu de fericire pe tînărul militar. Era îndrăgostit nebuneşte de Mary.
— Tunuri grele, adăugă el, încercînd să-şi îmbunătăţească propunerea.
Gfiorge îl întrerupse.
— Cine dracu-i ăsta? întrebă el.
Cei doi priviră în direcţia în care arăta George. Un străin urca dealul, îndreptîndu-se spre ei.
— Habar n-am, spuse Mary privindu-l.
Tînărul străin se apropie. Avea vreo douăzeci de ani, nasul coroiat, ochii albaştri; părul mătăsos, foarte deschis, i se înfoia în vînt, căci nu purta pălărie. Era îmbrăcat cu o haină Norfolk, prost croită şi dintr-o stofă de o calitate inferioară, şi cu o pereche de pantaloni din flanel cenuşiu, cu genunchi ieşiţi. Avea o cravată roşie. Umbla fără
baston.
— Parc-ar vrea să vorbească cu noi, spuse George. într-adevăr, tînărul se îndrepta spre ei. Mergea repede şi hotărît, ca şi cum ar fi pus la cale o afacere importantă.
105
„Ce figură extraordinară, îşi spuse Mary, în timp ce tînărul se apropia. Dar ce bolnav pare! Ce slab şi ce palid."
însă ochii străinului, prin forţa vie pe care o râspîndeau, îi interziceau orice sentiment de milă.
Tînărul se opri în faţa lor, îşi îndreptă trupul subţire, şi rămase complet ţeapăn, de parcă ar fi fost la paradă.
Atitudinea lui avea o oarecare aroganţă; faţa exprima de asemenea o aroganţă reţinută. îi privi pe rînd, ţintă; ochii îi străluceau.
— Bună ziua, spuse el. Făcu un efort imens ca să vorbească. Se sjmţea obligat să li se adreseze, căci observase nepăsarea şi obrăznicia de pe feţele lor stupide şi bine hrănite.
— Bună ziua, răspunse Mary în locul celorlalţi.
— N-am ştiut că mă aflu pe o proprietate particulară, spuse necunoscutul. Vă supără?
Seriozitatea sa arogantă se adinei. îi privi posomorit. Tinerii îl studiau parcă de cealaltă parte a unei bariere, de foarte departe, de pe poziţiile privilegiate ale unei alte clase. îi examinau hainele. Ochii lor trădau duşmănie, dispreţ şi un fel de teamă.
— Am intrat fără să cer voie, repetă el.
Avea o voce cam stridentă, dar muzicală şi cu un accent rural.
„E una din puşlamalele de pe aici", îşi spuse George.
— N-am cerut voie.
Ar fi fost mult mai comod să se strecoare din parc, nebăgat de seamă. Iată de ce era silit" să-i înfrunte.
Se lăsă tăcere. Tînărul militar îi întoarse spatele. Nu voia să aibă de-a face cu această istorie neplăcută. La urma urmei, nu-l privea cîtuşi de puţin. Parcul aparţinea tatălui lui Mary, el nu era decît un invitat.
— Am o vorbă a mea: „Mereu vesel şi bine dispus", fredona el, privind peste orăşelul negru din vale.
George rupse tăcerea.
— Dacă ne supără? spuse el, repetînd cuvintele străinului. Faţa i se făcuse pară.
„Ce caraghios e George", îşi spuse Mary privindu-l. Parcă-i un viţel. Un viţel care roşeşte.
— Dacă ne supăra? „Mitocanul dracului, obraznicul!" George se indignă pe bună dreptate. închipuie-ţi că
ne supără. Şi-am să te rog să. .
— Nu ne supără cîtuşi de puţin, spuse Mary izbucnind în rîs. Cîtuşi de puţin.
Fratele ei se înroşi şi mai tare.
106
— Ce-nseamnă asta, MaryJ? o întrebă el furios. („Veşnic vesel şi bine dispus", fredona mai indiferent ca niciodată tînărul militar.) — Locul ăsta-i proprietate particulară.
— Nu ne supără cîtuşi de puţin, spuse ea, uitîndu-se la străin şi nu la fratele ei. Nu ne supără cîtuşi de puţin, dacă cei care intră în parc îşi recunosc greşeala, aşa cum ai făcut dumneata.
îi zîmbi, dar chipul tînărului rămase serios şi mîndru. Privirea lui serioasă şi vie o forţă pe Mary să devină şi ea brusc serioasă. înţelese deodată că intrusul nu avea deloc chef de glumă. Se ridicau probleme grave şi importante. Nu îşi dădea însă seama de ce erau grave sau importante. Intuia doar vag că nu-i o glumă.
— La revedere, spuse ea, şi-i întinse mîna. Străinul ezită o clipă, apoi i-o strînse.
— La revedere, spuse el. Am să ies din parc cît se poate de repede.
Şi, întorcîndu-se, se îndepărtă grăbit.
— Ce dracu-nseamnă asta? izbucni George, adresîndu-se furios surorii lui.
— Taci din gură! îi răspunse ea enervată.
— Să dai mîna cu tipul ăsta! continuă el să protesteze.
— Cam plebeu individul, nu? interveni şi prietenul militar. Mary îi privi pe rînd şi, fără să le răspundă, plecă.
„Ce
grosolani!" Cei doi tineri o urmară.
— Aş dori, pentru numele lui Dumnezeu, ca Mary să înveţe să se poarte, spuse George fierbînd încă de furie.
Tînărul militar scoase cîteva sunete menite s-o scuze. Era îndrăgostit de ea; atît că, uneori, e drept, Mary devenea aproape penibil de familiară. Era singurul ei defect.
— Să dai mîna cu ţărănoiul acela! bombăni George. Aceasta a fost prima lor întîlnire. Mary avea pe atunci
douăzeci şi doi de ani iar Mark Rampion un an mai puţin. Tocmai terminase anul doi la Universitatea din Sheffield şi se întorsese la Stanton ca să-şi petreacă vacanţa de vară. Mama lui locuia într-una din căsuţele de lîrigă gară. Primea o mică pensie, soţul ei fusese poştaş, şi mai cîştiga cîţiva bani cosînd. Mark urmase liceul datorită unei burse. Fraţii săi mai tineri şi mai puţin talentaţi începuseră între timp să muncească.
Un tînăr cu totul remarcabil, insistă parohul bisericii, cînd peste cîteva zile trecu în revistă cariera lui Mark.
Aprecierea avea loc cu ocazia unui bazar de binefacere, organizat de biserică, şi urmat de un
107
Cîţiva copii de la şcoala duminicală jucaseră o mică piesă în aer liber. Sceneta fusese scrisă de Mark Rampion.
— A scris-o singur, încredinţa parohul pe doamnele şi domnii adunaţi acolo. Şi ştie să şi deseneze.
Tablourile sînt poate cam excentrice, cam... — ezită.
— Extrem de ciudate', îi sugeră fiica lui, cu un surîs de burgheză înstărită, mîndră de lipsa ei de pricepere.
— Foarte talentat, continuă parohul. Puiul de lebădă de pe rîul Tees', adăugă el rîzînd, cu un sentiment de vanitate şi,parcă de vinovăţie. Avea o slăbiciune pentru aluziile literare.
Doamnele şi domnii z'mbiră superficial.
Copilul minune le fu prezentat. Mary îl recunoscu pe intrus.
— Ne-am mai cunoscut, spuse ea.
— Admiram parcui fără să fi cerut voie.
— Eşti binevenit oricînd. Cuvintele ei îl făcură să zîmbească puţin ironic, avu ea impresia. Se înroşi, temîndu-se să nu pară fals amabilă. Presupun că ai să mai admiri perspectiva, fie că eşti binevenit sau nu, adăugă ea cu un rîs scurt şi nervos.
Mark nu răspunse; dădu din cap şi continuă să zîmbească.
Tatăl lui Mary veni să-l felicite. Elogiile sale striveau mica piesă delicată, de parcă ar fi fost călcată în picioare de elefanţi. Lui Mary i se strînse inima. Simţea că totul fusese ratat, definitiv ratat. Din nenorocire, îşi dădu însă
seama că nici ea n-ar fi spus ceva mai nimerit. în colţul buzelor lui Mark flutura încă un zîmbet ironic. „Ce proşti trebuie să ne creadă", se gîndi Mary.
Veni rîndul mamei ei.
„O piesă excelentă", fu înlocuit de „cu totul încîntătoare", ceea ce era la fel de rău şi de deplasat.
Cînd doamna Felphan îl invită la ceai, Rampion vru să o refuze — dar astfel încît să nu pară necioplit sau obraznic. Atît că era cam ridicolă. Un fel de Mecena localnic, cu fustă, făcînd pe patroana artei, la două ceşti de ceai şi o felie de cake cu prune. Rolul era caraghios. în timp ce Mark ezita, Mary reînnoi invitaţia.
— Te rog să vii, insistă ea; ochii şi zîmbetul ei exprimau un fel de amuzament, un regret, o scuză. înţelesese absurditatea situaţiei. „Ce să fac, nu pot decît să mă scuz", păreau că spun ochii ei.
— Vin cu multă plăcere, spuse el întorcîndu-se spre doamna Felphan.
Aluzie la Shakespeare, supranumit „Lebăda de pe rîul Avon".
108
Ziua hotârîtă sosi. Cu veşnica lui cravată roşie, Mark Rampion veni în vizită. Bărbaţii din casă plecaseră la pescuit; îl primiră Mary şi mama ei. Doamna Felphan încercă să fie la înălţime. Pe Shakespeare^ul din orăşel îl interesa desigur teatrul.
— Vă plac piesele lui Barrie? întrebă ea. Eu le ador. Continuă să vorbească. Rampion tăcu. Numai tîrziu, cînd
doamna Felphan renunţă să mai discute cu el despre teatru, găsindu-l prea taciturn şi o delegă pe Mary să-i arate grădina, Mark îşi descleştă gura.
— Mă tem că mama dumitale m-a găsit foarte necioplit, spuse el în timp ce se plimbau printre boschetele de trandafiri, de-a lungul aleilor netede, pavate cu dale de piatră.
— Deloc, protestă Mary, cu amabilitate exagerată. Rampion rîse.
— Mulţumesc, spuse el. Sînt sigur însă că mama dumitale ngt;a găsit necioplit. Şi asta fiindcă am fost într-adevăr necioplit. Am fost necioplit,ca să nu fiu mai necioplit. Am preferat să tac decît să-mi spun părerea despre Barrie.
— Nu-ţi plac piesele lui?
— Dacă-mi plac? Mie?
Se opri şi se uită la ea. Sîngele îi năvăli în obraji. Mary se întrebă dacă nu făcuse q gafă.
— O astfel de întrebare nu se poate pune decît aici, spuse el, arătînd cu mîna florile, micul bazin şi fîntîna arteziană, terasa înaltă, florile de pietriş crescînd printre dale, şi în fund casa în stil georgian, cenuşie şi severă.
Coborîţi însă cu mine în orăşel şi întrebaţi-mă acolo. Căci acolo, jos, simţim direct realitatea, nu ca aici unde între noi şi ea se află o pernă de aer. Trebuie să ai un venit sigur de cel puţin cinci lire pe săptămînâ ca să-ţi placă
piesele lui Barrie. Dacă însă munceşti din greu, Barrie e o insultă.
Se lăsă tăcere. Se plimbau printre trandafiri, printre acei trandafiri de care Mary simţea nevoia să se, desolidarizeze sau să se scuze. O desolidarizare sau o scuză ar fi fost jignitoare. Un căţel de vînătoare alergă
greoi spre ei pe potecă. Mary îl strigă: animalul se aşeză în două labe şi făcu sluj la ea.
— Cred că îmi plac animalele mai mult decît oamenii, spuse Mary, apărîndu-se de căţelul ce se juca stîngaci cu ea.
— Animalele sînt cel puţin fireşti, nu trăiesc pe perne de aer ca cei cu care ai dumneata de-a face, spuse Rampion, legînd sensul vag al observaţiei ei de conversaţia anterioară.
Concepţia lui despre lume o uimi şi o încîntă.
— Mi-ar plăcea să mai cunosc oameni ca dumneata, spuse ea, oameni adevăraţi, fără perne de aer.
109
— Să nu vă închipuiţi c-am să fac pe ghidul de la agenţia
zoologică, să ştiţi, şi nici băştinaşi ciudat îmbrăcaţi; nimic de genul ăsta. Dacă vreţi să faceţi un tur prin cartierele sărace, pentru a vedea condiţiile de viaţă, adresaţi-vă parohului.
Mary se înroşi pînă în vîrful urechilor.
— Ştii bine că nu la asta mă refeream, protestă ea.
— Sigur? Cînd eşti bogat e greu să nu te referi la asta. O persoană ca dumneata nu-şi poate închipui ce-nseamnâ să fii sărac. Exact ca un peşte. îşi poate închipui un peşte cum poate fi viaţa afară din apă?
— Dar n-o poţi descoperi dacă încerci?
— E o mare prăpastie la mijloc, spuse el.
— Poate fi trecută.
— Da, cred că poate fi trecută, recunoscu el cu îndoială. Continuară să se plimbe şi să discute printre trandafiri; apoi
Rampion, după ce se uită la ceas, îi spuse că trebuie să plece.
— Ai să mai vii?
— Ce sens mai are? întrebă el. Parcă-i o vizită de pe-o altă planetă, nu?
— Eu n-am avut impresia asta, îi răspunse ea şi, după o scurtă pauză, adăugă: Bănuiesc că ne găseşti pe toţi foarte proşti, nu?
II privi. Mark ridică din sprîncene, gata să protesteze. Mary nu-i îngădui să fie politicos.
— Fiindcă, evident, sîntem proşti. Groaznic de proşti. Rîse amar. La oamenii de felul ei prostia era mai degrabă o
virtute decît un defect. Dacă erai prea inteligent riscai să nu fii
Datorită discuţiei cu Rampion, se întrebă dacă nu exista altceva, preferabil certitudinii de a fi un
Alături de el nu se simţea cîtuşi de puţin mîndră de prostia ei.
Rampion îi zîmbi. îi plăcea felul ei deschis. Era sinceră. Nu devenise, cel puţin deocamdată, o răzgîiată.
— Parcă eşti un
1 Agenţie internaţională de voiaj cu sediul principal la Londra.
110
Trebuie însă să recunoşti că felul ei de viaţă nu-i de natură să-i dezvolte prea mult inteligenţa.
Se întîlniră de mai multe ori în vara aceea. De obicei se plimbau prin landă. „E ca o forţă a naturii, se gîndi el, privind-o înfruntînd cu capul plecat vîntul umed. O mare forţă fizică." Atîta energie, forţă şi sănătate erau măreţe. Cînd fusese mic, Rampion avusese o sănătate precară, fiind veşnic bolnav. Admira calităţile fizice pe care nu le avea. Mary era ca o zeiţă campestră. într-o zi i-o spuse. Lui Mary îi plăceau complimentele.
—
Rampion rîse.
— Sună caraghios în germană. Dar nu-i deloc absurd. Un atavism — iată ce ar trebui să fim. Atavisme —
cu toate perfecţionările moderne. Primitivi inteligenţi. Fiare cu suflet.
Era o vară umedă şi rece. în dimineaţa zilei hotărîte pentru întîlnirea următoare, Mary primi o scrisoare de la el.
„Dragă domnişoară Felphan", citi ea, şi văzîndu-i pentru prima dată scrisul simţi o plăcere ciudată. „Am răcit prosteşte. Vă rog să mă iertaţi — eu nu-mi iert, căci nu pot să vă spun cît sînt de scîrbit şi de furios pe mine — şi să mă scuzaţi că trebuie să amînăm pe săptămîna viitoare întîlnirea noastră de azi."
Cînd îl revăzu, Mark arăta palid şi slab, şi tuşea încă; întrebîndu-l de sănătate, el o întrerupse aproape furios.
— Mă simt perfect, răspunse el tăios şi schimbă subiectul, l-am recitit pe Blake. Şi începu să vorbească despre
armonie şi perfecţiune. Blake a reuşit să înţeleagă şi să armonizeze totul: raţiunea, sentimentul, instinctul şi viaţa trupească. Barbaria duce la dezechilibru. Poţi să fii un barbar din punct de vedere intelectual şi fizic. Un barbar al sufletului, al sentimentelor şi al senzualităţii. Creştinismul ne-a sălbăticit sufletul, iar acum ştiinţa ne sălbăticeşte şi intelectul. Blake a fost ultimul om civilizat.
Vorbi despre greci şi despre etruscii goi şi bronzaţi, de pe frescele din cavouri.
— Ai văzut picturile în original? o întrebă el. Ah, dacă ai şti cît te invidiez!
Ce. atavism! (germ.)
111
Mary se simţi teribil de ruşinată. Văzuse mormintele pictate de la Tarquinia, dar cît de vag şi le amintea! Vechi şi ciudate opere de artă, asemănătoare nenumăratelor opere de artă antică pe care le privise cu conştiinciozitate împreună cu mama ei, acum un an, în timpul unei călătorii în Italia. îşi pierduse timpul şi nu reţinuse nimic. Pe cînd, dacă Mark şi-ar fi putut permite să meargă în Italia. .
— Erau, evident, civilizaţi, spuse el mai departe, ştiau să trăiască armonios şi din plin, cu întreaga lor fiinţă.
Vorbea cu un fel de pasiune, ca şi cum ar fi fost furios pe lume sau, poate, pe sine. — Sîntem cu toţii barbari, începu el, dar îl întrerupse un acces violent de tuse.
Mary aşteptă să-i treacă atacul. Se simţea neliniştită şi în acelaşi timp jenată şi ruşinată, ca şi cum ar fi surprins slăbiciunea unui om care de obicei se căzneşte să şi-o ascundă. Nu ştia ce să facă: să-l consoleze pentru criza de tuse sau să pară că n-a observat-o. Mark îi rezolvă dilema, referindu-se chiar la aceasta.
— Apropo de barbarie, spuse el, cînd accesul se domoli. Vorbea dezgustat, cu un zîmbet crispat şi furios. —
Aţi auzit vreodată ceva mai barbar ca această tuse? într-o societate civilizată n-ar trebui să existe aşa ceva.
Mary îşi exprimă simpatia şi îi dădu sfaturi, dar Mark rîse nerăbdător.
— Leit cuvintele mamei, spuse el, leit. Voi, femeile, sînteţi toate la fel. Cotcodăciţi ca nişte găini după puii lor.
— Gîndeşte-te cît ai fi de nefericit dacă n-am cotcodăci. Peste cîteva zile, deşi avînd unele temeri, o duse pe Mary s-o
cunoască pe mama lui. Temerile se dovediră neîntemeiate, căci Mary şi doamna Rampion nu părură să întîmpine vreo greutate în a stabili un contact spiritual. Doamna Rampion, o femeie de vreo cincizeci de ani, se ţinea încă
bine; avea o expresie de demnitate calmă şi de resemnare. Vorbea încet şi liniştit. Mark ieşi din cameră să
pregătească ceaiul; mama lui începu să vorbească despre el. Pentru prima oară expresia i se schimbă.
— Ce credeţi despre el? întrebă ea, aplecîndu-se spre oaspetele ei. Privirea i se lumină brusc.
— Ce cred? rîse Mary. Nu sînt destul de competentă ca să-i judec pe cei ce-mi sînt superiori. Evident, e cineva, cineva important.
Doamna Rampion îi dădu dreptate şi zîmbi de plăcere.
— E cineva, repetă ea. Asta am spus şi eu întotdeauna. Figura îi deveni gravă. De-ar fi mai voinic. Păcat că n-am putut să-l cresc în condiţii mai bune. A fost întotdeauna debil. Ar fi 112
trebuit crescut mai cu grijă decît am făcut-o eu. Nu, nu mai cu grijă. Am fost cît se poate de grijulie. Mai comod, mai sănătos. Dar nu mi-a dat mîna. Clătină trist din cap. Asta e.
Suspină uşor şi se lăsă pe spate; rămase tăcută, cu braţele încrucişate la piept şi cu privirea aţintită în jos.
Mary nu răspunse. Nu ştia ce să răspundă. Se simţea rînd pe rînd ruşinată şi nefericită.
— Ce crezi despre mama? o întrebă Rampion, pe cînd o întovărăşea spre casă.
— Mi-a plăcut, răspunse Mary. Mi-a plăcut foarte mult. Chiar dacă m-a făcut să mă simt atît de mică, de inferioară şi de meschină. Cu alte cuvinte, am admirat-o şi mi-a plăcut din cauză că am admirat-o.
Rampion era de aceeaşi părere.
— E într-ade,văr admirabilă. E curajoasă, voinică şi rezistentă. E însă prea resemnată.
— Resemnarea ei mi s-a părut minunată.
— N-are dreptul să fie resemnată, răspunse el încruntîndu-se. N-are nici un drept. Cînd ai dus o viaţă
ca a ei n-ai dreptul să fii resemnat. Ar trebui să se revolte. N-o face din cauza blestematei de religii. Ţi-am spus că-i bigotă?
— Nu, dar am bănuit cînd am văzut-o, răspunse Mary.
— Săvîrşeşte o barbarie cu sufletul, continuă el. Mama e prea inimoasă şi se gîndeşte doar la viitor. Prezentul, trecutul, corpul şi intelectul nu contează pentru ea, importante sînt sufletul şi viitorul. între timp se resemnează. Poate exista ceva mai barbar? Ar trebui să se revolte.
— Eu aş lăsa-o aşa cum e, spuse Mary. O să fie mai mulţumită. Iar dumneata te poţf revolta cît doi.
Rampion rîse.
— Am să mă revolt de-o să ajungă pentru milioane, spuse el-
La sfîrşitul verii, Rampion reveni la Sheffield, iar peste un timp familia Felphan se mută în sud, la casa lor din Londra. Mary îi scrise prima. Se aşteptase să-i scrie el, dar Mark n-o făcuse. Nu exista nici un motiv serios ca el sâ-i scrie. Mary sperase totuşi că va primi o scrisoare; cum nu primi însă nici un rînd, fu decepţionată. Trecură
mai multe sâptămîni; în cele din urmă îi scrise ea interesîndu-se de titlul unei cărţi despre care îi pomenise în discuţiile lor. Pretextul era pueril, dar îşi atinse scopul. Mark îi răspunse, ea îi mulţumi, şi corespondenţa se înfiripă.
De Crăciun, Rampion veni la Londra; i se primiseră nişte articole la ziare şi era mai bogat ca niciodată — avea zece lire
de cheltuit. N-o înştiinţa pe Mary de sosirea lui pînâ în ajunul plecării.
— De ce nu m-ai anunţat din vreme? îi reproşa ea cînd auzi de cît timp se află la Londra.
— N-am vrut să-ţi cad pe cap, răspunse el.
— Ştii bine c-aş fi fost încîntată.
— Ai prietenii tăi; „Prieteni bogaţi", voia să spună zîmbetu! său ironic.
— Dar nu eşti unul din prietenii mei? îl întrebă ea ignorîndu-i aluzia.
— îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte.
— Şi eu îţi mulţumesc că eşti astfel, răspunse ea fără afectare sau cochetărie.
Pe Mark îl mişcă sinceritatea mărturisirii ei. Ştia, fireşte, că Mary ţinea la el şi-l admira. Dar între a şti şi a ţi se spune e o mare diferenţă.
— jmi pare rău că nu ţi-am scris din timp, spuse el, apoi regretă cuvintele; căci erau ipocrite. Nu din teama de-a fi prost primit o evitase, ci din mîndrie. Nu-i dădea încă mîna s-o scoată la un restaurant, şi nu voia să primească nimic.
îşi petrecură după-amiaza împreună, într-o fericire nebună şi exagerată.
— Dacă m-ai fi anunţat, îi repetă ea cînd trebuiră să se despartă, n-aş fi aranjat întîlnirea plicticoasă
de astă-seară.
— Ai să te distrezi, o asigură el, reluînd tonul ironic cu care făcuse toate aluziile la viaţa ei ca membră
a clasei înstărite.
Expresia de fericire îi dispăru de pe faţă. Se simţi brusc iritat că fusese atît de fericit în tovărăşia ei.
Era stupid să te simţi astfel. Ce sens avea să fii fericit cînd te afli de cealaltă parte a unei prăpăstii?
— Ai să te,distrezi, îi repetă el amărît. O masă, un vin bun, oameni distinşi, o conversaţie spirituală, apoi la teatru. O seară ideală, nu? Vocea îi deveni extrem de dispreţuitoare.
Mary îl privi tristă şi îndurerată, întrebîndu-se ce-l apucase deodată să strice amintirea după-amiezii.
— Nu ştiu de ce vorbeşti aşa, spuse ea. Tu ştii? întrebarea îi răsună în minte multă vreme după ce se
despărţiră. „Tu ştii?" Fireşte că ştia. Doar ştia că există o prăpastie.
Se întîlniră din nou la Stanton în Săptămîna Patimilor. între timp schimbaseră multe scrisori, iar Mary primise o cerere în căsătorie de la prietenul care voise să radă Stantonul de pe pămînt cu artileria grea.
Spre surpriza şi oarecum spre amărăciunea rudelor, îl refuzase.
114
— E un băiat foarte simpatic, insistase mama ei.
— Ştiu, dar nu poţi să-l iei în serios, nu-i aşa?
— De ce nu?
— Pe deasupra, continuase Mary, nici nu există, de fapt. Nu există în întregime. E doar o bucată de carne, atît.
Nu te poţi mărita cu cineva care nu există. Se gîndise la figura izbitor de Vie a lui Rampion; părea înflăcărată, violentă şi strălucitoare. — Nu te poţi mărita cu o fantomă, chiar dacă o poţi pipăi, şi e solidă; mai ales dacă e solidă. Izbucni în rîs.
— Nu ştiu la ce te referi, spusese doamna Felphan cu demnitate.
— în schimb, eu ştiu, răspunsese Mary. Ştiu bine. Şi în definitiv asta contează în primul rînd.
Plimbîndu-se cu Rampion prin landă îi povesti cum a ignorat fantoma militară mult prea insistentă. Mark nu spuse nimic. Se lăsă o tăcere îndelungată. Mary se simţi dezamăgită şi în acelaşi timp ruşinată de dezamăgirea ei.
„îşi închipuie, îşi spuse ea, că e o manevră de-a mea ca să mă ceară în căsătorie."
Zilele treceau. Rampion continua să fie tăcut şi posomorit. Cînd îi cerea explicaţii, Mark îi vorbea nefericit despre perspectivele ce-l aşteptau. La sfîrşitul verii, urma să-şi încheie studiile universitare şi trebuia să se gîndească la o carieră. Singura care părea să i se ofere imediat — căci nu-şi putea permite luxul să aştepte —
era învăţămîntul.
— învăţămîntul, repetă el eu o mare groază, învăţămîntul! Te miră că sînt abătut?
Nefericirea lui avea însă şi alte cauze în afară de perspectiva de a fi .silit să aleagă cariera învăţămîntului. „O să
rîdă de mine, dacă o cer în căsătorie?" se întreba el. Nu credea că Mary va rîde de el. Dar dacă nu-l refuza, era oare cinstit s-o ceară în căsătorie? Era cinstit s-o vîre în viaţa pe care urmau s-o ducă împreună? Poate că avea banii ei; în cazul acesta se punea problema onoarei lui.
— Mă vezi pe mine pedagog? o întrebă el cu voce tare. Pedagogul reprezenta în ochii lui un ţap ispăşitor.
— De ce să fii pedagog cînd ştii să scrii şi să desenezi? Poţi trăi din talentul tău.
— Nu cred. Pedagogia, cel puţin, înseamnă siguranţă.
— Dar de ce-i nevoie de siguranţă? întrebă Mary aproape dispreţuitor.
Rampion rîse.
— N-ai pune o astfel de întrebare, dacă ăr trebui să trăieşti dintr-o leafă săptămînală şi să fii la discreţia unui preaviz
115
săptămînal. Nimic nu se compară cu banii cînd e vorba de promovat curajul şi încrederea în sine.
— E adevărat, în această privinţă banii ajută. Curajul şi încrederea în sine sînt virtuţi.
Continuară să se plimbe în tăcere.
— Ascultă, spuse Rampion în cele din urmă, privind-o, tu eşti responsabilă de ce-am să-ţi spun.
încercă să rîdă. — Curajul şi încrederea în sine sînt virtuţi, aşa ai afirmat. încerc să trăiesc la înălţimea principiilor tale morale. Curaj şi încredere în sine! Uite, îţi mărturisesc că te iubesc.
Se lăsă o nouă tăcere îndelungată. Mark aştepta: inima îi bătea mai tare, parcă de spaimă.
— Ce spui? întrebă el în sfirşit.
Mary se întoarse spre el, îi luă mîna şi i-o sărută.
Şi înainte şi după căsătorie, Rampion avu deseori prilejul să admire virtuţile generate de avere. Mary îl convinse să renunţe la ideea de a fi învăţător şi să se bizuie în întregime pe inteligenţa proprie pentru a-şi face o carieră. Ea avea încredere pentru amîndoi.
— N-am de gînd să mă mărit cu un învăţător, insistă ea. Şi n-o făcu; luă în schimb ca soţ un dramaturg căruia nu i se
jucase nici o piesă, afară de cea de la bazarul organizat de biserica din Ştanton-in-Teesdale, şi un pictor care nu vînduse nici un tablou.
— O să murim de foame, o avertiză el.
Spectrul foamei îl urmărea, căci îl văzuse prea des pentru a-l putea ignora.
— Prostii, spuse Mary, sigură pe ce ştia. Nu moare nimeni de foame.
Nici unul din cunoscuţii ei nu suferise vreodată de foame. Prostii. La urmă, râmase cum spunea ea.
Intrucît cariera nesigură de pictor şi sciitor trebuia întreprinsă cu ajutorul banilor lui Mary, Rampion nu se simţea foarte dispus s-o urmeze.
— Nu pot să trăiesc din banii tăi. Nu pot primi banii ţăi.
— Dar nu trăieşti din banii mei, insistă Mary; reprezinţi doar o investiţie. Pun capital la dispoziţie cu speranţa de-a obţine o dobîndă bună. Ai să trăieşti din banii mei un an sau doi, pentru ca eu să pot trăi apoi toată viaţa din banii tăi. E o afacere, mai bine zis e o speculaţie neruşinată.
Mark fu silit să rîdă.
— Şi, în orice caz, continuă ea, n-ai să trăieşti mult timp din banii mei, căci opt sute de lire n-au să ţină la infinit.
116
Acceptă în cele din urmă să ia cu împrumut cele opt sute de lire ale ei, cu dobîndă obişnuită. îi lua însă
cu regret, simţind că într-un fel îşi trăda clasa. Să porneşti în viaţă cu opt sute de lire era prea uşor, însemna să eviţi greutăţile şi să profiţi pe nedrept. Dacă n-ar fi avut sentimentul responsabilităţii faţă
de propriul său talent, ar fi refuzat banii şi ar fi încercat cu disperare şi fără un sfanţ să devină scriitor, sau ar fi urmat cariera sigură a pedagogiei. Cînd, in sfîrşit, consimţi să primească banii, îi puse condiţia să nu accepte niciodată nimic de la rudele ei. Mary primi.
— Nici nu sînt foarte dispuşi să-mi dea, adăugă ea rîzînd. Avusese dreptate. Groaza tatălui ei la auzul acestei
mezalianţe confirmă din- plin aşteptările lui Mary. Din partea lui nu exista primejdia de a deveni bogată.
Se căsătoriră în august şi plecară imediat în străinătate. Pînă la Dijon merseră cu trenul şi de acolo o luară pe jos, în direcţia sud-est, spre Italia. Rampion nu ieşise niciodată din Anglia. Ciudăţeniile din Franţa reprezentau pentru el simbolul noii vieţi pe care tocmai o începuse şi a noii libertăţi pe care o dobîndise. Mary, pe de altă parte, se dovedi la fel de nouă ca şi ţara pe care o străbăteau. Era plină de încredere în ea şi de o nesăbuinţă care lui Mark i se păruse de-a dreptul stranie şi extraordinară.
întîmplări mărunte îl impresionară. De pildă, odată, Mary îşi uită o pereche de pantofi de rezervă la ferma unde îşi petrecuseră noaptea. Descoperiră pierderea tocmai tîrziu, după amiază. Rampion propusese să se întoarcă pe jos şi să-i caute. Mary nici nu vru să audă.
— Ducâ-se, spuse ea. Nu merită să ne facem sînge rău. Lasă pantofii să îngroape pantofii.1
Mark se înfurie.
— Nu uita să nu mai eşti bogată, insistă el. Nu-ţi poţi permite să arunci o pereche de pantofi buni.
N-o să putem cumpăra alţii pînâ la întoarcere.
Luaseră cu ei o sumă mică pentru cheltuieli şi făcuseră legămînt ca în nici un caz să nu cheltuiască mai mult.
— Pînă la întoarcere, repetă el.
— Ştiu prea bine, răspunse ea enervată. Am să mă deprind să merg în picioarele goale.
Şi merse în picioarele goale.
— Mi-a fost dat să am un suflet de vagabond, îi declară ea într-o seară, în timp ce stăteau culcaţi pe finul dintr-un hambar.
117
Nu pot să-ţi spun ce plăcere-mi face să nu fiu respectabilă. Iese la iveală atavismul. îţi baţi prea mult capul, Mark. Gîndeşte-te la crinii de pe cîmp.
— Şi totuşi, medita Rampion, Isus era sărac. Grija pentru a-şi asigura pîinea cea de toate zilele şi îmbrăcămintea trebuie să fi preocupat serios familia lui. Cum putea să vorbească despre viitor ca un milionar?
— Fiindcă era unul din marii aristocraţi ai naturii, îi răspunse ea. Iată de ce. Se născuse cu un titlu înalt şi simţea că are un drept divin, ca regii. Milionarii care cîştigă din gros se gîndesc întotdeauna la bani şi îi obsedează viitorul. Isus avea sentimentul sigur al unui mare aristocrat, care ştie că n-o să rămînă niciodată pe drumuri. Nu ca financiarii ăştia, sau proprietarii de fabrici de săpun înnobilaţi. Isus a fost un adevărat aristocrat. Şi pe deasupra, un artist, un geniu. Avea preocupări mai importante decît sâ-şi bată capul cum să procure hrana şi îmbrăcămintea pentru a doua zi. Mary tăcu o clipă, apoi adăugă, ca şi cum i-ar fi venit o idee nouă: — în plus, nu era respectabil. Nu-i păsa de aparenţe. Deseori sînt utile, dar mie nu-mi pasă dacă
arătăm ca nişte sperietori.
— Ţi-ai făcut o droaie de complimente, spuse Rampion. Reflectă însă la cuvintele ei şi la felul ei de viaţă
spontan,
firesc şi nepăsător. îi invidie atavismul.
Lui Mary nu-i plăcea numai să vagabondeze. încercă satisfacţii aproape la fel de mari şi în viaţa tihnită şi banală
pe care o duseră, după înapoierea în Anglia. „Măria Antoaneta la Trianon" o numi Rampion cînd o văzu pregătind masa, căci Mary depunea un entuziasm copilăresc.
— Gîndeşte-te cu toată atenţia, o prevenise el înainte de căsătorie. Ai să fii săracă. Săracă cu adevărat, şi nu săracă cu o mie de lire venit pe an, ca prietenii tăi rieînstăriţi. N-o s-avem servitori. Va trebui să găteşti, să
cîrpeşti şi să faci gospodărie. N-o să fie plăcut.
Mary se mulţumi să rîdă.
— Te asigur că tu vei fi cel nemulţumit, îi răspunsese ea, cel puţin pînă în clipa cînd voi învăţa să gătesc.
Pînă la căsătorie nu ştiuse să facă nici ochiuri.
Destul de ciudat, dar entuziasmul ei copilăresc, în stilul Măriei Antoaneta, de a găti pe plită adevărată, de a folosi un aspirator adevărat, ca şi o maşină de cusut adevărată, supravieţui primelor luni de noutate şi surprize. Mary continuă să se simtă mulţumită.
— N-aş putea niciodată să devin iarăşi o adevărată doamnă.
118
M-ar plictisi de moarte. Dumnezeu mi-e martor, gospodăria şi grija de copii pot fi destul de plicticoase şi de exasperante. Dar dacă pierzi contactul cu întîmplările mărunte ale vieţii, dacă trăieşti într-o altă lume decît cea a realităţilor zilnice şi fizice, e mult mai rău.
Rampion era de aceeaşi părere. Refuza să folosească arta şi gîndirea ca "pretexte pentru a duce o viaţă de abstracţii. Cînd nu era ocupat cu scrisul sau pictatul, o ajuta pe Mary la gospodărie.
— Nu poţi să ai pretenţia ca florile să crească într-un vid curat şi frumos. Iată raţionamentul lui. Florile au nevoie de pămînt gras, de argilă, de bălegar. La fel şi arta.
Rampion simţea un fel de obligaţie morală să ducă o viaţă ca cei săraci. Chiar atunci cînd cîştiga frumos, nu ţineau decît o servitoare, conţinuînd să se ocupe ei de o mare parte din treburile casei. în cazul lui, se putea spune că
postum viaţa pe care o dusese alături de ea.
Uneori Mark ura această constrîngere morală, deoarece îşi dădea seama că îl sileşte să facă lucruri stupide şi ridicole; urîndu-o, se răzvrătea împotriva ei. De pildă, obiceiul lui Mary de a sta în pat dimineaţa îl indignase în mod absurd. Cînd o apuca lenea nu se dădea jos din pat, şi n-aveai ce-i face. Prima dată, Rampion se înfuriase de-a binelea.
— Dar nu poţi să stai în pat toată dimineaţa, protestase el.
— Şi de ce nu?
T— Cum, de ce nu? Fiindcă pur şi simplu nu se poate.
— Ba eu te asigur că se poate, răspunsese Mary calm. Şi-am să stau.
Analizîndu-şi sentimentele, îşi dăduse seama că se indignase prosteşte. Indignarea avea totuşi o explicaţie. Mark se sculase întotdeauna devreme, căci în familia lui toţi trebuiau să se scoale devreme. îl scandaliza ideea că unii puteau să stea în pat în timp ce alţii se treziseră şi munceau. Sculatul tîrziu reprezenta nu numai o jignire, dar şi o insultă. Se convinsese totuşi că sculatul lui fără rost dis-de-dimineaţă nu ajuta cu nimic, pe acei ce trebuiau să se scoale devreme. Sculatul în zori, cînd nimic nu
Originea nobilă implică obligaţii.. Originea umilă implică obligaţii (fr.).
119
te obligă s-o faci, e doar un fel de expresie a respectului, ca atunci cînd îşi scoţi pălăria Ia intrarea în biserică. Un fel'de a obţine favoarea divină şi de a-ţi linişti prin acest sacrificiu conştiinţa.
„N-ar trebui să mă gîndesc la aşa ceva, reflecta el. Un grec din antichitate nu ar avea asemenea sentimente!"
Era de neconceput. Şi totuşi, în ciuda dezaprobării, sentimentul continua sâ-l stăpînească.
„Mary are o mentalitate mai sănătoasă ca a mea", îşi spuse el; îşi aminti versurile lui Walt Whitman despre animale: „Nu se văicăresc şi nici nu se plîng de starea lor. Nu stau treze noaptea, văitîndu-se de păcatele săvîrşite." Ce bine că Mary era astfel. Să fii un animal perfect şi în acelaşi timp un om perfect
— iată idealul. Se supăra însă cînd ea nu se dădea jos din pat dimineaţa. încerca să se mai gîndească la altceva, dar nu reuşea. Răzvrătindu-se, rămînea şi el uneori culcat pînă la prînz, din principiu. Era o datorie să nu fii un barbar al conştiinţei. îi trebui multă vreme pînă să se complacă cu adevărat în lene.
Obiceiul ei de a rămîne pironită în pat nu era singurul lucru care-l scandaliza. în timpul primelor luni de căsătorie, purtarea ei îl revoltase deseori, pe ascuns, în ciuda principiilor lui. Mary reuşi repede să
recunoască indiciile nemulţumirii lui mute şi îl scandaliza şi mai tare. Aşa, gîndea ea, o să se înveţe minte.
— Eşti un puritan înrăit şi absurd, îi spunea ea.
Ironia îl supăra, căci îşi dădea seama că era perfect întemeiată. Datorită părinţilor şi mai mult educaţiei, Mark rămăsese pe jumătate puritan. Pierzîndu-şi tatăl încă de mic, fusese crescut de o mamă
virtuoasă şi bigotă, care făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-l determina să renunţe şi să nu recunoască existenţa instinctelor şi a componentelor fizice ale trupului. Cu timpul se revoltase împotriva sfaturilor ei, dar numai cu spiritul, nu şi în practică. întrucît concepţia de viaţă împotriva căreia se răzvrătise avea rădăcini adînci înfipte în fiinţa lui, Mark se afla într-o permanentă luptă cu sine. Teoretic, aproba toleranţa îngăduitoare şi aristocratică a purtării lui Mary, care, după preceptele mamei lui, reprezenta un păcat îngrozitor; admira felul firesc al soţiei sale de a gusta plăcerile pe care i le ofereau hrana, băutura, săruturile, dansul şi cîntatul, bîlciurile, teatrele şi orice fel de distracţii. Şi totuşi, ori de cîte ori, în primele zile ale căsătoriei, Mary începea să vorbească în felul ei liniştit şi simplu despre ceea ce el ştia din auzite că e un lucru îngrozitor, ca de pildă contactul sexual sau adulterul, Mark se scandaliza, dar nu raţional (căci raţiunea lui, după clipă de chibzuinţă, se declara de acord), ci în unele straturi mai
120
adînci ale fiinţei. Această parte a sufletului său suferea tainic din pricina marii disponibilităţi a lui Mary, exprimată deschis, de a se bucura şi distra, de a rîde spontan, de a avea o excelentă poftă de mîncare şi o senzualitate firească; îi trebui mult timp pînă să se dezbare de puritanismul copilăriei.
Uneori dragostea pentru mama lui era gata să se transforme în ură.
— N-avea dreptul să mă crească astfel, spunea el. A procedat exact ca un grădinar japonez care împiedică dinadins un pom să crească. N-avea dreptul.
Se simţea totuşi fericit că nu se născuse nobil.şi sălbatic, ca Mary. Era fericit că împrejurările îl obligaseră să înveţe din greu această sălbăticie nobilă. Mai tîrziu, la cîţiva ani de la căsătorie, ajuseseră
la o intimitate imposibil de realizat în primele luni de relaţii, şocuri şi surprize. Mark se simţea capabil să discute cu ea despre aceste subiecte.
— Pentru tine e foarte uşor să trăieşti, încerca el să-i explice. Trăieşti instinctiv. Ştii să faci orice în chip firesc, ca o insectă care iese din crisalidă. E prea simplu, mult prea simplu. Clătină sceptic din cap. N-ai fost silită să înveţi ceea ce ştii, şi nu ţi-ai dat niciodată seama că există şi alte căi.
— Cu alte cuvinte, spuse Mary, sînt o proastă.
— Nu, eşti femeie.
— Asta-i un fel politicos de-al tău de-a spune acelaşi lucru. Aş vrea să ştiu, continuă ea schimbînd subiectul, cu o nepăsare doar aparentă, ce te-ai fi făcut fără mine. Ce te-ai fi făcut dacă nu m-ai fi întîlnit?
întrebările se succedau pe baza unui argument perfect întemeiat din punct de vedere emotiv.
— Aş fi făcut exact ceea ce fac şi acum.
Fireşte nu vorbea serios, căci îşi dădea seama, mai bine ca nimeni altul, cît îi datora de mult şi cîte învăţase din exemplul şi sfaturile ei. îl distra însă s-o necăjească.
— Ştii bine că nu e eadevărat, spuse Mary foarte indignată.
— Te asigur că e adevărat.
— Minciuni. Şi ca să-ţi dovedesc, adăugă ea, să ştii că am să plec cu copiii şi am să te las cîteva luni să te descurci singur. Să văd cum ai s-o faci fără mine.
— Perfect, o asigură el cu un calm exasperant. Mary se înroşi; începea să se supere cu adevărat.
— Foarte bine, îi răspunsese ea, îţi promit c-am să plec. De data asta îşi promit solemn.
îl ameninţase şi altădată; se certau deseori, căci erau amîndoi iuţi la mînie.
121
— N-ai decît. Nu uita însă că jocul ăsta cu plecatul se poate juca în doi. Dacă mă părăseşti, am să te părăsesc şi eu.
— Să vedem cum ai să te descurci fără mine, continuă ea ameninţătoare.
— Şi tu cum ai să te descurci!
— Ce-ţi pasă?
— îţi închipui c-ai s-o duci mai bine fără mine, decît pot s-o duc eu fără tine? ■
Se priviră, fără să-şi răspundă, şi, deodată, izbucniră în rîs.
— îţi trebuie o adevărată tehnică, repetă Spandrell. Le alegi nefericite, nesatisfăcute, cu ambiţii de actriţă sau încercînd, fără succes, să colaboreze la reviste — închipuindu-şi prin urmare că sînt
Se lăuda generalizînd cazul micuţei şi_ sărmanei Harriet Watkins. Dacă ar fi povestit sincer aventura lui cu Harriet, n-ar fi făcut cine ştie ce impresie. Harriet era o creatură micuţă, demnă de milă, timidă; oricine ar fi putut să-şi bată joc de ea. Generalizînd însă astfel, ca şi cum cazul ei n-ar fi fost decît unul din cîteva sute, şi povestind pe tonul cu care sînt scrise cărţile de bucate („Le alegi nefericite.. " aducea cu reţetele doamnei Beaton), istoria suna, după părerea lui Spandrell, mai cinic şi mai impresionant.
— La început te arăţi foarte amabil, foarte înţelegător şi de o puritate perfectă, un fel de frate mai mare. îşi închipuie că ai un suflet absolut minunat, deoarece, evident, n-au cunoscut decît oameni de afaceri cu idei şi ambiţii meschine. Te cred o fiinţă minunată, fiindcă ştii totul despre artă, ai întîlnit toate celebrităţile, nu te preocupă doar banii şi nici nu-ţi împrumuţi ideile din jurnalele de dimineaţă. Se tem puţin, adăugă el, amintindu-şi expresia de admiraţie şi spaimă a micuţei Harriet. Deşi nu pari foarte respectabil, ai totuşi un aer aristocratic şi vorbeşti degajat şi familiar de marile opere şi de oamenii celebri; ştiu că eşti răutăcios, şi totuşi te consideră extraordinar de bun la suflet, cult, voiajat; văd în tine un cosmopolit extrem de rafinat, ceva gen West End2 (aţi auzit vreodată ce cred cei de la mahala despre West End?); semeni în ochii lor cu
Cartier aristocratic, situat în partea de apus a Londrei.
123
general şi sufletele lor în special, fără să fii un crai sau un tip obraznic ca majoritatea bărbaţilor. Simt că se pot încrede în tine, o simt din primele săptămîni. Le obişnuieşti cu această cursă; să fie blînde şi încrezătoare, dresate, să nu se ferească cînd le mîngîi uneori frăţeşte pe umeri sau le săruţi alteori cast pe frunte. Intre timp le smulgi mici mărturisiri, le faci să vorbească despre dragoste, le vorbeşti şi tu ca între bărbaţi, ca şi cum ar fi de vîrsta ta, cu decepţii şi experienţe de viaţă la fel de amare ca ale tale. Mărturisirile le scandalizează îngrozitor (deşi, fireşte, nu recunosc) dar, vai, cît sînt de captivante, şi ce colosal le măguleşte. Iată de ce te iubesc. în fine, cînd se iveşte prilejul, după ce le-ai domesticit complet, şi nu se mai tem, pui la cale
— Nici nu mă îndoiesc, spuse Mary indignată, dar la ce foloseşte?
— Ca distracţie, răspunse Spandrell cu un cinism teatral. Face să treacă timpul şi înlătură plictiseala.
— Şi mai ales, continuă Mark Rampion, fără să-şi ridice privirea din ceaşca de cafea, mai ales te răzbuni. E un fel de-a te răzbuna pe femei; fiindcă sînt femei şi încă foarte atrăgătoare, un fel de a-ţi exprima ura împotriva lor şi a ceea ce reprezintă ele, un fel de a-ţi exprima ura faţă de tine însuţi. Nenorocirea ta, Spandrell, continuă el, ridicînd deodată cu un aer acuzator ochii strălucitori şi trişti spre celălalt, e că te urăşti cu adevărat.
Deznodămîntul (fir.).
124
Urăşti însăşi izvorul vieţii tale, şi ultima ei raţiune — căci nu poţi să negi că atracţia sexuală e elementul fundamental al vieţii. Iar tu o urăşti, o urăşti din răsputeri.
— Eu?
Era o acuzaţie cu totul nouă. Spandrell se obişnuise să se audă criticat pentru excesul în dragoste şi în plăcerile simţurilor.
— Nu numai tu, ci toţi ăştia. Cu o mişcare a capului indică pe ceilalţi meseni — Toţi oamenii respectabili. De fapt, aproape toată lumea. E o boală a omului modern. Am numit-o boala lui Isus, prin analogie cu boala lui Bright1. Sau mai degrabă boala lui Isus şi a lui Newton, căci oamenii de ştiinţă sînt la fel de vinovaţi ca şi creştinii. Ca, de altfel, şi marii oameni de afaceri. E boala lui Isus, a lui Newton şi a lui Henry Ford2. Ei trei aproape că ne-au omorît. Ne-au smuls viaţa din trup şi ne-au umplut cu ură.
Pe Rampion' îl pasiona acest subiect. îşi petrecea timpul lucrînd la un desen care ilustra simbolic teoria lui. Isus, îmbrăcat sumar în zdrenţele din ziua răstignirii, şi un chirurg în halat şi cu scalpelul în mînă stăteau în picioare de fiecare parte a unei mese de operaţie pe care se afla culcat, micşorat din cauza perspectivei şi cu tălpile îndreptate spre spectatori, un om crucificat şi pe jumătate disecat. Din rana groaznică ce i se deschidea în pîntece se revărsa un colac de maţe care se amesteca jos cu maţele unei femei spintecate, ce sîngera profund şi zăcea în prim plan; printr-o metamorfoză alegorică, maţele se transformau într-un imens ghem.de şerpi vii. Fundalul desenului reprezenta un peisaj cu ^dealuri presărate cu coşuri de case şi mine negre de cărbuni. într-o parte, în spatele figurii lui Isus, doi îngeri —■ produsul spiritual al mutilărilor săvîrşite de cei ce făcuseră, vivisecţia —
încercau să se înalţe cu aripile larg deschise. Zadarnic însă, căci picioarele li se încurcaseră printre şerpii încolăciţi. Cu toate sforţările, nu reuşeau să se ridice de la pămînt,
— Isus şi oamenii de ştiinţă fac vivisecţiune pe noi, continuă el gîndindu-se la tablou. Ne ciopîrţesc trupurile.
— De ce nu, în fond? se împotrivi Spandrell. Poate că trupurile noastre sînt destinate vivisecţiunii.
Sentimentul de ruşine e semnificativ. Ne e brusc ruşine de trupul nostru şi de activităţile lui. E un semn al inferiorităţii absolute şi fireşti a trupului. -
1 Boală a ficatului (ciroza), descrisă de doctorul englez Bright.
2
125
— O prostie absolută şi firească! spuse Rampion indignat, în primul rind, ruşinea nu-i un sentiment spontan. E
ceva artificial, ceva care se învaţă. Poţi face ca oamenilor să le fie ruşine de orice. Să le fie îngrozitor de ruşine fiindcă poartă - pantofi maro la o haină neagră, fiindcă vorbesc cu un accent greşit, sau fiindcă le curge nasul.
Poate să le fie ruşine de absolut orice, inclusiv de trup şi de funcţiile lui. Dar acest fel de ruşine e tot atît de artificial ca şi celelalte. Creştinii au inventat ruşinea, aşa cum croitorii din
Numele acestor popoare antice îi reaminti lui Mary plimbările lor prin landa de lîngă Stanton. Mark rămăsese neschimbat. Atîta doar că se mai întremase. Ce rău arăta pe atunci! Se simţise ruşinată de sănătatea şi bogăţia ei.
îl iubise oare tot atît de mult ca acum?
Spandrell ridică un deget lung şi osos.
— Ştiu, ştiu. Oamenii erau nobili, goi şi antici. Părerea mea e ca aceşti păgîni^ai noştri, adepţi a exerciţiilor fizice, sînt o invenţie modernă. Ii scoatem la iveală de fiecare dată cînd voim să-i întărităm pe creştini. Au existat însă cu adevărat? Mă îndoiesc.
— Dar uită-te la arta lor, interveni Mary, gîndindu-se la picturile din Tarquinia.
Le văzuse a doua oară împreună cu Mark, şi de data asta într-adevăr le văzuse.
— Mă uit, dar uitaţi-vă şi la arta noastră, replică Spandrell. Cînd peste trei mii de ani sala cu sculpturi a Academiei Regale o să fie dezgropată, o să se spună că londonezii din secolul douăzeci purtau frunze de viţă în loc de haine, îşi alăptau copiii în public şi se îmbrăţişau goi-goluţi în parcuri.
— Măcar de-ar fi aşa, spuse Rampion.
— Dar nu e aşa. Şi pe urmă — lăsînd la o parte pentru un moment această problemă a ruşinii — ce părere aveţi de ascetism ca fiind condiţia preliminară a unei experienţe mistice?
Rampion bătu din palme şi se lăsă pe spatele scaunului, uitîndu-se în sus.
— Sfinte Sisoe! spuse el, va să zică am ajuns şi aici? Experienţele mistice şi ascetismul. Ura de viaţă a specialistului în contact sexual, sub o nouă formă.
Stradă la Londra, unde se află principalele case de modă pentru bărbaţi.
126
— Vorbesc serios... începu Spandrell.
— Ascultă, serios vorbind, ai citit
— Citeşte-o, spuse Rampion. Citeşte-o. E o carte elementară, nici vorbă. O carte pentru copii. JDa_jiu=i^b_in_e să creşti_făxă__să fi citit toate cărţile pentru copii. Citeşte-o şi vino să discutăm ~3Tn îTou despre ascetism ^1 experienţe mistice.
— 'Am s-o citesc, spuse Spandrell. Intre timp am vrut să spun că există unele stări de conştiinţă cunoscute doar asceţilor.
— Fără îndoială. Dacă însă îţi tratezi corpul, cum e şi firesc de la natură, ca pe un egal, ajungi la o stare a conştiinţei necunoscută asceţilor care practică vivisecţiunea.
— Stările de conştiinţă ale celor care practică vivisecţiunea sînt preferabile celor ale oamenilor prea indulgenţi.
— Cu alte cuvinte, un nebun e preferabil unui om sănătos. Nu sînt de acord. Omul grec, sănătos şi armonios, profită de pe urma ambelor stări. Nu-i atît de prost încît să-şi ucidă o parte din el. Menţine un echilibru.
Desigur nu-i uşor, e chiar al dracului de greu. Forţele ce trebuie împăcate se opun prin esenţă una alteia.
Sufletul conştient nu admite activităţile părţii inconştiente, fizice şi instinctive a întregii fiinţe. Existenţa uneia reprezintă moartea celeilalte, şi invers. Omul cu mintea clară încearcă cel puţin să stabilească un echilibru.
Creştinii, care nu erau chiar în toate minţile, învăţau pe oameni că trebuie să scape de jumătate din fiinţa lor, aruncînd-o la lada de gunoi. Iar astăzi oamepii de ştiinţă şi de afaceri ne spun că trebuie să ne lepădăm şi de jumătatea pe care ne-au lăsat-o creştinii. Eu n-am chef să fiu pe trei sferturi mort. Prefer să fiu viu, complet viu.
E timpul să aibă loc o revoltă în favoarea viefii şi a fiinţei întregi.
— Dar din punctul tău de vedere, spuse Spandrell, credeam că epoca noastră n-are nevoie de reforme. E epoca de aur a băuturii, a sporturilor şi a promiscuităţii amoroase.
— Dac-ai şti cît era de puritan Mark! spuse Mary şi rîse. Un puritan înrăit!
— Nu eram puritan, spuse soţul ei. Eram doar un om normal. Tu eşti ca toţi ceilalţi, continuă el, adresîndu-se lui Spandrell. îţi închipui probabil că lascivitatea rece, modernă şi civilizată e totuna cu — cum să-l numesc — cultul sănătos al falusului (în asta constă trăsătura religioasă a vechiului mod de viaţă; ai citit
1 Comedie de Aristophan (450—385).
127
Spandrell mîrîi şi dădu din cap. -\Ţ
— Scuteşte-ne de gimnastica ta mintală.
— Nu e cîtuşi de puţin acelaşi lucru, continuă Mark. E doar creştinismul văzut de-a-ndoaselea. Dispreţul ascetic pentru corp, altfel exprimat. Dispreţ şi ură. La asta mă refeream. Vă urîţi pe voi, urîţi viaţa. Singurele voastre alternative sînt promiscuitatea sau ascetismul. Două feluri de moarte. Creştinii înţelegeau cultul falusului mai bine decît această generaţie de atei. Cum e paragraful ăla din slujba religioasă la căsătorie: „Te ador cu corpul meu". Adoraţia cu corpul, iată adevăratul cult al falusului. Dacă îţi închipui că asta are ceva de-a face cu promiscuitatea rece şi civilizată a tinerilor noştri cu vederi înaintate, te înşeli amarnic.
— Sînt gata să recunosc că distracţiile civilizate mă plictisesc de moarte, răspunse Spandrell. Există un anume miros, continuă el în pauzele cînd nu trăgea din ţigara de foi pe jumătate fumată, şi pe care încerca s-o aprindă din nou, un miros de parfum ieftin. . şi de jeg stătut. . Mă gîndesc^deseori. . că iadul. . aşa trebuie să
miroasă. Zvîrli chibritul. — în privinţa celeilalte alternative, însă, nu poate fi vorba de moarte. Isus sau Sfîntul Francisc, de pildă, n-aveau nimic mortal.
— Erau morţi „pe alocuri", spuse Rampion. Morţi iţi şi colo. Recunosc că în alte părţi au rămas foarte vii. Pe ei însă nu i-a preocupat jumătate din existenţă. Nu, nu merită să-i luăm în consideraţie. A venit vremea ca oamenii să înceteze să mai vorbească despre ei. M-am săturat de Isus Cristos şi de Sfîntul Francisc, m-am săturat pînă peste cap.
— Să luăm atunci poeţii, spuse Spandrell. Nu poţi să afirmi că Shelley e un cadavru.
— Shelley? exclamă Rampion. Nu-mi pomeni de Shelley. Dădu din cap cu convingere. — Nu, nu, cu Shelley e ceva absolut îngrozitor. N-are. nimic omenesc, nu e un om, e o corcitură dintre o zînă şi o moluscă
albă.
— Ei lasă, fii serios, protestă Spandrell.
— O fi foarte delicat, mă rog, tot ce vreţi. Dar în fond, ce mucozitate vîscoasă şi anemică! N-are sînge.
N-are oase adevărate. N-are maţe! Doar un fel de pastă zemoasă şi albă. Şi în sufletul lui ce minciună
îngrozitoare! Şi cu ce artă pretindea întotdeauna, atît în avantajul lui cît şi al celorlalţi, că lumea nu există de fapt, că e ori un rai, ori un iad. Pentru el dragostea nu înseamnă să te culci cu o femeie, ci doar s-o ţii de mînă cum se ţin de mînă îngeraşii. Puah! Aminteşte-ţi cum se purta cu femeile. Scandalos, absolut scandalos!
Femeile erau încîntate, fireşte, un timp, fiindcă le făcea să se simtă foarte spirituale, 128
pînă ce într-o bună zi le venea să se sinucidă. Foarte spiritual, nu? Făcea tot timpul pe şcolarul cu porniri sexuale fireşti, care încearcă să se convingă, pe sine şi pe alţii, că era Dante şi Beatrice la un loc, dacă nu mai mult.
Groaznic, groaznic! Bănuiesc că singura lui scuză e că n-avea de ales. Nu se născuse bărbat, ci un fel de zînă cu trupul unei moluşte, şi apetitul sexual al unui şcolar. Gîndiţi-vă pe urmă la oribila lui neputinţă de-a spune lucrurilor pe nume. Trebuia să pretindă întotdeauna că. . e ori harfa unui înger, ori o imagine platonică. Ţii minte
Trebuia să fie un spirit lipsit de trup. Fără sînge, fără oase. Un fel de moluscă eterică şi zburătoare. Nu-i de mirare. Shelley însuşi era un fel de moluscă zburătoare; şi, în definitiv, cine putea să scrie mai bine ca el despre un asemenea subiect? Dacă eşti o moluscă trebuie să scrii despre moluşte, chiar dacă subiectul pe care ţi l-ai ales se presupune că e ciocîrlia. Aş fi dorit însă din toată inima, adăugă Rampion," într-o"izrJtlCrnre de furie comică
prin extravaganţa ei, ca pasărea să aibă atîta bun-simţ şi, ca vrăbiile alea din cartea Tobi1, să-i lase un găinaţ
mare drept în ochi. Bine i-ar fi făcut, fiindcă a spus despre ea că nu-i pasăre. „Spirit fericit", asta-bună! Auzi,
„spirit fericit"!
1 Deuterocanonicul din
129
Lucy avea darul să atragă întotdeauna multă lume în jurul ei. „Cu cît sînt mai mulţi cu atît e distracţia mai mare"; acesta era principiul ei; iar dacă „distracţia mai mare" era prea mult spus, atunci cel puţin mai mult zgomot, mai multă mişcare şi agitaţie. Cinci minute de la sosirea lor, colţul intim unde Spandrell şi soţii Rampion discutaseră liniştiţi toată seara fu invadat, umplîndu-se într-o clipă pînă la refuz, de un grup gălăgios de oameni beţi, veniţi din fundul restaurantului. Cuthbert Arkwright era cel mai zgomotos şi cel mai "beat, ca de obicei, atît din dragoste pentru artă cît şi din dragoste pentru băutură. Avea convingerea că urletele şi impertinenţele lui apărau arta de filistini. Cînd era afumat avea sentimentul că devine nemuritor — ca Baudelaire, Edgar Allan Poe sau De Quincey1 — şi că
lupta împotriva gloatei stupide şi lipstă de spirit. Se lăuda cu excesele lui sexuale, convins că oamenii respectabili îl consideraseră pe Blake nebun, ca de altfel şi pe Bowdler2 cînd editase pe Shakespeare; ei îl dăduseră în judecată pe autorul lui
Arkwright îşi cîştiga existenţa — în decursul căreia se convinseseră că serveşte arta — tipărind ediţii limitate şi scumpe ale celor mai scabroase cărţi din literatura străină şi engleză. Era blond, cu obrajii congestionaţi, cu ochi verzi şi bulbucaţi, şi cu o voce stridentă. Willie Weaver — un 1
130
omuleţ veşnic zîmbitor, cu ochelarii qălare pe nasul lung, bîlbîindu-se, bine dispus şi trăncănind la nesfirşit — îl urma cu un aer plin de ifose. în spatele lui, la fel de mărunt şi de asemenea cu ochelari, dar cenuşiu, posomorit, sfrijit şi tăcut, venea Peter Slipe.
— Parcă sînt reclama unei doctorii, spuse Spandrell,în timp ce se apropiau. Slipe ar fi pacientul înaintea tratamentului, Weaver, pacientul după ce-a luat prima sticlă, iar Cuthbert Arkwright ar ilustra dezastrul provocat de urmările unui tratament complet.
Lucy mai rîdea încă de glumă, cînd Cuthbert îi strînse mîna.
— Lucy! strigă el. îngeraşule! De ce-mi scrii totdeauna cu creionul, pentru numele lui Dumnezeu? Nu-nţeleg ce scrii! Astă-seară sînt aici dintr-o pură întîmplare.
„Va să zică i-a scris să se întîlnească cu ea aici, îşi spuse Walter. Cu mitocanul ăsta stupid şi vulgar."
Willie Weaver dădu mîna cu Mary şi Mark Rampion.
— Nici nu mi-a trecut prin cap c-o să întîlnesc celebrităţi, spuse el. Ca să nu mai pomenesc de femeile frumoase.
Făcu o plecăciune spre Mary, care izbucni într-un ris puternic şi masculin. Willie Weaver se simţi mai degrabă
flatat decît jignit.
— Ai putea să juri că-i Mermaid Tavern1, continuă el.
— Te mai ocupi cu
Peter era asiriolog şi lucra la British Museum.
— De ce scrii cu creionul? De ce? răcnea Cuthbert.
— Mă murdăresc pe degete cînd scriu cu tocul.
— Am să şterg petele de cerneală cu săruturi, protestă Cuthbert şi, aplecîndu-se peste mîna pe care o mai ţinea încă, începu să-i sărute degetele subţiri.
Lucy rîse.
— Prefer să-mi cumpăr un stilou, spuse ea.
Walter îi privea nefericit. Cum
— Ce nerecunoştinţa! spuse Cuthbert. Am ceva neapărat de discutat cu Rampion, spuse el şi, întorcîndu-se, îl bătu pe umăr, salutînd-o în acelaşi timp pe Mary.
— Ce agapă! continuă Willie Weaver să susure ca un ceainic pus la fiert. Se îndrepta spre Lucy. — Ce simpozion! Cum să
Circiumă celebră la Londra în sec. XVI, frecventată de poejii elizabetani. Obiecte disparate şi fără valoare, adunate la un loc (fr.).
zic... — ezită o clipă căutînd comparaţia cea mai potrivită şi mai evident izbitoare — mai ceva ca la Atena! Ce orgie, mai mult 'decît platonică!
— Ce înseamnă „mai ceva ca la Atena"? întrebă Lucy. Willie se aşeză pe scaun şj începu să explice.
— „Mai ceva ca la Atena", adică, prin contrast cu meschinăriile noastre burgheze.
— De ce nu-mi dai ceva să-ţi publici? îl întrebă Cuthbert pe Rampion, încercînd să-l convingă.
Pictorul îl privi cu scîrbă.
— Crezi că am ambiţia să-mi văd cărţile în prăvăliile unde se vînd prezervative?
— Ar fi într-o bună companie, spuse Spandrell. Operele lui Aristotel. .
Cuthbert protestă, izbucnind într-un hohot de rîs...
— Compari un scriitor important din epoca victoriană cu un altul din epoca lui Pericle, spuse Willie Weaver.
Zîmbi, fermecat de elocinţa lui.
Asupra lui Peter Slipe vinul de Burgundia avusese un efect deprimant. Departe de a-l stimula, băutura îi accentuase apatia congenitală şi melancolia.
— Ce mai face Beatrice? îl întrebă pe Walter. Beatrice Gilray, spuse el, sughiţînd şi prefăcîndu-se că
tuşeşte. Presupun că o vezi deseori acum, de cînd lucrează la
Walter o vedea de trei ori pe săptămînă şi găsea că o duce întotdeauna bine.
— Salut-o din partea mea, cînd o mai vezi, spuse Slipe.
— Chiorăiturile sforăitoare ale unui Carlyle dispeptic, declamă Willie Weaver, şi oqhii îi luciră prin lentilele ochelarilor.
Se gîndi flatat că
opreşte modestia".
— Ce e sforăitor? întrebă Lucy. Nu uita că n-am mers la şcoală.
— Cînţi ca o păsărică melodia din pădurea ta de baştină,
(spuse Willie. Pot să-mi torn puţin din acest nobil coniac? Te , mînie această băutură, venerată fîntînă a Muzelor? I — S-a purtat rău cu mine, extrem de rău, se plîngea Peter Slipe. Nu vreau însă să-şi închipuie că-i port pică.
Willie Weaver plescăi din buze, în vreme ce sorbea coniacul.
— „Bucuriile solide şi plăcerile lichide nu le cunosc decît copiii Sionului", cită el greşit şi tuşi iar discret, încîntat de sine.
132
— Nenorocirea lui Cuthbert, spunea Spandrell, e că n-a învăţat niciodată să deosebească arta de pornografie.
— Desigur, continuă Peter Slipe, avea tot dreptul să facă ce-i place cu propria ei casă. Da' ca să mă dea afară cu un preaviz atît de scurt!...
Cu altă ocazie, Walter ar fi fost încîntat să-l asculte pe sărmanul Slipe povestind versiunea acestei istorii ciudate.
Fiind însă preocupat de Lucy, îi era greu să manifeste un interes deosebit.
— Mă întreb cîteodată dacă victorienii nu se distrau mai bine decît noi, spuse Lucy. Cu cît sînt mai mari opreliştile, cu atît e distracţia mai grozavă. Dacă vreţi să vedeţi oameni care beau cu o reală plăcere, duceţi-vâ în America. în Anglia reginei Victoria existau interdicţii în toate domeniile. De pildă, un al nouăsprezecelea amendament la legea asupra dragostei. Sînt sigură că l-au redactat cu entuziasmul cu care americanii beau whisky. Nu cred că i-am întrecut pe atenieni — nu sîntem mai perverşi decît ei.
— îl preferi -pe Pecksniff1 lui Alcibiade2, trase concluzia Willie Weaver.
Lucy dădu indiferentă din cap.
— N-am încercat experienţele lui Pecksniff.
•— Nu ştiu, spuse Peter Slipe, dacă v-a ciupit vreodată o gîscă.
— Ce anume? întrebă Walter, îndreptîndu-şi din nou atenţia spre el.
— Dacă v-a ciupit o gîscă.
— Niciodată, după cîte îmi amintesc.
— E o senzaţie puternică, uscată. Slipe tăie aerul cu degetul arătător, pătat de nicotină. — Aşa e şi Beatrice.
Ciupeşte. îi place să ciupească. Poate fi însă şi foarte bună. Insistă chiar să fie bună în felul ei, aparte, iar dacă
nu-ţi place te ciupeşte. Ciupitul face parte din • bunătatea ei, sînt convins. N-am avut nimic împotrivă. Dar de ce să mă dea afară din casă, de parcă aş fi fost un criminal? Iar camere se găsesc atît de greu astăzi. A trebuit să stau trei săptămîni la o pensiune. Ce mîncare.. Se cutremură.
Walter zîmbi, nemaiputîndu-se stăpîni.
— Probabil că era foarte grăbită să-l instaleze pe Burlap în locul tău.
Personificarea ipocriziei.
2
133
— Dar de ce atîta grabă?
— Pentru că vrea să scape de-o fostă dragoste şi s-o ia de-a capul cu una nouă.
— Ce-are a face dragostea cu evacuarea mea din casă? întrebă Slipe. Vreau să spun, în cazul lui Beatrice.
— Are foarte mult de-a face, interveni Willie Weaver. Contează imens. Fecioarele astea prea coapte sînt cele mai pline de pasiune.
— Dar n-a avut în viaţa ei o aventură amoroasă.
— Din cauza asta pasiunea ei e atît de violentă, încheie Willie triumfător. Beatrice are un negrişor aşezat pe o supapă de siguranţă, iar nevastă-mea m-a asigurat că lenjeria ei e ca a lui Phryne1. Un lucru absolut sinistru.
— Poate că-i place să fie bine îmbrăcată, sugeră Lucy. Willier Weaver clătină din cap. Ipoteza era prea simplă.
— Femeia asta e misterioasă ca o groapă întunecoasă. Willie ezită un moment. — O groapă plină de broaşte încîrligate în beznă, încheie el, şi tuşi modest ca pentru a-şi -sărbători performanţa.
Beatrice Gibrayi îşi cîrpea un combinezon roz de mătase. Avea treizeci şi cinci de ani, dar arăta mai tînără, sau, mai degrabă, părea fără nici.o vîrstă. Avea pielea netedă şi delicată. Din orbitele nu prea adînci şi fără riduri, ochii îi străluceau. Faţa osoasă, nu lipsită de frumuseţe, trăda hotărîre; nasul ei obraznic îi dădea totuşi un aer cam ridicol; avea un aer cam absurd din pricina luciului sticlos al ochilor, a gurii cu buze răsfrînte şi a bărbiei rotunde şi semeţe. "Cînd o vedeai îţi venea să rîzi de ea şi să rîzi cu ea, căci forma buzelor predispunea la haz, iar expresia ochilor ei rotunzi şi miraţi trăda ironie şi o curiozitate răutăcioasă.
îşi petrecea timpul cosînd. Se auzea tic-tacul pendulei. Clipa mişcătoare, care, după Sir Isaac Newton, desparj£„_tfecujul infinit de viitorul infiniţ,_se apropia inexorabil prin dimensiunea timpului. Sau, dacă
ATistotel avea dreptate, încă_rjyjindjn_ceea ce e posibil devenea real cujjgcare_£[ipă; prezentul stateiâ"pe loc şi se contopea cu viitorul, aşa cum un~bm"aTpuTea~sa-şi petreacă toată viaţa sugînd capătul nesfîrşit al unei spaghete. Din cînd în cînd, Beatrice căsca din răsputeri. Lîngă cămin, într-un coş, se 1 Curtezană greacă, celebră, prin orgoliul şi lăcomia ei. Acuzată de impietate, a fost achitată de judecători atunci cînd avocatul, ca supremă
probă a nevinovăţiei, i-a dat jos voalurile transparente.
134
afla o pisică neagră culcată pe o parte; torcea şi da să sugă la patru pisoi de culori diferite, care nu făcuseră încă
ochi. Pereţii odăii aveau o culoare gălbuie ca ciuboţica-cucului. Pe raftul de sus al bibliotecii, praful creştea pe manualele de asiriologie, cumpărate pe vremea cînd Peter Slipe locuise la etaj. Volumul din
Deodată, uşa de la intrare se deschise cu zgomot. Beatrice lăsă din mînă combinezonul de mătase roz şi sări în picioare.
— Denis, nu uita să-ţi bei .laptele fierbinte, spuse ea, căutîndu-l cu privirea prin hol.
Vocea ei răsună limpede, tăios şi poruncitor.
Burlap îşi atîrnă haina în cuier şi se apropie de uşă.
— Nu era cazul să mă aştepţi, îi reproşa tandru, fixînd-o cu zîmbetul lui grav şi subtil, copiat după portretele lui Sodoma.
— Am avut ceva de terminat, minţi Beatrice.
— Eşti fioros de amabilă.
Aceste expresii colorate şi amuzante, folosite de Burlap ca să dea savoare conversaţiei, sunau foarte ciudat unei urechi fine.
— Vorbeşte în argou, spusese odată Mark Rampion despre el, de parc-ar fi un străin care ştie perfect engleza —
totuşi engleza unui străin. Nu ştiu dacă aţi auzit vreodată un indian spunînd cuiva că este un „tip pe cinste". Asta îmi aminteşte de argoul lui Burlap.
Lui Beatrice, acel „fioros de amabilă" i se păru cît se poate de firesc şi de obişnuit. Se înroşi de o plăcere timidă
şi feciorelnică. Răspunse însă scurt şi poruncitor.
— Intră şi închide uşa.
Timiditatea ei delicată şi proaspătă era acoperită de o carapace dură; o parte a fiinţei ei te ciupea ca o gîscă, arătînd că îşi cunoştea atribuţiile.
— Stai jos, porunci Beatrice şi, în timp ce se agita cu o cană de lapte şi o tingire la plita de aragaz, îl întrebă cum se distrase la serată.
Burlap clătină din cap.
—
Beatrice nu ştia latineşte, dar putea citi pe faţa lui că opinia era negativă.
— Nu găseşti că seratele sînt un fel de pierdere de timp? întrebă ea.
Burlap îi dădu dreptate.
135
— O pierdere de timp, repetă el încet şi căzu pe gînduri; îşi aţinti privirea impenetrabilă şi preocupată
asupra micului demon ^nvizibil aflat puţin mai Ia stînga lui Beatrice. La patruzeci de ani ţi-ai trăit mai mult de jumătate din viaţă şi lumea e plină de minuni şi taine. Şi totuşi, îţi petreci patru ore flecărind în palatul Tantamount. De ce trivialitatea e atît de fascinantă? Sau mai există ceva, în afara trivialităţii, care te atrage?
Oare vreo speranţă fantastică şi vagă c-ai putea să întîlneşti acea persoană mesianică pe care ai căutat-o veşnic, sau că ai putea să auzi cuvîntul revelator?
în timp ce vorbea, Buriap dădea din cap cu o mişcare ciudat de dezarticulată, ca şi cum muşchii gîtului ar fi fost moi. Beatrice era atît de familiarizată cu gestul lui, încît nu i se păru deloc straniu. Aşteptînd să fiarbă laptele, îl asculta pe Buriap cu admiraţie şi îl privea cu religiozitate. Conversaţia unui om ale cărui incursiuni în saloanele celor bogaţi reprezentau simple episoade într-o cercetare spirituală de-o viaţă întreagă putea fi pe bună dreptate considerată egală ca importanţă cu participarea la serviciul divin de duminică dimineaţa.
— Cu toate acestea, adăugă Buriap, uitîndu-se deodată la ea cu un rînjet răutăcios şi ştrengăresc, complet deosebit de zîmbetul de mai înainte copiat după personajele lui Sodoma, şampania şi icrele negre au fost formidabile. Demonul din el întrerupsese reflecţiile filozofice ale îngerului. Buriap îi îngăduise să vorbească cu voce tare. De ce nu? îl distra să fie enigmatic. Aruncă o privire spre Beatrice, care1 rămăsese descumpănită.
— Sînt convinsă c-au fost formidabile, răspunse ea, reluîndu-şi expresia bisericească pentru a se armoniza cu rînjetul lui. începu să rîdă cam nervos şi se întoarse să toarne laptele într-o ceaşcă. — Uite-ţi laptele, vorbi ea scurt, încercînd sâ-şi ascundă încurcătura, printr-un ton poruncitor. Nu uita să-l bei fierbinte.
Se lăsă o lungă tăcere. Buriap îşi sorbea încet laptele fierbinte, iar Beatrice aşezată pe un taburet în faţa căminului gol aştepta, aproape cu respiraţia tăiată, să se întîmple ceva, fără să ştie însă ce.
— Parcă eşti micuţa domnişoară Muffet' stînd pe taburetul ei, spuse Burlad, rupînd tăcerea.
Beatrice zîmbi.
— Noroc că nu-i pe-aici nici un păianjen mare.
— Mulţumesc pentru compliment, dac-ai avut această intenţie.
1 Eroina unei poezii pentru copii
136
— Da, am avut-o, spuse Beatrice.
Asta era una din calităţile splendide ale lui Denis, îşi spuse ea; puteai să ai încredere în el. Alţi bărbaţi erau în stare să se arunce asupra ta, să încerce să te pipăie, să te sărute. îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. Beatrice nu îşi revenise niciodată complet după şocul suferit în tinereţe cînd cumnatul mătuşii Maggie, pe care-l considerase întotdeauna ca un unchi, începuse s-o pipăie într-o birjă; întîmplarea o speriase şi o dezgustase atît de râu, încît atunci cînd Tom Field, care îi plăcea cu adevărat, o ceruse îri căsătorie, îl refuzase, tocmai fiincă era bărbat, ca acel oribil unchi Ben. Se temea de orice apropiere amoroasă din partea unui bărbat iar contactul fizic îi provoca o frică de moarte. Trecuse de treizeci de ani şi nu îngăduise nimănui să o atingă. Fetiţa delicată şi tremurătoare, ascunsă sub carapacea rezistentă, se îndrăgostise deseori. Groaza însă de-a fi pipăită, chiar de-a fi vreodată
atinsă, se dovedise întotdeauna mai puternică decît dragostea. La primul semnal de pericol, Beatrice începea disperată să dea cu ciocul ca o gîscă, să-şi îngroaşe carapacea şi să fugă. Odată în siguranţă, fetiţa îngrozită
răsufla uşurată. Slavă Domnului! Un suspin de dezamăgire se amesteca însă tot timpul în suspinul ei de mare uşurare sufletească. Ar fi vrut să nu se fi speriat, iar fericirea simţită înainte de a o fi pipăit unchiul Ben să fi continuat mereu, veşnic. Uneori se înfuria pe sine; de cele mai multe ori însă îşi închipuia că dragostea e un sentiment profund condamnabil, iar bărbaţii sînt nişte, fiinţe extrem de îngrozitoare. Denis Burlap o încîntase; avea certitudinea că n-o să se arunce asupra ei şi nici n-are să o pipăie. Beatrice îl adora fără nici o reţinere.
— Suzan avea şi ea obiceiul să stea pe taburet, întocmai ca micuţa domnişoară Muffet, reluă Burlap după o clipă.
Vocea îi deveni melancolică. în ultimele minute se gîndise la soţia lui moartă. Trecuseră aproape doi ani de cînd Susan se prăpădise în' timpul unei epidemiii de gripă. Aproape doi ani, dar durerea, se încredinţa el, nu se micşorase; mai mult, îi resimţea lipsa la fel de covîrşitor ca la început. Susan, Susan, Susan, îi repeta el necontenit numele. N-avea s-o mai vadă, chiar dacă i-ar fi fost dat să trăiască un milion de ani. Un milion de ani, un milion de ani.
— Sau stătea pe jos, continuă Burlap, reconstituindu-i cît se putea de fidel imaginea. Cred că cel mai mult îi plăcea să stea pe jos. Ca un copil „Un copil, un copil", îşi repetă el. — Şi ce tînără era.
Beatrice rămase tăcută, cu ochii la căminul gol. Dacă s-ar fi uitat la Burlap, ar fi săvîrşit un gest indiscret, aproape indecent.
137
-
Sărmanul! Cînd, în sfîrşit, se întoarse spre el, îl văzu cu ochii plini de lacrimi. Scena îi provocă o milă
neaşteptată şi maternă. Un biet copil nefericit. Beatrice se aplecă şi îi mîngîie mîna inertă.
— „Broaşte încîrligate", repetă Lucy şi rîse. Ai avut o idee genială, Willie.
— Toate ideile mele sînt geniale, răspunse Willie cu modestie.
Juca rolul lui Willie Weaver, în faimosul rol al lui Willie Weaver. îşi exploata artistic pasiunea pentru dorinţă, pentru fraza rotundă şi cu ecou prelung — veleitate cu care se născuse, trei secole prea tîrziu.
Pe vremea tinereţii lui Shakespeare ar fi devenit o celebritate literară. Printre contemporanii săi, euforismele lui stîrneau însă rîsul. Complimentele îi făceau plăcere, chiar dacă erau ironice, căci Willie Weaver era atît de cumsecade şi de săritor, încît toată liîrHeTT'tmea la el. îşi juca rolul în faţa unui auditoriu care îl aproba prin rîs, şi atunci scotea tot ce putea din rol.
— Toate ideile mele sînt geniale. Observaţia era admirabilă în ce-l privea. Şi poate adevărată. Willie glumea, cu o seriozitate ascunsă. — Fiţi atenţi la ce vă spun, continuă el, într-o bună zi batracienele au să irumpă, au să iasă la suprafaţă.
— Da' de ce tocmai batracienele? întrebă Slipe. Beatrice n-are nimic de batraciană.
— Şi de ce să iasă la suprafaţă? interveni Spahdrell.
— Broaştele nu dau cu ciocul.
Vocea subţire a lui Slipe fu acoperită de cea a lui Mary Rampion.
— Fiindcă totul iese la suprafaţă, strigă ea. Iese sigur.
— Morala, încheie Cuthbert, nu ascUndeţi nimic. Eu n-o fac niciodată.
— Poate că toată nostimada e să iasă la suprafaţă, speculă Lucy.
— Prohibiţionistă perversă şi paradoxală!
— E evident, spunea Rampion, revoluţiile se petrec atît în interior cît şi în exterior. în stat se revoltă
săracii împotriva celor bogaţi. în om, corpul şi instinctele oprimate se revoltă contra intelectului.
Intelectul a fost exaltat, cum s-a întîmplat de altfel şi cu clasele superioare din punct de vedere spiritual; clasele inferioare din punct de vedere spiritual se revoltă.
— Asta-i bună! strigă Cuthbert şi bătu cu pumnul în masă.
138
Rampion se încruntă. Aprobarea lui Cuthbert îi păru o insultă, personală.
— Eu sînt contrarevoluţionar, spuse Spandrell. Vreau să pun la locul lor clasele inferioare din punct de vedere spiritual.
— Cu excepţia, persoanei tale? zise Cuthbert rînjind. N-am voie să teoretizez?
— De secole, oamenii le-au pus cu forţa la locul lor, spuse Rampion, şi uite rezultatele; apariţia unui tip ca tine, printre altele. Se uită la Spandrell care îşi aruncase capul pe spate şi rînjea. — Iată rezultatul, repetă el. O
revoluţie interioară şi personală, avînd ca urmări o revoluţie exterioară şi socială.
— Lasă, lasă, zise Willie Weaver. Vorbeşti de parcă s-ar auzi huruitul căruţelor cu condamnaţi la moarte din Thermidor1. Anglia mai stă încă pe vechile ei temelii.
— Ce ştii tu despre Anglia şi despre englezi?! replică Rampion. N-ai ieşit niciodată din Londra şi nici din clasa ta. Du-te în nordul ţării.
— Ferească Dumnezeu! răspunse cu pioşenie Willie.
— Du-te într-o regiune siderurgică, vorbeşte cu un siderurgist. Ai să vezi că revoluţiile nu se fac pentru o cauză, ci de dragul de a le face. Distrugere de dragul distrugerii.
— Frumoasă perspectivă, spuse Lucy.
— E înspăimântător. Inuman. Umanitatea le-a fost stoarsă de greutatea cărbunelui şi a fierului. N-o să fie o revoluţie a oamenilor. O să fie o revoluţie a fiinţelor elementare, a monştrilor, a monştrilor dinaintea apariţiei omului. Iar voi o să închideţi ochii şi o să vă prefaceţi că totul merge de minune.
, — Gîndeşte-te la disproporţie, spuse Lordul' Edward, fumîndu-şi pipa. E sigur.. Vocea i se stinse. Să luăm de pildă cărbunele. Oamenii folosesc de o sută şi zece ori mai mult cărbune ca în 1800. Populaţia nu a crescut însă
decît de două ori şi jumătate faţă de cea de atunci. în timp ce cu alte animale. . situaţia e complet diferită.
Consumul e proporţional cu numărul lor.
Illidge se opuse.
— Dacă animalele ar putea obţine mai mult decît au nevoie pentru a subzista, nu s-ar da în lături, nu-i aşa? După
o luptă
1 în calendarul republican instituit de Revoluţia Franceză, luna Thermidor marca perioada 19 (20) iulie — 17 (18) august. Aci, referire la evenimentele revoluţionare din 9 şi 10 Thermidor (27—28 iulie) care au dus la căderea lui Robespierre şi a Convenţiunii montagnarzilor.
sau o epidemie, hienele şi vulturii profită de abundenţa de stîrvuri pentru a se îndopa cit pot. Cu oamenii e la fel.
Acum cîteva milioane de ani pădurile au murit în masă. Oamenii le-au dezgropat cadavrele, au descoperit că le pot folosi şi şi-au oferit luxul să risipească cărbunii nebuneşte, atît timp cît mai aveau la dispoziţie stîrvul lor.
Cînd rezervele se vor epuiza, oamenii se vor întoarce la raţiile mici, ca hienele în perioadele dintre războaie şi epidemii.
Illidge avea chef de vorbă. Discuţia despre fiinţele omeneşti pe care le vedea ca pe nişte larve îi producea o satisfacţie ciudată.
— Se descoperă o regiune carboniferă sau se găseşte petrol. Se ridică oraşe întregi, se instalează căi ferate, începe un trafic maritim. Unui observator ajuns la adînci bătrîneţi şi stabilit pe lună, forfota şi opinteala oamenilor îi apare desigur ca agitaţia unor furnici şi a unor muşte în jurul unui cîine mort. Sodiul din Chili, petrolul din Mexic, fosfatul din Tunisia, de fiecare dată cînd se descoperă ceva, forfota insectelor reîncepe. Vă
puteţi închipui comentariul astronomilor de pe lună: „Aceste creaturi dovedesc un tropism remarcabil şi poate unic faţă de stîrvurile fosilizate".
— Ca struţii, spuse Mary Rampion. Trăiţi ca struţii.
— Dar nu numai revoluţiile, spune Spandrelll în timp ce -Willie Weaver plasa ceva în legătură cu
„Filozofiile
struţo-cameliene", ci şi toate lucrurile importante care se întîmplă să fie neplăcute. Odinioară oamenii nu aveau obiceiul să pretindă că moartea şi păcatul nu există:
Baudelaire a fost ultimul poet modern.
şi paharul.
140
— Dragă Spandrell! Lucy ridică mîna într-un gest de protest.
— Eşti prea necrofil! spuse Willie Weaver.
„Veşnic aceeaşi ură de viaţă", îşi spunea Rampion. Singura alternativă e alegerea modului în care vei muri. Privi cu atenţie faţa lui Spandrell.
— Cînd stai şi te gîndeşti, spunea Illidge, că timpul care a fost necesar la formarea straturilor de cărbuni, împărţit la lungimea unei vieţi omeneşti, nu se deosebeşte atît de colosal de viaţa unui arbore sequoia împărţită la viaţa unei generaţii de bacterii ale putreziciunii.
Cuthbert se uită la ceas.
— Doamne sfinte! strigă el, e unu fără douăzeci şi cinci. Sări în picioare. Şi-am promis c-am să
trec pe la serata soţilor Widdicombe. Peter, Willie! Hai, repede!
— Dar nu puteţi pleca, protestă Lucy. E absurd de devreme.
— .Chemarea datoriei, explică Willie Weaver. Fiica severă a vocii lui Dumnezeu.
Tuşi discret, în semn de aprobare.
— Dar e ridicol, nu-i voie aşa ceva. Lucy îi privi pe rînd cu un fel de nelinişte amestecată cu furie.
Spaima singurătăţii devenise pentru ea cronică. Era întotdeauna posibil, dacă cineva mai rămînea cinci minute, să se întîmple ceva foarte amuzant. Pe deasupra, nu putea suporta ideea ca cineva să i se opună.
— Mă tem că va trebui să plecăm şi noi, zise Mary Rampion, ridicîndu-se.
1 „La rîndul tâu, vezi bine, şi tu vei fi la fel cu ele,
Cu leşul, cu duhoarea, cu drojdiile lui,
Luceafărul şi visul nefericirii mele,
Aleanul meu şi leacul pe care mi-I dădui.
Atunci, iubito, spune-i şi viermelui tău, care
Te va muşca de buze cu cîte-o sărutare..."
„Slavă Domnului", îşi spuse Walter, cu speranţa că Spandrell va urma şi el exemplul celorlalţi.
— Nu se poate! strigă Lucy. Mark, pur şi simplu, nu-ţi dau voie!
Mark Rampion se mulţumi să rîdă. „Ce sirenă profesionistă!" reflectă el. Lucy îl lăsa complet rece, îl dezgusta.
Cuprinsă de disperare, Lucy făcu apel la Mary Rampion, singura femeie prezentă, în afară de ea.
— Doamnă Rampion, trebuie să mai rămîneţi. Măcar cinci minute. Cinci minute, stărui ea.
Zadarnic. Chelnerul deschise uşa laterală. Grupul se strecură în beznă.
— De ce ţin cu atîta încăpăţînare să plece? întrebă Lucy dezolată.
— De ce ţinem cu atîta încăpăţînare să rămînem? replică Spandrell.
Lui Walter i se strînse inima; răspunsul însemna că Spandrell n-avea de gînd să plece.
— Asta, evident, mi se pare mult mai de neînţeles, continuă el. Absolut de neînţeles! Căldura mare şi alcoolul îşi făcuseră
asupra lui Walter efectul obişnuit. Se simţea rău şi foarte nefericit. Ce sens avea să stea mai departe, prosteşte, în aerul greu al localului? Mai bine s-ar întoarce acasă imediat. Marjorie s-ar fi bucurat. ,'
— Tu cel puţin îmi eşti* devotat, Walter, spuse Lucy zîmbindu-i.
Walter se hotărî să-şi amîne plecarea. Se aşternu tăcere.
Cuthbert şi însoţitorii luaseră un taxi; refuzînd toate invitaţiile, soţii Rampion preferaseră să meargă
pe jos.
— Slavă Domnului, spuse Mary, în timp ce taxiul se îndepărta. Acest Arkwright e îngrozitor!
— Femeia e însă şi mai îngrozitoare! spuse Rampion. Mă înfioară. Vai de capul blegului de Bidlake junior.
Parcă-i un iepure în faţa unei nevăstuici.
— Aşa se apără bărbaţii unii pe alţii. Mie,.într-un fel, îmi place Lucy. în faţa ei aveţi sentimentul inferiorităţii.
Asta vă trebuie.
— Ar trebui să-ţi placă şi cobrele. Zoologia lui Rampion era pur simbolică.
— Apropo de înfiorare, ce părere ai despre Spandrell! Parcă-i un monstru, un demon.
142
-r- Un elev prostuţ, spuse Rampion apăsat. N-a evoluat niciodată, nu pricepi? E un veşnic adolescent.
îşi bate capul cu fleacurile interesante doar pentru adolescenţi. Nu e capabil să trăiască fiindcă îl absoarbe prea mult gîndtil morţii, Dumnezeu, adevărul, misticismul şi celelalte prostii; se gîndeşte prea mult la păcate, încearcă să le săvîrşească şi e dezamăgit că nu reuşeşte. E jalnic. Un fel de Peter Pan — mai rău decît monstrul mic şi dezgustător creat de Barrie, fiindcă Spandrell n-a mai evoluat de la o vîrstă ridicol de înaintată. Un fel de Peter Pan
Mary rîse
— Mi se pare că trebuie să te cred pe cuvînt, spuse ea.
— Să nu uit, îi spuse- Lucy lui Spandrell, am un mesaj de la mama ta. l-l transmise.
Spandrell dădu înţelegător din cap şi nu făcu nici un comentariu.
— Ce face generalul? întrebă el în clipa cînd Lucy termină. Nu mai voia să- audă nimic despre mama lui.
— Ah, generalul! Lucy se strîmbă. Astă-seară am suportat cel puţin o jumătate de oră de
„inteligenţă" militară. Un asemenea om n-ar trebui să existe. Ce părere ai avea de o societate pentru stîrpirea generalilor?
— Aş fi membru fondator şi onorific.
— De ce nu se creează o societate pentru stîrpirea bătrînilor, fiindcă tot veni vorba? continuă Lucy.
Au devenit cu totul insuportabili. Cu excepţia tatălui tău, Walter. El e perfect. Absolut perfect.
E singurul bătrîn suportabil.
— Eu cred că e unul dintre puţinii bătrîni absolut insuportabili, dacă vrei să ştii. Pentru membrii familiei Bidlake, ajunşi la vîrsta lui Walter, caracterul insuportabil al bătrînului John devenise aproape proverbial. Nu l-ai mai găsi atît de perfect dacă i-ai fi soţie sau fiică.
In timp ce vorbea, Walter îşi aminti deodată de Marjorie. Sîngele îi năvăli în obraji.
— Fireşte, dacă-l iei ca soţ sau ca tată, spuse Lucy, la ce te poţi aştepta? E un bătrîn suportabil, tocmai'fiindcă a fost un
'
143
tată şi un soţ atît de insuportabil. Celor mai mulţi bătrîni răspunderile le-au strivit viaţa. Tatăl tău nu s-a lăsat niciodată strivit. A avut neveste, copii etc, dar a trăit aşa cum i-a plăcut. Recunosc, nu-i foarte agreabil pentru soţie şi copii. Dar e splendid pentru noi ceilalţi!
— Probabil, spuse Walter.
Se crezuse întotdeauna total deosebit de tatăl său, deşi se comporta întocmai ca el.
— Nu-l judeca din punctul de vedere al unui fiu.
— Am să încerc. Şi ce părere crezi că are despre el?
— încearcă să-l judeci cum îţi spun eu şi-ai să vezi că am dreptate. .Unul din puţinii bătrîni suportabili. Compară-l cu ceilalţi. Lucy dădu sceptică din cap. Nu-s buni de nimic; nu te poţi înţelege cu ei.
Spandrell rîse.
— Vorbeşti despre bătrîni de parcă ar fi kafri sau eschimoşi.
— Păi asta şi sînt. Au o inimă de aur etc. Sînt colosal de inteligenţi, în felul lor, dacă te gîndeşti bine.
Dar nu ştiu cum se face că nu mai ţin de civilizaţia noastră. Sînt străini de ea. N-am să uit niciodată ce-am păţit cînd am fost invitată la ceai de nişte doamne arabe la Tunis. Erau foarte gentile şi ospitaliere.
M-au obligat să mănînc nişte prăjituri foarte greţoase, vorbeau mizerabil franţuzeşte, nu găseau nimic de discutat, iar fustele mele scurte şi faptul că n-aveam copii le-au îngrozit. Bătrînii îmi amintesc întotdeauna de o invitaţie la un ceai într-o familie arabă. Credeţi că atunci cînd o să
îmbătrînim o să ne transformăm în nişte bătrîne arabe care beau ceai împreună?
— Desigur, şi probabil pline de riduri, spuse Spandrell. E o problemă de îngroşare a arterelor.
— Ideile îi fac pe bâtrîni să semene cu o reuniune de bătrîne arabe care beau ceai. Eu una nu pot să
cred că arterele groase au să mă facă vreodată să cred în Dumnezeu, în morală etc. Am ieşit din crisalidă în timpul războiului, cînd toate temeliile fuseseră răsturnate. Nu cred că nepoţii noştri le-ar putea răsturna mai rău decît au fost răsturnate atunci. Aşa că nu văd în ce constă
neînţelegerea.
— Ar fi în stare să pună temeliile la loc, sugeră Spandrell. Lucy tăcu un moment.
— Nu m-am gîndit niciodată la asta.
— Pe de altă parte, ai putea să le pui chiar tu la loc. Aşadar temeliilor pe vechile locuri e o ocupaţie tradiţională a bătrînilor.
144
— Pendula bătu ora unu, şi ca un cuc eliberat de clopoţei, Simmons apăru deodată în bibliotecă, ducînd o tavă. De o vîrstă mijlocie, avea o atitudine demnă, de om de stat, obligat să-şi controleze vorbele şi nervii, să nu declare niciodată ce gîndeşte sincer, şi să respecte aparenţele, atitudine cum se putea întîlni la diplomaţi, la membrii familiilor regale, la înalţii funcţionari guvernamentali şi la majordomi. Aşeză pe tăcute masa pentru două persoane şi, după ce aminti că cina excelenţei-sale e servită, se retrase. Ziua care abia trecuse fusese o miercuri; ridicînd capacul de argint, Lordul Edward văzu două cotlete de oaie. Lunea, miercurea şi vinerea se serveau cotlete. Marţea şi joia, muşchi de vacă cu cartofi prăjiţi. Sîmbâta, Simmons prefera un grătar din mai multe feluri de friptură. Duminica avea liber, iar lordul Edward trebuia să se mulţumească cu
— Ciudat, spuse Lordul Edward, întinzîndu-i lui Illidge cotletul, ciudat că numărul oilor nu creşte în aceeaşi proporţie cu populaţia. Te-ai fi aşteptat... ţinînd seama că simbioza e atît de apropiată... Mestecă în tăcere.
— Probabil că nu mai e la modă carnea de oaie, spuse Illidge. Ca şi Dumnezeu, adăugă el pe un ton provocator, ca şi sufletul nemuritor.
Lordul Edward nu căzu în cursă.
1 — Ca să nu mai pomenesc de romancierii victorieni, continuă Illidge. Alunecase pe scări, iar singurele cărţi citite vreodată de Lordul Edward erau operele lui Dickens şi Thackeray. Bătrînul lord continua însă să mestece friptura. — Ca şi fetele nevinovate, spuse Illidge. Lordul Edward era preocupat în
Sunetul telefonului îl întrerupse, iar bătrînul Edward scăpă de persecuţii suplimentare.
— Răspund eu, spuse Illidge, sărind de pe locul lui. Duse receptorul la ureche. Alo?
— Tu eşti, Edward? întrebă o voce profundă,
Eu sînt. Ascultă, Edward, chiar în clipa asta am descoperit o dovadă matematică, de-a dreptul extraordinară, a existenţei lui Dumnezeu, sau mai degrabă a...
145
— Nu-i Lordul Edward la telefon, strigă Illidge. Aşteptaţi să-l chem. Se întoarse spre bătrînul lord. E
Lordul Gattenden, spuse el. Tocmai a descoperit o nouă dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Nu zîmbea, iar vocea îi era gravă. A fi grav în astfel de împrejurări constituie cea mai mare bătaie de joc.
Afirmaţia era comică prin însăşi conţinutul ei. Un comentariu ironic o făcea mai puţin comică şi mai puţin ridicolă. Ce bătrîn fantastic de idiot! Illidge se simţi răzbunat pentru toate umilinţele din seara aceea — O dovadă matematică, adăugă el mai serios ca niciodată.
— Vai-de mine! exclamă Lordul Edward, ca şi cum s-ar fi întîmplat o nenorocire.
Chemările telefonice îl scoteau din sărite. Se repezi la aparat.
— Charles, e...
— A, Edward, se auzi ţipînd de la Gattenden, Ia patruzeci de mile de Londra, vocea dezarticulată a şefului familiei. O astfel de descoperire e cu totul remarcabilă. Voiam să aflu părerea ta asupra ei.
E vorba de Dumnezeu. Cunoşti formula:
Diafragma telefonului se contaminase de nervozitatea Lordului Gattenden, aflat la patruzeci de mile depărtare. Vorbea cu o viteză ameţitoare, iar întrebările erau serioase şi insistente.
— Nu-i aşa, Edward? Toată viaţa, cel de al cincilea marchiz vînase absolutul. Era singura vînătoare posibilă pentru un infirm. De cincizeci de ani urmărise, din scaunul său cu rotile, acest vînat .iluzoriu. îl descoperise oare acum, atît de uşor, şi într-un loc atît de neverosimil ca un manual de şcoală despre teoria limitelor? Nervozitatea lui avea o justificare. — Ce părere ai, Edward? •
■ . •
. — Ştiu eu? începu Lordul Edward, şi la celălalt capăt al firului, la patruzeci de mile distanţă, fratele său înţelese după tonul pe care fuseseră rostite aceste cuvinte că teoria^ nu făcea doi bani.
Coada Absolutului, pe care îl vîna de atîta vreme, rămase nesărată.
146
— Apropo de bătrîni, spuse Lucy, v-am povestit vreodată istoria aia, absolut grozavă, cu tata?
— Care istorie?
— Aceea cu sera.
Doar gîndul la întîmplare şi o făcea să zîmbească.
— Nu-mi amintesc să fi auzit ceva despre seră, spuse Spandrell, în vreme ce Walter clătina şi el din cap.
— întîmplarea a avut loc în timpul războiului mondial, începu Lucy. Cred că aveam vreo optsprezece ani. Tocmai îmi făcusem debutul în societate, şi cu această ocazie cineva a spart o sticlă
de şampanie şi a turnat-o pe mine. Seratele erau cam agitate pe atunci, dacă ţineţi minte.
Spandrell dădu afirmativ din cap, deşi el fusese de fapt la şcoală în timpul războiului mondial; Walter făcu acelaşi gest ca Spandrell.
— într-o zi, continuă Lucy, primesc un mesaj să urc la excelenţa-sa. Aşa ceva nU se mai pomenise. Eram puţin neliniştită. Ştiţi ce-şi închipuie bătrînii despre viaţă, şi cît sînt de tulburaţi cînd îşi dau seama că s-au înşelat. Obişnuita reuniune a doamnelor arabe.
Lucy rîse şi Walter avu senzaţia că rîsul ei anulează toţi anii dinainte de a o cunoaşte. Elaborarea istoriei iubirii lor tinere şi nevinovate fusese una din consolările lui permanente. Rîsese, iar Walter nu se mai putea bucura de acel amor romantic şi reconfortant nici măcar în imaginaţie.
Spandrell fu de acord. .
— Aşa că te-ai dus, cu sentimentul eşafodului...
— Şi l-am găsit pe tata în bibliotecă, citeşte. Prezenţa mea l-a speriat foarte tare.
văzut în viaţa mea pe cineva atît de îngrozitor de jenat şi de amărît. Vă puteţi închipui că spaimele lui le-au făcut să crească pe-ale mele. Astfel de sentimente puternice au sigur o cauză corespunzătoare.
Care anume? Intre timp, tata suferea îngrozitor. Dacă sentimentul datoriei nu l-ar fi stăpînit atît de puternic, cred că mi-ar fi spus să plec imediat. Ar fi trebuit să-i vedeţi faţa!
Amintirile caraghioase se dovediră prea tari pentru ea. începu să rîdă.
Cu cotul pe masă, cu capul în mînă, Walter se uita fix în pahar. Bule mici şi strălucitoare urcau repede la suprafaţă, rînd pe rînd, parcă hotărite să se elibereze şi să fie fericite. Nu că urci treptele
prefăcîndu-se că Sărmanul! N-am
147
îndrăznea să ridice privirea. Se temea ca nu cumva faţa schimonosită de ris a lui Lucy să nu-l silească să facă
vreo prostie — să strige sau să izbucnească în lacrimi.
— Sărmanul, repetă Lucy, şi cuvintele ei sunară ca o explozie de veselie. De-abia putea să
vorbească de spaimă. Deodată, schimbîndu-şi tonul, începu să mimeze vocea adîncă şi voalată a Lordului Edward, invitînd-o să ia loc şi spunîndu-i (bîlbîit şi cu ezitări penibile) că aveau ceva de discutat.
Imitaţia burlescă era admirabilă. Fantoma jenată a Lordului Edward luase loc la masa lor.
— Splendid! aplaudă Spandrell.
Pînă şi Walter trebui să rîdă, deşi în sufletul său nefericirea stăruia.
— I-au trebuit mai mult de cinci minute de sforţări, continuă Lucy, ca să ajungă la subiect. Muream de emoţie, după cum vă închipuiţi. Ia ghiciţi ce voia să-mi spună?
— Ce?
— Ghiciţi.
Pe neaşteptate, Lucy începu din nou să rîdă cu hohote. îşi acoperi faţa cu mîinile, iar corpul întreg i se cutremură
de parcă ar fi fost zguduit de plîns.
— E prea grozav, spuse ea înăbuşindu-se, şi luîndu-şi mîinile de pe $aţă se lăsă pe spatele scaunului. Continuă
să rîdă, iar pe obraji i se rostogoliră lacrimi. E prea grozav.
îşi deschise mica poşetă de mărgele care se afla în faţa ei pe masă şi după ce scoase o batistă începu să-şi şteargă
ochii. Un val de parfum se răspîndi din batistă, întărind slaba mireasmă de gardenie care plutea în jurul ei şi se deplasa cu ea pretutindeni, asemeni unei a doua personalităţi fantomă. Walter ridică ochii spre Lucy; parfurnui violent de gardenie îi pătrundea în nări; trase în piept ceea ce pentru el constituia esenţa intimă a fiinţei ei, simbalul puterii ei şi al propriilor lui dorinţe nebuneşti; o privi cu un fel de spaimă.
— Mi-a spus, continuă Lucy, rîzînd convulsiv şi tamponîndu-se cu batista la ochi, mi-a spus că a auzit că, uneori, la serate mă las sărutată de tineri în seră. în seră! repetă ea. Ce colosal sună! Ce aer colosal de epocă are cuvîntul! Anii după 1880. . Bătrînul prinţ de Walles, romanele lui Zola. Soarele! Sărmanul meu tată! Spera, mi-a spus el, că nu voi permite să se repete. . Mama ar fi fost îngrozitor de supărată dacă at fi aflat. Vai de mine.
Răsuflă adînc. în cele din urmă, rîsul i se potoli. Walter o privi şi—i respiră parfumul, respiră propriile lui dorinţe şi teribila ei putere de atracţie, şi i se păru că o vede
148
pentru prima dată. Tot pentru prima dată vedea şi paharul pe jumătate gol din faţa sa, sticla, scrumiera plină cu o grămadă de mucuri. Sprijinindu-se de spatele scaunului şi epuizată de hohotele de rîs, Lucy îşi ştergea lacrimile.
— Sere, repetă Spandrell. Sere. Da, e grozav. E într-adevăr, grozav.
— Formidabil, spuse Lucy. Bătrînii sînt minunaţi, dar greu de suportat, trebuie să recunoşti. Afară, fireşte, de tatăl lui Walter.
John Bidlake urca încet scările. Se simţea foarte obosit. „Seratele astea îngrozitoare", îşi spuse el. Aprinse lumina în dormitor. Deasupra consolei una din femeile realist de urîte ale lui Degas şedea în cada ei rotundă de tinichea şi încerca să se spele pe spate. Pe peretele opus, o fetiţă pictată de Renoir cînta la pian. Tabloul se afla între un peisaj pictat de Bidlake şi una din viziunile despre Dieppe ale lui Walter Sickert1. Deasupra patului atîrnau două caricaturi ale bătrînului Bidlake, făcute una de Max Beerbohm2 şi alta de Rouveyre3. Pe masă se afla o sticlă de coniac, un sifon şi un pahar. Două scrisori puse la vedere se sprijineau de marginea tăvii. Le deschise. Prima conţinea tăieturi din ziare ale unor articole despre ultima lui expoziţie. Ziarul
ca acelea adunate în expoziţia actuală, sînt creaţia maestrului care a pictat
„sărmanul moş Bidlake". Iar atunci cînd i se adresau
'
2
3.
149
complimente pentru mîna lui care nu îşi pierduse dibăcia, de fapt îl asigurau cu condescendenţă că pictează
colosal de bine pentru un bătrîn ramolit, căzut în a doua copilărie. Singura deosebire între criticul ostil şi cel favorabil era că primul spunea brutal şi concis ceea ce al doilea sugera prin complimente amabile. Aproape că
dorea să nu fi pictat niciodată
Scrisoarea era trimisă din Lahore. ■
„Bazarurile sînt singurul lucru autentic — o adevărată maimuţăreală. Din cauza mirosului şi a senzaţiei că totul fermentează, ai impresia că-ţi croieşti drumul printr-o bucată de brînză. Din punct de vedere artistic, e trist că
această combinaţie orientală seamănă leit cu tablourile pictate în Franţa pe la mijlocul secolului trecut şi reprezentînd scene orientale. Cunoşti genul, ceva neted şi lucios, ca vechile desene de pe cutiile mari de ceai.
Cînd te afli aici, îţi dai seama că stilul e necesar. Pielea cafenie uniformizează feţele, iar transpiraţia dă lustru pielii. Ar trebui să pictezi pe un material cel puţin la fel de neted ca acel folosit de Ingres."
Continuă lectura cu plăcere. Fata avea întotdeauna ceva nostim de spus în scrisorile ei. Vedea totul cu un ochi atent. Deodată de încruntă.
„Cine crezi c-a venit ieri să ne vadă? John Bidlake-junior. îl crdeam la Washington, dar se află aici în concediu.
Nu l-am văzut de cînd eram mică. Poţi să-ţi închipui surpriza mea cînd un
şi cu o'mustaţă cenuşie, se apropie cu paşi mari.şi mă strigă pe numele de botez. Fireşte, nu-l văzuse niciodată pe Phil. Am tăiat în cinstea fratelui risipitor cel mai gras viţel pe care ni l-a oferit hotelul."
John Bidlake se lăsă pe scaun şi închise ochii. Militarul gigantic, cu mustaţă cenuşie era fiul său. Tînărul John avea cincizeci de ani. Cincizeci.într-o vreme, cincizeci de ani i se părea o vîrstă matusalemică. „Dacă Manet n-ar fi murit prematur. ." îşi aminti cuvintele bătrinului său profesor de la şcoala de artă din Paris. „A murit oare Manet atît de tînăr?" Bătrînul clătinase sceptic din cap. (Bătrîn? se gîndi John Bidlake. Atunci părea foarte bătrîn. Nu avea însă probabil mai mult de şaizeci de ani.) „Manet avea numai cincizeci şi unu de ani", răspunsese profesorul. Se abţinuse cu greu să nu rîdă. Iar acum propriul său fiu avea vîrsta la care murise Manet. Un
parte a lumii, în California. Cancer
150
la intestine. Elinor îl întîlnise la Santa Barbara — un june cu o nevastă tînără şi bogată. Fugind de legile prohibiţiei şi consumînd amîndoi o sticlă de gin pe zi.
John Bidlake se gîndi la prima lui soţie, mama
Şi se certau, la început cearta făcîndu-le plăcere, pentru că se puteau împăca prin revărsări de senzualitate, la fel de violente ca şi crizele de furie pe care le potoleau astfel. O dată cu naşterea copiilor, doi în douăzeci şi cinci de luni, farmecul începu să se destrame. Nu aveau destui bani ca să nu fie obligaţi să stea tot timpul cu copiii, sau să angajeze persoane calificate pentru a se ocupa de această
muncă obositoare şi neplăcută. Paternitatea nu reprezenta o sinecură pentru John Bidlake. Atelierul de pictură se transformase într-o cameră a copiilor. Foarte repede, rezultatele dragostei sale fierbinţi —
urletele, scutecele ude,, somnul întrerupt, mirosul — îl dezgustară de pasiunea lui. Mai mult încă, obiectul iubirii se schimbase. După ce născuse băieţii, Rose începuse să se îngraşe. Faţa i se buhăise, corpul se umflase şi se urîfise. Certurile nu se mai terminau a'tît de uşor şi deveneau tot mai dese.
Paternitatea îl scotea din sărite pe John Bidlake. Arta îi oferise pretextul să se ducă la Paris. Plecase pentru două săptămîni şi rămăsese patru luni. La întoarcere certurile reîncepuseră. Rose îl dezgusta complet. Modelele îi ofereau consolări facile; avusese o aventură mai serioasă cu o femeie măritată, care venise la el să-i facă portretul. Viaţa familială se dovedise exasperant de plictisitoare; scandalurile se ţineau lanţ. După o ceartă extrem de violentă, Rose îşi strînsese catrafusele şi plecase la părinţii ei.
Luase copiii cu ea; John Bidlake fusese îneîntat că scăpase de ei. Cel mai mare, care zbiera şi îşi uda scutecele, se transformase în enormul
Tine s-a fript cu ciorbă suflă şi în iaurt. După divorţ, John Bidlake jurase să nu se mai căsătorească.
Dar cînd te mdrăgosteşti la nebunie de o tînără onestă şi de bună familie,-ce poţi face? Se căsătorise, şi cei doi ani scurţi petrecuţi împreună cu Isabel fuseseră cei mai frumoşi, cei mai extraordinari şi cei mai fericiţi din viaţă. Apoi Isabel murise, absurd, din naştere. Bidlake se străduise din răsputeri să nu se mai gîndească la ea. Amintirile
151
erau prea dureroase. între imaginea Isabelei rămasă în mintea lui şi imaginea ei cînd începea să-şi depene amintirile, prăpastia timpului şi a despărţirii era mai adîncă de'cît orice altă breşă între prezent şi trecut. în comparaţie cu clipele petrecute alături de Isabel, fiecare moment al prezentului i se părea întunecat; moartea ei îi reaminti îngrozitor de perspectivele care îl aşteptau. Nu pomenea niciodată de ea, şi tot ce-ar fi putut să-i amintească de Isabel — scrisorile, cărţile ei, mobila din odaia ei — le distrusese sau le vînduse. Nu voia să ştie de nimic în afara clipei prezente, ca şi cum s-ar fi născut chiar acum şi urma să rămînă nemuritor. Memoria îi supravieţuia însă chiar dacă încercase să facă abstracţie de ea şi,' deşi lucrurile care-i aparţinuseră lui Isabel fuseseră distruse, rfu se putea apăra de amintirile întîmplătoare. în seara aceasta hazardul găsise multe puncte vulnerabile în armura lui. Rana cea mai adîncă i-o pricinuise scrisoarea lui Elinor. Scufundat în fotoliu, John Bidlake rămase mult timp nemişcat.
Polly Logan stătea în faţa oglinzii. în timp ce se pieptăna se auzeau uşoare şi fine pîriituri de scîntei electrice.
— Scîntei micuţe, ca o mică luptă, fantome minuscule trăgînd cu arma. O mică luptă, ecoul fantomatic al unui zăngănit de arme.
Polly pronunţa cuvintele pe un ton egal şi cu o voce sonoră, ca şi Cum ar fi recitat în faţa unui auditoriu. Apăsa rar şi cu plăcere pe cuvinte, rostogolind /"-urile, sîsîind, bîzîind w-urile ca o albină, lungind vocalele deschise, rostogolindu-le şi purificîndu-le.
— O zăngăneală fantomatică de puşti fantomatice, o canonadă fantomatică in-fi-ni-te-zi-mală.
Ce cuvinte frumoase! Simţea o satisfacţie deosebită cînd le pronunţa, ascultînd cu o ureche lacomă de cunoscător rostogolirea silabelor, în timp ce tăcerea le absorbea. Lui Polly îi plăcuse întotdeauna să vorbească singură. Un obicei'copilăresc la care nu voia să renunţe. „Da, mă amuză, protestă ea, cînd oamenii rîdeau din pricina asta, de ce nu? Nu supăr pe nimeni."
în ciuda ironiilor, refuza să renunţe la acest obicei.
— Electric, electric, continuă ea, vorbind mai încet, aproape în şoaptă, ca pe scenă. Muschete electrice, biscuiţi metrici. Oh! Pieptenele se opri într-un smoc de păr. Se aplecă să vadă mai bine ce face. Faţa reflectată în oglindă
se apropie de ea.
trebuie să fii recunoscătoare chiar dacă primeşti complimente de la un elefant. „Numără-ţi calităţile, numără-le una cîte una," fredona ea încet. „Şi ai să fii surprinsă de opera lui Dumnezeu. Oh, Dumnezeule! Dumnezeule!"
Lăsă jos pieptenele, începu să tremure violent şi îşi acoperi faţa cu mîinile. „Dumnezeule!" Simţi că-i năvăleşte sîngele în obraji". „Gafa! "Gafa aceea imensă şi înfiorătoare!" Nici vorbă că auzise ce discutaseră. „Cum am putut să risc şi să spun despre ea că e canadiană?" Polly plîngea, copleşită de ruşine şi jenă amintindu-şi clipa aceea. Iată ce se întîmplă cînd vrei să spui ceva inteligent, cu orice preţ. Şi apoi, ce să mai vorbim de efortul inutiJ de a încerca să faci pe deşteaptă tocmai cu Norah! „Cu Norah! O, Doamne sfinte!" Sări de pe scaun şi strîngîndu-şi în mers capotul pe ea, o luă grăbită pe coridor, spre camera mamei ei. Doamna Logan se culcase şi stinsese lumina. Polly deschise uşa şi păşi în întuneric.
— Mamă! Mamă! strigă Polly cu o voce alarmată şi îndurerată.
— Ce s-a întîmplat? întrebă neliniştită din întuneric doamna Logan. Se ridică în capul oaselor şi căuta furioasă
întrerupătorul de lîrigă pat. — Ce s-a întîmplat? Lumina se aprinse cu un declic. — Ce s-a întîmplat, draga mea?
Polly se aruncă pe pat şi îşi lipi faţa de genunchii mamei.
— Mamă, dac-ai şti ce gafă teribilă am făcut faţă de Lady Edward! Dac-ai şti! Am uitat să-ţi spun.
Doamna Logan aproape că se enervă la gîndul că se neliniştise degeaba. Cînd depui mari sforţări ca să ridici o greutate aparent imensă, e iritant să descoperi că halterele sînt din carton şi puteau fi ridicate cu două
degete.
— Era nevoie să mă scoli din somn ca să-mi spui asta? întrebă ea supărată.
Polly îşi ridică privirea spre ea.
— îmi pare rău, mamă, repetă ea căindu-se. Dac-ai şti ce gafă
Doamna Logan nu se putut stăpîni să nu rîdă.
— N-aş fi putut dormi dacă nu ţi-aş fi spus, continuă Polly.
Draga mea... ai un aer obosit, fişti bătrînă (fr.).
153
— Şi nici eu n-aş fi putut să dorm, dacă nu mi-ai fi povestit. Doamna Logan încercă să fie severă şi sarcastică. Dar
privirea şi surisul o trădau.
Polly îi luă mîna şi o sărută.
— Ştiam că n-ai să te superi, spuse ea.
— Ba mă supăr, şi încă foarte tare.
— N-are sens să mă duci pe mine, spuse Polly. Trebuie să-ţi povestesc despre gafă.
Doamna Logan mimă parodia unui suspin de adîncă resemnare, şi prefăcîndu-se că e cuprinsă de somn închise ochii. Poify îi relată întîmplarea. Trecuse de două şi jumătate cînd se întoarse în camera ei. Discutaseră nu numai despre gafă şi despre Lady Edward, dar trecuseră în revistă întreaga serată, şi pe toţi invitaţii. Sau, mai exact, Polly discutase, iar doamna Logan ascultase, zîmbise şi protestase rîzînd atunci cînd comentariile fiicei ei deveneau exagerat de ironice.
— Ascultă, Poily, zise ea, nu trebuie niciodată să spui că unii oameni seamănă cu elefanţii.
— Dar doamna Betterton seamănă leit cu un elefant^replică Polly. Ăsta-i adevărul. Şi cu o voce şoptită, ca pe scenă, adăugă, depăşindu-şi fantezia cu o fantezie şi mai absurdă: — Are şi un nas ca o trompă.
— Dar are un nas scurt.
Şoapta lui Poily deveni mai sinistră.
— O trompă amputată. I-au tăiat o parte din ea cînd era mică, aşa cum se taie coada la căţei.
Sbisa nu-şi închidea niciodată restaurantul pentru clienţii preţioşi, care puteau rămîne cît voiau, în ciuda legii, consumînd pînă tîrziu otrăvuri ameţitoare. Un chelner angajat special sosea la miezul nopţii pentru aceşti clienţi preţioşi care voiau să calce legea. Bătrînul Sbisa avea grijă să profite din plin de pe urma lor. La Ritz băuturile alcoolice erau mai ieftine decît la Sbisa.
Pe la unu şi jumătate — „e numai unu şi jumătate", se plînse Lucy — împreună cu Walter şi Spandrell, părăsi restaurantul.
— Noaptea e încă tînără, comentă Spandrell. Tînărâ şi cam insipidă. Nopţile sînt fiinţe omeneşti — devin interesante doar după ce s-au maturizat. La miezul nopţii ajung la pubertate. Puţin după ora unu, la majorat. între două şi două şi jumătate sînt în floarea vîrstei. Peste o oră devin desperate, ca femeile care devorează bărbaţii sau ca bărbaţii cărunţi care se agită mai | tare ca înainte, sperînd să se convingă astfel că n-au îmbătrînit.i După ora patru, nopţile intră într-o descompunere totală, ian) moartea lor e fioroasă. Mai ales la răsăritul soarelui, dna sticlele s-au golit, oamenii au un aer de cadavru, iar dorinţa ■ epuizată s-a transformat în scîrbă. Trebuie să
recunosc, am un fel de slăbiciune pentru scenele macabre, adăugă Spandrell.
— Sînt convinsă, spuse Lucy.
— Numai în lumina sfîrşitului poţi să judeci începutul şi mijlocul. Noaptea tocmai a ajuns la majorat, kămine dt; vaztit cum va muri. Pînă atunci n-o putem judeca.
^ Walter ştia cum va muri noaptea pentru el — Marjorie va plînge, el se va enerva de toate aceste complicaţii şi se va simţi nenorocit, iar ura faţă de- sine şi de femeia cu care fusese atît de crud va izbucni din nou. Ştia, dar nu
gt;
voia s-o recunoască; pe de* altă parte, nu-i venea să recunoască nici faptul că trecuse de unu Şi jumătate şi că
Majorie îl aştepta, întrebîndu-se neliniştită ce s-a întîmplat cu el de nu mai vine.
La unu fără cinci, Walter se uită la ceas şi declară că trebuie Şă plece. Ce sens mai avea să stea? Spandrell nici nu se clintea, iar Walter nu întrezărea nici o perspectiva de a rămîne o clipă
155
singur cu Lucy. Nu avea nici măcar această justificare pentru faptul că o făcea pe Marjorie să sufere. O chinuia şi totuşi nu se simţea fericit, ci plictisit, sătul, exasperat şi nerăbdător în nefericirea lui.
— Trebuie neapărat să plec, spuse el ridicîndu-se. Lucy protestă, îl tachina şi îi porunci să rămînă. în cele din urmă se aşeză din nou pe scaun. Asta se petrecuse în Soho Square, iar seara, după părerea lui Lucy şi a lui Spandrell, abia începuse.
— Cred c-a venit vremea, îi spuse Spandrell lui Lucy, să vezi cum arată un revoluţionar.
Lucy nici nu dorea altceva.
— Sînt membrul unui fel de club, explică Spandrell şi se oferi să-i ia cu el.
— Probabil c-o să întîlniţi acolo cîţiva duşmani ai societăţii, continuă el, în timp ce ieşeau din restaurant şi se cufundau în întunericul şi aerul proaspăt al nopţii. Majoritatea sînt băieţi cumsecade, însă absurd de copilăroşi. Unii par convinşi cu adevărat că o revoluţie o să-i facă de-a^dreptul oameni fericiţi.JE încîntător, e de-a dreptul emoţionant. începu să rinjească. — în aceste probleme sînt un estet. Dinamita, de dragul dinamitei.
— Dar la ce foloseşte dinamita, dacă nu crezi în utopii? întrebă Lucy.
— La ce foloseşte? Nu vezi la ce? Lucy se uită împrejur.
— Nu văd nimic deosebit de îngrozitor.
— „Au ochi şi nu văd." Spandrell se opri, o apucă de braţ şi cu mîna liberă făcu un gest în care cuprinse toată
piaţa Soho. — Fabrica de murături pustie, transformată în sală de bal; maternitatea; restaurantul Sbisa; editura care scoate almanahul
Poţi să-ţi închipui fantomele:
Şi aşa mai departe. Cunoşti portretul ducelui după execuţie? îl reprezintă aşezat în pat, acoperit pînă la bărbie cu un cearşaf, ca să nu se vadă locul unde i-au tăiat gîtul? Pictat de Kneller2. Sau, 1
2
156
mi • se pare, de Dely. Monmouth şi murături, maternitatea şi şampania lui Sbisa — gîndeşte-te puţin la ele, te rog.
— Mă gîndesc, spuse Lucy, cu toată atenţia.
— Şi te mai întrebi la ce slujeşte dinamita?
Merseră mai departe. La uşa unei căsuţe de pe strada St. Giles, Spandrell le spuse să se oprească.
— Aşteptaţi o clipă, zise el, făcîndu-le semn să se tragă în întuneric.
Sună. Uşa se deschise imediat. în umbră se ţinu un scurt conciliabul, apoi Spandrell se întoarse şi îşi chemă
însoţitorii. îl urmară într-un hol întunecos, urcară nişte scări şi intrară într-o cameră viu luminată, la primul etaj.
Lingă cămin stăteau în picioare doi oameni: un indian cu turban şi un omuleţ cu păr ; roşcat. Auzind paşi, se întoarseră. Omul cu păr roşcat era Illidge.
— Spandrell? Bidlake? spuse el ridicîndu-şi cu o mişcare de uimire sprîncenele incolore, aproape invizibile.
Lucy înainta cu mîna întinsă.
— Sîntem cunoştinţe vechi, spuse ea prietenoasă, şi îi zîmbi recunoscîndu-l.
Illidge, care era pe punctul de a-şi compune o expresie rece şi ostilă, se trezi zîmbindu-i la rindul lui.
Taxiul intră pe stradă, rupînd brusc tăcerea. Marjorie se ridică în capul oaselor în pat şi trase cu urechea. Motorul se auzea din ce în ce mai tare. Se întorcea Walter. De data asta era sigură, ştia. Maşina se apropia tot mai mult.
Ajuns la poalele micului deal din dreapta casei, şoferul trecu în viteza a doua, iar motorul se auzi cam strident, ca bîzîitul unei viespi furioase. Din ce în ce mai aproape. O cuprinse o nelinişte fizică şi psihică. Simţea că se sufocă, inima îi bătea puternic şi neregulat — bătea, bătea, bătea; apoi părea că se opreşte. Pulsaţia obişnuită
dispăru, iar Marjorie simţi că se deschide sub ea o trapă, un gol. Cunoştea spaima spaţiilor pustii, a căderii, căderii. . pulsaţia următoare, venită cu întîrziere, o resimţi prin contactul violent al trupului cu pămîntul. Mai aproape, mai aproape. Se temea parcă de întoarcerea lui, deşi o dorise cu atîta disperare. Se temea pînă şi
Zgomotul se auzea mai aproape, chiar sub ferestre; apoi se îndepărtă, se stinse. Şi fusese atît de sigură că era taxiul lui Walter. Se culcă din nou.
157
Dacă cel puţin ar fi putut să doarmă. Neliniştea fizică n-o lăsa să alipească. Sîngele îi zvîcnea în urechi. Pielea îi ardea şi se uscase. Ochii o dureau. Zăcea nemişcată pe spate, cu braţele încrucişate pe piept, ca o moartă aranjată
pentru înmormintare. „Dormi, dormi", şopti ea. Se vedea relaxată, calmă, adormită. Deodată, o mînă răutăcioasă
începu să tragă de nervii ei încordaţi. Un junghi violent îi contractă muşchii picioarelor; tresări de spaimă.
Reacţia fizică de teamă îi trezi în minte un sentiment de spaimă, accelerîndu-i şi intensificîndu-i astfel neliniştea şi nefericirea care îi minaseră tot timpul eforturile conştiente de a se calma. „Dormi, dormi, destinde-te!"
Zadarnic încerca să se liniştească, să uite, să doarmă. Scăpat de sub control, sentimentul nefericirii pusese stăpînire pe ea. „De ce m-o- fi chinuind atît?" întoarse capul. Arătătoarele luminoase ale pendulei de pe noptieră
arătau ora trei fără un sfert. Trei fără un sfert ■— iar Walter ştia că nu poate să adoarmă pînă la întoarcerea lui.
— Ştie că mk rău, spuse ea cu voce tare. Ce-i pasă? Un alt gînd îi veni în minte. „Poate că vrea să mor." Să mor, să nu mai exist, să nu-i mai văd niciodată chipul, să-l las cu cealaltă femeie." O podidiră lacrimile. Poate că
încerca s-o omoare cu premeditare. Atitudinea, lui nu se datora ignoranţei; ştia bine că e bolnavă şi că suferă atît de mult. Cruzimea lui urmărea un scop precis. Spera, aştepta ca ea să moară; să moară şi să rămînă liniştit cu cealaltă femeie. îşi vîrî capul în pernă şi începu să hohotească. Să nu-l mai vadă niciodată, niciodată! Mai bine bezna, singurătatea şi moartea veşnică. Şi pe deasupra, toate erau împotriva ei. Ce vină avea că nu se poate îmbrăca bine?
„Dac-aş putea să-mi permit luxul de a-mi cumpăra rochiile pe care şi le cumpără ea." Chanel, Lanvin, pagini din
nu avea bani. Trebuia să sufere
Pe urmă mai era şi copilul. Un alt motiv de răzbunare. Copilul lui. Se plictisise de ea fiindcă arată veşnic obosită
şi bolnavă: nu o mai iubea deioc. Asta era cea mai mare nedreptate.
1 Case de modă la Paris.
158
O celulă se
Enorm în hainele sale preoţeşti, ca o corabie cu pînzele întinse, episcopul are să-l întrebe: „Aici, în prezenţa lui Dumnezeu şi a acestei congregaţii de credincioşi, reînnoieşti promisiunea solemnă făcută în numele tău, la botez?" Şi fostul vierme va răspunde cu o convingere fierbinte: „Da. o reînnoiesc".
A mia oară dori să nu fi rămas însărcinată. Walter poate că nu va reuşi s-o
bricînd, după naşterea copilului. Doctorul îi spuse că va naşte greu. Pelvisul era strimt. Moartea îi reapăru ca o prăpastie imensă căscată în faţă. \ Un zgomot o făcu să tresară violent. Cineva deschidea pe furiş uşa de la intrarea apartamentului. Balamalele scîrţîiră. Se auziră paşi tiptili. O altă scîrţitură, zgomotul abia perceptibil al clanţei lăsate la loc cu grijă, apoi din nou paşi. Alt zgomot şi, deodată, sub uşa care dădea spre camera lui Walter apăru o dîră galbenă. Avea de gînd să se culce fără ca măcar să-i spună, la întoarcere, noapte bună? Rămase perfect liniştită, trează, tremurînd, cu ochii larg deschişi, ascultînd zgomotele de dincolo, şi bătăile repezi şi speriate ale inimii.
Walter se aşeză pe pat şi
Lucy îşi va lua rămas bun de la Spandrell şi-l va lăsa pe el
— O să găsim sandvişuri şi băutură la mine acasă, spusese ea cînd ajunseseră în stradă.
— O veste foarte bună, spusese Spandrell.
— Hai, Walter dragă. *.
II apucase de mînă şi i-o strinse drăgăstos. Walter clătinase din cap.
159
— Trebuie să mă duc acasă.
Dacă nefericirea ar fi putut să ucidă, ar fi murit în stradă.
— Dar nu ne poţi părăsi tocmai acum, protestă ea. Dac-ai stat pînă la ora asta, trebuie să rămîi pînă la capăt. Hai, vino! ÎI trase de mînă.
— Nu, nu vin.
Cuvintele ei erau adevărate. Cu greu ar fi putut s-o facă pe Marjorie să se simtă mai nenorocită ca pînă
acum. „Dacă Marjorie n-ar exista, îşi spuse el, dac-ar fi să moară — un avort. . o septicemie..."
Spandrell se uită la ceas. Trei şi jumătate.
— Noaptea a început să horcăie.
Walter îl ascultă îngrozit; oare Spandrell îi citea gîndurile?
—
pleci şi s-o laşi să moară ca un cîine într-un şanţ.
Ca un cîine într-un şanţ. Cuvintele sunau teribil, ca un rechizitoriu.
— Trebuie să plec cu orice preţ.
Luase hotărirea, dar cu trei ore prea tîrziu. Plecase. Pe Oxford Street găsise un taxi. Sperînd zadarnic să se întoarcă neobservat, plătise taxiul la staţia Chalk Farm şi merse pe jos pînă la uşa casei; împreună cu Marjorie, ocupau două etaje. Se strecurase pe scări şi deschisese uşa cu precauţiile unui criminal. Din camera lui Marjorie nu răzbătea nici un sunet.
Se dezbrăcase şi se spălase, de parcă ar fi îndeplinit
în întuneric, liniştea era deplină. Scăpase.
— Walter!
Cu sentimentul condamnatului trezit de gardieni în dimineaţa execuţiei, Walter îi răspunse, prefăcîndu-se mirat:
— Eşti trează, Marjorie?
Se sculă şi se îndreptă spre camera ei, de data asta cu sentimentul ucigaşului care părăseşte celula condamnaţilor la moarte ca să urce treptele eşafodului.
— Walter, vrei să mă omori?
Singură, ca un cîine într-un şanţ. Schiţă gestul de a o îmbrăţişa. Marjorie îl respinse. Nefericirea ei se transformase în furie, iar dragostea în ură şi răzbunare.
— Nu mai fi ipocrit pe deasupra. De ce nu-mi spui sincer că mă urăşti, c-ai vrea să scapi de mine, c-ai fi fericit dac-aş muri? De ce nu eşti cinstit să-mi spui?
Cu serviciul sfintei cuminecături îndeplinite, (fr.).
160
— De ce să-ţi spun dacă nu este adevărat? protestă el.
— Atunci poate că ai de gînd să-mi spui că mă iubeşti? întrebă ea sarcastic.
Walter era gata să creadă în propriile lui cuvinte; pe de altă parte, într-un
— Te iubesc, îţi jur. Cealaltă chestiune e un
simt de
Tot ce suferise de pe urma dorinţelor reprimate, a -remuşcărilor, a ruşinii şi a dezgustului de sînge părea că se concentrează prin cuvinte într-o singură, mare durere. Suferea şi i se făcea milă de propriile lui suferinţe.
— Dac-ai şti, Marjorie.
Deodată, simţi că se frînge ceva în el. O mînă invizibilă îl stringea de gît, lacrimile îl orbeau, iar o forţă
"necunoscută îl zgudui din cap pînă-n picioare, smulgîndu-i, în ciuda voinţei,
în întuneric, lîngă patul ei, hohotele Iui îngrozitoare spulberară mînia lui Marjorie. Era atît de nefericit, iar ea îl iubea atît de mult. Se căi de furia ei, de cuvintele amare rostite.
— Walter, dragul meu.
întinse mîinile şi-l trase spre ea. Walter se simţi îmbunat ca un copil de îmbrăţişările ei.
*
— îţi face plăcere să-l chinui? se interesă Spahdrell în timp ce mergeau pe jos spre Charing Cross Road.
— Pe cine? spuse Lucy. Pe Walter? Dar nu-l chinui.
— De ce nu-l laşi atunci să facă dragoste cu tine? spuse Spandfell. Lucy clătina din cap. — Şi mai spui că nu-l chinui! Nenorocitul!
— De ce să fac dragoste cu el, dacă nu vreau?
— într-adevăr, de ce? Cu toate astea, a-i încuraja tot timpul e curată tortură.
— îmi place Walter, spuse Lucy. E un prieten foarte agreabil. Desigur, prea tînăr, deşi, îţi jur, n-am nimic să-i reproşez. Şi te încredinţz că nu-l chinui. Se chinuie singur.
Spandrell îşi stăpîni risul; fluieră după un taxi pe care-l zărise în capătul străzii. Maşina se întoarse şi se opri în faţa lor. Spandrell continua să rînjească, în timp ce urcau-în vehicul.
— Nu se alege decît cu ce merită, urmă el din colţul întunecat unde se aşezase. E prototipul victimei.
— Al victimei?
— Pentru a face o crimă e nevoie de două persoane. Unii se nasc victime, şi sînt omoriţi, aşa după cum cei care îi omoară se
161
nasc ca să fie spînzuraţi. Se citeşte pe faţa lor. Există un tip de victimă şi unul de criminal. Walter e o victimă
evidentă, aproape că cere să fie maltratat.
— Sărmanul Walter!
— E datoria noastră, continuă Spandrell, să ne îngrijim ca să obţină ceea ce solicită.
— Nu-i mai bine să ne îngrijim ca să nu obţină? Sărmanul de el.
— Trebuie să fii întotdeauna de partea destinului. Walter e evident născut să fie victimă. E datoria noastră
să ajuTă'fn destinul. Mă bucur sa vad c-ai şi început s-o faci.
— Ascultă-mă. eu nu-l chinui. Ai un foc?
Spandrell aprinse chibritul. Cu ţigara între buze, Lucy se aplecă să soarbă flacăra. O văzuse astfel, cu aceeaşi mişcare rapidă» graţioasă şi lacomă, aplecîndu-se pentru a-i sorbi sărutările. Figura ei se concentra asupra flăcării, cu gestul cu care odinioară anticipa voluptatea iminentă. Există numeroase gînduri şi sentimente; gesturile sînt însă puţine la număr, iar o mască poate exprima o mie de stări, doar prin cîteva strîmbături, Lucy îşi reluă locul. Spandrell aruncă pe geam chibritul. Vîrful roşu al ţigării ardea inegal în întuneric.
— Ţii minte aventura noastră ciudată la Paris? întrebă el, cu gîndul încă la concentrarea şi pasiunea de pe chipul ei.
Acum trei ani fusese amantul ei cam o lună.
— îmi amintesc. A fost grozav, deşi a ţinut puţin. Erai oribil de instabil.
— Cu alte cuvinte, n-am protestat atît de vehement cum sperai tu cînd ai fugit cu Tom Trivet.
— Ce minciună! Lucy se indignă. începuseşi să dipari din viaţa mea cu mult înainte ca eu să fi visat măcar de Tom.
— Bine, fie cum spui tu. De fapt nu reprezentai suficient o victimă pe gustul meu.
Lucy n-avea nimic dintr-o victimă, şi nici/năcar, reflectase el deseori, nimic dintr-o femeie obişnuită. îşi putea satisface plăcerile cu un bărbat, fără remuşcări, ştiind ce urmăreşte, şi fără să îngăduie gîndurilor şi sentimentelor ei să participe la plăcere. Lui Spandrell nu-i convenea să fie folosit şi explotat pentru distracţia altuia. Dorea să
fie el beneficiarul. Pe Lucy era exclus s-o facă sclava lui. -
— Şi eu sînt la fel, adăugă el. Am nevoie de victime.
— Vrei să spui că m-am născut o criminală?
— Credeam că am căzut de acord de mult asupra acestui lucru, dragă Lucy.
162
— Niciodată n-am căzut de acord asupra vreunui
— Ţii minte, la Paris? La restaurantul „Chaumiere". La masa de alături stătea un tînăr care-şi făcea buzele.
— Şi care avea o brăţară de platină cu diamante. Dădu din cap, surizînd. — Iar tu ai spus că sînt un înger, dacă
nu mă înşel.
— Un înger rău, preciza el, congenital rău.
— Ţinînd seama că eşti un om inteligent, Maurice, spui o mulţime de prostii. Crezi
Spandrell îi luă mîna şi i-o sărută.
— Dragă Lucy, spuse el, eşti magnifică. Să nu-ţi^ ascunzi niciodată talentele. Bine ai făcut, sucub fidel şi bun! îi sărută mîna din nou. Fă-ţi datoria mai departe, aşa cum ţi-ai făcut-o. Asta-i tot ce aşteaptă de la tine cerul.
—
Taxiul trase în faţa căsuţei ei din Bruton Street. . , — Dumnezeu mi-e martor, adăugă ea pe cînd ieşea dm taxi, că nu prea reuşesc. Uite, am găsit banii.
întinse
—j Nimeni nu mă ajută, continuă ea încercînd să deschidă uşa^de la intrare. Sînteţi cu toţii uimitor de anosti.
în sufragerie îi aştepta o copioasă natură moartă compusă din
— E foarte reuşit.' spuse Spandrell, protejînduTşi ochii cu mîna pentru a vedea mai bine.
Lucy nu-i răspunse. Se privea într-o veche oglindă cu sticla înverzită.
— Ce-am să mă fac cînd îmbătrânesc? întrebă ea deodată.
i
163
— Ai putea eventual să mori, spuse Spandrell cu gura plină de pîine şi de pateu de gîscă.
— Cred c-am să mă apuc de ştiinţă, ca bătrînul. Există oare o zoologie umană? De broaşte m-aş plictisi repede.
Apropo de broaşte, adăugă ea, îmi place destul de mult tînărul scund cu păr roşcat — cum îl cheamă? — ah, Illidge. Ne urăşte de moarte fiindcă sînţem bogaţi.
— Nu mă vîrî la un loc cu cei bogaţi. Dac-ai şti. . Spandrell dădu din cap. „Să sperăm că-mi aduce b'ani mîine după-masă", îşi spuse el, gîndindu-se la mesajul pe care i-l comunicase Lucy. îi scrisese mamei lui că stă
prost cu banii.
— îmi plac oamenii care pot să urască, continuă Lucy.
— Uldge ştie să urască. E plin de teorii, de venin şi de invidie. Doreşte din răsputeri să vă arunce pe toţi în aer.
— Şi de ce n-o face? De ce n-o faci şi tu? Nu-i ăsta scopul clubului tău?
Spandrell ridică indiferent din umeri.
— Ştii, între teorie şi practică e o mică diferenţă. Iar cînd te consideri un comunist activ, un adept al materialismului ştiinţific şi un admirator al revoluţieie ruse, teoria asta sună neaşteptat de bizar. Ar trebui să-l auzi pe tînărul nostru prieten discutînd despre asasinate. Cele politice îl interesează, fireşte, în mod deosebit. El însă nu face o mare deosebire între diferitele ramuri ale acestei profesiuni. După el, toate sînt la fel de primejdioase şi de neînsemnate din punct de vedere moral. Vanitatea ne face să exagerăm importanţa vieţii omeneşti, individul nu reprezintă nimic. Natura se îngrijeşte numai de specii. Şi-aşa mai departe.
Ciudat, confirmă Spandrell, deschizînd o paranteză, cît sînt, în general, de demodate şi chiar de primitive ujtimele manifestări ale artei şi ale politicii.Limbajul junelui Illidge pare un amestec între poemul
şi delirul unui indian, mexican sau malaez, pe cale să-l cuprindă amokul. încearcă să justifice cu ajutorul unor argumente ştiinţifice depăşite cea mai primitivă, mai sălbatică şi mai animală indiferenţă faţă
de viaţă şi de individ. E într-adevăr foarte ciudat.
— Dar de ce este depăşită ştiinţa? întrebă Lucy. Ţinînd seama că şi el e un om de ştiinţă. .
— Da, dar se consideră comunist, crede, cu alte cuvinte, în materialismul secolului al nouăsprezecelea. Nu poţi fi un
adevărat comunist fără să fii şi mecanicist. Trebuie să crezi că
1 Poem inspirat de moartea unui prieten, al poetului englez
164 .
singurele realităţi fundamentale sînt spaţiul, timpul şi masa. iar restul sînt prostii, simple iluzii burgheze.
Sărmanul Illidge! Einstein şi Eddington' îl scot din sărite. Şi ce ură trebuie să nutrească pentru Henry Poincarc2!
lt;V furios trebuie să fie pe bătrînul Mach3. I-au zdruncinat convingerile lui naive, afirmînd că legile naturii sînt convenţii folositoare, de provenienţă strict umană, şi că spaţiul, timpul şi masa, adică întreg universul lui Newton şi al urmaşilor săi, nu sînt decît invenţiile noastre. Această idee îi apare la fel de revoltătoare şi de penibilă, ca şi cea a inexistenţei lui Cristos unui creştin. E un om de ştiinţă, dar principiile îl fac să lupte împotriva oricărei teorii ştiinţifice care nu are cel puţin cincizeci de ani vechime. E delicios de comic.
— Sînt convinsă, spuse Lucy căscînd; trebuie însă să te intereseze teoriile, şi pe mine mă lasă rece.
— Dar pe mine mă interesează, protestă Spandrell, aşa că nu mă scuz. Dacă prteferi pot să-ţi dau cîteva exemple de inconsecvenţele lui practice. Cu totul întîmplător, am descoperit, nu demult, că Illidge manifestă^
faţă de familia lui cel mai emoţionant simţ. al răspunderii. îşi ajută mama, plăteşte taxele fratelui mai mic la şcoală şi i-a dat surorii lui, la căsătoria ei, cincizeci de lire.
— Şi ce găseşti rău în asta?
— Ce găsesc rău? E o atitudine dezgustător de burgheză! Din punct de vedere teoretic nu face nici o diferenţă
între mama lui şi orice femeie în vîrstă. Ştie că într-o societate organizată cum trebuie, mama lui va fi dusă în camera de execuţie, din cauza artritei. Şi cu toate astea îi trimite nu ştiu cît pe săptămînă ca să-şi ducă o existenţă inutilă! L-am înţepat pe tema asta acum cîteva zile. S-a înroşit şi s-a enervat foarte tare, de parcă
l-aş fi prins trişînd la cărţi. Aşa că pentru a-şi reface prestigiul, a fost silit să schimbe subiectul şi a început cu o ferocitate extrem de calmă, de obiectivă şi de ştiinţifică, o discuţie despre asasinatul politic şi avantajele care rezultă de pe urma lui. M-am mulţumit să-i rid în nas. Zilele astea l-am ameninţat şi i-am spus: „Am să
te cred pe cuvînt şi-am să te invit la o serată ca să împuşti oamenii". Şi unde mai pui, c-am să-l invit.
1 Sir Arthur Stanley Eddington (1882—1944), fizician englez, promotor al teoriei expansiunii universului. A aplicat teoria relativităţii în astrofizica.
2
165
gt;
— Nu te cred. Eşti bun doar să trăncăneşti, ca toată lumea.
— E adevărat, recunoscu Spandrell.
— Anunţă-mă şi pe mine dacă ai să încetezi vreodată cu trăncăneala şi dacă intenţionezi să întreprinzi ceva.
Cine ştie ce-ai putea crea.
— Cine ştie mai degrabă ce-aş putea ucide.
— Exact, această energie vitală care ucide e, de fapt, cea mai vie. Lucy se încruntă. Sînt sătulă de tipurile comune şi convenţionale ale energiei vitale. Tinereţea la prora vasului, plăcerea la cîrmă, ştii tu. E
idiot şi monoton. Energia pare să aibă astăzi puţine posibilităţi de manifestare. Am impresia că pe vremuri era altfel.
— Există o violenţă şi o artă de-a face dragoste. La ele te referi?
— Da. Făcu un gest afirmativ! Mai înainte, energia vitală nu era atît de exclusiv. . atît de exclusiv ticăloasă, ca s-o spun pe şleau.
— A fost călcată şi cea de-a şasea poruncă, iar pe de altă parte sînt prea mulţi poliţişti astăzi.
— Mult prea mulţi. Nu te lasă nici să clipeşti. Ar fi trebuit să încerci pînă acum toate experienţele.
— Dar dacă nici una nu face doi bani aşa cum crezi tu — ce sens mai are?
— Ce sens? Ar putea să fie amuzant, interesant.
— Dar nu pot fi niciodată foarte interesante dacă nu eşti convins că sînt greşite.
Timpul şi obişnuinţa extirpaseră greşelile din mai toate manifestările pe care Spandrell le considerase reprobabile. Le îndeplinea cu lipsa de zel a celui ce ia tramvaiul dimineaţa, cînd se ducea la slujbă. „Unii, continuă el să rteflecteze, încercînd să formuleze obscurităţile vagi ale propriilor lui sentimente, nu pot săvîrşi o faptă bună decît încălcînd-o. Dar ce te faci cînd vechile delicte au încetat de-a mai fi considerate ca atare?
Argumentaţia continuă la nesfirşit. Singura soluţie pare a fi comiterea unor delicte noi şi din ce în ce mai grave, încercarea tuturor experienţelor, cum ar spune Lucy în jargonul ei".
— O cale de-al cunoaşte pe Dumnezeu, încheie el rar, este \ de a-i nega existenţa.
,'- — Maurice dragă! protestă Lucy.
— Mă opresc. Rîse. Dar spune-mi, de vreme ce mă iei cu „Maurice dragă!" (îi imită intonaţia), dacă nu-ţi dai seama ce înseamnă bunătatea şi nici ce înseamnă s-o batjocoreşti, ce sens 166
are să încerci experienţe care te pot duce la comisariatul de poliţie?
Lucy dădu nepăsătoare din umeri.
— Curiozitatea. Plictiseala.
— Din nefericire e adevărat, sîntem plictisiţi cu toţii. Rîse din nou. Cred totuşi că fiecare din noi ar face bine să-
şi vadă de treburi.
— Şi care sînt treburile mele? Spandrell rinji:
— Modestia, începu el, mă împiedică..
Walter luă autobuzul spre Fleet Street1; nu se simţea foarte fericit, dar, cel puţin, se liniştise — se liniştise căci ştia că totul se aranjase. Da, totul se aranjase; totul — căci în zbuciumul din noaptea trecută totul ieşise la iveală.
Mai întîi n-avea s-o mai vadă pe Lucy; hotărîse definitiv, o făgăduise, atît spre binele lui cît şi al lui Marjorie.
Urma apoi să-şi petreacă serile acasă. în sfîrşit, avea să-i ceară lui Burlap o majorare a salariului. Totul se aranjase. Pînă şi vremea părea să se bucure de hotăririle lui. Era o zi cu ceaţă albă şi deasă, o zi atît de calmă
încît aveai impresia că toate zgomotele din Londra erau nefireşti. Vuietul traficului intens nu afecta liniştea şi tăcerea zilei. Totul se aranjase; lumea o lua-de la început — poate puţin triumfătoare şi complet lipsită de strălucire, dar cu o resemnare şi o linişte fermă, pe care nimic nu putea să le tulbure.
Amintindu-şi întîmplarea din seara trecută, Walter se aştepta să fie primit cu răceală la birou. Burlap însă se afla într-o dispoziţie excelentă. Şi el îşi reamintea noaptea trecută şi dorea cu orice preţ ca Walter s-o uite. îl salută
cordial, îi strînse afectuos braţul, şi îl fixă de pe scaun cu o privire inexpresivă; ochii lui păreau nişte găuri în bezna din fundul craniului. Buzele zîmbeau însă subtil şi încîntător. Walter îi întoarse salutul şi zîmbetul, cu sentimentul penibil al ipocriziei. Burlap îi provoca întotdeauna această senzaţie, căci, alături de el, nu se simţea perfect cinstit sau sincer. Era foarte neplăcut. Avea impresia vagă că în prezenţa lui Burlap devenea mincinos şi farsor. Tot ce spunea, chiar şi atunci cînd îşi dezvăluia convingerile cele mai intime, suna fals.
— Mi-a plăcut articolul tău despre Rimbaud, declară Burlap, continuînd să strîngâ braţul lui Walter şi zîmbindu-i de pe scaunul turnant, lăsat pe picioarele din spate.
' Arteră principală la Londra, sediul celor mai importante ziare publicaţii.
168
— Mă bucur, răspunse Walter jenat totuşi că remaca nu i se adresa numai lui, ci şi unui anumit sector din mintea lui Burlap. care-i şoptise: „Spune-i neapărat ceva amabil despre articol". Exigenţele acestui sector erau îndeplinite conştiincios de un alt sector din mintea lui Burlap.
— Ce tip! exclamă Burlap. Iată un om care într-adevăr credea în viaţă!
Din clipa cînd preluase conducerea revistei
— Am auzit că aveţi nevoie de un redactor-adjunct, începuse el cu timiditate.
Burlap dăduse afirmativ din cap.
— Da, am nevoie.
După o imensă şi îngrozitoare tăcere, îl fixase cu privirea lui inexpresivă, şi-l întrebase:
— Crezi în viaţă?
Walter roşise pînă în vîrful urechilor.
— Da.
Era singurul răspuns posibil. Urmase altă perioadă de muţenie, apoi Burlap îl privise din nou.
— Eşti virgin? se interesă el.
Walter se roşise şi mai violent, ezitase şi, în cele din urmă, clătinase din cap. Tocmai tîrziu descoperise, citiridu-i unul din articole, că Burlap îl imita pe Tolstoi. „A,ccesul direct la lucrurile fundamentale, măreţe şi simple", cum descria însuşi Burlap impertinenţele psihologice ale bătrînului salvator de suflete.
Da, Rimbaud credea cert în viaţă, recunoscu Walter cu o voce slabă, cu sentimentul că scrie o scrisoare oficială
de condoleanţe.
Discuţia despre credinţa în viaţă era la fel de ridicolă ca şi afirmaţia că împărtăşea marea durere a unei cunoştinţe.
— Credea atît de mult în viaţă, continuă Burlap îăsîndu-şi ochii în jos (spre marea uşurare a lui Walter) şi clătinînd .gînditor capul, credea atît de adînc în viaţă încît era gata să renunţe la ea. După mine, abandonarea literaturii de către Rimbaud a fost un sacrificiu premeditat. („Foloseşte prea uşor 169
vorbe mari", îşi spuse Walter). Acel ce vrea să-şi salveze viaţa, trebuie să şi-o piardă. („Vai, vai!") Să fii cel mai înzestrat poet al generaţiei tale şi, conştient de asta, să renunţi la poezie — iată ce înseamnă să-ţi dai viaţa pentru a ţi-o salva. Un exemplu sigur de încredere în viaţă. Credinţa lui era atît de puternică încît nu ezita să renunţe la viaţă, cu certitudinea că va cîştiga astfel o altă viaţă, mai bună. („Mult prea facil!" Walter se simţea jenat.) O
viaţă de contemplaţie mistică şi intuiţie. Ah, 1 dac-am şti ce-a făcut şi ce-a gîndit în Africa?! Dac-am şti?!
— A adus prin contrabandă arme pentru împăratul Menelik1, avu Walter curajul să răspundă. Şi judecind după
scrisorile lui, păreau să-l fi preocupat mai ales banii şi dorinţa de a-şi face un rost în viaţă. Avea patruzeci de mii de franci sub centură, adică vreo zece kilograme de aur, prinse la şold. „Apropo de aur, îşi spuse el, ar trebui neapărat să aduc vorba despre mărirea mea de salariu."
Puştile pentru Menelik şi cei patruzeci de mii de franci îl făcură pe Burlap săzîmbească cu o expresie de iertare creştină.
— Iţi închipui cu adevărat, întrebă el, că acea contrabandă de arme şi bani era subiectul care-l preocupa în timp ce se afla în deşert? Pe el, care a scris
Walter roşi ca şi cum s-ar fi făcut vinovat de un solicjsm îngrozitor.
— Astea sînt singurele date pe care le cunoaştem, spuse el scuzîndu-se.
— Dar există o intuiţie mai adîncă decît simplele date. „O intuiţie mai adîncă" era formula preferată a lui Burlap pentru propriile lui păreri. — Rimbaud îşi realiza o nouă viaţă, ca să ajungă în împărăţia Cerurilor.
— E o simplă presupunere, spuse Walter jenat. Ce bine ar fi fost dacă Burlap n-ar fi citit
— Pentru mine, replică Burlap, e o certitudine. O certitudine absolută. Vorbea foarte apăsat şi clătina violent din cap. — O certitudine completă şi absolută, repetă el; se autosugestiona ajungînd într-o stare de convingere falsă dar îndîrjită, prin repetiţia aceleiaşi fraze. — Completă şi absolută.
Tăcu, dar în suflet continua să îşi excite furia mistică. Se gîndea la Rimbaud pînâ devenea Rimbaud. Apoi, pe neaşteptate, diavolul dinlăuntrul lui îşi scotea capul, rînjind şi îi
1
170
şoptea: „Ducea vreo zece kilograme ue aur la şold". Burlap izgoni diavolul, schimbînd subiectul discuţiei.
— Ai văzut noile cărţi de recenzat? spuse el arătînd spre două teancuri de volume aşezate pe un colţ al mesei.
Kilometri de literatură contemporană. De enervare, începu să facă haz. De ce oare nu se mai opresc autorii din scris? E o boală. O dizenterie blestemată, ca aceea de care suferă sărmana doamnă din
Walter îşi amintea în primul rînd că spiritul aparţinea lui Philip Quarles. • Burlap se ridică şi începu să
răsfoiască unele cărţi.
— Vai de capul bietului recenzent! spuse el suspinînd. Bietului recenzent i se oferea oare acum ocazia să-şi plaseze
micul discurs în vederea măririi salarialui? Walter se încorda şi îşi concentra voinţa.
— Mă întrebam. .
Burlap însă începuse şi el să vorbească aproape simultan.
— S-o chem pe Beatrice, spuse el şi apăsă de trei ori pe sonerie. Iartă-mă, ce spuneai?
— Nimic.
Cererea trebuia amînată. Nu putea fi formulată în public, mai ales cînd acest public era Beatrice. „S-o ia dracu pe Beatrice!" îşi spuse el pe nedrept. Cine-o obliga să serie pe gratis scurte recenzii şi să-l mai şi ajute pe Burlap?
Asta fiindcă avea venitul ei particular şi-l adora pe redactorul-şef.
Odată, Walter i se plînsese lui Beatrice, în glumă, de cele şase lire mizerabile pe care le primea săptămînal.
— Dar merită să faci sacrificii pentru revista
Ar fi trebuit să-i răspundă că venitul său particular era foarte mic iar pe de altă parte
Beatrice intră — o creatură micuţă, îngrijită, grăsuţă, foarte ţeapănă şi cu un aer eficient.
— Bună, Walter spuse ea şi la fiecare cuvînt Walter simţi că îl loveşte peste degete cu un ciocănel de fildeş. îl cercetă cu ochii ei strălucitori, cafenii şi cam bulbucaţi. — Arăţi obosit, urmă ea. Stors, de parcă ai făcut dragoste toată noaptea. îl ironiza permanent. Nu-i aşa?
Walter se inrosi.
171
— Am dormit prost, se bîlbîi el şi se cufundă în lectura unei cărţi.
Triară cărţile pentru diverşi recenzenţi. Un teanc mic pentri expertul ştiinţific, un altul pentru metafizicianul revistei şi grămadă întreagă pentru specialistul în literatură. Vraful cel mai voluminos cuprindea cărţile proaste, care nu erau recenzate sau nu meritau decît o scurtă notă.
— Uite o carte despre Polinezia, pentru tine, Walter, spuse Burlap generos. Şi o nouă antologie de versuri franţuzeşti. Nu. dacă mă gîndesc mai bine, cred că pe-asta am s-o recenzez eu.
Cînd se gîndea „mai bine" reţinea pentru el cărţile cele mai interesante.
—
— Prostii, spuse Walter uitîndu-se peste umărul ei.
— Mi-ar place însă, ca un pretext, să scriu un mic articol despre Şfîntul Francisc, spuse Burlap.
Cînd nu era ocupat cu publicarea revistei se dedica unui Iun studiu asupra sfîntului Francisc, ce urma să fie intitulat
— Prostii, admise el. Dar ce om extraordinar! într-adevăr extraordinar!
începu să se autosugestioneze, încercînd să se pătrundă de spiritul sfîntului Francisc.
— Ex-tra-or-di-nar! răpâi Beatrice, cu privirea fixată asupra lui Burlap.
Walter se uită la ea curios. Ideile, ca şi atitudinea ei agasantă păreau a emana de la doi oameni diferiţi, între care singura legătură perceptibilă era Burlap. Exista oare şi vreo legătură internă şi organică?
— Ce integritate nimicitoare! continuă Burlap îmbătat de propriile lui cuvinte.
Clătină din cap, oftă şi se linişti suficient ca să-şi vadă mai departe de treburile din acea dimineaţă.
Cînd lui Walter i se ivi prilejul să vorbească (dar cu timiditate, şi cu ce aversiune penibilă!) despre salariu, Burlap dădu dovada de o înţelegere nemaipomenită.
— Ştiu, amice, 'spuse el, lăsîndu-şi mîna pe umărul lui, cu un gest care-l tulbură pe Walter, amintindu-i de vremea cînd, şcolar fiind, jucase rolul lui Antoniu în
172
Rîse scurt, lăsînd să se subînţeleagă că era un specialist franciscan în materie de sărăcie, dar din prea multă
modestie nu insista asupra acestui lucru.
— Ştiu, amice, continuă el cu aerul că nu învestise un sfanţ în revistă, că de ani de zile trăia din două lire pe săptămînă, ca şi cum n-ar fi fost coproprietarul şi redactorul bine plătit al publicaţiei. — Aş dori să putem să-ţi dăm de trei ori mai mult. O meriţi, amice. îl bătu pe umeri discret.
Walter bolborosi ceva neclar, în chip de scuze. Bătutul-discret pe umăr, crezu el, era semnalul pentru a începe:
„Sînt cel mai jigărit batal, Cel mai nimerit să fie tăiat."
— Aş dori de dragul tău, continuă Burlap, ca şi de dragul meu, adăugă el situîndu-se, cu un zîmbet vag şi pocăit, în aceeaşi situaţie financiară cu Walter, ca revista să aducă mai mulţi bani. Dac-ai scrie mai prost, poate că s-ar întîmpla.
Complimentul era amabil. Burlap îl sublinie bătîndu-l pe Walter din nou pe umăr şi zîmbindu-i. Privirea lui nu exprima însă nimic. întîlnindu-i-o pentru o secundă, Walter avu impresia ciudată că ochii lui Burlap nici nu-l priveau, ci se uitau în gol.
— Revista e prea bună. în mare măsură e din vina ta. Nu poţi servi şi pe Dumnezeu şi pe Mamon.
— Fireşte, recunoscu Walter; avu iarăşi sentimentul că vorbele mari se rosteau prea uşor.
—
Semăna cu un sfînt Francisc bine dispus, care se prefăcea că-şi bate joc de propriile sale principii.
Walter începu şi el să rîdă, dar fără chef. Dorea să nu fi pomenit niciodată cuvîntul salariu.
— Mă duc să vorbesc cu domnul Chivers, spuse Burlap. Domnul Chivers era administratorul revistei.
Burlap îl
folosea, aşa cum oamenii de stat romani se slujeau de oracole şi auguri pentru a-şi duce la îndeplinire politica.
Hotăririle care nu erau pe placul nimănui puteau fi veşnic atribuite domnului Chivers. în schimb, orice hotărîre agreabilă luată de Burlap părea întotdeauna rezultatul unei lupte cu tirania nemiloasă a adminstratorului. Domnul Chivers reprezenta o ficţiune convenabilă.
— Mă duc chiar azi-dimineaţă.
— Nu te deranja, spuse Walter.
— Dacă are să fie omeneşte posibil să-i smulg ceva pentru tine...
173
— Nu, te rog. Walter îl rugă insistent să nu i se dea mai mult. Cunosc greutăţile. Să nu crezi că vreau. .
— Dar te exploatăm, Walter, te exploatăm sîngeros.
Cu cît Walter protesta mai mult, cu atît Burlap devenea mai generos.
— Să nu-ţi închipui că nu-mi dau seama. Mă preocupă de mult timp.
Mărinimia lui era contagioasă. Walter se decise să nu primească bani în plus; se decise ferm, chiar dacă era sigur că revista putea să-i dea mai mult.
— Te rog, Burlap, aproape că îl rugă el, aş prefera ca lucrurile să rămînă cum sînt.
îşi aminti brusc de Marjorie. Ce nedrept era cu ea! O sacrifica de dragul comodităţii lui. Fiindcă tocmeala i se părea dezgustătoare şi refuza să lupte sau să accepte favoruri, sărmana Marjorie nu-şi va putea comanda niciodată rochii noi şi va trebui să renunţe să mai angajeze o servitoare.
Burlap înlătură cu un gest al mîinii obiecţiile lui Walter. Insista să fie generos.
— Mă duc să vorbesc imediat cu Chivers. Cred că voi reuşi să-l conving să-ţi mai dea douăzeci şi cinci de lire pe an.
Douăzeci şi cinci de lire pe an! Adică zece 'şilingi pe săptămînă. Mai nimic. Marjorie spusese că trebuie să
pretindă cel puţin o sută de lire.
— Mulţumesc, spuse el, şi se dispreţui pentru cuvintele rostite.
— Mă tem că e ridicol de puţin. Extrem de puţin. „Asta ar fi trebuit să spun", îşi zise Walter.
— Mi-e ruşine să ţi1 le ofer. Dar ce se poate face? Evident nu se putea face nimic, pentru simplul motiv că
acest „ce se poate" reprezenta de fapt ceva impersonal şi inexistent.
Walter bîlbîi.cîteva cuvinte în chip de mulţumire. Se simţea umilit şi dădea vina pe Marjorie.
Cînd venea la serviciu, de trei ori pe săptămînă, Walter lucra în acelaşi birou cu Beatrice. Burlap, în izolarea lui redacţională, stătea singur. în acea zi trebuiau scrise recenziile scurte. între ei, pe masă, se aflau teancurile de cărţi proaste. Se serviră singuri. Un banchet literar — un banchet de deşeuri. Romane proaste şi versuri fără
valoare, sisteme filozofice idioate şi cărţi moralizatoare plate, biografii fără însemnătate şi cărţi plicticoase de călătorie, volume religioase de-a dreptul greţoase şi cărţi pentru copii atît de vulgare şi de tîmpite încît dacă le citeai ţi se făcea ruşine pentru întreaga rasă umană — teancul era înalt, şi 174
în fiecare săptămînă se înălţa tot mai mult. Capacitatea de muncă a lui Beatrice, discernămîntul rapid şi acea uşurinţă a lui Walter se dovedeau neputincioase în faţa acestei avalanşe, începură să lucreze „ca nişte vulturi în Turnurile Tăcerii"1, cum spunea Walter. Recenziile din acea dimineaţă erau extrem de virulente.
în scris Walter reuşea ceea ce în viaţă nu izbutise niciodată. Articolele lui constituiau o bătaie de joc nemiloasă.
Bietele fete bătrîne şi serioase se simţeau profund rănite în amorul lor propriu, cînd citeau aprecierile lui brutal de dispreţuitoare asupra poeziilor pe care le scriseseră din inimă despre Dumnezeu, Pasiune şi Frumuseţile Naturii. Vînătorii de animale mari, care se bucuraseră atît de mult de călătoriile lor în Africa se mirau că
relatările atît de interesante făcute de ei erau considerate plictisitoare. Tinerii romancieri care împrumutaseră
stilul şi concepţile epice ale autorilor celebri, dezvăluind cu îndrăzneală cele mai intime secrete ale vieţii lor sexuale, se simţeau jigniţi, uimiţi, indignaţi, cînd aflau că stilul lor era pompos, construcţia inexistentă, psihologia personajelor falsă, iar conflictul artificios şi melodramatic. O carte proastă e la fel de greu de scris ca şi una bună; ea se naşte la fel de sincer în sufletul scriitorului. Sufletul autorului prost fiind însă, din punct de vedere artistic cel puţin, de calitate inferioară, această sinceritate, dacă nu va fi întotdeauna neinteresantă în fond, îşi va găsi în orice caz o expresie neinteresantă, iar efortul cheltuit pentru compunerea ei rămîne o pierdere de timp. Natura e monstruos de nedreaptă. Nimic nu poate înlocui talentul. Migala şi toate calităţile sufleteşti nu fac doi bani. Scufundat în teancul său de cărţi proaste, Walter comenta, cu ferocitate lipsa de talent. Conştienţi de răbdarea depusă, de sinceritatea şi bunele lor intenţii artistice, autorii de cărţi proaste se simţeau trataţi nedrept şi revoltător.
Metodele critice ale lui Beatrice erau simple; încerca de fiecare dată să scrie în sensul părerilor lui Burlap. De fapt, lăuda toate cărţile care după ea tratau serios viaţa şi problemele ei, şi le condamna pe celelalte. Ar fi fost în stare să susţină că
autoritate în materie nu i-ar fi spus
' Turnuri situate la marginea Bombay-ului. Cadavrele parşilor sînt lăsate aici pradă vulturilor. Printr-o veche tradiţie, această practică cu caracter sacru reprezintă în ochii parşilor suprema onoare adusă celui mort.
175
dinainte că era de datoria ei să prefere pe
îşi văzură mai departe de lucru; la prînz luară dejunul la un restaurant. După aceea se întoarseră şi se aşezară din nou la treabă. între timp sosiseră unsprezece cărţi.
— Mă simt, spuse Walter, ca vulturii din Bombay în timpul unei epidemii printre parşi.
Bombay-ul şi parşii îi amintiră de sora lui, Elinor. Se îmbarca astăzi, împreună cu Philip. Walter se bucura de întoarcerea lor. Erau aproape singurele persoane cu care putea discuta deschis despre necazurile lui. O să se poată
consulta cu ei.
Graţie lor se va. simţi reconfortat, iar răspunderile proprii îi vor părea mai uşoare. Deodată, îşi aminti că totul fusese hotărît şi nu mai existau probleme. Nici una. Sună telefonul. Ridică receptorul.
— Tu eşti, dragă Walter? Era vocea lui Lucy.
Simţi o strîngere de inimă, căci ştia ce avea să urmeze.
— Tocmai m-ara sculat, explică ea. Sînt singură de tot. Voia ca Walter să vină să ia ceaiul cu ea. Walter refuză.
Atunci, după ceai.
— Nu pot, insistă el.
— Prostii! Fireşte că poţi.
— Cu neputinţă. i ■ •
— Dar de ce?
— Am treabă.
— Dar nu după şase. Vino neapărat.
La urma urmei, se gîndi el, poate c-ar fi mai bine s-o vadă şi să-i explice ce hotărise.
— N-am să te iert niciodată dacă nu vii.
— Bine, spuse el. Am să fac un efort. Dac-o să fie cu putinţă^ am să vin.
— Iţi place să flirtezi, îl persifla Beatrice cînd Walter puse receptorul în furcă. Refuzi, numai pentru plăcerea de a fi rugat!
Cînd pe la cinci şi ceva plecă, părăsindu-şi biroul sub pretextul că trebuia să se ducă la London Library înainte de ora de închidere, Beatrice îl salută ironic.
fn biroul său redacţional, Burlap dicta scrisori secretarei sale.
— „Al dumneavoastră", etc.. încheie, el şi ridică un alt teanc
de hîrtii. „Dragă Miss Saville", începu el uitîndu-se o clipă la
176
scrisori. Nu, se corectă el. „Dragă Mjss Romola Saville. Vă mulţumesc pentru nota dvs. şi pentru manuscrisele trimise." Se opri apoi, lăsîndu-se pe scaun, închise ochii, gîndindu-se puţin.
__„N-am obiceiul, continuă el în cele din urmă cu o voce moale
şi distantă, n-am obiceiul să scriu scrisori personale unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrise". Redeschise ochii şi întîlni de cealaltă parte a mesei privirea întunecată dar vie a secretarei. Ochii domnişoarei Cobe'tt aveau o expresie sarcastică; un zîmbet slab i se înfiripase aproape imperceptibil în colţul gurii. Burlap se irită, dar îşi ascunse sentimentele şi continuă să se uite fix înainte, ca şi cum domnişoara Cobbett nu ar fi existat, iar el s-ar fi uitat distrat la o mobilă. Domnişoara Cobbett îşi coborî din nou privirea pe blocnotesul ei.
„Ce jalnic, îşi spuse ea. E de o vulgaritate indescriptibilă".
Domnişoara Cobbett era o femeie micuţă, brunetă, cu un început de mustaţă în colţul buzei superioare, cu ochii căprii disproporţionat de mari în comparaţie cu faţa subţire şi cam bolnăvicioasă. Ochii adînci şi vii aveau aproape în permanenţă o expresie de reproş, care se putea transforma imediat în mînie sau, ca acum, în bătaie de joc. Era dreptul ei să privească lumea cu reproş. Soarta o tratase rău. De fapt, foarte rău. Născută şi crescută întro familie suficient de înstărită, se trezise, la moartea tatălui, săracă lipită pamîntului şi nevoită să trăiască de pe o zi pe alta. Se logodise cu Harry Markham. Viaţa promitea să reînceapă. Apoi venise războiul. Harry se înrolase şi murise în lupta. Moartea lui o silise să facă stenografie şi dactilografie pînă Ia sfîrşitul vieţii. Harry fusese singurul bărbat care o'iubise, singurul gata să-şi asume riscul de a o iubi. Alţi bărbaţi ^o considerau alarmant de violentă, de pasionată şi de serioasă. în compania ei tinerii se simţeau proşti şi caraghioşi. Se răzbunau, bătîndu-
şi joc de ea şi spunînd că n-are „simţul umorului", că e pedantă şi, cu timpul, că e fată bătrînă şi că tînjeşte după
un bărbat. Mai spuneau că seamănă
rătăcită, o pacoste cu care trebuie totuşi ^ te porţi milos. Ethel Cobbett avea tot dreptul să fie nemulţumită.
Pe Burlap îl întîlnise datorită faptului că pe vremea P™sPerităţiii ei materiale învăţase la aceeaşi şcoală cu Susan viitoarea nevasă a lui Burlap. -La moartea lui Susan,
177
Burlap exploatase durerea resimţită, grăbindu-se să se destăinuie în scris, într-o serie extrem de penibilă de articole personale, concepute la modul său veşnic penibil şi care constituia secretul succesului său în gazetărie (căci marelui public îi place întotdeauna să dezvolte indiscreţiile personale). Ethel îi trimisese o scrisoare de condoleanţe, împreună cu o lungă relatare despre Susan, de pe vremea cînd era tînâră. Un răspuns emoţionat şi emoţionant îi parvenise cu prima poştă: „Vă mulţumesc, vă mulţumesc pentru amintirile dumneavoastră despre fiinţa care am simţit că e Susan cea adevărată, fetiţa care a supravieţuit în femeia matură atît de frumos, atît de pur pînă în ultima clipă; xopilul minunat care, în ciuda scurgerii timpului^ a rămas acelaşi, trăind în persoana fizică a lui Susan. In adîncul sufletului ei, sînt sigur, Susan n-a crezut niciodată cu adevărat în fiinţa ei adultă şi cronologică, n-a reuşit niciodată cu adevăTat să-şi scoată din cap că era fetiţă care făcea pe adultul." Şi aşa mai departe — pagini de un lirism cam isteric despre copilul-femeie. O mare parte din conţinutul scrisorii îl vîrîse în articolul din săptămîna următoare intitulat: „Unor astfel de oameni le e hărăzită împărăţia Cerurilor". Peste cîteva zile plecase la Birmingham să discute personal cu femeia care o cunoscuse pe „Susan cea adevărată", pe vremea cînd era o copilă atît din punct de vedere cronologic cît şi spiritual. Impresia reciprocă se dovedise favorabilă.
Pentru Ethel, care ducea o existenţă amară şi nemulţumită între locuinţa ei tristă şi oribila societate de asigurări unde lucra, sosirea mai întîi a scrisorii şi apoi a lui Burlap în persoană constituisera evenimente importante şi minunate. Un scriitor adevărat, un om inteligent şi inimos. în starea lui de spirit, lui Burlap i-ar fi plăcut orice femeie care putea să-i vorbeasacă despre copilăria lui Susan, orice femeie, în a cărei compasiune caldă şi maternă, el însuşi fiind copil, se putea cufunda voluptuos, ca într-un pat cu fulgi.
Ethel Cobbett se dovedise nu numai plină de simpatie şi o prietenă devotată a lui Susan, dar mai ales inteligentă, serios cultivată şi plină de admiraţie faţă de el. Primele impresii fuseseră favorabile.
Burlap plînsese cuprins de disperare. Se zbuciumase la gîndul că niciodată, da, niciodată nu va putea să ceară
iertare lui Susan pentru tot răul ce i-l făcuse, pentru toate cuvintele crude pe care le rostise. Chinuit^de remuşcări, îi mărturisise lui Ethel că o dată îşi înşelase soţia. îi povestise amănunţit certurile dintre ei. Susan murise şi nu mai avea cum să-i ceară iertare. Niciodată, niciodată. Ethel, înduioşată, reflectase că pe ea n-avea s-o
178
regrete nimeni: A fi obiectul unei compasiuni postume e mai puţin plăcut decît să te bucuri de aceeaşi afecţiune cît trăieşti. Chinurile pe care Burlap, printr-un proces de concentrare puternipă asupra ideii pierderii şi durerii suferite, reuşise să şi le dezlănţuie în suflet, erau cu totul disproporţionate şi departe de sentimentele sale reale pentru Susan. Loyola prescria fiecărui novice iezuit o serie de meditaţii solitare asupra suferinţelor lui Cristos; cîteva zile petrecute într-un astfel de exerciţiu, întovărăşit de post negru, erau în general suficiente pentru a zămisli în mintea novicilor o înţelegere vie, mistică şi personală a adevăratei existenţe a Mînuitorului şi a suferinţelor lui. Burlap folosea acelaşi procedeu; dar în loc să se gîndească la Isus, sau măcar la Susan, se gîndea la sine, la propriile lui chinuri, la propria lui singurătate, la propriile lui remuşcări. Şi evident, cîteva zile de continuă masturbaţie spirituală îl aduceau la o înţelegere mistică a propriei sale stări jalnice, unice şi incomparabile. Se închipuia, într-o viziune apocaliptică, copleşit de toate durerile. (Burlap cita întotdeauna oral sau în scris frazele din
Dragostea pentru Susan, pe vremea cînd ea trăia, şi-o sugerase şi o amplificase singur, manifestările de durere la moartea ei urmăriseră acelaşi proces. Nu o iubise pe Susan, ci imaginea ei, pe care o zămislise în mintea lui; îi plăcea ideea dragostei. Se concentrase puternic, în cea mai bună manieră iezuită, pînă ce imaginile şi sentimentele deveniseră halucinant de reale. Dragostea lui pentru această fantomă, iubirea de dragul iubirii, pasiunea de dragul pasiunii, pe care izbutise să le stoarcă din conştiinţa lui, o cuceriseră pe Susan, care îşi închipuise că au o legătură cu persoana ei. O impresionase mai-ales faptul că sentimentele lui aveau o notă
„pură", lipsită de virilitate. Părea un copil îndrăgostit de mama lui (un copil cu unele porniri incestuoase, e adevărat; dar cu ce tact şi cu ce delicateţe juca rolul unui mic Oedip!). Dragostea lui Burlap era copilărească şi maternă: plin ; pasiune şi făcînd mici nebunii, căuta parcă un refugiu în braţele mamei. Slăbuţă, extrem de delicată, parţial vie şi de aceea doar parţial maturizată, şi rămasă în stadiul unei copilării veşnice, Ethel Cobbett îl adorase ca pe un iubit de o factură superioară, ca pe un sfint. Burlap, în schimb adora propria sa 179
fantomă, adora frumoasa sa concepţie creştină asupra căsătoriei, şi în fine adora felul. încîntător cum se purtase că soţ.
Articolele sale periodice exaltau pe un ton liric căsătoria. Cu toate acestea, fusese deseori necredincios soţiei sale. Avea un sistem atît de pur, de copilăresc şi de platonic de a face dragoste, încît nici femeile şi nici el nu considerau manifestările lui ca reprezentînd efectiv dragostea. Viaţa împreună cu Susan fusese o' succesiune de scene pe întreaga varietate a tonalităţilor emotive. Obişnuia să-şi rumege nemulţumirile, otrăvindu-şi mintea, pînă ce izbucnea într-un acces de furie sau de gelozie. Alteori, reflecta la propriile sale lipsuri, se pocăia, devenea dezgustător, abject, şi se tîra la picioarele ei într-un extaz de adoraţie incestuoasă faţă de o soţie — o imaginară mamă-copil — pe care o alesese pentru a o identifica cu Susan cea în carne şi oase. Uneori îşi întrerupea brusc emoţiile, începînd să rida, un rîs ciudat de scurt şi cinic, făcînd-o pe Susan să se simtă foarte prost şi un timp se transforma complet, ajungînd să semene cu Morarul vesel din liedul lui Schubert. „Nu ţin la nimeni, nu, nu ţin la nimeni şi nimeni nu ţine la mine". „Diavolul din noi", aşa descria el aceste stări, cînd îşi revenea la starea de spirit obişnuită; cita cuvintele Bătrînului marinar1 despre şoapta blestemată care îi uscase inima, ca un praf. „Diavolul din suflet", sau adevărata, fundamentala sa fiinţă, sătulă de a mai juca un rol străin şi de a-şi exterioriza emoţii pe care nu le resimţea spontan, îşi luase oare o scurtă vacanţă?
Susan murise; Burlap ar fi putut la fel de uşor să simuleze durerea puternică şi statornică încercată cu această ocazie, dacă i-ar fi venit ideea, pe vremea cînd ea trăia, că Susan a murit, iar el a rămas dezolat şi singur.
Pe Ethel o emoţionase intensitatea sentimentelor lui, sau mai degrabă insistenţa şi violenţa lor. Burlap păruse complet zdrobit de durere, atît fizic cît şi spiritual. Inima lui Ethel sîngerase pentru el. încurajat de simpatia ei, Burlap se scufundase într-o orgie de regrete, atît de ieftine încît durerea simulată te scotea din sărite,- într-o orgie de căinţe pe cît de jalnice pe atît de tardive, şi într-o orgie de mărturisiri şi înjosiri inutile. Sentimentele nu sînt lucruri de sine stătătoare, care să poată fi izolate de restul gîndurilor. Cînd cineva încearcă o emoţie puternică într-un domeniu, nu e exclus să se emoţioneze şi în
, '
180
altul. Durerea îl făcea pe Burlap nobil şi generos; mila faţă de sine îi uşura sentimentul creştin faţă de alţi oameni.
— îmi dau seama că şi dumneata eşti nefericită, îi spusese lui Ethel.
Ethel recunoscuse şi îi mărturisise cît de mult ura serviciul, localul unde lucra şi pe cei de acolo; îi povestise viaţa ei distrusă. Burlap o încredinţase de simpatia lui.
— Ce înseamnă micile mele nefericiri în comparaţie cu ale dumneavoastră? protestase ea, amintindu-şi violenţa durerii lui.
Burlap îi vorbise despre francmasoneria suferinţei, apoi, orbit de viziunea propriei sale fiinţe generoase; oferise domnişoarei Cobbett postul de secretară la redacţia revistei
Domnişoara Cobbett se lăsase convinsă. Venise la Londra.
Burlap, care sperase să se strecoare treptat şi aproape pe nesimţite în patul ei, suferise o mare dezamăgire. Făcînd pe copilul cu inima sfărimată, căutînd înţelegere şi afecţiune, încercase s-o corupă într-un mod cît mai spiritual şi platonic şi s-o atragă, profitînd de compătimirea ei, într-un incest tandru şi delicios. Lui Ethel Cobbett însă ideea îi păruse inacceptabilă; nici măcar nu-i trecuse vreodată prin cap. Avea principii solide, dovedindu-se în convingerile ei morale la fel de pasionată şi violentă Ga şi în dragoste. Luase prea în serios şi prea literal durerea lui Burlap. Căzuseră de acord cu ochii plini de lacrimi, să iniţieze un fel de cult, numai al lor, pentru sărmana Susan, să ridice în memoria ei şi să păstreze în suflet un altar veşnic luminat şi împodobit cu ofrande. Ethel îşi închipuise că Burlap nu va renunţa la această intenţie. Ea una, în orice caz, avea de gînd s-o ducă la îndeplinire.
Nici nu visase că Burlap urmărea altceva. Purtarea lui ulterioară o uimise şi o revoltase. Cum, acesta era omul care promisese că va ţine veşnic aprinse luminările din faţa altarului sărmanei Susan? se întrebase ea privindu-l cum îşi duce viaţa de promiscuităţi ascunse. îşi arătase şi îşi manifestase dezaprobarea şi prin cuvinte. Burlap se blestemase pentru prostia pe care o săvîrşise convingînd-o să-şi lase serviciul la societatea de asigurări, se blestemase pentru •dioţenia lui crasă promiţîndu-i o slujbă sigură. De-ar da uumnezeu să plece din proprie iniţiativă! începuse să-i facă
181
mizerii tratînd-o impersonal, cu răceală şi superioritate, ca pe o maşină de scris sau un dictafon. Ethel Cobbett se cramponase însă cu sălbăticie de slujba ei.
Se împliniseră vreo optsprezece luni de cînd era angajată şi nu dădea nici un semn că avea de gînd să
demisioneze. Situaţia devenise insuportabilă: nu mai mergea. Dar cum să-i pună capăt? Evident, nu se angajase legal s-o ţină la infinit. Nu hotărise nimic în scris. Dacă într-o bună zi va deveni insuportabilă, atunci. .
Ignorînd cu desăvîrşire privirea şi surîsul ei ironic aproape imperceptibil, Burlap continuă să dicteze. Te înjoseşti dacă dai atenţie unei maşini; e de-ajuns s-o foloseşti. Şi totuşi, mult timp n-o s-o mai ţină.
— „N-am obiceiul să scriu unor necunoscuţi care-mi trimit manuscrisele", repetă el cu o voce fermă, hotărîtă.
„Nu mă pot reţine însă să nu vă spun", nu, „să nu vă mulţumesc pentru marea plăcere pe care mi-au prilejuit-o poemele dumneavoastră. Prospeţimea lirică a operei dumneavoastră, sinceritatea ei emoţionantă, strălucirea ei vie, aproape sălbatică au constituit pentru mine o revelaţie, o adiere de aer curat. Un redactor e silit să citească
atîta literatură proastă încît se simte aproape mişcat şi rămîne recunoscător acelora care" — nu, scrie mai bine —
„acelor spirite rare, preţioase care îi oferă aur în locul zgurei obişnuite. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dăruit", se uită din nou prin hîrtii,
între timp, dacă aveţi un drum pe Fleet Street, m-aş considera foarte onorat să aud personal de la dumneavoastră
ceva în legătură cu proiectele poetice. Aspirantul literar, chiar şi cel talentat, se loveşte deseori de greutăţi materiale, pe care scriitorul profesionist ştie cum să le evite. Am considerat întotdeauna un mare privilegiu şi o mare datorie ca, în calitatea mea de critic şi redactor, să facilitez drumul celor talentaţi» Iată de ce, vă rog să
iertaţi această scrisoare interminabilă. Primiţi, vă rog, încredinţarea stimei mele deosebite."
Se uită din nou la poemele bătute la maşină şi citi cîteva versuri. „Un autentic talent, îşi spuse el de cîteva ori, un autentic talent". Diavolul din el reflecta însă că autoarea acestor poeme, remarcabil de sincere şi pline de temperament, părea să fie o
182
fată cu oarecare „experienţă". Aruncă poemele în coşul de hîrtii din dreapta şi luă o nouă scrisoare din coşul din stînga.
— „Reverendului James Hitchcock", dictă el. „Casa Parohială din Tuttlef'ord, în Wiltshire. Stimate domn, regretăm extrem de mult că nu avem posibilitatea sâ folosim amplul şi foarte interesantul dumneavoastră articol asupra legăturii dintre limbile aglutinante şi formele aglutinante ale himerelor în arta simbolică. Lipsa de spaţiu. ."
în capotul ei roz, ca lalelele din vaze, Lucy citea sprijinită în coate. Divanul cenuşiu avea aceeaşi culoare cu pereţii îmbrăcaţi în mătase; covorul era roz. Pînă şi papagalul din colivia lui aurită era gri şi roz. Uşa se A
deschise.
— Dragă Walter! în sfîrşit! Lucy zvîrli cartea.
— Am şi sosit. Dac-ai şti cîte lucruri am lăsat baltă ca să vin aici. („îmi promiţi?" îl întrebase Marjorie. Iar el răspunsese: „îţi promit". Această ultimă vizită de explicaţii nu mai conta.) Divanul era larg. Lucy îşi trase picioarele la perete, făcîndu-i loc. Unul din papucii ei roşii, model turcesc, căzu pe covor.
— Mă enervează manechiurista, spuse ea, ridicîndu-şi puţin piciorul gol spre el. Se încăpăţînează să-mi dea cu mizeria asta roşie pe unghiile de la picioare. Parcă-s nişte răni.
Walter tăcea. Inima îi bătea puternic. Parfumul gardeniilor îl învălui, precum căldura unui trup, transpusă într-o altă gamă senzuală. Există parfumuri fierbinţi sau reci, înăbuşitoare ori proaspete. Gardeniile lui Lucy îi umpleau gîtul şi plămînii cu un parfum tropical, suav, apăsător. Pe mătasea cenuşie a divanului, piciorul ei alb semăna cu mugurii de lotus, cărnoşi şi albi. Picioarele zeiţelor indiene, călcînd printre florile de lotus, devin şi ele flori.
Timpul se scurgea în tăcere, dar nu inutil, ca de obicei. De data asta inima nerăbdătoare a Jui Walter îi pompa, cu fiecare bătaie, în rezervorul ermetic al experienţei, unde timpul continua să urce în spatele digului, pînă cînd, în cele din urmă, pe neaşteptate.. Walter întinse brusc mîna şi-i apucă piciorul gol. Sub presiunea secundelor acumulate în tăcere, digul cedă. Piciorul era lung, lung şi subţire. îşi încleşta mîna pe el. Se aplecă şi îi sărută
laba. piciorului.
— Vai, dragă Walter, rîse Lucy. Ai început să ai gusturi cu totul orientale.
Walter nu spuse nimic; îngenunche jos, lîngă divan şi se lăsă Peste ea. Faţa lui, aplecată pentru â o săruta, exprima disperare
183
şi nebunie. în contact cu trupul ei, mîinile lui tremurau. Lucy clătină din cap şi îşi feri faţa cu mîna.
— Nu, nu vreau.
— De ce?
— Nu-i bine.
— De ce nu?
— în primul tînd ai -să-ţi complici şi mai rău situaţia.
— Nu-i adevărat, spuse Walter.
Nu mai existau complicaţii. Marjorie dispăruse din mintea lui.
— în afară de asta, continuă Lucy, ani impresia că m-ai uitat, şi nu vreau.
Buzele lui Walter erau însă catifelate iar mîinile lui o atingeau uşor. Săruturile şi mîngîierile trezeau tremurător la viaţă anticipări ale plăcerii. Lucy închise ochii. Mîngîierile acţionau ca un drog ameţitor şi calmant. Trebuia doar să-şi relaxeze voinţa şi drogul va pune complet stăpînire pe ea. Va înceta să mai existe şi va deveni o epidermă fremătînd de plăcere şi acoperind un vid, o beznă abisală şi caldă.
— Lucy! Pleoapele ei se zbătură şi tremurară sub săruturile lui. Walter îşi lăsă mîna pe sinii ei. — Iubito!
Lucy rămăsese perfect nemişcată, cu ochii încă închişi.
Un ţipăt ascuţit, brusc şi sfîşietor îi făcu pe amîndoi să tresară, trezindu-se de-a binelea din uitarea timpului.
Parcă s-ar fi comis o crimă alături, iar victima ar fi considerat uciderea ei o glumă şi o operaţie dureroasă.
Lucy izbucni în ris. .
— E Polly.
Se uitară peste umăr la colivie. Cu capul lăsat Duţin pe o parte, pasărea îi cerceta cu un ochi negru şi rotund. In timp ce-l priveau, un oblon de piele, de culoarea pergamentului, cobori rapid peste ochii strălucitori şi inexpresivi ai papagalului, iar apoi se ridică. Ţipătul de martir muribund dar vesel se repetă.
— Va trebui să-i acoperi colivia cu husa, spuse Lucy. Walter se întoarse spre ea şi, furios, începu s-o sărute.
Papagalul ţipă iar, Lucy începu să rida mai tare.
— E inutil, spuse ea, răsuflînd greu. Nu tace pînă nu acoperi colivia.
Pasărea îi confirmă cuvintele, scoţînd un alt urlet de agonic veselă. Exasperat, jignit şi simţindu-se ridicol, Walter se ridică şi traversă încăperea. Văzîndu-l că se apropie, pasărea începu să ţopăie neastîmpărată pe trapezul ei. Creasta i se zbîrli, iar penele de pe cap şi gît i se înfoiară ca solzii unui con de molift, ajuns Ia maturitate.
184
— Bună dimineaţa, spuse papagalul cu o voce guturală de ventrilog, bună dimineaţa, mătuşico, bună
dimineaţa, rnătuşico. .
Walter desfăcu husa de brocat roz ce se afla împăturită alături pe o masă şi acoperi colivia cu ea, înăbuşind astfel strigătele. De sub husă se auzi un ultim: „Bună dimineaţa, mătuşica", apoi se făcu tăcere.
— îi place să facă glume, spuse Lucy cînd papagalul dispăru subA husă. '
îşi aprinse o ţigară.
Walter străbătu din nou încăperea cu paşi mari şi, fără să spună un cuvînt, îi luă ţigara dintre degete şi o aruncă în cămin. Lucy ridică mirată din sprîncene; el nu-i dădu răgazul să vorbească. îngenunche din nou la marginea divanului şi începu s-o sărute pătimaş.
— Walter! protestă ea. Nu! Ce te-a apucat?
încercă să se desfacă din braţele lui, dar descoperi că era neaşteptat de puternic.
— Eşti o fiară.
Walter se simţi cuprins de o dorinţă şi sălbatică.
— Walter! îţi repet! îi veni o idee absurdă, care o făcu deodată să rida. — Parc-ai fi un artist de cinema. Văzut de aproape, cînd rinjeşte.
încercarea de a-l ridiculiza se dovedi la fel de ineficace ca şi protestul. De fapt, nu dorea ca el să înceteze. De ce să nu-i cedez;? Era totuşi oarecum umilitor să fie dominată, să i se impună dragostea, în loc ca ea să aleagă.
Mîndria şi voinţa ei se impuseră, înfrînîndu-i propria dorinţă. Dar de ce nu, în definitiv? Stupefiantul era puternic şi îmbătător. De ce nu? închise ochii. în timp ce ezita încă, împrejurările hotărîră subit în locul ei. Cineva bătu la uşă. Lucy redeschise ochii.
— Am de gînd să-i spun să intre, şopti ea.
Walter se ridică grăbit în picioare; între timp bătaia în uşă se repetă.
— Intră!
Uşa se deschise.
— A venit, domnul Illidge, doamnă! spuse servitoarea. Walter rămase lîngă fereastră, ca şi cum l-ar fi interesat
foarte mult camionul staţionat în faţa casei de peste drum.
— Condu-l aici, spuse Lucy.
Cînd uşa se închise, Walter se întoarse. Faţa i se acoperise cu I paloare puternică, iar buzele îi tremurau.
— Am uitat cu desăvîrşire, explică ea. L-am invitat aseară, sau mai degrabă âzi-dimineaţă.
185
Walter privi în altă direcţie şi fără să rostească o vorbă traversă odaia, deschise uşa şi plecă.
— Walter! îl strigă ea, Walter! dar el nu se întoarse. Pe scară se întîlni cu Illidge care urca în urma servitoarei. Walter îi răspunse la salut cu un gest neglijent şi se grăbi să
treacă pe lîngă el. Nu era destul de calm pentru a-i vorbi.
— Prietenul nostru Bidlake părea foarte grăbit, spuse Illidge după ce se salutară.
Se simţea încîntat, fiind convins că Walter plecase din cauza lui.
Lucy îi observă expresia satisfăcută. „Parcă-i un cocoşel roşu", îşi spuse ea.
— A uitat ceva, explică ea vag.
— Sper că nu s-a uitat pe sine, se interesă Illidge pe un ton glumeţ.
Lucy începu să rîdă, mai mult din cauza pozei lui de mascul îngîmfat, decît de glumă. Illidge se umflă în pene, plin de încredere şi satisfacţie. Manierele mondene se dovedeau simple ca un joc de popice. Simţindu-se ca la el acasă, îşi întinse picioarele şi se uită prin cameră. Eleganţa sobră şi costisitoare îl impresiona imediat, ca fiind de bun gust. Trase pe nări, încîntat, parfumul din aer.
— Ce-i sub husa aceea roşie şi misterioasă? întrebă el arătînd spre colivia acoperită.
— Un papagal, răspunse Lucy, un papagal care face cucurigu, rectifică ea, izbucnind brusc într-un hohot de rîs neliniştitor şi inexplicabil.
Există dureri ce pot fi mărturisite şi suferinţe cu care te poţi
, mîndri pe drept. Despre moartea unei fiinţe iubite, despre 1 despărţire, despre remuşcări şi teama de moarte au vorbit elocvent poeţii. Durerile solicită simpatia lumii. Există însă şi
dureri compromiţătoare, nu mai puţin sfîşiitoare decît celelalte,
" dar despre care cei ce le îndură nu îndrăznesc, sau nu pot să
vorbească. De pildă, durerea pricinuită de o dorinţă
nesatisfăcută. Iată sentimentul lui Walter cînd ajunse în stradă.
Simţea în acelaşi timp durere, furie, dezamăgire, ruşine şi nefericire. Avea senzaţia că sufletul i se năruie de atîta durere.
Totuşi, nu putea mărturisi nimănui adevărata cauză a
suferinţelor sale, dat fiind caracterul lor josnic şi chiar ridicol.
Să presupunem că s-ar fi întîlnit cu un prieten care I-ar fi
întrebat de ce este atît de nefericit.
„Eram cu o femeie în pat şi am fost întrerupt, la început, de ţipetele unui papagal, apoi de sosirea- unui invitat."
Răspunsul ar fi fost un imens si bajocoritor hohot de rîs.
186
Mărturisirea ar fi făcut ocolul cluburilor, ca o glumă straşnică. Şi totuşi Walter n-ar fi suferit mai cumplit nici dacă i-ar fi murit mama. .
Rătăci cam o oră pe străzi şi prin Regent Park. Lumina descreştea treptat în după-amiaza albă şi ceţoasă. Se mai linişti. „E o lecţie, îşi zise el, o pedeapsă"; îşi călcase promisiunea. Atît pentru binele lui cît şi pentru al lui Marjorie, jură că lucrul nu avea să se mai repete. Se uită la ceas şi văzînd că e trecut de şapte o luă spre casă.
Ajunse -obosit şi decis să se pocăiască.
Marjorie cosea. Faţa ei subţire şi obosită strălucea în lumina lămpii. Purta şi ea capot. Mov, oribil. „întotdeauna a fost lipsită de bun gust", îşi Spuse Walter. Mirosul de mîncare se răspîndise în tot apartamentul. Nu putea să
suporte mirosul de bucătărie; un motiv în plus pentru care trebuia să-i rămînă credincios lui Marjorie. O
problemă de onoare şi o datorie. Faptul că prefera parfumul de gardenie mirosului de varză nu-i dădea dreptul s-o facă pe Marjorie să sufere.
— Ai întîrziat, spuse ea.
—
îi cuprinse umerii cu mîinile şi se aplecă spre ea. Marjorie dădu drumul la cusătură şi îşi încolăci braţele în jurul gîtului lui Walter. „Ce fericită sînt, îşi spuse ea, că e iar al meu!" Din nou al ei. Ce bucurie! Dar, chiar în clipa cînd îl îmbrăţişa, îşi dădu seama că fusese din nou trădată. Se smulse de lîngă el.
— Walter, cum ai fost în stare?
Sîngele îi năvăli în faţă; încercă se joace teatru mai departe.
— Ce să fiu în stare? întrebă el.
— Iar ai fost la femeia aceea.
— Nu ştiu ce spui.
înţelese că partida era pierdută, dar continuă să se prefacă.
— E inutil să mă minţi.
Marjorie se ridică, brusc, răsturnînd coşul de lucru; conţinutul se răspîndi pe jos. Fără să-i pese, traversă odaia.
— Lasă-mă în pace! strigă ea cînd Walter încercă s-o urmeze.
Cu o mişcare resemnată, o ascultă.
— Cum ai fost în stare? continuă ea. Să vii acasă duhnind a parfumul ei. Aşadar, gardeniile îl trădaseră. Ce prost fusese; ar ti trebuit să se gîndească mai dinainte. . — după tot ce-ai spus azi-noapte. Cum ai fost în stare?
187
— Dă-mi voie să-ţi explic, protestă el cu vocea unei victime, a unei victime exasperate.
— Explică-mi de ce-ai minţit, spuse ea cu amărăciune. Explică-mi de ce ţi-ai călcat promisiunea.
Furia şi dispreţul ei treziră un ecou corespunzător în sufletul lui Walter.
— Am să mă mulţumesc să-ţi explic, spuse el cu o politeţe rigidă şi primejdioasă. „O adevărată cată cu scenele şi cu gelozia ei! O cată insuportabilă, exasperantă."
— Mulţumeşte-te să minţi mai departe, îl ironiza ea, Walter dădu din nou indiferent din umeri.
— Dacă aşa iei lucrurile, spuse el politicos.
— Eşti un mincinos neruşinat, asta eşti, spuse Marjorie. întorcîndu-i spatele.
îşi acoperi faţa cu mîinile şi începu să plîngă.
Walter rămase nepăsător. Spectacolul pe care-l ofereau umerii ei zguduiţi de plîns îl scotea din sărite şi îl plictisea. O privi cu o furie rece şi obosită.
— Pleacă! strigă ea printre lacrimi, pleacă!
Nu mai voia să-l vadă, stînd acolo cu un aer triumfător, în timp ce ea plîngea.
— Pleacă!
— Vrei într-adevăr să plec? O întrebă el cu aceeaşi politeţe rece şi gravă.
— Da, du-te, pleacă!
— Foarte bine, spuse el. Deschise uşa şi plecă.
La Camden Town luă un taxi şi ajunse în Bruton Street exact în momentul cînd Lucy se pregătea să plece în oraş
ca să ia masa.
— Vii cu mine, o anunţă el foarte calm.
— Regret.
— Vii, cînd îţi spun.
Lucy îl privi curioasă. Walter o fixa, zîmbind, cu o expresie ciudată de satisfacţie şi amuzament, o expresie de forţă încăpăţînată şi invincibilă, cum nu văzuse niciodată pe faţa lui.
— De acord, spuse ea în cele din urmă şi sună servitoarea. Telefonează-i, te rog, lui Lady Sturlett, ordonă ea, şi spune-i că regret, dar am o migrenă teribilă şi nu pot să mai vin astă-seară. Servitoarea se retrase. Ei, acum eşti mulţumit? •
— încep să fiu, răspunse el.
— „începi"? Lucy se prefăcu indignată. îmi place obrăznicia ta nemaipomenită.
188
— Ştiu că-ţi place, spuse Walter rîzînd.
Şi ei îi plăcu.
In noaptea aceea Lucy deveni amanta lui.
Era între ora trei şi patru după-amiază. Spandrell tocmai se dăduse jos din pat. Nu se bărbierise încă; peste pijama purta un halat din postav cafeniu, ca un anteriu de călugăr. (Aerul lui monastic era studiat; îi plăcea să
semene cu asceţii. în copilărie juca cu mare plăcere rolul unui anahoret al cultului diavolului.) Umplu ceainicul cu^ apă şi aşteptă să fiarbă pe aragaz. I se păru că ţine o veşnicie. în gura uscată îi stăruia un gust ce-i amintea mirosul de alamă încinsă. Erau urmările obişnuite ale coniacului.
„Aşa cum cerbul tînjeşte după apa pîraielor, îşi spunea el, tot astfel şi sufletul meu. . Setea de a doua zi după
chef". Dacă s-ar
Se îndreptă spre fereastră. Dincolo de o rază de cincizeci de metri, întreg universul fusese anulat de o ceaţă albă.
Cît de insistent şi de semnificativ se profila un felinar în faţa casei de alături, pe partea dreaptă a străzii! Lumea fusese distrusă şi rămăsese doar felinarul, ca barca lui Noe în cataclismul universal. Niciodată nu observase felinarul; mai înainte nici nu existase. Acum însă era singurul lucru existent. Spandrell îl fixă cu toafă atenţia; simţi că i se taie respiraţia. Un feliaar singur în , ceaţă — unde mai văzuse aşa ceva? Senzaţia bizară că a rămas singurul supravieţuitor al diluviului îi era oarecum familiară. Cu privirea aţintită asupra felinarului, încercă să îşi aducă aminte. După un timp, gîtuit de emoţie, renunţă; îşi ţinea în frîu voinţa şi gîndurile conştiente, aşa cum un poliţist ţine piept mulţimii care înconjoară o femeie leşinată pe stradă. îşi ţinea în frîu gîndurile conştiente, pentru a îngădui memoriei ameţite să-şi facă loc pentru a se întinde, a respira şi a reveni la viaţă. Cu ochii pironiţi asupra felinarului, Spandrell aştepta frămîntat dar 9U răbdare, ca un om gata să strănute, clipa cînd avea să
izbucnească criza; aştepta ca memoria, de mult moartă, să învie. Deodată memoria învie, se trezi complet din catalepsia ei şi, cu un sentiment de mare uşurare sufletească, Spandrell se văzu urcînd drumul abrupt, acoperit cu zăpadă bătătorită, ce ducea de la Cortina spre trecătoarea Falzarego. Un nor alb şi rece coborîse asupra văii.
Munţii dispăruseră. Vîrfurile fantastice, de urgt; roş de coral, ale Dolomiţilor nu se mai vedeau. Nu mai existau culmi şi prăpăstii. Lumea avea doar cincizeci de paşi
189
lăţime: pe jos zăpada albă; In jur şi deasupra, nori albi. Iar, uneori, proiectat pe albeaţa zăpezii, conturul întunecat al unei case, al unui stîlp de telefon, al unui pom, al unui om, sau al unei sănii, semnificative în izolarea şi singurătatea lor, fiecare un supravieţuitor al dezastrului general. Spectacolul avea ceva lugubru, dar cît era de captivant, de nou, de frumos prin ciudăţenia lui. Plimbarea se dovedea o aventură. îl cuprinsese un neastîmpăr, un fel de nelinişte îi amplificase fericirea, făcînd-o insuportabilă.
— Uită-te la cabana aceea micuţă din dreapta, îiA strigase mamei lui. Cînd am urcat ultima oară nu se afla aici.
îţi jur că nu.
Cunoştea perfect drumul, îl urcase şi îl coborîse de sute de ori; niciodată nu văzuse cabana care acum se detaşa aproape înfricoşător, singurul obiect precis şi întunecat, într-un univers vag şi alb.
— Nici eu n-am observat-o spusese mama lui. Ceea ce dovedeşte, adăugase ea cu acea notă de tandreţe pe care o căpăta vocea ei ori de cîte ori pomenea de soţul mort, ce dreptate avea tatăl tău.
„îndoieşte-te de tot ce pare evident, spunea el, chiar dacă îţi pare evident şi ţie."
îl apucase de mînă şi merseră împreună, trăgînd săniile după ei.
Spandrell se întoarse de la fereastră. Ibricul fierbea. Umplu ceainicul, îşi turnă o ceaşcă şi bău. Simbolic setea nu i se domoli. Continuă să soarbă ceaiul, gînditor, amintindu-şi şi analizînd acele clipe de fericire, aproape incredibile, din copilărie. Iarna în munţii Dolomiţi; primăvara, în Toscana, în Provenţa sau în Bavaria; vara, pe malul Mediteranei sau în Savoya. După moartea tatălui său, şi mai înainte de a se duce la liceu, trăiseră aproape toată vremea în străinătate, căci era mai ieftin. Mai toate vacanţele şi le petrecuse pe continent. De la şapte la cincisprezece ani, ca un Childe Harold precoce, se deplasase prin tot felul de localităţi europene celebre pentru frumuseţea lor, apreciindu-le sincer farmecul, lucrii rar la vîrsta lui. Anglia îi păruse după aceea cam searbădă. îi veni în minte altă zi de iarnă. Fără ceaţă, de data asta, o zi strălucitoare, cu un soare fierbinte şi un cer fără pată; deasupra pădurilor şi coastelor acoperite cu zăpadă, pereţii prăpăstioşi ai Dolomiţilor, de culoarea mărgăritarului, sclipeau în roz, portocaliu şi alb.
Alunecau pe schiuri printr-o pădurice desfrunzită. Umbrele pomilor se aliniau pe zăpada ce semăna, sub schiuri, cu o imensă blană de tigru vărgată în alb şi albastru. Printre ramurile 190
desfrunzite soarele se vedea portocaliu, iar printre muşchii ce atîrnau pe stînci căpăta o culoare verde ca marea.
Zăpada prăfuită sfîriia sub schiuri, iar aerul era cald şi tare în acelaşi timp- Cînd ieşise din pădure, pantele întinse i se desfăşuraseră în faţă ca liniile unui corp minunat; zăpada virgină, netedă ca pielea şi fin granulată în lumina joasă a soarelui de după-amiază, scînteia ca presărată cu diamante şi'paiete. Schiase mai departe. La marginea pădurii se oprise s-o aştepte pe mama lui. Uitîndu-se în urmă, o văzuse venind printre copaci. O siluetă înaltă şi energică, încă tînără şi sprintenă, zîmbind cu toată faţa. Cobora spre el; i se păruse cea mai frumoasă, cea mai simplă, cea mai reconfortabilă şi mai cunoscută fiinţă omenească.
— .Aşa! spusese ea rîzînd, şi se oprise alături.
— Aşa!
Se uitase la ea, apoi la zăpadă, la umbrele pomilor, la uriaşele stînci golaşe, la cerul albastru şi din nou la ea: Deodată îl cuprinsese o fericire puternică, inexplicabilă.
— N-am să mai fiu niciodată atît de fericit, îi spusese cînd porniseră din nou. Niciodată, nici dacă am să trăiesc o sută de ani.
Avea numai cincisprezece ani, dar aşa gîndea şi simţea pe atunci.
Cuvintele se adeveriseră. Fusese ultima fericire. Mai tîrziu. . Nu, nu. Prefera să nu se mai gîndească la ce a urmat. Cel puţin nu acum. îşi mai turnă o ceaşcă de ceai.
Soneria sună brusc. Se duse la uşa apartamentului şi deschise. Era mama lui.
— Tu eşti?
Deodată îşi aminti că Lucy îi spusese ceva.
— Am rugat-o să te anunţe, spuse doamna Knoyle neliniştită.
— M-a anunţat, dar am uitat imediat.
— Credeam că ai nevoie.. începu ea.
Se temea că l-a deranjat; Spanderll nu părea bucuros de vizită.
Colţurile buzelor i se strîmbaseră ironic.
— Am mare nevoie, spus el.
Era veşnic fără bani. Trecură în camera cealaltă. Dintr-o
privire, doamna Knoyle observă geamurile opace de murdărie.
e rafturi şi pe consola căminului praful se depusese în straturi
groase. Fire de păianjen, înnegrite de funingine, atîrnau din
tavan. încercase o dată să-l convingă că ar fi bine să primească
femeie care să-i deretice de două-trei ori pe săptămînă.
191
— Nu-mi face vizite de filantropie, îi spusese el. Prefer să mă tăvălesc în murdărie. Jegul e elementul meu natural. în afară de asta, nu-s obligat să păstrez faţada ca un ofiţer superior.
Rînjise, arătîndu-şi dinţii mari şi puternici. N-avusese ce să-i răspundă; de atunci, doamna Knoyle nu mai îndrăznise să repete oferta. Odaia trebuia totuşi neapărat dereticată.
— Vrei puţin ceai? o întrebă el. E gata. Tocmai îmi luam micul dejun, adăugă, atrăgînd intenţionat atenţia asupra neregularităţii modului său de viaţă.
Din cînd în cînd, doamna Knoyle se uita pe furiş la fiul ei. Maurice privea fix căminul gol. „Arată
îmbătrinit îi spuse ea, cam bolnav şi groaznic de neglijent." încercă să recunoască în el pe băiatul, pe şcolarul înalt de odinioară; pe atunci, fuseseră amîndoi fericiţi. îşi aminti supărarea lui cînd ea nu se îmbrăca cu ceea ce el îşi închipuia a fi rochiile cele mai potrivite, cînd nu era elegantă sau nu reuşea să
arate foarte bine. Era ca şi ea: mîndru şi gelos.
Răspunderea creşterii lui o apăsase din greu. Viitorul o înspăimîntase; se temuse tot timpul să ia hotăriri. Nu avea încredere în propriile ei puteri. Pe deasupra, după moartea soţului ei, nu le rămăseseră mulţi bani; nu se descurca în afaceri şi nici nu se pricepea să-şi administreze fondurile. Cu ce bani să-l trimită la Universitate, cu ce să-l ajute să pornească în viaţă? întrebările o frămîntau-Noaptea stătea trează în pat, căutînd o soluţie. Viaţa o îngrozea. Putea fi fericită, dar şi speriată, ca un copil. Cînd viaţa era o' sărbătoare nimeni nu putea fi mai colosal de fericit decît ea; cînd' trebuiau însă
să muncească, să facă planuri, să ia hotăriri, se pierdea cu totul şi se înspăimînta. Iar culmea nefericirii, cînd Maurice plecase la şcoală, rămăsese singură. Băiatul venea acasă numai în vacanţă.' Nouă luni pe ani trăia singură fără nici o fiinţă dragă alături, cu excepţia bâtrinului ei baset. în cele din urmă, cîinele o trădase şi el — sărmanul şi bătrînul animal se îmbolnăvise — aşa că trebuise să-i scurteze chinurile.
Curînd după moartea bietului Fritz, îl întîlnise pe Knoyle, pe atunci maior.
— Spui că mi-ai adus bani? întrebă Spandrell întrerupînd tăcerea îndelungată.
Doamna Knoyle se înroşi.
— Da, iată-i, spuse ea, şi îşi deschise poşeta.
Venise momentul să vorbească. Era datoria ei să-i facă observaţie, iar teancul de bancnote îi dădea acest drept, această putere. Datoria însă. i se părea odioasă şi nu dorea să facă uz de putere. Ridică
ochii spre el şi-l imploră din priviri.
192
— Maurice, îl rugă ea, de ce nu vrei să fii înţelegător? E curată nebunie, e o prostie.
Spandrell o privi mirat.
— Ce e o nebunie? întrebă el, prefăcîndu-se că nu ştie despre ce-i vorba.
Jenată, fiindcă se vedea silită să precizeze obiectul reproşurilor ei vagi, doamna Knoyle roşi din nou.
— Ştii la ce mă refer, spuse ea. La felul tău de viaţă, rău şi stupid. Te ratezi, te sinucizi. îmi dau seama că nici măcar nu eşti fericit.
— N-am voie să fiu nefericit, dacă aşa îmi place? întrebă el ironic.
— Vrei să mă faci şi pe mine nefericită. Fiindcă dacă asta urmăreşti, ai să reuşeşti. Maurice, ai să reuşeşti. Ai să
mă faci să sufăr îngrozitor. .
Ochii i se umplură de lacrimi Căută o batistă în poşetă. Spandrell se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe agitai prin odaie.
— în trecut nu te-ai gîndit prea.mult la' fericirea mea, spuse el.
Mama sa nu-i răspunse şi continuă să plîngă încet.
— Cînd te-ai măritat cu acel om, urmă el, te-ai gîndit la fericirea mea?
— Ştii că mi-am închipuit că o să fie bine pentru amîndoi, răspunse ea cu inima frîntă. îi explicase de atîtea ori, nu putea s-o ia de la început. Ştii de ce, repetă ea.
— Ştii numai ce-am simţit, şi ce ţi-am spus atunci. Nu ni-ai ascultat, iar acum îmi spui că voiai să mă faci fericit.
— Dar erai atît de neînţelegător, protestă ea. Dacă mi-ai fi mărturisit vreun motiv. .
— Motiv, repetă el rar. Ţi-ai închipuit sincer că un băieţel de cincisprezece ani o să-i spună mamei lui motivele pentru care nu doreşte ca ea să doarmă alături de un străin?
Se gîndea la carteacare circulase clandestin printre colegii de Şcoală. Dezgustat şi ruşinat, dar incapabil să reziste fascinaţiei, o citise noaptea sub plapumă la lumina lanternei. Avea un titlu destul de nevinovat:
. — E inutil, mamă, spuse el cu voce tare. Hai mai bine să discutăm despre altceva.
Vă/înd care este situaţia, doamna Knoyle respiră adînc, se mai şterse o ultimă dată la ochi şi puse batista la loc.
193
— îmi pare rău. A fost o prostie din partea mea. Mai bine plec.
Spera în ascuns ca el să protesteze, s-o roage să rămînă.. Maurice tăcu.
— Uite banii, spuse ea.
Spandrell luă bancnotele împăturite şi le îndesă în buzunarul halatului.
— îmi pare rău c-a trebuit să ţi-i cer. Am intrat într-o mare încurcătură. Am să încerc s-o evit pe viitor.
O privi o clipă, îi zîmbi şi, deodată, doamnei Knoyle i se păru că prin masca obosită de pe faţa lui îl vede ca în copilărie, încet, dar nestăvilit, dragostea^ pentru el i se revărsă în suflet. Valul nu putea fi zăgăzuit. îl prinse pe Maurice de umeri.
— La revedere, dragul meu băiat.
Spandrell recunoscu inflexiunea pe care o căpăta vocea ei cînd vorbea despre tatăl lui mort. Mama lui se aplecă
şi-l sărută. Ferindu-şi fa(a. Spandrell acceptă pasiv ca buzele ei să-i atingă obrazul.
Domnişoara Fulkes învîrti globul pămîntesc pînă ce triungRîul ştaccijivi ăT Indiei le ajunse în faţa ochilor.
— Ăsta-i oraşul Bombay, spuse ea, arătînd cu creionul. Aici s-au îmbarcat tăticu şi mămica. Bombay e un oraş
mare din India, continuă ea, cu intenţie pedagogică. Toată asta e India.
— Da de ce-i roşie? întrebă micuţul Phil.
— Ţi-am mai spus. încearcă să-ţi aduci aminte.
— Fiindcă-i dominion englez?
Evident, Phil îşi reamintea, dar explicaţia i se părea nepotrivită. Sperase să audă alta mai satisfăcătoare.
— Vezi că poţi să-ţi aduci aminte dacă încerci, spuse domnişoara Fulkes, încercînd o mică
satisfacţie.
— De ce lucrurile englezeşti sînt neapărat roşii?
— Fiindcă roşul e culoarea Angliei. Uite, aici e mica noastră Anglie. învîrti globul. Şi ea e roşie.
— Noi locuim în Anglia, nu-i aşa?
Phil se uită pe fereastră. Pajiştea presărată cu Wellingtonia şi ulmii curăţaţi de crăcile uscate îl priveau.
— Da, locuim cam pe aici, şi domnişoara Fulkes împunse în stomac insula roşie.
—v Dar aici, unde locuim noi e verde, nu roşu, spuse Phil.
Domnişoara Fulkes încerca să-i explice, cum făcuse deseori, ce înseamnă exact o hartă.
In grădină, doamna Bidlake se plimba printre flori, smulgînd buruienile şi meditînd. Bastonul ei avea la capăt o mică lamă despicată; putea să culeagă buruienile fără să se aplece. în straturile de flori buruienile crescuseră mici şi fragile; cedau fără luptă sub lama despicată. Păpădiile şi troscotul de pe pajişte se dovedeau însă nişte duşmani formidabili: rădăcinile păpădiilor, mai subţiri la capăt, semănau cu nişte şerpi albi, iar troscotul, cmd încerca să-
l smulgă, se agăţa cu disperare de pămînt.
înfloriseră lalelele. Speciile Duc van Thol şi Keisers Kroon. rroserpina şi Thomas Moore străluceau în lumina soarelui, şi •aceau drepţi în toate straturile. Atomii vibrau în soare, iar 195
tremurul lor umplea tot spaţiul. Pentru ochi, pulsaţia atomilor reprezenta lumină; atomii din lalele absorbeau sau reverberau mişcările atomilor, creînd culori, de dragul cărora- oamenii înstăriţi din Haarlemul1 secolului al XVIII-lea se despărţiseră de guldenii lor agonisiţi cu greu. Doamna Bidlake privea fericită lalelele roşii, galbene, albe ori multicolore, lucioase sau păroase. Semănau cu tinerii veseli, şi de o mare frumuseţe din frescele lui Pinturicchio2, de la Siena, reflectă ea. Se opri ca să-şi închidă ochii şi să se concentreze asupra lui Pinturicchio.
Doamna Bidlake nu se putea gîndi profund decît dacă îşi închidea ochii, îşi ridică spre cer faţa cu pleoapele grele şi albe ca ceara, închise în faţa soarelui; rămase aşa, cu gîndurile învălmăşite, încercînd să-şi amintească, Pinturicchio., Siena, imensa şi solemna catedrală, Toscana în Evul Mediu defilau prin faţa ei într-o procesiune-dezordonată şi plină de culoare. Crescuse în cultul lui John Ruskin3. Cînd fusese mică. Watts4 îi pictase portretul.
Revoltîndu-se împotriva prerafaeliţilor, se înfiorase de o admiraţie, amplificată la început de sentimentul unui sacrilegiu, faţă de pictorii impresionist!. Se măritase cu John Bidlake fiindcă iubea arta. Plăcîndu-i tablourile lui, îşi închipuise, atunci cînd creatorul pînzei
Motivele pentru care John Bidlake voise să se recăsătorească nu aveau nimic romantic. Călătorind prin Provenţa se îmbolnăvise de febră tifoidă. („Uite ce păţeşti cînd bei apă, obişnuia să spună mai tîrziu. De ce n-am băut doar vin de Burgundia şi coniac?"). După ce zăcuse o lună în spital la Avignon, se întorsese în Anglia. Un convalescent slăbit, de-abia ţinîndu-se pe picioare. Trei săptămîni mai tîrziu, o gripă, urmată de pneumonie, îl adusese în pragul morţii. Se întremase anevoie. Doctorul îl felicitase pentru vindecarea lui miraculoasă.
— Asta-i vindecare? mormăise John Bidlake. Mă simt de parcă aş fi mort şi îngropat pe trei sferturi.
' Oraş portuar în Olanda, fostă capitală a ţării. A cunoscut în secolul al XVIII-lea o epocă de mare înflorire datorită pictorilor flamanzi stabiliţi acolo (Van Ruysdael.
Obişnuit cu sănătatea, boala îl băgase în sperieţi. Se văzuse ducînd o viaţă mizerabilă, de infirm rămas singur.
Căsătoria i-ar fi putut aduce o alinare. Se hotărise să se căsătorească. Fata trebuia să fie frumoasă — asta se subînţelegea. O fată serioasă, nu una superficială, devotată şi gospodină.
Găsise tot ce căutase în persoana lui Janet Paston, care avea o figură de sfîntă şi era excesiv de serioasă; adoraţia ei îl măgulea.
Se căsătoriseră. Dacă John Bidlake ar fi rămas un invalid aşa cum îşi închipuise că era condamnat, căsătoria s-ar fi putut dovedi reuşită. Devotamentul tinerei femei ar fi compensat lipsa ei de pricepere ca infirmieră; slăbiciunea lui fizică ar fi făcut din Janet un factor indispensabil fericirii. Se înzdrăveni însă, şi la şase luni de la căsătorie era exact ca mai înainte. începu să-şi dea în petec. Doamna Bidlake se refugie din nenorocirea ei într-o nesfîrşită meditaţie imaginară, pe care nici cei doi copii pe care îi avu cu John nu reuşiră s-o spulbere.
Meditaţia ei ţinea de un pătrar de secol. O doamnă de cincizeci de ani, înaltă şi impunătoare, îmbrăcată toată în alb, cu un văl alb atîrnîndu-i la pălărie; Janet Bidlake stătea printre lalele, cu ochii închişi, gîndindu-se" lâ Pinturicchio, la Evul Mediu, la scurgerea neîntreruptă a timpului şi la Dumnezeu, nemişcat pe stratul său etern de nori.
Un lătrat furios o făcu să se rostogolească din înalta ei eternitate. Deschise cu regret ochii şi se uită în jur. Micul ei pechinez, o parodie delicată de mătase, miniatura unui monstru oriental, lătra la pisica din bucătărie. Ţopăind în jurul unei circonferinţe, a cărei rază era direct proporţională cu frica pe care i-o inspira cotoiul tărcat, zbîrlit şi'
scuipînd, căţelul schelălăia isteric. Coada i se agita ca un penaj în vînt, iar sub fruntea neagră ochii i se bulbucaseră şi mai tare.
— T'ang! strigă doamna Bidlake. T'ang!
Toţi pechinezii ei din ultimii treizeci de ani purtaseră numele de dinastii chinezeşti. T'ang fntîiul trăise fericit înainte de naşterea copiilor. împreună cu T'ang al Doilea îl vizitase cu Walter la patul de moarte pe Wetherington. Pisica bucătăriei îl scuipa acum pe T'ang al Treilea. între pechinezii botezaţi T'ang. doamna Bidlake mai crescuse şi alţi dini, numiţi după dinastiile Ming şi Sung, şi .care trăiseră, îmbătrîniseră şi ajunseseră
la decrepitudine; o injecţie le curmase suferinţa, luînd apoi calea tuturor căţeilor de casă.
■— T'ang. vino aici!
( hiar în acest caz extrem, doamna Bidlake avea grijă să Pronunţe apostroful, deşi nu depunea un efort special; îi
197
pronunţa dintr-un instinct de fiinţă cultivată. Fiind creaţia naturii şi a educaţiei, nu concepea să pronunţe cuvîntul fără apostrof, chiar dacă pechinezul ar fi fost jupuit de viu.
în ceJe din urmă, căţelul o ascultă. Pisica încetă să-J mai scuipe, blana i se netezi; se îndepărtă cu un aer maiestuos. Doamna Bidlake continua să stîrpească bălăriile şi să mediteze absentă şi la nesfîrşit printre flori.
Dumnezeu, Pinturicchio, păpădiile, eternitatea, cerul, norii, pictorii primitivi de la Veneţia, păpădiile. .
La etaj, lecţiile în sala de studii se terminaseră. Cel puţin, în ce-l privea pe Phil; acum desena, operaţie care constituia pentru el cea mai mare plăcere din lume. E adevărat, domnişoara Fulkes numea această preocupare
Mîna mică şi cafenie lucra neobosită cu un creion disproporţionat de mare, Rigide şi neregulate, liniile compoziţiei copilăreşti se aşterneau pe hîrtie.
Domnişoara Fulkes stătea lîngă fereastră, privind grădina însorită, dar fără s-o vadă cu adevărat. Obiectul contemplaţiei ei se afla în dosul ochilor, într-o lume imaginară. Se închipuia în acea splendidă rochie de la Lanvin, a cărei fotografie apăruse luna trecută în revista
deodată, se imagină călărind în Hyde Park. Cîteva secunde mai tîrziu se afla pe un iacht pe Mediterana. Apoi într-o limuzină. Lordul Wonersh tocmai luase loc alături de ea, cînd lătrăturile stridente ale lui T'Ang o treziră la realitate; văzu pajiştea, lalelele vesele, Wellingtonia, iar în jur camera de studiu. Domnişoara Fulkes se simţi vinovată; îşi neglijase obligaţiile.
— Ei, Phil? întrebă ea, întorcîndu-se pe neaşteptate spre elevul ei, ce desenezi?
198
— Pe domnule Stokes şi pe Albert trăgînd de iarba de tăiat maşina, răspunse Phil. fără să-şi ridice ochii de pe desen.
— Maşina de tăiat iarba, îl corectă domnişoara Fulkes.
— Maşina de tăiat
— Nu spui niciodată corect unele cuvinte compuse, continuă domnişoara Fulkes: Maşina de tăiat iarbă, calul dracului, .cleştele de spart nuci.
Era un fel de deficienţă mintală, ca scrisul de-a-ndoaselea.
Domnişoara FuJkcs urmase
. — încearcă să te îndrepţi, Phil, adăugă ea cu seriozitate.
După ce îşi călcase îndatoririle atîta timp şi în mod atît de izbitor (vizita la clubul de noapte Ciro, călăritul, plimbatul în limuzină, împreună cu Lordul Wonersh), domnişoara Fulkes îşi dădu seama
fie deosebit de atentă şi !a un nivel ştiinţific; era o tînără extrem de conştiincioasă.
— Vrei să încerci? insistă ea.
— Am să încerc, domnişoară Fulkes, răspunse copilul. Nu avea nici cea mai vagă idee ce îi cerea să încerce.
Dacă
răspundea afirmativ, domnişoara Fulkes îl lăsa în pace. îl preocupa un amănunt extrem de dificil al desenului.
Domnişoara Fulkes suspină şi se uită din nou pe fereastră. De data asta observă spectacolul din grădină. Doamna Bidlake se plimba printre lalele, îmbrăcată din cap pînă în picioare în alb, cu
— Iarba de tăiat maşina, vreau să zic maşina de tăiat iarba, are roţi? întrebă micuţul Phil uitîndu-se la domnişoara Fulkes; îşi încreţise fruntea ca urmare a efortului şi a încurcăturii. — Nu-mi aduc aminte.
— Da, are. Sau, stai să mă gîndesc. . Domnişoara Fulkes îşi încreţi şi ea fruntea. — Nu are roţi, ci şenile.
— Şenile! strigă Phil. Asta-i!Îşi reluă desenul cu mai mare îndîrjire.
Mereu acelaşi lucru. Nu întrezărea nici o posibilitate de evadare sau vreo perspectivă de eliberare. „Să am o mie de lire sterline, îşi spunea domnişoara Fulkes, o mie de lire sterline". Cuvintele aveau ceva magic. „O mie de lire sterline."
199
— Gata! strigă Phil. Veniţi să vedeţi! îşi ridică desenul. Domnişoara Fulkes se sculă şi traversă camera, îndreptîndu-sc spre masă.
— Splendid! spuse ea.
— Astea sînt fire mici de iarbă zburînd prin aer, spuse Phil. arătînd cu mîna în centrul desenului un nor de pete mici şi liniu'ţe.^ Se simţea foarte mîndru de felul cum desenase iarba.
— înţeleg, spuse domnişoara Fulkes.
— Şi priviţi-l pe Albert cum trage din greu!
Era adevărat; Albert trăgea anevoie maşina. Bâtrînul domn Stokes, uşor de recunoscut prin cele patru linii paralele ce-i porneau din bărbie, împingea şi el din răsputeri maşina la celălalt capăt.
Pentru vîrsta lui, micuţul Phil avea simţ de observaţie şi un talent ciudat de a reda pe hîrtie ceea ce văzuse —
fireşte nu realist, ci cu mijloacele de expresie ale simbolului. Atît Albert cît şi domnul Stokes, în ciuda liniilor nesigure şi tremurătoare, palpitau de viaţă.
— Piciorul stîng al lui Albert e cam caraghios, nu găseşti? spuse domnişoara Fulkes. Cam lung, subţire şi. .
Se reţinu, amintindu-şi ce-i spusese bătrînul domn Bidlake. „pentru nimic în lume nu trebue învăţat copilul cum să deseneze, vreau să spun în sensul în care ar fi învăţat la o şcoală de arte. Pentru nimic în lume. Nu vreau să se nenorocească."
Phi! îi smulse desenul din mînă.
— Nu, nu-i aşa, spuse el supărat. Mîndria îi fusese rănită, căci nu putea să sufere critica şi refuza să-şi recunoască greşelile.
— Poate că ai dreptate. Domnişoara Fulkes se grăbi să aplaneze conflictul. — Poate m-am. înşelat. Phil surise din nou. „Nu înţeleg deloc de ce nu trebuie, reflecta ea, să atragi atenţia unui copil cînd desenează un picior imposibil de lung, de subţire şi de tremurat. Nu înţeleg şi pace." Bătrînul Bidlake ştie desigur ce spune. Un om cu situaţia lui, cu reputaţia lui, un mare picior — auzise adeseori lumea afirmînd că este un mare pictor, citise şi în ziar şi chiar în cărţi. Domnişoara Fulkes avea un respect adînc pentru celebrităţi. Milton, Shakespeare, Michelangelo.. Da, domnul Bidlake, Marele John Bidlake ştia mai bine decît orişicine. Făcuse o gafă
pomenind de acel picior stîng.
— Â trecut de douăsprezece şi jumătate, continuă ea cu o voce hotărîtă şi autoritară. E timpul să te culci puţin.
înaintea mesei de prînz, micul Phil se întindea întotdeauna o jumătate de oră.
— Nu vreau!
200
Phil dădu violent din cap, se schimonosi feroce şi făcu un gest de furie, încleştîndu-şi pumnii.
— Ba da, spuse calm domnişoara Fulkes. Şi nu te mai strîmba aşa prosteşte.
Ştia din experienţă că băieţelul nu era cu adevărat supărat şi că juca teatru în speranţa vagă că va ieşi învingător speriindu-şi adversarul şi făcîndu-l să cedeze — aşa cum se spune că procedau soldaţii chinezi care purtau pe faţă măşti cu chipuri de diavoli şi scoteau răcnete înfiorătoare cînd se apropiau de duşmani, nădăjduind să-i îngrozeaască în felul acesta.
— Da de ce? Vocea lui Phil se calmase între timp.
— Fiindcă aşa trebuie.
Copilul se sculă ascultător. Dacă masca şi răcnetul nu-şi făceau efectul, soldatul chinez, fiind un om de bun simţ, şi neavînd cîtuşi de puţin intenţia să fie rănit, se preda.
— Am să viu să trag perdelele în cameră, spuse domnişoara Fulkes.
Parcurseră împreună coridorul care ducea la dormitorul lui Phil. Băieţelul îşi scoase pantofii şi se întinse pe pat.
Domnişoara Fulkes trase la geam perdelele din creton portocaliu.
— Să nu fie prea întuneric, spuse Phil, pîndindu-i mişcările prin lumina crepusculară, bogat colorată.
— Te odihneşti mai bine pe întuneric. • —: Dar mi-e frică, protestă Phil.
— Nu ţi-e frică deloc. în afară de asta nu-i deloc întuneric. Domnişoara Fulkes se îndreptă spre uşă.
— Domnişoară Fulkes! Ea nu-i dădu atenţie. — Domnişoară Fulkes!
Din pragul odăii, domnişoara Fulkes se întoarse.
— Dacă mai ţipi, spuse ea cu severitate, mă supăr foarte tare. Ai înţeles?Se întoarse, ieşi şi închise uşa.
— Domnişoară Fulkes! continuă Phil să strige dar în şoaptă, cu voce stinsă. Domnişoară Fulkes!
Domnişoară Fulkes!
Fireşte, nu trebuie să-l audă, căci atunci s-ar fi supărat de-a •binelea. Pe de altă parte n-avea de gînd să se supună
docil şi proteste. Şoptindu-i numele, se răzvrătea, îşi afirma Iară
personalitatea, dar într-o siguranţă deplină.
în camera ei, domnişoara Fulkes luă loc şi începu să citească - pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Cartea se numea
înălţătoare cînd le întîlnim. Dar cînd aceste lucruri înălţătoare seamănă cu un capitol care începe astfel: „După
cum posibilitatea de a schimba prilejuieşte diviziunea muncii, tot astfel întinderea acestei diviziuni este întotdeauna limitată de întinderea acelei posibilităţi, sau, cu alte cuvinte, de întinderea pieţii", atunci, orice s-ar spune, e greu să-ţi placă cu atîta pasiune cum ai vrea, „Cînd piaţa comercială este foarte mică. nimeni nu are curajul sâ se consacre cu totul unei singure ocupaţii, din lipsa posibilităţii de schimb a întregului surplus din produsul muncii sale, care întrece propriul său consum cu excedentul din produsul muncii celorlalţi oameni de care el arc nevoie."1
Domnişoara Fulkes citi toată frazagt; mai înainte de a ajunge la capul ei uitase despre ce era vorba la început.
Reluă lectura: „din lipsa posibilităţii de schimb a întregului surplus. . („As putea să dau jos mînecile rochiei mele maro, îşi spuse ea, fiindcă nu s-a ros decît la subsuoară şi am s-o port doar ca fustă, cu un pulover fără mîneci pe deasupra.").. care întrece propriul său consum, cu excedentul. . („poate cu un plover portocaliu"), încercă pentru a trei oară, citind fraza cu voce tare. „Cînd piaţa comercială este foarte mică".. O imagine a tîrgului de vite2 de la Oxford îi pluti în minte. Era o piaţă mare. „Nimeni nu are curajul să se consacre cu totul. ." Despre ce era vorba?
Domnişoara Fulkes se răzvrăti deodată împotriva propriei ei conştiinciozităţi. Ura capodoperele cînd dădea cu ochii de ele. Se sculă şi puse la loc în raft
şi Doamna Browning5. Domnişoara Fulkes nu luă nici una din ele. îşi vîrî mîna în f Adam Smitli.
2 în engleză e folosit acelaşi cuvînt
202
spatele cărţilor care reprezentau culmea a tot ce s-a spus şi gîndit şi scoase din acel lăcaş tainic volumul
citească. „Lucy Kitty aprinse lumina şi intră în odaie. De pe buzele ei izbucni un ţipăt de groază şi fu gata să
leşine. în mijlocul camerei se afla cadavrul unui bărbat îmbrăcat într-un frac impecabil. Era atît de desfigurat încît devenise de nerecunoscut. Pe plastronul alb se vedea o gaură roşie. Covorul turcesc, în culori vii, era îmbibat de sînge. " Domnişoara Fulkes citi cu aviditate mai departe. Bătaia gongului o trezi din lumea smaraldelor şi a crimei, aducînd-o la realitate. Sări brusc în picioare. „Ar fi trebuit să mă uit la ceas, îşi spuse ea simţindu-se vinovată. O să întîrziem.",Vîrînd la loc înd^jsiiL£uljnii a tot ce s-a scris şi gîndit
Nu adia nici o briză, afară de cea provocată de înaintarea vaporului, iar aceasta părea că provine din camera maşinilor, întinşi pe scaune de plaje, Philip şi Elinor priveau conturul neregulat al unei insule de stîncă goală şi roşcată pierzîndu-se încet. Plimbîndu-se din principiu, sau pentru a-şi face poftă de mîncare, ceilalţi pasageri parcurgeau puntea cu regularitatea previzibilă a cometelor.
— Uită-te la ei cum fac mişcare, pînă şi aici pe Marea Roşie, spuse Elinor enervată; i se făcea cald numai văzîndu-i.
— Aşa se explică imperiul britanic.
Se lăsă tăcere. Patru tineri aflaţi în concediu, bronzaţi sau arşi de soare, trecură rîzînd prin faţa lor, întovărăşind o fată. Veterani ai răsăritului, uscaţi de soare şi îndopaţi cu
Timpul se scurgea. Insula dispăru; aerul deveni şi mai fierbinte^ dacă era cu putinţă.
— Sînt necăjită din pricina lui Walter, spuse Elinor, care se gindea la conţinutul ultimului teanc de scrisori pe care le primise chiar în ajunul plecării din Bombay.
203
— E un nătărău, răspunse Philip. După ce a făcut o prostie cu Marjorie Carling, ar trebui să aibă atîta minte încît să n-o ia de la cap cu Lucy.
— Evident, spuse Elinor iritată. N-are însă atîta cap. Trebuie să ne gîndim la o soluţie.
— N-are nici un sens să căutăm o soluţie la cinci mii de mile depărtare.
— Mă tem că e în stare să plece pe neaşteptate şi s-o lase pe sărmana Marjorie într-o situaţie grea. Mai e şi însărcinată. E jalnică, dar n-ar trebui să i se dea voie să se poarte astfel cu ea.
— Nu, n-ar trebui, recunoscu Philip. Urmă o pauză. Convoiul rar al amatorilor de mişcare continua să
defileze prin faţa lor. — Cred, urmă el gînditor, c-ar fi un subiect excelent.
— Ce-ar fi un subiect excelent? —. Povestea asta cu Walter.
— Sper că n-ai intenţia să-l foloseşti pe bietul Walter în romanul tău? pe Elinor o cuprinse indignarea. —
Mă opun categoric. Să-i speculezi nenorocirea lui, sentimentele, pentru romanul tău!
— Evident că nu! protestă Philip.
—
abandoneze tentativa de a continua,
—
— Vorbesc serios, Phil...
— Dar. draga mea. n-am intenţionat să folosesc decît conflictul. Un tînăr încearcă să-şi organizeze viaţa în conformitate cu" lecturile lui optimiste, închipuindu-şi că trăieşte o mare dragoste spirituală, ca să
descopere că s-a întîlnit cu o femeie plicticoasă, pe care n-o iubeşte deloc.:.
— Sărmana Marjorie! de ce nu s-o fi purtînd cu mai multă grijă? Ca să nu mai vorbesc de mărgelele ei pretenţioase şi de cerceii pe care-i poartă. .
— . . şi cade apoi ca un bleg, urmă Philip, la prima vedere. în braţele unei vampe. Conflictul mă atrage, nu eroii. La urma urmei, există o droaie de alţi tineri simpatici, în afară de Walter. Iar Marjorie nu-i nici ea singura femeie plicticoasă, după cum nici Lucy nu-i singura vampă.
— Bine, dacă e vorba decît de un conflict, acceptă Elinor bombănind.
1 Vă asigur. . la Galeriile Lafayette cămăşile de noapte de flanel pentru copii nu costă decît. . (f'r.).
204
— Şi pe lîngă asta, continuă el, cartea nici măcar nu-i scrisă şi probabil nici nu va fi Vreodată. Aşa că fii sigură că n-ai motive să te nelinişteşti.
— Foarte bine. Nu mai spun nimic pînă nu văd cartea. . Urmă altă pauză.
— ... ne-am distrat grozav vara trecută la Gulmerg, spunea tînăra unuia din cei patru cavaleri, plini de atenţie faţă de ea. Golf, dans în fiecare seară*, şi. .
— Şi în orice caz, continuă Philip pe un ton gînditor, situaţia n-ar fi decît un fel de...
—
— ... un fel de pretext, urlă Philip. Parc-am vorbi printre coliviile papagalilor, la grădina zoologică, adăugă el iritat. Un fel de pretext, după cum spuneam, pentru o nouă optică pe care vreau s-o experimentez.
— Aş vrea să începi prin a avea altă optică în ceea
— Fii serioasă, Elinor..
— Serios, îl tachina ea. A fi uman n-are importanţă, pe cînd a fi inteligent are importanţă.
— Bine, spuse el, dînd indiferent din umeri, dacă nu vrei să mă asculţi, am să tac.
— Nu, nu, Philip. Te rog. îl apucă de braţ. Te rog.
— Nu vreau să te plictisesc. Era posac şi înţepat.
— Iartă-mă, Phil. Ai un aer mult mai nostim, cînd eşti trist decît atunci cînd eşti furios. Ţii minte cămilele de la Bikaner, ce expresie extraordinar de superioară aveau! Continuă, însă, te rog.
— Anul ăsta, vorbeau două misionare în timp ce treceau prin faţa lor, episcopul de Kuala Lumpur a hirotonisit şase diaconi chinezi şi doi malaezieni. Iar episcopul din Nordul Borneoului Britanic... Vocile lor liniştite se stinseră cu totul.
Philip îşi uită demnitatea şi izbucni în rîs.
— Poate a hirotinisit şi nişte urangutani.
— Iţi aminteşti de nevasta episcopului de pe Insula Joii? întrebă. Elinor. Femeia pe care am întîlnit-o pe vaporul acela australian, îngrozitor şi plin de gîndaci.
— Cea care avea obiceiul să mănînce murături la micul dejun?
— Şi ce murături! ceapă murată, preciza ea în silă. Dar ce se jntîmplă cu noua ta optică asupra lumii? Se pare că
ne-am cam mdepărtat de la subiect.
r)ar i-ani spus, aşa
— De fapt, spuse Philip, nu ne-am îndepărtat. Toate aceste
— Şi cu ochii unui îndrăgostit. Philip îi zîmbi şi-i mîngîie mîna.
— Rezultatul. . ezită el.
— Ei bine, care ar fi rezultatul?
— Rezultatul ar fi ciudat. Foarte ciudat, de fapt.
— Poate prea ciudat, după părerea mea.
— Nu poate fi prea ciudat, spuse Philip, oricît de ciudat ar fi tabloul, el nu va fi niciodată nici pe jumătate atît de ciudat ca realitatea care l-a inspirat. Noi considerăm toate lucrurile ca Miind fireşti; în momentul însă cînd începi să reflectezi la ele, jjfdevin ciudate. Şi cu cît reflectezi mai adînc, cu atît devin şi mai '/ciudate. Asta vreau să realizez în carte — uimirea pe care ţi-o | provoacă lucrurile cele mai obişnuite. Sînt sigur că orice conflict sau întîmplare s-ar potrivi. Fiindcă orice întîmplare are în ea toate implicaţiile posibile. întreaga carte ar putea descrie o plimbare de la Piccadilly Circus pînă la staţia Charing Cross. Sau despre noi doi, pe acest vas enorm, pe Marea Roşie. Ascultă-mă, ce-ar putea fi mai ciudat? Dacă te gîndeşti la procesele evolutive, la răbdarea şi geniul uman, la organizarea socială care a făcut posibilă prezenţa noastră aici, la fochiştii care pentru comoditatea noastră sînt loviţi de crize cardiace, stînd în căldura cazanelor, la turbinele ce se învîrtesc cu cinci mii de turaţii pe minut, la marea albastră, la faptul că razele de lumină nu pot ocoli obstacolele, permiţînd astfel să se formeze umbra, la soarele care ne oferă permanent energie pentru a trăi şi gîndi — cînd te gîndeşti la toate astea şi la un milion de alte lucruri, trebuie să înţelegi că nimic nu poate fi mai ciudat, că
Om cu o senzualitate obişnuită (fr.).
206
n ici un tablou nu poate fi destul de ciudat, pentru a reda fidel faptele.
— Aş vrea, răspunse Elinor după o lungă tăcere, ca într-o bună zi să scrii o poveste simplă şi directă, fără
complicaţii, despre doi tineri care s-au îndrăgostit unul de altul, s-au căsătorit şi au greutăţi, dar le înving şi în cele din urmă îşi întemeiază un cămin. ■
— De ce să nu scriu mai bine un roman poliţist? începu să rîdă. „Nu scriu acest gen de povestire, reflectă el pentru că n-aş putea. în artă există lucruri simple mai greu de descris decît cele extrem de complicate. Cu lucrurile complicate mă descurc la fel de uşor ca toată lumea. Cînd ajung însă la cele simple, îmi lipseşte talentul — acel talent care izvorăşte din inimă, din minte, din sentimente, simpatii, intenţii, ca şi dintr-o înţelegere analitică. Inima, inima, îşi spuse el. Nu pricepi, nu-ţi dai seama? Nu ţi s-a împietrit încă inima? Dacă
n-ai inimă, nu poţi înţelege nimic."
— . o frivolă îngrozitoare! strigă unul din cei patru cavaleri în timp ce grupul cotea şi putea fi auzit.
— Nu-i adevărat! protestă indignată tînăra fată.
-*. Ba da! strigară toţi. îi făceau curte în cor, tachinînd-o.
— E o minciună! De fapt însă se vedea că acuzaţia impertinentă o îneînta.
„Parc-ar fi cîini, îşi spuse el. Dar inima, inima..."
Inima era specialitatea lui Burlap.
„N-ai să scrii niciodată o carte bună, îl avertizase el, dacă n-ai s-o scrii din toată inima."
„Aşa e", îşi spuse Philip. Avea însă Burlap dreptul să facă această afirmaţie cînd cărţile lui erau atît de violent sentimentale, îneît păreau concepute cu stomacul după ce luase un purgativ? Dacă s-ar fi dedicat marilor probleme simple, rezultatele ar fi fost la fel de dezgustătoare. E preferabil să-ţi cultivi cît se poate de bine propria-ţi grădină. Mai bine să rămîi în mod rigid şi loial fidel ţie însuţi. Ţie însuţi? Această problemă a identităţii devenise una din problemele cronice ale lui Philip. Teoretic, datorită inteligenţei, îi venea foarte uşor să se transforme în aproape oricine. Avea o mare forţă de asimilare, astfel îneît ieseori se afla în primejdia de a nu mai deosebi pe cel ce asimila de cel ce era asimilat, sau de a nu mai şti, printre numeroasele sale roluri, cine era actorul. Amoeba cînd găseşte o pradă se apropie de ea, o asimilează şi îşi continuă drumul, eliminînd o secreţie. Mintea lui Philip Quarles lucra ca o amoebă. Un ocean ujn protoplasma spirituală, capabil să curgă în toate direcţiile, sa înghită orice obiect întîlnit.în cale, să se infiltreze în orice 207
spărtură, să umple orice formă, apoi să îşi continue drumul spre alte piedici, spre alte receptacole, lăsînd în urmă
terenul gol şi secat. în diferite clipe din viaţa sa şi uneori chiar simultan, mintea lui se mulase pe cele mai diverse tipare. Fusese un cinic, un mistic, un umanitar, dar şi un mizantrop dispreţuitor; încercase să aplice în viaţă o raţiune obiectivă şi stoică; alteori aspirase spre lipsa de raţiune a unei existenţe rudimentare- şi necivilizate.
Alegerea formelor depindea în orice clipă de cărţile pe care le citea şi de oamenii pe care îi frecventa. Burlap, de pildă, îndreptase din nou cursul minţii lui Philip spre canalele mistice prin care nu mai circulase de cînd îl descoperise pe Boehme1 în zilele de studenţie. Apoi înţelesese că Burlap e un şarlatan şi abandonase misticismul, gata însă să revină la el, cu prima ocazie oferită de împrejurări. Acum, mintea lui se strecura înapoi şi tiparul pe care se mula semăna cu o inimă. Unde era fiinţa cea adevărată căreia să-i rămînă credincios? Misionarele trecură
în tăcere. Privind peste umărul lui Elinor, o văzu că citeşte
208
Se răzvrătise însă vreodată cu adevărat? Pascal făcuse din el un catolic, dar numai atît timp cît avea în faţă
volumul de
— Acea simplă povestire a ta, spuse el cu voce tare, nu merge.
Elinor îşi ridică privirea de pe
— Care simplă povestire?
— Aceea pe care voiai s-o scriu eu.
— Oh, de aceea vorbeai? Rîse. Ai reflectat mult asupra ei.
— Nu mi-ar servi ţelul, explică el. Ar trebui să fie solidă şi adîiîcă. Pe cînd eu sînt larg; larg şi lichid. N-ar fi în genul meu.
— Aş ' fi putut să-ţi spun asta din prima zi cînd te-am întîlnit, spuse Elinor şi se întoarse la Şeherezada.
„Cu toate astea, îşi spuse Philip, Mark Rampion are dreptate pînă şi în practică, ceea ce e mult mai impresionant.
în artă, în viaţă şi în teoriile lui are de asemenea dreptate. Nu ca Burlap." Se gîndi cu scîrbă la articolele de fond ale lui Burlap, publicate în
în săptămînile care urmară după ultima lor ceartă, legăturile dintre Walter şi Marjorie deveniră deosebit şi neplăcut de false. Erau plini de atenţie unul faţă de celălalt, extrem de curtenitori şi, cînd rămîneau singuri, discutau îndelung şi politicos, dar fără intimităţi. Numele lui Lucy Tantamount nu era pomenit niciodată şi nici nu se făcea vreo aluzie, cît de mică, la faptul că Walter lipsea de acasă noapte de noapte. Exista o înţelegere tacită; se prefăceau că nu s-a întîmplat nimic şi că totul merge de minune în această splendidă lume.
La prima izbucnire de mînie, Marjorie începuse de-a binelea să-şi facă bagajul. Voise să plece imediat, chiar în acea noapte, înainte de înapoierea lui. Voise să-i arate că există o limită la ticăloşiile şi insultele pe care trebuia să le îndure. Să vină acasă mirosind a parfumul acelei femei! Dezgustător! îşi închipuia poate că-i e atît de extraordinar de devotată şi că depinde din punct de vedere material atît de mult de el, încît îşi putea permite s-o insulte, fără să se teamă de revolta ei. Făcuse o greşeală; ar fi trebuit să se fi arătat mai energică faţă de el.
Noaptea trecută n-ar fi trebuit să se lase înduioşată de nefericirea lui. Mai bine să rupă legăturile cu el mai tîrziu decît niciodată. De data asta totul se terminase. Era vorba de respectul faţă de ea însăşi. îşi scosese cuferele din boxă şi începuse să împacheteze.
Dar unde să se' ducă? Ce să facă? Din ce să trăiască? Treptat, întrebările o asaltaseră tot mai stăruitor. Singura ei rudă era o soră măritată, săracă şi cu un soţ care îi condamna legătura cu Walter. Doamna Cole se certase cu ea.
Alţi prieteni, care să poată sau să vrea s-o ajute nu avea. Fusese crescută astfel încît nu-şi putea găsi o slujbă, şi nici n-avea calităţi deosebite. Pe deasupra mai era şi însărcinată; aşa n-o. să găsească niciodată un serviciu. în definitiv, şi în ciuda a tot ce se întîmplase, ţinea foarte mult la Walter, îl iubea şi nu ştia cum s-ar fi descurcat fără
el. Era sigură că şi el o iubise, şi că o mai iubea încă într-o oarecare măsură. Şi poate că nebunia asta a lui are să
dispară
210
de la sine şi cu vremea are să reuşească să-l atragă din nou alături de ea. în orice caz, nu era bine să acţioneze pripit.
în cele din urmă, golise cuferele şi le cărase din nou la boxă. A doua zi începuse farsa prefăcătoriei şi a ignoranţei simulată cu premeditare. Walter era şi el foarte încîntat de rolul ce-i revenea în această farsă. îi convenea perfect să nu spună o vorbă şi să se comporte de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Dispariţia supărării, ca şi satisfacerea poftelor în braţele lui Lucy îl readuseră de la tensiunea şi cruzimea de moment la starea lui firească de timiditate blîndă şi mustrări de conştiinţă. Oboseala trupului are un efect calmant asupra febrelor spiritului.
Se întorsese de la Lucy, simţindu-se şi mai vinovat faţă de Marjorie şi aşteptase cu spaimă scandalul ce avea să
se dezlănţuie cu siguranţă. Cînd se strecurase în camera lui, Marjorie dormea. Sau se prefăcea că doarme, căci nu-l strigase. A doua zi, doar amabilitatea ei neobişnuită şi felul oficial de a-l asculta îi dădură de înţeles că se petrecea ceva oarecum neobişnuit. Extraordinar de uşurat, Walter răspunse la tăcerea ei semnificativă tot cu tăcere, iar la amabilităţile ei banale şi politicoase cu amabilităţi, care, în ce-l priveau, erau mai mult decît o formalitate, căci porneau din inimă, fiind o încercare sinceră (atît de tare îl mustra conştiinţa) de a-i face servicii, de a-şi răscumpăra prin gesturi prevenitoare şi frumoase faptele urîte săvîrşite şi a-i cere iertare dinainte pentru cele pe care le va săvÎF^i desigur în viitor.
Marjorie nu făcuse nici scandal, nici nu-l reproşase ceva, ci adoptase o tăcere politicoasă şi nepăsătoare. Ce uşurare sufletească! Cu timpul, Walter începu să-şi dea seama că falsitatea legăturii dintre ei devine tot mai obositoare. Farsa îi călca pe nervi, iar tăcerea părea să-l acuze. Deveni din ce în ce mai politicos, mai prevenitor, mai drăguţ; deşi Marjorie îi plăcea sincer, şi dorea sincer s-o vadă fericită, vizitele la Lucy, seară de seară, făceau ca afecţiunea reală pe care o avea pentru Marjorie să-i pară o minciună, iar bunăvoinţa o ipocrizie. între crizele de amabilitate continua să săvîrşească exact acele lucruri care ştia c-o vor face nefericită. „Marjorie, îşi spunea el, jeluindu-se cu furie neputincioasă, ar trebui să se mulţumească cu ce pot să-i ofer şi să nu mai sufere pentru ce nu pot să-i ofer." (Era izbitor faptul că în ciuda farsei cu tăcerea şi amabilitatea, Marjorie suferea. Chipul ofilit şi privirea fixă erau de-ajuns ca să dezmintă indiferenţa studiată a purtării.) „Pot să-i ofer foarte multe. Ce nu pot să-i ofer nu are importanţă. în orice caz nu are importanţă pentru ea", adăugă el în gînd. Nu avea intenţia 211 . -
să anuleze o întîlnire lipsită de importanţă pe care o avea cu Lucy în acea seară. "
„Abia se bucurase de ea, şi o şi dispreţuise;
Alergase după ea ca un nebun, abia o ţinuse în braţe
Şi o urîse demenţial."
Literatura, ca de obicei, îl condusese pe un drum greşit. Nu numai că n-o urîse şi n-o dispreţuise pe Lucy, dar faptul că fusese a lui şi îi permisese să se bucure de favorurile ei îl făcuse să tînjească şi mai mult după aceste favoruri. E adevărat, se mai ruşina oarecum de dorinţele lui, şi dorea să le găsească o justificare mai nobilă —
cum ar fi dragostea. („La urma urmei, argumenta el, nu-i nimic imposibil sau nefiresc în a fi îndrăgostit de două
femei în acelaşi timp. Sincer îndrăgostit.")
îşi întovărăşea pasiunea cu gesturile ,tandre, delicate şi încîntătoare ale firii lui cam slabe şi încă adolescente. O
trata pe Lucy nu ca pe o amatoare de distracţii, înrăită şi crudă, aşa cum o considerase încă dinainte de a deveni amantul ei, ci ca pe o fiinţă ideală, plină de graţie şi sensibilitate, o fiinţă care merita să fie adorată şi dorită, un fel de copil, mamă şi amantă la un loc, ce Trebuia, pe de o parte, apărată ca o mamă fiindcă te apăra ca o mamă, iar pe de altă parte, iubită bărbăteşte şi, de ce nu? ca un faun. Senzualitatea şi sentimentul, dorinţa şi tandreţea sînt nu numai prieteni ci şi duşmani. Unii oameni, după ce fac dragoste, dispreţuiesc femeia, în timp ce alţii o copleşesc cu amabilitate şi afecţiune. Walter simţea nevoia de a-şi justifica dorinţele prin dragoste, care reprezenta clar, în ultimă analiză, expresia morală a tendinţei sale fireşti de a asocia satisfacţia actului sexual unui sentiment tandru, apărind cavalereşte fiinţa iubită şi umilindu-se copilăreşte în acelaşi timp. în cazul lui, senzualitatea dădea naştere tandreţei; pe de altă parte, acolo unde nti există senzualitate, tandreţea rămîne nedezvoltată. Legăturile cu Marjorie erau prea asexuale şi platonice pentru a fi în întregime tandre. Pe Lucy, Walter o cucerise cu aerul său senzual, dur şi cinic. Senzualitatea îl făcea sentimental. Acel Walter care o ţinuse pe Lucy goală în braţe era complet diferit de cel care dorise să facă acest lucru; noul Walter voia să creadă, din simplu instinct de conservare, că sub efectul sărutărilor Lucy se simţea şi ea la fel de fericită ca el. Tandreţea nu se poate înfiripa decît într-o atmosferă de tandreţe. A continua să creadă, aşa cum făcuse Walter mai înainte, că
Lucy e o fiinţă rea, egoistă, frigidă, însemna să ucidă sentimentul plăcut ce-l stăpînea. Convingerea că Lucy e o. fiinţă tandră
212
devenise esenţială. Făcea tot ce-i stătea în puteri ca să se amăgească. Fiecare gest languros sau de abandon al lui Lucy era imediat interpretat ca un simptom de îmblînzire sufletească, de încredere, de capitulare.
Fiecare cuvînt de dragoste — iar Lucy îi dădea zor, cum era şic, cu „dragul meu", „îngeraşule",
„iubitule", acestea fiind expresiile ei curente pentru a complimenta pe cineva sau a-şi exterioriza pasiunea — era reţinut cu sfinţenie, ca izvorînd din adîncul inimii. La aceste dovezi imaginare de îmblînzire şi pasiune, Walter răspundea dublîndu-şi recunoscător manifestările de dragoste; iar aceste manifestări duble solicitau din partea lui Lucy un răspuns corespunzător. Dragostea naşte dorinţa de a fi iubit. Dorinţa de
Lucy era emoţionată de dragostea şi adoraţia lui, emoţionată şi surprinsă. îl acceptase fiindcă se plictisea, fiindcă
buzele lui erau catifelate, iar mîinile lui ştiau s-o mîngîie, şi fiindcă în ultimul moment se' amuzase şi fusese încîntată de trecerea lui neaşteptată de la starea de abjecţiune la o^ obrăznicie cuceritoare. Ce seară stranie petrecuseră împreună! în faţa ei, la " masă, Walter avusese o expresie dură, de parcă ar fi fost îngrozitor de supărat şi ar fi avut chef să scrîşnească din dinţi; cu toate acestea, fusese foarte nostim, relatase cele mai răutăcioase istorii pe seama tuturor şi scosese la iveală cele mai fantastice şi mai groteşti amănunte istorice, şi cele mai uimitoare citate din cărţi vechi. Cînd dineul se terrninase, îi spusese: „Ne întoarcem la tine acasă". Lucy însă voia s-o vadă pe Nellie Wallace la varieteul „Victoria Palace", să ia o gustare şi să danseze niţel la clubul de noapte „Embassy", apoi să meargă cu maşina pînă la apartamentul lui Cuthbert Arkwright, în speranţa că. . Nu ţinuse morţiş să meargă la varieteu, să danseze sau să asculte conversaţia lui Cuthbert. Voise numai să-şi impună
voinţa faţă de Walter. Voise să domine, să conducă şi să-l oblige s-o urmeze. Walter nu putuse fi convins. Nu spusese nimic şi se mulţumise să zîmbească. Cînd taxiul trăsese la uşa restaurantului, dăduse şoferului adresa ei din Bruton Street.
— Da ăsta-i curat viol, protestase ea. Walter rîsese.
— Nu încă, răspunsese el. Dar o să fie.
în dormitorul ei roz şi cenuşiu, violul aproape că avusese loc. Lucy provocase şi -se supusese tuturor violenţelor senzuale. La ce nu se aşteptase însă era dragostea pasionată şi adoraţia care urmaseră primelor violenţe.
Expresia aspră de supărare
213
dispăruse de pe faţa lui Walter, ca şi cum o haină protectoare i-ar fi fost smulsă de pe umeri, despuindu-l şi lăsîndu-l în goliciunea tremurătoare şi vulnerabilă a dragostei şi adoraţiei. Săruturile lui fuseseră o alinare a durerii, a spaimei, o potolire a urei, o împăcare delicată. Cuvintele lui păruseră uneori şoapte sau fragmente de rugăciuni adresate unui zeu, iar altădată încurajări şoptite unui copil bolnav. Lucy fusese surprinsă, emoţionată, aproape ruşinată de înflăcărarea pasiunii lui.,
— Nu, nu sînt aşa, nu sînt aşa, protestase ea, ca răspuns la şoaptele lui de adoraţie.
Nu putea accepta sub masca prefăcătoriei o asemenea dragoste. Buzele lui catifelate îi atingeau pielea, vîrfurile degetelor lui se plimbau uşor pe corpul ei, o alinau, o mîngîiau pînă ce Lucy devenea drăgăstoasă, o transformau în chip magic în făptura bună, iubitoare şi sensibilă a adoraţiei lui, o încărcau electric cu toate acele calităţi pe care şoaptele lui i le atribuisera, şi pe care ea le nega.
Lucy îi trase capul spre sînul ei şi îşi plimbă degetele prin părul lui
.
— Iubitul meu, şopti ea, iubitul meu Walter.
Urmă o tăcere îndelungată, o fericire caldă şi liniştită. Apoi, deodată, fiindcă această fericire tăcută era atît de adîncă, de perfectă, şi prin urmare, după ea, în fond cam absurdă şi chiar primejdioasă prin completa ei lipsă de personalitate, şi cam ameninţătoare în ce priveşte liberul'ei arbitru, Lucy îl ciupi de urechi şi îl întrebă:
— Ai adormit, Walter?
în zilele următoare Walter încercă cu disperare s-o crediteze cu emoţiile lui. Lucy nu-l ajută. Nu voia să simtă
acea tandreţe adîncă, care echivalează cu o capitulare a voinţei, cu o anihilare a individualităţii. Voia să fie ea însăşi, Lucy Tantamount, stăpînă pe situaţie, încercînd lucidă toate satisfacţiile pînă la j limită, şi distrîndu-se fără să-i pese; liberă nu numai din punct de vedere financiar şi legal, dar şi sentimental — liberă deci să-'l accepte sau să-l refuze. -Să-l poată abandona oricînd. N-avea intenţia să - capituleze. Tandreţea lui era, nici vorbă, emoţionantă, măgulitoare, chiar încîntătoare, dar şi cam absurdă, iar prin pretenţiile ei nestăpînite ca ea să
răspundă la fel, devenise absolut obositoare. Lucy era uneori gata să capituleze, să accepte prin mîngîieri o parte din dragostea lui; brusc însă se smulgea de lîngă el, rămînînd într-o izolare ironică şi arogantă. Atunci Walter se trezea din visul de dragoste la realitatea pe care Lucy o numea „distracţie". îl trezea lumina rece a unei senzualităţi acut de lucidă şi premeditat
214
batjocoritoare. îl lăsa fără nici o justificare şi cu sentimentul unei vinovăţii imposibil de iertat.
— Mă iubeşti? o întrebă Walter într-o noapte.
Ştia că ea nu-i putea răspunde. Din perversitate însă dorea să i se confirme convingerea, să i se spună
pe şleau.
— Eşti un înger, răspunse Lucy.
îi zîmbi, ridicîndu-şi capul spre el. Privirea lui Walter rămase întunecată şi disperată; nu-i putea răspunde printr-un zîmbet.
— Mă iubeşti cu adevărat? insistă el.
Sprijinit într-un cot, stătea aplecat asupra ei, cu un aer aproape ameninţător. Lucy era culcată în pat, pe spate, cu mîinile sub cap. Sînii ei turtiţi i se reliefau datorită muşchilor pectorali. Walter o privi; sub degetele lui simţea căldura, elasticitatea şi linia curbă a corpului ei; acest corp pe care îl stăpînise în întregime. Distantă şi intangibilă, proprietara corpului îi zîmbi printre pleoapele întredeschise.
— Mă iubeşti?
— Eşti încîntător.
Genele ei negre filtrară un fel de ironie.
— Dar ăsta nu-i un răspuns la întrebarea mea. Mă iubeşti? Lucy dădu indiferentă din umeri şi făcu o mică
strîmbătură. —
Scoţîndu-şi o mînă de sub cap, o ridică şi-l trase uşor de mica meşă de păr castaniu care-i căzuse pe frunte.
— Ai părul prea lung, spuse ea.
—i Atunci de ce m-ai acceptat? -întrebă Walter.
— Dac-ai şti cît de absurd arăţi cu mutra ta solemnă şi cu părul pe ochi! Rîse. —Parcă-ai fi un cîine ciobănesc1, constipat.
Walter dădu peste cap meşa căzută pe frunte.
— Vreau un răspuns, continuă el cu încăpăţînare. De ce m-ai acceptat?
— De ce? Fiindcă m-a amuzat. Fiindcă aşa am vrut. Nu-i destul de limpede?
— Fără să mă iubeşti?
— De ce trebuie să aduci întotdeauna în discuţie dragostea? îl întrebă ea enervată.
— De ce? repetă el. Dar cum poţi să te lipseşti de ea?
— Dacă pot să obţin ceea ce vreau fără să apelez la dragoste, de ce s-o fac? Pe deasupra, dragostea nici nu poate fi chemată. Vine din senin. Dar cît de rar! Poate niciodată. Nu Clinii ciobăneşti din Anglia au blana toarte mare, iar părui le acoperă ochii.
215
ştiu. Şi, oricum, ce-aş face cînd nu sînt îndrăgostită? îl apucă din nou de meşă şi-i trase faţa spre ea. Atunci, dragă Walter, te am pe tine.
Buzele lui se apropiaseră de ale ei. Walter îşi încorda gîtul şi n-o lăsă să-i tragă capul mai jos.
— Ca să nu mai pomenesc de toţi ceilalţi, spuse el. Lucy îl trase mai tare de păr.
— Prostule! spuse ea încruntîndu-se. în loc să-mi fii recunoscător pentru ce-ai primit.
— Dar ce-am primit?
Corpul ei se îndepărtă, mătăsos şi cald încă, sub mîinile lui; vedea privirea ei ironică.
— Ce-am primit?
Lucy rămase încruntată.
— Sărută-mă, îi ordonă ea, ca şi cum i-ar fi dat un ultimatum. Walter nu-i răspunse; stătea nemişcat. Aşa, foarte bine. îl împinse de lîngă ea. — Jocul ăsta trebuie jucat în doi, Respins, Walter se aplecă, dorind s-o sărute. Din cauza ameninţărilor, vocea lui Lucy se înăsprise. Walter se temea să n-o piardă.
— Sînt un prost, spuse el.
— E adevărat. Lucy îşi feri faţa.
— îmi pare rău.
Nu voia să se împace.
— Nu, nu, spuse ea, cînd Walter îşi strecură o mînă pe sub obrazul ei - şi încercă să-i întoarcă faţa pentru a i-o săruta.
Cu o mişcare'neaşteptată şi sălbatică, Lucy îl muşcă de vîrful degetului mare. într-o izbucnire de ură şi pasiune, Walter o posedă cu forţa.
— Te mai preocupă dragostea? îl întrebă ea în cele din urmă, rupînd tăcerea convalescenţei indolente care urmează după febra dorinţelor satisfăcute.
Cu regret şi aproape ,cu durere, Walter avu curajul să-i răspundă. întrebarea ei, în acea linişte adîncă, scapără ca un chibrit în bezna nopţii. Noaptea nu are hotare, e imensă şi înstelată. Aprinzi chibritul şi toate stelele dispar imediat: nu mai există distanţe şi adîncimi. Universul se reduce la o mică scobitură luminoasă, săpată în bezna solidă şi populată cu feţe. luminate strălucitor, cu mîini, trupuri şi obiectele apropiate şi familiare ale vieţii dejoate zilele. în noaptea adîncă a tăcerii, Walter fusese fericit. în convalescenţă, după febră, o ţinuse în braţe, incapabil s-o mai urască şi ameţit de dragoste. Spiritul părea să-i plutească în seninul cald dintre existenţă şi anihilare.
216
Lucy se agită în braţele lui, vorbi, iar seninul minunat şi divin vibra şi se sparse ca oglinda netedă a unei suprafeţe lichide, turburată pe neaşteptate.
— Nu, nu mă gîndeam la nimic.
Deschizînd ochii, o văzu că-l priveşte- amuzată şi curioasă. Walter se încruntă. •
— De ce te uiţi fix la mine? o întrebă el.
— Nu ştiam că nu e voie.
— Te-ai uitat aşa la mine tot timpul? Ideea îi era ciudat de neplăcută.
— Ore întregi, răspunse Lucy. Te-am admirat, ţin să te încredinţez. Găseam că ai un aer încîntător. Parc-ai fi frumoasa adormită.
îi zîmbi răutăcios; spunea însă adevărul. Din punct de vedere estetic, îl apreciase ca o expertă şi îl admirase sincer în timp ce stătea culcat alături de ea, palid, cu ochii închişi, ca un mort.
Walter nu se simţi îmbunat de complimentul ei.
— Nu vreau să triumfi, spuse el, încă încruntat.
— Să triumf?
— Da, de parcă m-ai fi omorît.
— Eşti un romantic incorigibil!
Rîse. Cu toate acestea, Lucy avea dreptate. Arătase, într-adevăr, mort, iar moartea, în aceste împrejurări, avea un aer cam ridicol şi umilitor. Vie, trează, şi conştientă de vitalitatea ei, Lucy îl studiase în splendoarea morţii.
Privise cu admiraţie, dar distantă şi amuzată, această creatură palidă şi delicată, pe care o folosise pentru plăcerea ei şi care acum murise. „Ce băiat prostuţ, îşi spusese ea. De ce se chinuie oamenii, în loc să se bucure de satisfacţiile ce li se oferă?" îşi exprimase gîndurile în întrebarea ironică cu care îl trezise pe Walter din eternitatea lui. îşi bătea capul cu dragostea — ce băiat prost!
— Cu toate astea, insistă Walter, triumfai.
— Eşti un romantic, un romantic! spuse ea rizînd. Ai o concepţie atît de absurdă şi demodată. Omoruri, triumf în faţa cadavrelor, dragoste etc. E absurd. Parcă te-ai plimba cu o cravată lată la gît, şi în frac.
încearcă să fii mai modern.
— Prefer să fiu uman.
— Viaţa modernă e o viaţă rapidă, continuă ea. Astăzi nu mai poţi să tragi după tine un vagon de idealuri şi romantisme. Cînd călătoreşti cu avionul trebuie să-ţi laşi bagajele grele acasă. Sufletul bun şi demodat mergea pe vremea cînd oamenii trăiau încet. Astăzi e o povară. Nu mai e loc pentru el în avion.
— Nu mai e loc nici măcar pentru inimă? întrebă Walter. Sufletul nu mă interesează prea mult. Odinioară
sufletul îl
217
interesase considerabil. Acum însă, de cînd nu mai trăia decît pentru a citi filozofie, sufletul îl interesa mai puţin.
— Inima însă, adăugă el, inima. . Lucy clătină din cap.
— Poate că e păcat, recunoscu ea. Dar nu poţi primi nimic dacă nu dai nimic. Dacă îţi place viteza, dacă vrei să
parcurgi repede o distanţă, nu poţi să cari cu tine bagaje. Important e să ştii ce vrei şi să fii gata să plăteşti pentru asta. Eu una ştiu precis ce vreau, aşa încît renunţ la bagaje. Poţi să ţi le păstrezi dacă te decizi să călătoreşti cu un camion de transportat mobilă. Dar să n-ai pretenţia să te întovărăşesc, dragă Walter. Şi nici să n-ai pretenţia să
iau pianul tău cu coadă în avionul meu cu două locuri.
Se lăsă o lungă tăcere. Walter închise ochii. Ar fi vrut să moară. Mîna lui Lucy îi atinse faţa. Tresări. Simţi cum îi prinde între degete buza de jos şi i-o ciupeşte uşor.
— Ai cele mai delicioase buze, spuse ea.
Soţii Rampion locuiau în Chelsea. Casa lor se compunea dintr-un mare atelier de pictor, care dădea în trei sau patru cămăruţe. în timp ce suna la uşa lor, într-o sîmbătă după-amiază, Burlap îşi spuse că mica lor locuinţă, cu tot aspectul ei cam dărăpănat, era foarte drăguţă. Mark Rampion o cumpărase pe nimic, absolut pe nimic, exact înainte de războiul mondial. Nu avea de plătit marile chirii de după război. Economisea astfel vreo sută cinzeci de lire pe an. „Ce tip norocos", reflectă Burlap, uitînd pentru o clipă că şi el locuia fără să plătească chirie lui Beatrice, dar amintindu-şi în schimb că tocmai cheltuise douăzeci şi patru de şilingi şi nouă pence la restaurantul unde o invitase la prînz pe Molly d'Exergillod.
Mary Rampion deschise uşa.
— Mark te-aşteaptă în atelier, spuse ea după ce se salutară. Mary se întreba fără să găsească un răspuns de ce-o fi
continuînd soţul ei să fie prieten cu acest individ. Ea -una îl detesta pe Burlap.
— E un fel de vultur, îi spusese soţului ei după ultima vizită a jurnalistului. Nu, nu un vultur, fiindcă vulturii se hrănesc cu stîrvuri, pe cînd Burlap e un parazit care trăieşte de pe urma oamenilor vii, şi încă de pe urma celor mai distinşi. Trebuie recunoscut că are un nas fin în acest domeniu. O lipitoare a spiritului, asta e. De ce-l laşi să-ţi sugă sîngele?
— De ce să nu-l sugă? răspunse Mark. Burlap nu-mi face nici un rău şi mă amuză.
— Cred că-ţi gîdilă vanitatea. -R rTfflrnliror *n niiQîirHţi ^
Un rniT|pHmppf |Q ■jdrpco calităţii şîngelui tău.
— Şi pe deasupra, continuase Rampion, are ceva în el.
— Cred şi eu, răspunse Mary, are printre altele sîngele tău. Şi sîngele tuturor celor de pe urma cărora trăieşte.
— Hai, nu exagera, nu deveni romanţioasă. Rampion se opunea tuturor hiperbolelor care . nu-i aparţineau.
219
— Ei bine, mie, îţi spun drept, nu-mi plac paraziţii. Mary vorbea decis. — Iar cu prima ocazie am să dau pe el cu puţin insecticid, să vedem ce se întîmplă. îţi promit.
Cu ocazia vizitei următoare, Mary îi deschise uşa şi-l invită să se ducă singur în atelier, ca şi cum ar fi fost un oaspete binevenit. Cu toate atavismele, forţa pbliteţei se dovedea mai puternică decît dorinţa de a-l stropi cu insecticide.
în timp ce se îndrepta spre atelier, Burlap se gîndea încă la probleme financiare. Amintirea sumei cheltuite pentru dejun îl rodea.
„Nu numai că Rampion nu plăteşte chirie, îşi spuse el, dar aproape că nu cheltuieşte un ban. Felul lor de viaţă, faptul că ţin o singură servitoare, că fac ei singuri menajul şi n-au automobil reduce desigur substanţial cheltuielile. E adevărat, au doi copii care trebuiesc daţi la şcoala". Cu ajutorul unei speculaţii, la care se dovedea foarte abil, Burlap reuşi să elimine de pe ecranul conştiinţei cei doi copii. „Şi totuşi, Rampion trebuie să cîştige bine. îşi vinde tablourile şi desenele la un preţ foarte bun. Şi orice scrie se vinde sigur. Ce face cu banii?" se întreba Burlap plin de invidie, în timp ce bătea la uşa atelierului, „îi economiseşte?"
— Intră, se auzi vocea lui Rampion din dosul uşii. Burlap îşi potrivi un surîs şi deschise uşa. Ah, tu erai, spuse Rampion. Mă tem că nu pot să-ţi dau mîna. îşi spăla pensulele. Ce mai faci?
Burlap schiţă un gest de plictiseală şi răspunse că simţea nevoia unei vacanţe, pe care însă nu şi-o putea îngădui.
Se plimbă prin atelier, privind cu respect tablourile. Sfîntului Francisc cu greu i-ar fi plăcut cele mai multe din ele. Dar ce viaţă, ce energie, ce imaginaţie pulsau în aceste pînze! In definitiv, viaţa era lucrul cel mai important.
„Cred în viaţă". Acesta era primul paragraf din profesiunea de credinţă a lui Burlap.
— Cum se numeşte tabloul acesta? spuse el oprindu-şe în faţa unei pînze de pe şevalet.
Ştergîndu-şi mîinile din mers, Rampion traversă încăperea şi se opri lîngă Burlap.
— Acesta? spuse el. Cred că titlul pe care i l-ai da tu ar fi
şi se afla într-o dispoziţie excelentă. Oamenii mai puţini rafinaţi, şi care nu prea fac caz de suflet, ar putea să
prefere un titlu mai greu de tipărit.
Rîzînd, îi sugeră cîteva dintre titlurile mai greu de tipărit. Burlap zîmbi cam forţat.
220
—- Nu ştiu dacă mai poţi găsi şi alte titluri, încheie Rampion răutăcios.
Prezenţa lui Burlap îl distra; avea sentimentul că îi revine datoria să-l scandalizeze.
Tabloul, format mic, era o pictură în ulei. Jos, în colţul din stînga, plasaţi într-un fel de adîncitură, între un prim plan de stînci negre, trunchiuri de pomi şi un fundal de prăpăstii stîncoase, un bărbat şi o femeie se îmbrăţişau sub o arcă compactă de frunziş. Cele două trupuri goale, al femeii alb iar al bărbatului de un cafeniu roşcat, constituiau izvorul întregii lumini din tablou. Stîncile şi trunchiurile de pomi din prim-plan îşi proiectau siluetele, datorită luminii răspîndite de cele două trupurk Lumina ajungea la frunzele de deasupra trupurilor şi arunca umbre în bezna groasă a frunzişului. Prelugindu-se din adîncitură în care se aflau ce doi, ea traversa tabloul, lăsînd impresia că iluminează şi dă naştere prin radiaţie unei flore uluitoare de trandafiri,crini} şi lalele uriaşe.
Cai, leoparzi şi mici antilope se plimbau printre flori gigantice. în fund, un peisaj se trasforma treptat din verde în albastru: marea sclipea printre dealuri, iar deasupra se desenau pe un cer albastru formele imense şi grandioase ale norilor.
— E splendid, spuse Burlap încet, dînd din cap în faţa tabloului.
— îmi dau totuşi seama că nu-ţi place deloc. Mark Rampion rînjea, parcă satisfăcut.
.—' De ce vorbeşti aşa? protestă Burlap cu o tristeţe blîndă de martir.
— Fiindcă se întîmplă să fie adevărat. Pentru tine, tabloul nu e destul de pătruns de spiritul blîndului Isus.
Dragostea, dragostea
— îţi închipui că sînt doamna Gundy1?
— Nu, nu chiar doamna Grundy. Buna dispoziţie a lui Mark Rampion se transformase într-o ironie caustică. Mai degrabă eşti Sfîntul Francisc. Apropo, cum înaintează studiul tău asupra
Burlap protestă. Rampion rînji.
' Personaj din piesa
221
— De fapt, şi Sfîntul Francis e prea evoluat pentru tine. Copiii nu ling rănile leproşilor. Numai adoloscenţii preverşi fac aşa ceva. Parc-ai fi Sfîntul Hugh, din Lincoln. Ăsta era un copil, ascultă-mă pe mine, o scumpete de copil. Un copilaş nevinovat. Ce ochi mari avea, ce curtenitor se purta cu femeile, de parcă toate ar fi fost madone. Se ducea la ele ca să-! mîngîie, să-i calmeze durerile cu sărutări şi să-i povestească despre bietul Isus Cristos, şi eventual să bea şi nişte lapte, dacă se ivea prilejul.
— Fii serios! protestă Burlap.
— Serios, îi parodie Mark cuvintele.
îi fjlăcea să-l aţîţe, făcîndu-l să semene cu un martir creştin plin de milă. Aşa merita, din cauza aerului de discipol preferat al lui Isus, şi a veneraţiei şi admiraţiei lui dezgustătoare.
— Micuţul Sfînt Hugh, cu ochii lui mari şi 'cu paşii lui mărunţi, continuă Mark cu vocea tare, se apropia de femei cu paşii lui mărunţi şi nesiguri, de copilaş, atît de respectuos, de parcă toate femeile ar fi fost madone. îşi vîra totuşi mînuţa lui scumpă pe sub fustele lor. Venea să se roage, dar rămîneâ să împartă patul cu drăguţa de madonă.
Rampion cunoştea multe din aventurile amoroase ale lui Burlap şi le ghicea pe celelalte.
— Drăguţul şi mititelul Sfînt Hugh! Ce frumos se îndrepta el tiptil spre dormitor şi cum se strecura scumpetea, mititelul, în pat! Asta-i ceva mult prea grosolan şi lipsit de spirit pentru ţîncul nostru, Hugh!
Rampion îşi zvîrli capul pe spate şi începu să rîdă.
— Continuă, te rog, spuse Burlap. Nu te jena de mine. Văzîndu-i zîmbetul de martir, zîmbetul lui spiritual, Rampion rîse şi mai tare.
— Doamne, Dumnezeule! spuse el, înăbuşit de hohote. Cînd ai să mai vii am să-ţi dau o copie după tabloul
Cam deşănţate, te previn. Dacă ţii morţiş să le vezi, trebuie să te aştepţi la ce urmează.
Deschise o mapă de pe masă.
— De ce îţi închipui că nu-mi plac picturile tale? întrebă Burlap. în fond, amîndoi credem în viaţă. Există şi deosebiri
l
222
între noi, dar în majoritatea problemelor avem aceleaşi opinii. Rampion îşi ridică pnvirca asupra lui.
— Sînt cohvins, o ştiu, spuse el şi rînji.
— Dacă ştii, zise Burlap, care, ferindu-şi privirea, nu văzuse rînjetul de pe faţa lui Mark, de ce-ţi închipui că n-am să fiu de acord cu desenele tale?
— într-adevăr, de ce?- îl persifla Mark.
— Ţinînd seama de faptul că avem aceleaşi opinii...
— E firesc ca oamenii ce privesc o vedere din acelaşi punct să aibă aceleaşi opinii. Rampion rînji din nou.
îl înmînă lui Burlap. Desenul, în cerneală şi acuarelă^ avea o strălucire şi o viaţă extraordinară. Urmărind o magnifică linie sinuoasă în formă de S, o procesiune grotescă de monştri cobora în marş şi traversa cartonul.
Dinozauri, pterodactili, titanotheriumi, diplodoci, ichtyosauri mergeau, înotau sau zburau în trena procesiunii; capul coloanei era format din monştri umani, creaturi cu capete uriaşe, fără membre sau corp, alunecînd ca nişte viermi pe nişte vagi prelungiri vîseoase ale bărbiei şi gîtului. Cele mai multe din figuri aparţineau unor contemporani eminenţi. Prin mulţimea lor Burlap recunoscu pe J.J. Thomson1, şi pe Lordul Edward Tantamount, pe Bernard Shaw servit de eunuci şi fete bătrîne, pe Sir Oliver Lodge2 avînd alături u fantomă cu cap de gulie, drapată în cearceafuri, şi un tub catodic ambulant, pe Sir Alfred Mond3, şi capul lui John D. Rockefeller, purtata pe o tavă de către doamna Eddy4, cu aureole în jurul capului, şi pe mulţi alţii.
— Şopîrlele uriaşe au murit fiindcă au avut corpul prea mare şi capul prea mic, explică Rampion. Aşa cel puţin susţin oamenii de ştiinţă. De Ia un anumit punct, dimensiunea fizică e un handicap. Dar ce părere ai de cea mintală? Proştii parc-au uitat că ei sînt la fel de dezechilibraţi, de neîndemînatici şi de disproporţionaţi ca orice diplodocus. Sacrifică viaţa fizică şi afectivă vieţii mintale. Ce-şi închipuie c-are să se întîmple?
1
2
1
4
223
Burlap îi dădu dreptate.
— Asta m-am întrebat şi eu. Omul nu poate trăi fără inimă.
— Ca să nu mai vorbesc de maţe, piele, oase şi carne, spuse Rampion. Aceşti idioţi se îndreptă spre dispariţie.
Şi asta-i un lucru excelent. Singura nenorocire e că obligă restul lumii să meargă în pas cu ei. Blestemaţii!
Trebuie să-ţi spun că mă opun să fiu condamnat la dispariţie fiindcă aceşti imbecili de oameni de ştiinţă, moralişti şi oameni ai spiritului, tehnicieni şi oameni de litere, parveniţi politici, şi atîţia alţii nu pot să înţeleagă
că omul trebuie să trăiască aşa cum se cuvine unui om şi nu ca un monstru cu conştiinţa cerebralităţii şi a existenţei sufletului. Brr! Mi-ar place să-i omor pe toţi. Puse desenul la loc în mapă şi scoase un altul. Aici sînt cele două perspective ale istoriei, cea din stînga, după părerea lui H. G. Wells, cea din dreapta,-după părerea mea.
Burlap se uită, zîmbi şi apoi izbucni în rîs.
— Excelent! spuse el.
Desenul din stînga era compus pe liniile unui crescendo simplu. O maimuţă foarte mică era urmată de un pitecantrop puţin mai mare, urmat la rîndul lui de omul de Neanderthal, şi el ceva mai mare. Omul paleolitic, omul neolitic, egipteanul şi babilonianul epocii de bronz, grecul şi romanul epocii de fier. — Toate aceste siluete creşteau treptat. în momentul cînd Galileu şi Newton apăreau pe scenă, omenirea lua dimensiuni foarte respectabile. Crescendendoul continua neîntrerupt cu Watt1 şi Stephenson2, Faraday3 şi Drawin, Bessemer4 şi Edison, Rockefeller şi Wanamaker5, pentru a atinge desăvîrşirea în figurile contemporanilor, domnul H.G. Wells în persoană şi Sir Alfred Mond. Nici viitorul nu era neglijat. Prin ceaţa strălucitoare a profeţiei, formele lui Wells şi Mond, crescînd tot mai mult, cu fiecare nouă repetiţie, se îndepărtau pe o spirală triumfală, depăşind marginea cartonului, spre un infinit utopic. Desenul din dreapta avea o compoziţie mai puţin optimistă, reprezentînd creste şi văi. Mica maimuţă se transforma rapid în
1
3
4
5
224
omul bine proporţionat al epocii de bronz, al cărui loc era luat apoi de un grec foarte înalt şi de un etrusc ceva mai mic. Romanii deveneau din nou mici. Călugării Thebaidei1 se deosebeau greu de micile maimuţe de la origine. Urmau cîţiva florentini, englezi, şi francezi, de dimensiuni mari. După ei veneau monştrii dezgustători, etichetaţi Calvin şi Knox2, Baxter3 'şi Wesley4. Statura figurilor reprezentative descreştea. Victorienii începuseră
să semene cu nişte pitici diformi. Urmaşii lor, din secolul al douăzecilea, erau nişte avortoni. Prin ceţurile viitorului se vedea un grup în descreştere de mici gorgone şi fetuşi cu capete prea mari pentru trupurile lor sfrijite, cozi de maimuţe şi chipuri de-ale celor mai eminenţi contemporani, toţi muşcîndu-se, zgîriindu-se şi scoţîndu-şi reciproc maţele cu energia metodică şi sistematică caracteristică exclusiv oamenilor , cei mai civilizaţi.
— Aş vrea să am cîteva desene de-astea pentru revistă, spuse Burlap, după ce privise întreaga mapă. De obicei nu reproducem desene. Sîntem misionari curaţi şi nu facem artă pentru artă. v Desenele tale sînt atît parabole cît şi desene. Trebuie să spun, -* adăugă el, că-ţi invidiez forţa de a exprima lucrurile atît de lt;£ pregnant şi de concis. Mi-ar trebui sute şi mii de cuvinte într-un
Rampion îi dădu dreptate.
— Ăsta-i motivul pentru care, momentan, am renunţat să ^ mai scriu. Scrisul nu este un mijloc prea indicat pentru a
Cuvinte, cuvinte, cuvinte! Ele te izolează de univers. Trei pătrimi din timp n-ai niciodată contact 1 direct cu lucrurile, ci numai cu blestematele de cuvinte care le
1 Tebaida (în greacă, Thebais), antic, avînd drept capitală Theba. refugiat mulţi dintre primii creştini ducă o via(ă ascetică.
2
4
denumirea regiunii meridionale a Egiptului n deserturile din preajma acestui oraş s-au care urmăreau să scape de persecuţii şi să
reformator religios englez, fondatorul 1691), teolog englez, partizan al fondatorul sectei wesleyenilor. predicînd 225
alcovul de frunze al fericirii". Se uită la Burlap şi rînji. Pînă şi arca fericirii a fost transformată într-o abstracţie metaforică. Valea crinilor, asta-i bună! Ah, cuvintele astea! Sînt încîntat că am scăpat de ele. Parcă ieşi din puşcărie — oh, un fel de închisoare foarte elegantă şi fantastică, plină de fresce, tapiserii şi tot ce vrei. Dar e de preferat cîmpia autentică. Pictatul, după părerea mea, stabileşte o adevărată legătură cu lumea. Pot să exprim ceea ce vreau.
— Ei bine, tot ce pot să fac, spuse Burlap, e să-ţi procur un auditoriu pentru ce-ai de spus.
— Nefericiţii! spuse Rampion rîzînd.
— Părerea mea e că oamenii
— Oh, dacă-i vorba de un imperativ categoric, spuse Rampion rîzînd, atunci, f vident că trebuie. Alege ce vrei. Cu cit vor fi mai scandaloase desenele publicate, cu atît am să fiu mai încîntat.
Burlap dădu sceptic din cap.
— La început trebuie să fim mai prudenţi, spuse el. Nu credea atît de mult în viaţă încît să rişte să-şi piardă unii
abonaţi.
— Mai prudenţi, mai prudenţi, îi repetă batjocoritor Rampion. Voi ziariştii sînteţi la fel. Evitaţi emoţiile.
Literatura fără dureri. Nu exageraţi prejudecăţi şi nici nu vîrîţi idei în cap fără anestezic. Ţineţi cititorii permanent sub anestezic. Nu-i nimic de făcut cu voi.
— Nimic, repetă Burlap penitent. Ştiu. Din păcate, trebuie să ajungem la un mic compromis cu lumea, cu carnea şi cu diavolul.
— Nu asta mă-supără, răspunse Rampion. îmi pare rău însă de compromisurile dezgustătoare pe care le-ai încheiat cu cerul, cu respectabilitatea şi cu Iehova. Totuşi, cred că, date fiind împrejurările, n-ai ce face.
Alege ce desene vrei.
Burlap luă cîteva.
— Le-am ales pe-astea, spuse el în sfirşit, ţinînd trei desene dintre cele mai puţin polemice şi scandaloase. Ne-am înţeles?
Rampion aruncă o privire peste desene.
— Dacă ai mai fi aşteptat o săptămînă, bombăni el, ţi-aş fi dat c\gt;pia tabloului lui Ary Scheffer.
— Mă tem, spuse Burlap cu acea expresie de spiritualitate tristă care i se întipărea pe figură ori de cîte ori începea să vorbească despre bani, mă tem că n-am să-ţi pot plăti prea mult pentru ele.
226
— Lasă, sînt obişnuit. Ridică nepăsător din umeri.
Burlap era bucuros de răspunsul lui Rampion. „La urma urmei, îşi spuse el, pictorul are dreptate. Nu e obişnuit să fie plătit bine. Şi cu felul lui de viaţă nici nu are nevoie de mulţi bani. Fără maşină, fără servitori. ."
— Aş fi vrut să-ţi pot plăti mai mult, continuă el aproape impersonal. Revista însă. . Clătină capul.
încercarea de-a convinge oamenii să aprecieze capodoperele cînd li se pun la dispoziţie nu rentează. Am putea oferi patru guinee pentru un desen.
Rampion rise.
— Nu-i prea regeşte plătit. Ia-le totuşi. Ia-le pe gratis, dacă vrei.
— Asta nu, protestă Burlap. Nici nu mă gîndesc. Revista nu trăieşte din pomeni. Plăteşte materialele publicate, nu mult din păcate, dar ceva tot dă, în orice caz. Am un principiu, continuă el dînd din cap, să plătesc chiar dac-o fac din buzunarul meu. E o chestie de principiu. Absolut de principiu, insistă el, contemplînd cu un fior de satisfacţie justificată pe cinstitul Denis Burlap, cel ce se sacrifică şi plăteşte colaboratorii din propriul său buzunar şi în cărui existenţă aproape că începuse, în timp ce vorbea, să creadă în mod sincer.
Continuă să vorbească, şi, cu fiecare cuvînt, conturul acestui grozav de sărac dar onest Burlap i se profila tot mai clar în faţa ochilor minţii; în timp ce revista se apropia cu paşi mari de pragul falimentului, nota de la masa de prînz creştea ameninţător, iar venitul lui descreştea corespunzător. Rampion îl examina curios. „De ce dracu s-o fi exşitînd aşa?" se întrebă el.
Deodată, găsi o explicaţie posibilă. Cînd Burlap'se opri să-şi tragă respiraţia, Rampion îl încuraja plin de simpatie.
— Ai nevoie de un capitalist, spuse el. Dacă aş avea o rezervă de cîteva sute sau mii de lire, le-aş investi în revistă. Din păcate, nu o am. N-am nici măcar doi bani, încheie el, aproape triumfător, iar expresia
în aceeaşi seară, Burlap atacă problema sărăciei predicate de Sfintul Francisc. „în picioarele goale, doamna Sărăcie se plimbă printre dealurile din Umbria." Aşa începea capitolul. Proza lui m clipele de exaltare avea tendinţa să devină vers alb. „Picioarele ei calcă pe drumurile albe de praf, care par, celor ce 227
privesc de pe zidurile înconjurătoare ale micilor oraşe, panglici albe, bine întinse, pe cîmpiile de la picioare..."
Urmau referinţe la lămîi cu trunchiul răsucit, la vii, Ia cîmpiile în terase, la „boii mari şi albi cu coarnele întoarse", la măgăruşii ce urcau răbdători cu poverile în spate pe cărările stîncoase, la munţii albaştri, la oraşele de pe dealuri, pierdute în depărtare şi semănînd cu miniatura unui Nou Ierusalim, dintr-o carte poştală ilustrată, la apele lacului Clitumnus renumite în antichitate 'şi chiar şi la cele şi mai venerabile ale lacului Transmene.
„într-o ţară, continuă Burlap, la un moment dat, sărăcia era un ideal practic şi realizabil. Pămîntul satisfăcea toate nevoile locuitorilor; specializarea profesională era redusă, fiecare ţăran era în mare măsură propriul său meşteşugar, propriul său măcelar, brutar, vînzător de legume şi de vin. O societate în care banii nu aveau?
comparativ, mare importanţă. Cei mai mulţi trăiau aproape fără să simtă nevoia banilor. Făceau comerţ direct cu lucrurile — obiecte de gospodărie create de ei, sau fructele bogate ale pămîntului — aşa că nu se foloseau deloc de metalul preţios care slujeşte la cumpărare. Idealul de sărăcie al Sflntului Francisc se putea aplica, pentru că
propunea stimei generale un mod de viaţă care nu se deosebea atît de mult de adevăratul mod de viaţă al contemporanilor mai umili. Sflntul Farncisc sfătuia pe cei avuţi şi pe membrii societăţii cu o specializare profesională — pe acei care trăiau mai ales de pe urma banilor — să se declare mulţumiţi cu ceea ce le oferea natura, aşa cum făceau inferiorii lor pe plan social. Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile!" Burlap recăzu în versul alb, înfiorat, de astă dată, mai mult de un sentiment de indignare decît de o pasiune lirică. „Sîntem cu toţii specialişti; trăim numai de pe urma banilor, şi nu a adevăratelor valori; trăim printre abstracţii îndepărtate şi nu în lumea prezentă, în dezvoltare şi perfecţionare." Protestă apoi împotriva „marilor maşini care după ce-au fost sclavii omului au devenit acum stăpînii lui", împotriva standardizării, împotriva vieţii industriale şi comerciale şi împotriva efectului ei deprimant asupra sufletului omenesc (pentru care, în cele din urmă, împrumută cîteva din remarcele preferate ale lui Rampion), „Banii, conchise el, iată sursa tuturor relelor, necesitatea fatală care îi sileşte pe oameni să lucreze din greu pentru a trăi de pe urma lor şi nu a valorilor adevărate. Unui om modern, idealul Sfînţului Francise îi apare fantastic şi complet demenţial. Doamna Sărăcie a fost redusă în condiţiile societăţii moderne la o stare de decădere, ajungînd să semene cu.o servitoare, îmbrăcată cu un şorţ mizerabil şi cu pantofii găuriţi. . Nici un om în toate minţile n-ar mai visa s-o
228
urmeze. Ca să idealizezi o Dulcinee atît de respingătoare ar trebui să fii mai ţicnit decît Don Quichote. în, societatea noastră modernă idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Am făcut ca sărăcia să fie detestată. Asta nu înseamnă însă că îl putem ignora pe Sfîntul Francisc, socotindu-l un visător nebun. Nu. dimpotrivă, noi sîntem nebuni, nu el. El e doctorul acestui balamuc. Nebunilor, doctorul le apare ca singurul nebun. Cînd ne vom reveni, vom înţelege că doctorul fusese tot timpul singurul om sănătos. In situaţia de faţă, idealul Sfîntuiui Francisc e irealizabil. Concluzia: lucrurile trebuiesc schimbate radical. Noi tindem Spre crearea unei alte societăţi, în care Doamna Sărăcie să nu fie o nenorocită de servitoare, ci o splendidă întruchipare a luminii, a graţiei şi a frumuseţii. Oh, Sărăcie, Sărăcie, splendidă Doamnă Sărăcie!.. ".
Beatrice intră odaie şi îi spuse că cina e pe masă.
— Mănînci două ouă, porunci ea, exprimîndu-şi solicitudinea pe un ton răstit. Trebuie să le mănînci pe amîndouă. Le-am făcut special pentru tine.
— Te porţi cu mine de parc-aş fi fiul risipitor sau viţelul gras pus la îngrăşat, spuse Burlap.
Clătină din cap, zîmbi ca personajele din tablourile lui Sodoma, şi atacă şi al doilea ou.
— Am nişte acţiuni la o societate de gramofoane, spuse Beatrice. Aş vrea să-ţi cer părerea asupra lor. Au crescut atît de brusc.
— Gramofoane! exclamă Burlap. Stai puţin. . îşi dădu părerea.
aldous huxley
* *
Ploua necontenit. Spandrell simţea că bureţii şi mucegaiul îi năpădesc sufletul. Culcat în pat, închis în camera lui tristă sau sprijinindu-se de tejgheaua unei cîrciumi. avea tot timpul senzaţia acestei excrescenţe vîscoase, pe care o observa cu un ochi lăuntric.
„Fă măcar ceva, îl implorase deseori mama lui. Orice."
Toţi prietenii îi spuseseră acelaşi lucru, repetîndu-l stăruitor ani de zile.
Să-l ia dracu dacă avea de gînd să facă ceva. Munca, evanghelia muncii, sfinţenia muncii,
ce tîmpenii!
— Munca! izbucnise el odată plin de dispreţ împotriva acuzaţiilor logice ale lui Philip Quarles, jnunca nu-i cu nimic mai respectabilă decît alcoolul si slujeşte exact aceiasT"sc~dpT îjj^ distrage atenfia, te face_să-ţi iuji_^nj^^J^nca..nu,-i^cl£c.it_un stupefiant! E umilitor că oameau_n.U. pot trăi treji, _ fără stupefia fiteTE
umilitor că n-au curajul să vadă lumea şi sa se vadă pe ei înşişi cum sînt în realitate. Trebuie să se drogTîeze'
muncind. T£ idiot. Evanghelia muncii e evanghelia prostiei şi a fricii. Munca poate fi o rugăciune; dar poate fi şi politica struţului, sau o bătaie de cap nemaipomenită. Munca înseamnă să te ascunzi de tine însuţi. Nu-i de mirare că adepţii lui Samuel Smiles1 şi marii afacerişti fac apologia muncii, căci îşi întăresc astfel iluzia existenţei şi chiar a importanţei. Dacă n-ar mai munci, majoritatea ar avea revelaţia că, de fapt, nici nu există.
Nişte găuri cu aer, nimic mai mult. Nişte găuri care emană o duhoare cam împuţită. Am impresia că cele mai multe suflete gen Smiles put urît. Nu mă miră că n-au curajul să înceteze de-a mai munci. Ar putea să descopere ce sînt, sau mai degrabă ce
1 Munca e rugăciune (lat.).
1
233
— Şi ce-ai descoperit despre tine, datorită curajului
— Mi-a trebuit mult curaj, spusese el, ca să mă pot uita la ce-am descoperit. Dacă n-aş fi fost atît de temerar, m-aş fi apucat de muncă sau aş fi devenit de mult morfinoman.
Spandrell juca puţin teatru, pentru ca purtarea lui să apară mai logică şi mai romantică decît era în realitate.
Inactivitatea lui se datora unei lenevii cronice şi unor principii morale perverse şi aiurite,_ In fond, ţrîndăvia îi consolida şi alimentaT principiile. Spandrell n-ar fi descoperit niciodată că munca e unj rfrneîcTios, dacă n-ar fi fost de o lene incurabilă, pentru^ ' ti'i l ti t dt Că avusse care căuta o' lustii'icare şl un motiv, ti adevărat Că nevoie cte mult curaj ca sd nu
Obişnuinţa lenei era însă atît de adîncă, încît, pentru a o înlătura, ar fi avut nevoie de un curaj mai mare decît acela necesar pentru a suporta tortura plictiselii, provocată tot de lene. Mîndria îi consolidase lenea congenitală
— mîndria unui om capabil, conştient că nu e destul de înzestrat, mîndria unui admirator al înfăptuirilor grandioase, incapabil să depună însă o muncă originală şi care nu voia cu nici un preţ să se umilească în încercări sortite ^dinainte eşecului sau să se înjosească depunînd un efort mai mic, chiar dacă aceasta i-ar fi putut oferi satisfacţii.
— îţi vine uşor să vorbeşti despre muncă, îi spusese e) lui Philip.
— Mai există şi alte meserii, spusese Philip. Şi cum ai ceva bani, ai putea să studiezi, să te ocupi de istoria naturală..
— Aha, ai vrea să devin un colecţionar de furnici, nu-i aşa? Sau să scriu, ca unii, lucrări despre cum foloseau Angevinii săpunul. Un unchi bătrîn şi maniac. Ascultă-mă pe mine, n-am chef să devin un unchi maniac. Dacă, într-adevăr, nu-s bun de nimic, prefer sincer să rămîn cum sîrit. Nu vreau să fac pe savantul, şi nici pe colecţionarul maniac. Vreau să rămîn ceea ce m-a făcut natura — o nulitate.
De la cea de a doua căsătorie a mamei sale, Spandrell înfăptuise tot timpul, cu premeditare, lucrurile cele mai îngrozitoare, dusese viaţa cea mai ticăloasă şi îşi încurajase dinadins cele mai detestabile apucături. Ceasurile nesfîrşite de răgaz şi le petrecea în desfrîu. Se; răzburja-^pe mama lui, ca şi pe el, fiindcă fuseseră buni şi feriyţi îngt;lt;fnod prostesc. Djn ciudă faţă de ea, din ciudă faţă de sinr/iem^ciucULfaţă de Dumnezeu.
Spera în pvktpnţa unui jaţj în rjirţ sfi fMlinffa dar regreta în acelaşi timp că nu poate crede cu adevărat în existenţa iadului. Indiferent dacă iadul exista sau nu, simţise, încă de pe vremea cînd era tînăr, o satisfacţie, şi chiar un fior, ştiind că săvîrşeşte un lucru rău şi condamnabil. Desfrîul are în el ceva atît de monoton, o tristeţe atît de absolută şi de disperată, îneît numai foarte puţini oameni, dotaţi cu o inteligenţă submediocră, sau predipuşi la viciu în mod cu totul neobişnuit, pot să se bucure sincer şi neîntrerupt de practicarea regulată a viciului, sau să
creadă în continuare, cu convingere, în caracterul lui infam. Desfrînaţii din obişnuinţă nu se simt bine cînd nu-l pot practica. Obişnuinţa transformă plăcerile desfrînate în necesităţi terne şi zilnice. Bărbatului care s-a obişnuit cu femeile uşoare sau cu ginul, cu opiumul sau cu flagelarea, îi este tot atît de greu să trăiască fără viciul lui, pe cît de greu i-ar fi să trăiască fără pîine şi apă, deşi poate practicarea constantă a viciului a devenit în sine la fel de monotonă ca şi morfolitul unei coji de pîine sau băutul unui pahar cu apă de la robinetul din bucătărie.
Obişnuinţa se dovedeşte fatală atît sentimentului că faci un rău, cît şi bucuriei reale. După cîţiva ani, evreul convertit sau sceptic, ca şi hindusul cu concepţii moderne ajung să mănînce carnea de porc sau de vacă cu o indiferenţă care,'în ochii confraţilor credincioşi dogmei, trece drept cinism brutal. Acelaşi proces are loc şi cu desfrînatul obişnuit. Actele, care la început păreau pasionante prin caracterul lor profund josnic, devin, prin repetiţie, neutre din punct de vedere moral. Cel' mult, puţin dezgustătoare, căci practicarea celor mai multe vicii e urmată de reacţii fiziologice deprimante, care însă şi-au pierdut—nota josnică, ajungînd
Josnic.
Frustrat treptat, datorită obişnuinţei, atît de satisfacţiile puternice, cît şi de sentimentul sigur că săvîrşeşte un păcat (care constituiseră întotdeauna o parte din plăcerea lui), Spandrell se îndreptase, cu un fel de disperare, spre rafinamentele viciului. Dar aceste rafinamente nu produc la rîndul lor rafinamente ale senzaţiilor. Din contră; cu cît viciul e mai rafinat prin bizareriile lui exagerate, mai neobişnuit şi mai anormal, cu atît mai ternă, mai disperată şi mai lipsită de emoţie devine şi practicarea lui. Imaginaţia se poate exersa inventînd cele mai improbabile variaţii pe o temă sexuală normală; produsul emotiv al tuturor varietăţilor de orgii e însă veşnic acelaşi — o senzaţie monotonă
-de umilire şi degradare. E adevărat, mulţi oameni (şi în general aceştia sînt cei mai civilizaţi, cei mai rafinaţi şi mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual) tînjesc după acte josnice, şi îşi
235
urmăresc cu pasiune propria decădere, complăcîndu-se în orgii nesfîrşite, în prostituări masochiste, în contacte sexuale indiferente şi aproape bestiale cu necunoscuţi, şi în legături cu persoane vulgare şi lipsite de educaţie din sînul claselor de jos. Un rafinament intelectual şi estetic excesiv implică riscul de a te costa scump, putînd să
ducă la o degenerare emotivă stranie; chinezul perfect civilizat, cu pasiunea lui pentru artă şi cruzime, suferă de o altă formă a aceleiaşi boli care-l face pe estetul modern şi perfect civilizat să prefere soldaţii din gardă, apaşii, promiscuitatea umilitoare şi violenţele. „Din punct de vedere intelectual e un rafinat, din punct de vedere sexual e un decăzut", aşa îl caracterizase odată Rampion pe Spandrell, chiar în prezenţa acestuia. . Cu cît e mai -
ffrfijTatJ
devin fade. Corupţia tineretului constituia singura formă de desfrîu care-i mai producea o emoţie vie. ^nimat, aşa cum ghicise Rampion, de ciudata lui_ură, cît şi de dorinţa de răzbunare împotriva legăturilor sexuale —
sentiment: datorat: .§pjy±lui_jivut la cea de-a doua căsătorie a rnâmei_§aje_ şi survenit într-un moment de nelinişte din adolescenţă, cînd în procesul normal de educaţie ca odraslă a marii burghezii învăţase să fie rafinat şi să îşi refuleze ca un
Micuţa şi sărmana Harriet fusese singura fiinţă nevinovată asupra căreia, deocamdată, reuşise să-şi pună în aplicare întregul program. Cu cele dinaintea ei nu mersese atît de departe, iar după Harriet nu mai urmase nimeni. Sedusă conform planului descris de el soţilor Rampion, Harriet îl adorase şi îşi închipuise că e adorată.
Şi aproape că nu se înşelase, căci Spandrell ţinuse sincer la ea, chiar şi atunci .cînd o 236
făcuse dinadins să sufere. Profanarea sentimentelor lui ca şi alor ei adăugase o savoare perversă acestei operaţii.
Plin de răbdare, cu tactul, blîndeţea şi înţelegerea celui mai delicat, mai drăguţ şi mai afectuos amant, el îi spulberase temerile de fecioară, îi topise treptat răceala tinereţii, dărîmase barierele ridicate de educaţia ei, exclusiv cu scopul de a o sili, profitînd de lipsa ei de experienţă, să accepte cu ingenuitate cele mai fantastice acte lubrice . Faptul că Harriet le acceptase, considerîndu-le dovezi obişnuite de dragoste, reprezentase pentru Spandrell, cu sufletul lui de fals ascet, o răzbunare admirabilă împotriva ei, împotriva femeilor. Dar asta nu ajungea; începuse să simuleze scrupule, să se ferească cu un aer mîhnit de gesturile ei înflăcărate sau, dacă le accepta, să o facă pasiv, ca şi cum ar fi fost ultragiat şi violat. Harriet devenise deodată neliniştită şi nefericită, se ruşinase, ca persoanele sensibile, ale căror pasiuni nu primesc răspuns. îşi .dăduse brusc seama că e puţin ridicolă
— ca un actor care, jucînd împreună cu alţi actori, e părăsit de ei şi se trezeşte pe neaşteptate singur pe scenă —
ridicolă şi chiar dezgustătoare. Oare Spandrell n-o mai iubea? O iubea foare mult, răspunsese el. Atunci de ce se purta astfel cu ea? Tocmai fiindcă o iubea mult; începuse să-i vorbească despre suflet. Trupul e o fiară ce devoră
sufletul, anihilează conştiinţa şi anulează personalitatea reală. Şi, ca din întîmplare, chiar în seara aceea, cineva trimisese un pachet misterios care, odată desfăcut, scosese la iveală o mapă cu gravuri franţuzeşti pornografice.
Cu un sentiment crescînd de groază şi silă, sărmana Harriet văzuse reproduse pe gravuri toate gesturile pe care în nevinovăţia şi entuziasmul ei le luase drept dragoste. Gesturile erau conturate în linii atît de reci, de lucide şi intenţionate, să pară atît de hidoase, de josnice şi imens de vulgare, încît ajungea să le priveşti o singură dată
pentru a urî şi dispreţui întreaga rasă umană. Cîteva zile la rind Spandrell îi insuflase cu 'abilitate această groază, iar cînd sentimentul de vinovăţie pusese complet stăpînire pe ea şi tremura de scîrbă gîndindu-se la ce făcuse, el îşi reluase cu cinism şi violentă manifestările de dragoste obscenă.
în cele din urmă, Harriet îl părăsise, urîndu-l, şi urîndu-se şi pe ea. Asta se petrecuse acum trei luni. Spandrell nu încercase s-o convingă să se întoarcă, şi nici nu reîncepuse experienţele cu o nouă victimă. Nu merita efortul.
Nimic nu merita^uni_ efort. Se mulţumea să discute despre fiorii cultului Satanei', iâFîrTpractică rămăsese cufundat apatic în trista obişnuinţă de a bea coniac şi de a face dragoste cu prostituatele. Momentan discuţia' îl însufleţea; însă odată încheiată, recădea mai adînc în plictiseală
237
şi marasm. Uneori se simţea cuprins de un fel de paralizie j interioară, iar sufletul îi amorţea treptat.
Printr-un efort de ' voinţă reuşea să scape de această paralizie. Dar nu putea, nu voia să facă acest efort.
— Dar dacă viaţa te plictiseşte, dacă n-o poţi suferi, îl întrebase Philip Quarles, concentrîndu-şi asupra lui Spandrell curiozitatea sa vie şi inteligentă, de ce dracu mai duci o astfel de existenţă?
Se împlinise aproape un an de cînd îi pusese această întrebare; pe atunci paralizia nu se înrădăcinase atît de adînc în sufletul lui Spandrell. Dar chiar şi în acea vreme Philip găsise foarte enigmatic cazul lui. Cum Spandrell se arăta dispus să se destăinuie, fără să ceară în schimb nici un fel de amănunte personale, şi întrucît nu părea să-l deranjeze faptul că e obiectul unei curiozităţi ştiinţifice, lăudîndu-se mai degrabă cu slăbiciunile lui decît simţindu-se jenat de ele, Philip profitase de prilej pentru a-l supune unui contrainterogatoriu.
— Nu. înţeleg ce motive ai, insistase* el. Spandrell ridicase nepăsător din umeri.
— Sînt condamnat să fiu aşa. Pentru că, într-un fel, acesta e destinuPmeu. Pentru că, la urma urmei, aşa e viaţa
— scîrboasă şi plictisitoare; de altminteri, şi fiinţele omeneşti cînd sînt lăsate de capul lor sînt la fel de scîrboase şi de plictisitoare. Penţru_că o dată ce eşti blestemat trebuie să te blestemi singur de două ori. Pentru că.. da, pentru că îmi place sincer să urăsc şi să fiu plictisit.
îi plăcea. Afară continua să plouă; bureţii îi năpădeau sufletul, iar el îi ajuta să se dezvolte. Ar fi putut să se ducă
să-şi viziteze prietenii, dar prefera să rămînă singur şi plictisit. Sezonul concertelor era în toi: la Covent Garden se deschisese opera, iar toate teatrele dădeau spectacole. Spandrell însă se mulţumea să citească cu mare atenţie anunţurile — la Queen's Hali se cînta
Pe pian se afla un teanc de note muzicale, rafturile gemeau de cărţi şi avea la dispoziţie Biblioteca din Londra; Spandrell nu citea decît revistele, săptămînalele ilustrate şi ziarele de dimineaţă şi seară. Ploaia continua să se scurgă neîncetat pe geamurile murdare ale ferestrelor; Spandrell întoarse paginile imense şi foşnitoare ale ziarului
238
parcurse rubricile de naşteri, morţi, coloana de anunţuri speciale din prima pagină, cererile de angajare de servitori, ofertele de vînzare şi cumpărare de terenuri şi case, rapoartele legale, ştirile din imperiul britanic şi informaţiile externe, dările de seamă asupra dezbaterilor din Parlament, întîmplările de dimineaţă, cele cinci articole de fond, rubrica „Scrisori către Redacţie" şi ajunse la anunţurile de la Curtea Regală, informaţiile din societate şi micul eseu clerical
solemnitate, Alteţa-Sa Regală va lua masa cu directorul şi administratorii companiei." Pe raft, Spandrell avea la îndemînă pe Pascal şi pe Blake. Preferă însă să citească: „Lady Augusta Crippen a părăsit Anglia pe bordul
«Berengariei», îndreptîndu-se spre Statele Unite pentru a-şi vizita cumnatul, guvernatorul general al Melanesiei de Sud, şi pe sora ei, Lady Ethelberta Todhunter". Spandrell începu să rîdă, risul fiind o descătuşare, un izvor de energie. Se ridică în picioare, îşi îmbrăcă ■iTrrpeTrneăr5ÎTuT~şi' pTecă de acasă. „Guvernatorul general al Melanesiei de Sud şi Lady Ethelberta Todhunter." Zîmbind încă, dădu colţul străzii şi intră într-o cîrciumă. Era devreme. La bar nu se afla decît un singur consumator.
— De ce trebuie ca doi oameni să convieţuiască nefericiţi? întreba fata de la bar. De ce, dacă pot să divorţeze şi să fie fericiţi?
— Fiindcă legile căsătoriei sînt sfinte, răspunse străinul.
— Sfinte, pe dracu! replică dispreţuitor fata de la bar. Observîndu-l pe Spandrell, îi făcu un semn cu capul şi îi zîmbi. Spandrell era un client fidel al localului.
— Un 'coniac dublu, comandă el şi, sprijinindu-se de marginea barului, îl cercetă cu privirea pe străin.
Acesta avea un aer de heruvim, dar de heruvim maturizat brusc, cu obrajii bucălaţi, frumuşel ca o păpuşă, dar ofilit. Gura, îngrozitor de mică, părea o minusculă incizie într-un boboc de trandafir. Obrajii heruvimului începuseră să se pungească şi să devină cenuşii, ca şi bărbia nerasă de o zi.
— Deoarece, continuă străinul, şi Spandrell observă că era cuprins de un fel de neastîmpăr, zîmbind forţat tot timpul, încruntîndu-se, arcuindu-şi sprîncenele, zvîrlindu-şi capul dintr-o parte într-alta şi sucindu-şi corpul ca într-un extaz continuu de vanitate, deoarece, zic, un bărbat trebuie să se sudeze de soţia |ui, să fie un singur trup. Un singur trup, repetă el, întovărăşindu-şi cuvintele cu o zvîrcolire şi mai neobişnuită a 239
corpului şi cu un rîs scurt. întîlnind privirea lui Spandrell, se înroşi şi încercă să-şi păstreze demnitatea. Dădu repede paharul pe gît.
— Dumneavoastră ce părere aveţi, domnule Spandrell? întrebă fata de la bar, în timp ce se întorcea să ia sticla cu coniac.
— Despre ce? Ah, despre problema asta, de-a fi un singur trup? Fata de la bar dădu afirmativ din cap. — Ştiu eu? de fapt, eu tocmai îl invidiam pe guvernatorul general al Melanesiei de Sud şi pe Lady Ethelberta Todhunter că sînt, hotărît, două trupuri. Dacă aţi avea titlul de guvernator general al Melanesiei
-imagina că sînteţi un singur trup? Străinul se zvîrcoli ca un vierme de cîrligul unei undiţe. — Fireşte că nu. Aţi produce un lt; adevărat scandal dac-aţi fi un singur trup.
Străinul comandă alt whisky.
— Lăsînd gluma deoparte, spuse el, legăturile sfinte ale căsătoriei. .
— Dar de ce trebuie doi oameni să sufere, persistă fata de la bar, dacă nu-i nevoie?
— De ce să nu sufere? se interesă VŞpandrell.şPoate că aşa le e scris. De unde ştii că pămîntul nu e iadul altor planete?
Recunos'cînd numai fenomenele pozitive, fata de Ia bar rîse.
— Ce prostie! spuse ea.
— Biserica anglicană nu consideră sfinte legăturile matrimoniale, urmă Spandrell.
Heruvinul se contorsiona de indignare.
— Vă închipuiţi că sînt anglican?
Ziua de lucru se terminase şi localul începuse să se umple de oameni în căutarea unei destinderi spirituale. Berea curgea în valuri, alcoolul era măsurat cu căni mici, ca un lucru preţios. Consumînd bere, lichior amărui şi whisky, oamenii aveau sentimentul că reuşesc să compenseze călătoriile în străinătate, extazele mistice, lectura versurilor, un sfîrşit de săptămînă petrecut cu Cleopatra, vînătorile de fiare şi audiţiile muzicale. Heruvimul mai comandă un pahar.
— Ce vremuri, spuse el clătinînd sceptic din cap. Ce ignoranţă abisală a celor mai simple adevăruri religioase!
— Ca să nu mai pomenim de adevărurile igienei, spuse Spandrell, hainele astea ude put şi nu-i nici măcar o fereastră deschisă. îşi scoase batista şi o duse la nas.
Heruvimul se cutremură şi îşi ridică mîinile într-un gest de groază.
240
— Ce batistă! exclamă el. Ce oroare! Spandrell i-o întinse ca s-o examineze mai bine.
— Mie mi se pare foarte frumoasă. Era o batistă de mătase mare şi roşie cu desene îndrăzneţe în negru şi roz. — Trebuie să adaug că e şi extrem de scumpă.
— Dar ce culoare are, dragă domnule, ce culoare!
— Mie îmi place.
— Poate, dar nu-i o batistă s-o foloseşti în această perioadă a anului. în nici un caz între Paşte şi Rusalii. Imposibil! Culoarea liturgică e albul. îşi scoase batista. Era de o albeaţă imaculată. —
Priveşte şi ciorapii mei, spuse el şi îşi ridică un picior.
— Mă întrebam de ce ai aerul de parcă te-ai duce să joci tenis.
— Alb, numai alb, spuse heruvimul. E culoarea-recomandată. între Paşte şi Rusalii anteriul să fie alb. Ca să nu mai vorbesc de faptul că astăzi e ziua Sfintei Fecioare Natalia. Iar albul e culoarea tuturor fecioarelor care nu sînt şi martire.
— Eu aveam impresia că sînt toate martire, spuse Spandrell. Adică dacă au rămas fete mari destulă
vreme.
Uşa batantă se deschidea tot timpul. Afară era pustiu şi se lăsase un amurg umed; înăuntru se simţea bucuria celor care, strînşi la un loc, puteau flecari. Heruvimul începu să discute despre micul Sfînt Hugh din Lincoln şi despre Sfîntul Piran de Perranzabuloe, sfîntul patron al minerilor de la minele de alamă din Cornwall. Mai bău un whisky şi îi mărturisi lui Spandrell că scrie o carte în versuri despre vieţile sfinţilor englezi.
— Iar o să se alerge
pronosticul de comun acord şi că aveau în burtă vremea frumoasă, iar în suflete lumina soarelui, izvorită din bere. Hainele umede scoteau aburi mai înăbuşitori ca niciodată — aburi de fericire; zgomotul discuţiilor şi risul deveniseră asurzitoare. Heruvimul ofilit îi trimise lui Spandrell în faţă respiraţia lui, duhnind a băutură, şi începu să declame:
—
Patru pahare de whisky aproape că-l vindecaseră de zvîrcolituri şi de strîmbături. Devenise sigur pe sine. Spiritul de autocontrol aţipise. încă două-trei pahare de whisky şi avea să scape de gînduri.
241
continuă el,
— „
—
— Asta a fost miracolul cel mai important al sflntului Piran, explică el: a mers pe jos de la Land's End pînă la insulele Scily2.
— Un fel de record mondial, după părerea mea, spuse Spandrell.
Celălalt clătină din cap.
— A existat un sfînt irlandez care a trecut marea pe jos ajungînd pînă în Wales, dar nu-mi mai aduc bine aminte numele lui. Domnişoară, strigă el, mai adu un whisky, te rog.
— Am impresia, zise Spandrell, că religia vă pasionează la fel ca băutura. Şase whisky. .
— Numai cinci, protestă heruvimul. Asta-i de-abia al cincilea.
— Cinci whisky atunci şi culorile liturgice. Ca să nu mai pomenesc de sfîntul Piran de Perranzabuloe. Credeţi într-adevăr că a mers pe jos pînă în insulele Scilly?
— Sînt convins.
— Whisky-ul ăsta e pentru tînărul adorator al liturghiei, spuse fata de la bar, împingînd-i paharul pe tejghea.
Heruvimul clătină iar din cap, în timp ce plătea consumaţia.
— Pretutindeni numai blasfemii, spuse el. Fiecare cuvînt e o rană în inima sfîntă a lui Isus. Bău. — O rană nouă, sîngerîndă şi sfîşietoare.
— Cu ce plăcere vorbiţi despre inima sfîntă a lui Isus!
— Plăcere? spuse indignat heruvimul.Plăcerea de a merge împleticit de la circiumă la altar şi de la confesional la bordel. E o viaţă ideală. Nu te plictiseşti o clipă. Vă invidiez.
— Bateţi-vă joc de mine cît vreţi, spuse el cu aerul unui martir pe patul de moarte. Dacă aţi şti ce tragedie a fost viaţa mea, u-aţi mai spune că mă invidiaţi.
Uşa batantă de la intrare se deschidea şi se închidea tot timpul. însetaţi după Dumnezeu, oamenii veneau la local din pustiurile spirituale ale atelierelor şi ale birorurilor, ca la un templu. îmbuteliată sau trasă în butoi pe malul rîurilor Clyde şi
' Vechiul nume al unor insule situate probabil undeva lîngă coasta apuseană a Angliei, pomenite, de Herodot şi rămase neidentilicate.
242
Liffey, pe cel al Tamisei, al Duroului sau al Trentului, misterioasa divinitate li se releva. Pentru brahmanii care presau şi beau
din tribul Samoyezilor, mîncînd ciuperci, se pătrundeau de spiritul lui Num.
— Mai dă-mi un whisky, domnişoară, spuse heruvimul şi se întoarse către Spandrell; aproape că începuse să plîngă de nenorocit ce era. Iubise, se căsătorise, respectînd sfintele taine; insista asupra acestui amănunt.
Fusese fericit. Fuseseră fericiţi.
Spandrell îşi arcui sprîncenele.
— Nevestei dumitale îi plăcea mirosul de whisky? Interlocutorul său clătină trist din cap.
— Greşeam şi eu, recunoscu el. Am fost slab. Băutura asta blestemată! Blestemată! Cuprins de un entuziasm neaşteptat pentru abstinenţă, vărsă whisk^uL-pe jos. — ^ ^
f ~~
— Un gest nobil, spuse Spandrell Făcu un semn cu mîna fetei de la bar. — Alt whisky pentru domnul.
Heruvimul protestă, dar fără prea multă convingere. Apoi suspină.
— Acesta a fost viciul care m-a tentat întotdeauna, spuse el. Am regretat de fiecare dată. M-am căit sincer.
— Sînt sigur: Nu voiai să te plictiseşti o clipă.
— Dacă nevastă-mea ar fi rămas lîngă mine, m-aş fi vindecat.
— Prin ajutorul unei femei pure, nu? spuse Spandrell.
— Exact, recunoscu celălalt. Chiar aşa. Ea însă m-a lăsat. A fugit. Sau, mai precis, n-a fugit. I-a sucit unul capul.
Nu m-ar fi lăsat nicioodată dacă n-ar fi fost îndemnată. De acel şarpe mic şi perfid. Acel mic. . Trecu în revistă
toate înjurăturile unui sergent-major. I-aş suci gîtul dac-ar fi aici, urmă heruvimul. în cel de-al cincilea whisky băut se afla Dumnezeul războaielor. — Ah, porgul scîrbos! Bătu cu pumnu în tejghea. îl cunoaşteţi pe-ăla care a pictat tablourile de la galeria Tate? Bidlake îl chemă, nu? Ei bine, de fiul ăluia e vorba. Walter Bidlake.
' Drog extras din venin de şarpe fermentat, cu presupuse virtuţi de a asigura longevitatea.
2 Zeitatea hindusă, înzestrată cu forţă de distrugere, vindecare şi fecundare.
4 Vraci sau tămăduitor, la triburile primitive, folosind metoda de hipnoză, prestidigitaţie sau transă pentru a „vindeca" bolnavii.
243
Spandrell avu un gest de uimire Heruvimul continuă să vorbească.
dar nu spuse nimic.
La restaurantul Sbisa, Walter lua masa împreună cu Lucy.
— De ce nu vii şi tu la Paris? spunea Lucy. Water clătină din cap.
— Am de lucru.
— Mie mi-e imposibil să stau într-un loc mai mult de două-trei luni. începi să te blazezi, să te usuci, să
te plictiseşti de moarte. Cînd mă sui în avion la Croydon mă simt de parcă m-aş fi născut din nou, ca cei din Armata Salvării1.
— Şi cît ţine aceaită nouă viaţă? Lucy dădu cu indiferenţă din umeri.
— Tot atît cît şi cealaltă. Din fericire însă există o rezervă nelimitată de avioane. Eu lupt din răsputeri pentru progres.
Uşile batante de la templul zeului necunoscut se închiseseră în urma lor. Spandrell şi însoţitorul său ieşiră în frig, în beznă şi în ploaie.
— Uf! spuse heruvimul, tremurind şi ridicîndu-şi gulerul de la impermeabil. Parc-am fi sărit într-o piscină.
— Parc-am fi citit pe Haeckel2 după Fenelon3. Voi creştinii trăiţi într-un univers vesel şi mic, ca un bar.
Făcură cîţiva paşi pe stradă.
— Ascultă, spuse Spandrell, crezi c-ai să poţi să ajungi pe jos acasă? Fiindcă nu prea ai aerul.
Sprijinindu-se de un felinar, heruvimul dădu sceptic din cap.
— Să aşteptăm o maşină.
Aşteptară. Ploua mereu. Spandrell îşi privi însoţitorul cu o scîrbă adîncă. Individul îl amuzase cît timp fuseseră
în local, căci îl distrase. Acum, deodată, devenise dezgustător.
— Nu ţi-e teamă c-ai să ajungi în iad? întrebă el. Au să te silească să bei numai whisky fierbinte acolo. Ai să ai tot timpul în burtă numai budincă fierbinte. Dac-ai putea să te vezi! Ce spectacol revoltător. .
1 Asociaţie internaţională cu un puternic caracter religios, înfiinţată în 1865 în Anglia de Whilliam Booth. Scopul asociaţiei era de a acorda ajutor, sub o formă filatropică, mai ales celor care cred în Dumnezeu, şi de a-i aduce astfel la credinţă. Cu timpul şi-a extins activitatea şi în Europa, Statele Unite, Australia.
z
3
244
Cel de al şaselea whisky băut de heruvim avusese un efect demoralizant.
— Ştiu, ştiu, gemu el. Sînt dezgustător. Merit să fiu dispreţuit. Dar dacă-ai şti cît m-am zbătut, cît m-am sforţat şi...
— Uite un taxi, strigă Spandrell.
— ...cît m-am rugat, continuă heruvimul.
— Unde locuieşti?
— Ossian Gardens numărul 41. . M-am luptat. . Taxiul trase în faţa lor. Spandrell deschise uşa.
— Suie înăuntru, beţivanule! spuse el şi-i făcu vînt în maşină. Ossian Gardens 41, îi spuse el şoferului. între timp heruvimul se ghemuise într-un colţ. Spandrell luă loc alături. — Beţiv infect!
— Fă-mă beţiv! merit. Ai tot dreptul să mă dispreţuieşti.
— Ştiu, spuse Spandrell. Dar dacă-ţi închipui c-am să-ţi fac plăcerea să-ţi mai spun ceva te înşeli. Se lăsă pe spate în colţul lui şi închise ochii. Toată oboseala şi desgustul îngrozitor îi reveniră brusc. „Dumnezeule, îşi spuse el, Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule!" Ca un ecou ridicol şi batjocoritor al gîndurilor sale, heruvimul se rugă cu voce tare.
— Doamne iartă-mă, repetă vocea lui plîngăreaţă. Spandrell izbucni într-un hohot de ris.
Lăsîndu-l pe beţiv pe treptele de la intrarea casei lui, Spandrell se întoarse la taxi. îşi aminti deodată
că nu mîncase.
— Restaurantul Sbisa, spuse el şoferului. Dumnezeule, Dumnezeule, repetă el în beznă. Noaptea însă
era un vid.
— Uite-l pe Spandrell, strigă Lucy, întrerupîndu-l pe Walter în mijlocul unei fraze. Ridică mîna şi-f făcu semn.
— Lucy! Spandrell îi luă mîna şi i-o sărută. Se aşeză la masa lor. — Walter, poate te interesează să afli că am făcut pe bunul samaritean cu victima ta.
— Victima mea?
— Soţul încornorat. Carling! nu-l cheamă aşa? Walter se înroşi, cuprins de o mare jenă. — îşi poartă coarnele ca toţi ceilalţi.' Absolut tradiţional. îl privi pe Walter şi se bucură să citească nefericirea g£ faj£_ 'u'- — L-am găsit înecîndu-şi durerea^orrtinuă el cu răutate. O îneca în whisky. Celebrul remediu roman-tic.
Spandrell simţea o uşurare să se poată răzbuna pe cineva pentru nefericirile mi.
Debarcară la Port Said. Flancul vaporului părea o prăpastie de fier. La picioarele lui, şalupa juca pe valurile leneşe ale unei mări murdare; între marginea bărcii şi ultima treaptă a scării de pe peretele vaporului se deschidea şi se închidea rînd pe rînd o mică prăpastie. Pentru nişte picioare sănătoase săritura n-ar fi însemnat nimic. Philip însă ezită. Să sară cu piciorul infirm înainte ar fi însemnat să se prăbuşească în momentul cînd atingea fundul şalupei; pe de altă parte, dacă se lăsa pe seama piciorului infirm ca să-şi facă vînt cu el, avea toate şansele să se dea în spectacol, căzînd grămadă. Un ofiţer care sărise înaintea lui puse capăt situaţiei penibile.
— Luaţi mîna mea, strigă el, observînd ezitarea lui Philip şi motivele ei.
— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Philip, ajuns cu bine în barcă.
— E un lucru neplăcut, spuse celălalt. Mai ales dacă ai un singur picior sănătos, nu?
— Foarte neplăcut.
— Aţi fost rănit în Războiul Mondial? Philip dădu din cap negativ.
— Accident cînd eram copil, explică el, în stil telegrafic, în tip ce sîngele îi năvălea în obraji. Uite-o pe soţia mea, mormăi el, fericit că găseşte un pretext ca să scape. Elinor sări şi se sprijini de el pentru a-şi recăpăta echilibrul. îşi ocupară locurile în celălalt capăt al şalupei.
— De ce nu m-ai lăsat să sar eu prima şi să te ajut? întrebă ea.
— Lasă că m-am descurcat şi singur, răspunse el scurt, şi pe un ton care o făcu să nu mai spună nimic.
Elinor se întrebă ce se întîmplase. Ceva în legătură cu infirmitatea lui? De ce se comporta atît de ciudat cînd era vorba de piciorul infirm?
Chiar şi lui Philip i-ar fi venit greu să-i explice ce anume din întrebarea ofiţerului îl supărase. La urma urmei, faptul de a fi
246
călcat de o căruţă nu era deloc ruşinos. Iar lăsarea la vatră, ca reformat, nu putea constitui un gest nepatriotic. Şi totuşi, fără să existe vreo raţiune, întrebarea îl tulbura, ca toate întrebările de acest fel sau orice remarcă directă la adresa infirmităţii sale; afară doar dacă o făcea el, dinadins.
Discutînd cu Elinor despre Philip, mama lui spusese odată:
— Philip era ultimul om căruia ar fi trebuit să i se întîmple un astfel de accident. De mic, a fost cu gîndul aiurea, înţelegi ce vreau să spun. îi venea întotdeauna foarte uşor să se lipsească de tovărăşia altora. îi plăcea prea mult să se claustreze în propria-i tăcere. Ar fi reuşit poate să înveţe cum să iasă din această tăcere dacă n-ar fi suferit accidentul acela oribil, careta ridicat între el şi lumea înconjurătoare o barieră artificială. în primul rînd n-a mai putut face sport, iar asta a slăbit contactul cu ceilalţi copii; a reuşit, în schimb, să fie jnai singur şi să
dispună de mai mult timp liber pentru lectură. în plus (sărmanul Phil!), jnfirmiiaţea^ reprezenta noi motive de timiditate şi un sentiment de inferioritate. Copiiipotfi_Jrjgrr'gt;7i't"r
Iar mai tîrziu, cînd a început să dea atenţie fetelor, aş fi vrut foarte mult să meargă la dans sau să joace tenis în campionate. Nu putea însă nici să valseze şi nici să joace tenis. Şi fireşte nici nu voia să se ducă ca spectator sau ca intrus. Bietul lui picior strivit începuse să-l ţină la o distanţă fizică de feteje de vîrsta lui. Şi mai ales la o distanţă psihologică. Cred c|i s-a temut întotdeauna (în secret, fireşte, şi fără 3-0 mărturisească), că fetele ar putea să rîdă de el, aşa cum făceau unii băieţi; nu voia să rişte să fie respins în favoarea altuia care nu avea acest handicap. Nu-i vorbă, nici aşa n-a manifestat vreodată mare interes pentru fete, adăugase doamna Quarles.
Elinor rîsese.
— Nu mi-aş fi închipuit.
— Altfel n-ar fi căpătat obiceiul să le evite cu tot dinadinsul. Nu s-aţ fi sustras atît de sistematic de la orice fel de contact personal — atît cu fetele, cît şi cu băieţii. Nu admite decît legăturile -intelectuale.
— Ca şi cum s-ar simţi în siguranţă doar în mijlocul ideilor, spusese Elinor.
L-a ferit de front, în timpul Războiului
247
Mondial, şi probabil de moarte; fratele lui a fost ucis în luptă.
Şalupa începu să se îndrepte spre ţărm. Dintr-un zid ameninţător de fier negru, transatlanticul devenea, în timp ce barca se-ndepărta, un vapor uriaş, văzut în ansamblul lui. Nemişcat între mare şi văpaia albastră a cerului, vasul părea reclama unei croaziere tropicale din vitrina unei agenţii de voiaj de pe Cockspur Street.
„întrebarea lui a fost impertinentă, îşi spunea Philip. Ce-I privea dacă am fost sau nu rănit în Războiul Mondial?
Cu cîtă satisfacţie se gîndesc la războiul lor ofiţerii ăştia de carieră!7 Ei bine, ar trebui să fiu recunoscător că n-am luat parte la această porcărie. Sărmanul Geoffrey!" îşi aminti de fratele mort.
— Şi totuşi, încheiase doamna Quarles după o pauză, într-un anumit sens aş fi vrut să ia parte la război.
Oh, nu din motive de patriotism înfocat, ci fiindcă, dacă aş fi avut garanţia că n-avea să fie ucis sau mutilat, războiul l-ar fi vindecat — poate violent sau dureros, dar l-ar fi vindecat. I-ar fi sfărîmat poate cochilia şi l-ar fi eliberat din închisoarea în care s-a vîrît singur. L-ar fi eliberat din punct de vedere emotiv, căci intelectul lui. e destul de liber. Poate prea liber, după părerea mea demodată. Doamna Quarles zîmbise cam trist.
— I-ar fi îngăduit să meargă în lumea largă, în loc să stea închis în indiferenţa lui.
— Dar indiferenţa la el e ceva firesc, nu? obiectase Elinor.
— într-o oarecare măsură. Pe de altă parte e o obişnuinţă. Dacă ar putea să se dezbare de ea ar fi mult mai fericit. Cred că-şi dă seama, dar nu reuşeşte să scape de ea. Dacă cineva ar putea s-o facă pentru el. . Războiul a fost totuşi ultima ocazie, iar împrejurările n-au îngăduit să profite de ea.
— Slavă Domnului!
— Da, poate că ai dreptate.
Şalupa ajunse la ţărm, iar1 ei săriră pe uscat. Căldura devenise năprasnică, pavajul ardea, iar aerul era plin de praf. Un
— Nu-ţi consuma energia. E prea cald. Opune o rezistenţă pasivă şi fă-te că nu pricepi.
Continuară să înainteze ca nişte martiri într-o arenă, în timp ce
chihlimbar. Sau brăţări de aur, aproape curat. Philip continua să-l refuze, dînd din cap.
— Nişte mărgean splendid. Amulete splendide şi absolut vechi. Surîsul lui cuceritor începea să semene cu o strîmbătură.
Elinor găsi magazinul de textile pe care-l căuta; trecură strada şi intrară.
— Am scăpat! spuse ea. N-o să îndrăznească să vină. după noi. O cuprinsese o spaimă de moarte ca
— Mă duc să-mi iau nişte ţigări.
Ieşi în lumina orbitoare a soarelui. Omul cu fes îl aştepta. Se repezi la Philip şi-l apucă de mînecă. încercă să-şi joace cu desperare ultimul atu.
— Am ilustrate frumoase, şopti el confidenţial şi scoase un plic din buzunarul de la piept al hainei. Sînt dinamită. Costă numai zece zilingi.
Philip se holbă la el prefăcîndu-se că nu-l înţelege.
— Nu englez, spuse el şi-o luă şchiopătînd pe stradă. Omul cu fes îl ajunse din urmă grăbit.
—
Philip izbucni în ris.
' Foarte ciudate.. Foarte amuzante. Moravuri arabe. Ca să aveţi cu ce vă petrece timpul pe vapor. Numai şaizeci de franci (fr.).
Nostime.. Foarte indecente. Zece mărci (germ.).
Foarte frumoase, foarte atrăgătoare, foarte indecente, (spân.).
Fotografii frumoase. Poze deocheate. Fete goale. Curat deocheate (sued.). ' Fotografii deocheate (pol.).
Fotografii indecente (port.).
249
— Uite, spuse el, şi-i dădu o jumătate de coroană, o meriţi.
— Ai descoperit ce căutai? îl întrebă Elinor cînd se întoarse. Philip dădu afirmativ din cap.
— Şi am mai descoperit şi singura bază pentru Liga Naţiunilor. Interesul- comun. Amicul nostru care rînjea mi-a oferit, în şaptesprezece limbi, ilustrate pornografice. îşi pierde vremea la Port Said. Ar trebui să fie la Geneva.
— Vă caută două doamne, domnule redactor-şef, spuse băiatul de serviciu.
— Două? Burlap avu un gest de surprindere. — Două? Băiatul repetă cele spuse. — Bine. Condu-le aici. Băiatul se retrase. Burlap se enervă. O aştepta pe Romola Saville, pe acea Romola Saville care scrisese:
gt;
Cele două uşi ale sanctuarului se deschiseră simultan. Prin una din ele apăru Ethel Cobbett, ţinînd în braţe un teanc de corecturi. Pe cealaltă intrară două doamne. Rămaseră pe prag, Ethel le privi. Una era înaltă şi remarcabil de slabă. Cealaltă, aproape la fel de înaltă, era corpolentă. Nici una nu mai era tînără. Doamna slabă părea o fecioară ofilită, de vreo 43—44 de ani. Cea corpolentă, poate ceva mai în vîrstă, îşi păstrase însă o prospeţime de văduvă bine conservată. Cea slabă avea obrajii subţiri, trăsături osoase şi ascuţite, un păr de un cafeniu şters, ochi gri şi era îmbrăcată în roz şi cenuşiu-deschis, aproape în pas cu moda, dar nu după cea de la Paris, ci după moda mai tinerească şi mai îndrăzneaţă de la Hollywood. Cealaltă doamnă era foarte blondă, cu ochi albaştri, iar din urechi îi atîrnau nişte cercei lungi ce se mişcau tot timpul, avînd asortaţi la ei mărgele de lapis lazuli. Rochia ei avea un stil mai de matroană şi mai european ca al celeilalte; numeroase ornamente de proastă calitate atîrnau ici-colo pe întreaga-i persoană, producînd un clinchet uşor în timpul mersului.
Cele două vizitatoare traversară camera; Burlap. prefăcîndu-se adîncit în ceea ce scria, păru că nu auzise uşa 250
E
deschizîndu-se. Cînd doamneje ajunseseră la cîţiva paşi de biroul lui, îşi ridică ochii de pe hîrtia pe care mîzgălise furios şi le privi tresărind de uimire şi cu un aer încurcat, pentru care părea că-şi cere iertare. Sări în picioare.
— îmi pare rău. Iertaţi-mă. . n-am băgat de seamă. Eram atît de absorbit. . Sunetele se încurcară. Era răcit.
Ocoli biroul ca să dea mîna cu ele, oferindu-le cel mai subtil şi mai spiritual zîmbet, în stilul lui Sodoma. în sinea sa exclamă: „Dumnezeule! Ce femele îngrozitoare!"
— îmi permit să întreb care dintre dumneavoastră, continuă el, zîmbindu-le pe rînd, e domnişoara Saville?
— Nici una, spuse doamna corpolentă cu o voce destul de adîncă, dar glumeaţă, şi îi surise.
— Sau amîndouă, dacă vreţi, spuse cealaltă. Avea o voce înaltă şi metalică, vorbind strident şi sacadat, cu o viteză extraordinară şi ameţitoare. — Amîndouă şi nici una.
Cele două doamne izbucniră instantaneu în rîs. Burlap se iţă la ele şi le ascultă pierdut. în ce se vîrîse? Erau năprasnice, şi suflă nasul şi tuşi. Datorită lor, răceala i se înrăutăţise.
— De fapt, spuse doamna torpolentă, lăsîndu-şi capul pe umăr eu un gest ştrengăresc şi prefăcîndu-se că sîsîie, de fapt, noi sssîntem...
Doamna cea slabă o întrerupse.
— De fapt, spuse ea, dînd drumul unui torent de cuvinte atît de repede încît era de-a dreptul extraordinar că mai reuşea să le articuleze, sîntem o asociaţie, o combinaţie, aproape o conspiraţie. începu din nou să
rîdă strident şi ascuţit.
— Asa e, o conspirassie, spuse cea corpolentă, sîsîind în glumă.
— Noi sîntem cele două componente ale personalităţii duble a Romolei Saville.
— Eu fiind dr. Jekyll1, interveni cea corpolentă, şi amîndouă riseră din nou.
„O conspiraţie, îşi spuse Burlap cuprins de un sentiment de groază" crescîndă. Perfect adevărat!"
— Dr. Jekyll, alias Ruth Goffer. Pot să vă prezint pe doamna Goffer?
— Iar eu vă prezint pe domnul Hyde, alias domnişoara Hignett.
1
251
«v „,.
— Iar împreună ne putem prezenta ca Ramola Saville. despre ale cărei modeste poezii ne-aţi scris cuvinte atît de amabile.
Burlap dădu mîna cu cele două doamne şi spuse ceva despre plăcerea de a întîlni pe autoarele unei opere pe care o „armidase" atît de mult. „Cum Dumnezeu scap de ele?" se întrebă el. Debordau de energie, de forţă şi de voinţă! Nu era uşor. în sinea lui se cutremură. „Parcă-s nişte locomotive" fu concluzia lui. Şi au să-l bată la cap ca să publice mai departe versurile lor idioate. Versurile lor obscene — căci aşa erau, considerate în raport cu vîrsta, energia şi aspectul acestor femei — pur şi simplu obscene. „Scîrbele!" îşi spuse el, furios că obţinuseră
ceva de la el uzînd de false aparenţe şi că, profitînd de nevinovăţia lui, îl escrocaseră. în acel moment o văzu pe domnişoara Cobbett. Ţinea în braţe teancul de corecturi, întrebîndu-l din priviri ce să facă. Burlap clătină
din cap.
— Mai tîrziu, spuse el, cu un aer demn şi editorial. Domnişoara Cobbett se întoarse, dar nu mai înainte ca
Burlap să poată observa expresia de triumf şi batjocură de pe faţa ei. Blestemata! Devenise insuportabilă!
— Am fost atît de mişcate şi de încîntate de scrisoarea dumneavoastră amabilă, spuse cea mai voinică dintre doamne.
Burlap scoase un surîs franciscan.
— Mă bucur că pot să fac ceva pentru literatură.
— Sînt
— Aşa e, sînt foarte rari, reluă domnişoara Hignett.
Şi, vorbind cu viteza celui ce încearcă să spună: capra crapă piatra — piatra crapă capra, cît se poate de repede şi cu cît mai puţipe greşeli, începu să-i povestească viaţa şi necazurile lor. Se părea că locuiau împreună la Wimblendon, conspiraţia cu Romola Saville împlinise şase ani şi că numai o singură dată. din nouă încercări, li se publicase ceva din ce scriseseră. Nu îşi pierduseră însă curajul. Ştiau că într-o zi o să răsară şi steaua lor.
Continuaseră să scrie. Scriseseră foarte mult. Domnul Burlap era oare interesat să vadă piesele lor? Domnişoara Hignett deschise o servietă şi puse pe masă vrafuri masive de pagini bătute la maşină. Erau piese istorice, în versuri albe. Se numeau:
în cele din urmă plecară, luînd cu ele promisiunea lui Burlap că le va citi piesele, că le va publica un ciclu de sonete şi că va veni să ia masa la ele la Wimbledon. Burlap suspină. Apoi. recompunîndu-şi figura nemişcată şi aerul de superioritate, o sună pe domnişoara Cobbett.
— Ai adus corecturile? o întrebă el distant şi fără să se uite la ea.
252
Domnişoara Cobbett i le înmînă.
— Am telefonat şi le-am spus să se grăbească cu restul. -— Bine.
Se lăsă tăcere. Domnişoara Cobbett o întrerupse şi, deşi Burlap nu catadicsi să îşi ridice privirea spre ea, îşi dădu seama din tonul vocii ei că zîmbea.
— Această Romola Saville a dumneavoastră a fost o surpriză cam neplăcută, nu?
Loialitatea domnişoarei Cobbett faţă de memoria lui Susan fusese cu atît mai puternică cu cît sentimentul era forţat şi premeditat. Şi ea se îndrăgostise de Burlap. Loialitatea ei faţă de Susan şi de spiritualitatea platonică care era specialitatea lui Burlap în materie de amor (la început credea că e serios cînd îi spunea tot timpul cuvinte atît de frumoase) se întărise în lupta continuă împotriva dragostei. Burlap, care avea o mare experienţă în aceste probleme, îşi dăduse în curînd seama, după
felul cum ea răspunsese la primele lui avansuri platonice, că de data asta, exprimat în limbajul vulgar pe care chiar diavolul din el de abia mai îndrăznea să-l folosească, o feştelise. Persistenţa n-ar fi dus decît la o înrăutăţire a înaltei sale reputaţii spirituale, în ciuda faptului că fata se îndrăgostise de el, şi poate chiar din acea cauză (căci îndrăgostindu-se, domnişoara Cobbett înţelesese cît de uşor ar fi putut să trădeze cauza lui Susan şi a unui spirit pur, şi conştient de primejdie, se opusese), Burlap pricepuse că ea n-o să-i îngăduie niciodată trecerea, chiar treptată, de la spiritualitate la o dragoste carnală, fie ea oricît de rafinată. Nefiind îndrăgostit de ea, căci domnişoara Cobbett nu deşteptase în el decît un sentiment vag şi adolescentin de dorinţă — pe care aproape orice femeie destul de prezentabilă putea să i-l satisfacă — lui Burlap nu-i venise greu să înţeleagă şi să se retragă. Retragerea, calculase el,-
avea să consolideze admiraţia ei pentru spiritualitatea lui şi avea să-i sporească dragostea. Burlap ştia de mult că e întotdeauna util să ai funcţionare care să fie îndrăgostite de tine, să muncească din răsputeri şi să aibă mai puţine pretenţii decît cele ce nu sînt îndrăgostite. O scurtă vreme totul mersese ca pe roate. Domnişoara Cobbett efectuase munca a trei secretare şi a unui băiat de serviciu; în acelaşi timp îl adorase. Avuseseră loc şi incidente. Burlap vădea prea mult interes, faţă de colaboratoarea feminină ale revistei. Unele, care trăiseră cu el, veniseră să-i facă mărturisiri domnişoarei Cobbett.
Încrederea ei se zdruncinase. Indignarea sfîntă faţă de ipocrizia lui premeditată şi de ceea ce ea considera ca o trădare a lui Susan şi a idealurilor lui era pătrunsă şi de resentimente personale. O
trădase şi pe ea. Mînioasă, îi purta pică. Mînia şi
253
ura făceau să-i crească loialitatea ideală faţă de Susan. îşi exprima gelozia exclusiv în cuvinte de loialitate în amintirea prietenei moarte şi a spiritului pe care ea îl reprezentase.
Ultima picătură fusese Beatrice Gilray. Cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase în clipa cînd Beatrice fusese instalată la birou, în sectorul editorial, şi, culmea, începuse să scrie cîte ceva pentru revistă.
Domnişoara Cobbett se mai linişti ' niţel la gîndul că Beatrice Gilray scria doar scurte prezentări de cărţi, fără
nici o importanţă. Cu toate acestea era foarte supărată şi indignată. Primise o educaţie mult mai bună decît proasta de Beatrice şi era mult mai inteligentă. Lui Beatrice i se îngăduia să scrie numai fiindcă avea bani. Cînd venise, investise în revistă o mie de lire. Lucra pe gratis şi muncea — ceea ce era şi mai insuportabil — ca o nebună; exact aşa cum muncise şi domnişoara Cobbett la început. Acum domnişoara Cobbett lucra cît putea de puţin. Rămînea exact cît se cuvenea — nu venea niciodată un minut mai devreme şi nu stătea niciodată un minut peste orele de serviciu. Lucra pentru cît era plătită. Burlap se iritase, apoi se enervase, iar la sfîrşit o urîse; trebuia ori să lucreze el mai mult, ori să mai angajeze o secretară. Şi atunci, providenţa i-o scosese în cale pe Beatrice, care îşi luase asupra ei toate treburile plictisitoare ale redactării, pe care domnişoara Cobbett nu mai avea acum timp să le facă. Drept compensaţie pentru faptul că îşi asumase această muncă, ca şi pentru mia de lire pe care o investise în revistă, Burlap îi îngăduise să scrie din cînd în cînd scurte recenzii. Fireşte. Beatrice habar n-avea cum se scriu, dar asta nu conta. Tot nu le citea nimeni.
Cînd Burlap începuse să locuiască în casa lui Beatrice Gilray. cupa amărăciunii domnişoarei Cobbett se revărsase din nou. In primul moment de furie făcuse imprudenţa să o prevină solemn pe Beatrice ce fel de
— E absolut insuportabilă, se plînsese mai tîrziu lui Burlap, fără ca totuşi să-i împărtăşească toate motivele pentru care o considera insuportabilă.
Burlap semăna cu Isus Cristos.
— E foarte dificilă, recunoscuse el, dar şi demnă de compătimit. . A dus o viaţă grea.
254
-+r Nu-mi dau seama de ce o viaţă grea poate fj o scuză pentru cineva ca să se poarte necorespunzător, vorbise ea sacadat.
— Trebuie să faci unele concesii, spusese Burlaţ», dînd din cap.
— Dac-aş fi în locul tău, replicase Beatrice, n-aş rnai ţine-o. Aş da-o afară'
— Nu, n-aş putea să fac una ca asta, răspunsese Burlap, vorbind încet şi gînditor, ca şi cum întreaga discuţie ar
— Cu toate astea, răspunsese ea furioasă, în timp ce cuvintele ei loveau tare, ca nişte ciocănele, nu înţeleg de ce trebuie să te laşi terorizat. Eu una nu m-aş lăsa tratată astfel.
De atunci profita de fiecare prilej pentru a o umili pe domnişoara Cobbett, şi pentru a
Domnişoara Cobbett^ la rindul ei, îi vorbea răstit, o sfida şi îi răspundea obraznic. în birourile revistei
Distant, fără a fi însă cu totul imparţial, ca un zeu favorabil
întîmplarea cu Romola Saville îi oferi domnişoarei Cobbett ocazia să fie răutăcioasă.
— Aţi văzut pe cele două poetese înfiorătoare, o descusu ea pe Beatrice a doua zi dimineaţă cu un fals aer de prietenie.
Beatrice se uită la ea cu atenfie. Ce urmărea femeia asta?
— Care poetese? întrebă ea bănuitoare.
— Cele
vadă, fiindcă îşi închipuiau că va întîlni o fată tînără. Izbucni în rîs. Romola Saville. Aşa
Cînd l-am văzut pe redactor prins în ghearele lor
255
mi-a părut sincer rău de el. La urma urmei, însă, singslr şi-a făcut-o. Dacă ţine morţiş să scrie colaboratoarelor...
în aceeaşi seară Beatrice se plînse din nou lui Burlap de domnişoara Cobbett, care nu devenise numai obositoare şi obraznică, căci te-ai fi putut obişnui cu ea dacă şi-ar fi îndeplinit corect obligaţiile profesionale, dar mai era şi leneşă. Publicarea unei reviste e o afacere ca oricare alta. Cui îi dă mîna să facă afaceri pe o bază sentimentală?
Burlap vorbi din nou vag despre situaţia ciudată a acestui caz. Beatrice insistă. Se luară la ceartă.
— Asta înseamnă să fii prea bun, încheie Beatrice, pe un ton tăios.
— A, da? spuse Burlap, iar surîsul său de călugăr franciscan era atît de splendid şi de melancolic, încît Beatrice simţi cum în adîncul sufletului i se înfiripă un sentiment de afecţiune.
— Da, asta înseamnă, vorbi ea sacadat în timp ce duşmănia ei împotriva domnişoarei Cobbett creştea proporţional cu sentimentul de tandreţe şi de protecţie maternă pe care-l nutrea pentru Burlap. Afecţiunea ei era, ca să zicem aşa, căptuşită cu indignare. Cînd nu voia să-şi exteriorizeze bunătatea, îşi întorcea sentimentele pe dos ca pe o haină, şi se înfuria. „Sărmanul Denis, îşi spuse ea, în ciuda indignării. Are absolută nevoie de cineva care să-l îngrijească. E prea cumsecade". Apoi, tare: — Tuşeşti scandalos, îi reproşa pe un ton de aparentă
indiferenţă. Era prea cumsecade, n-avea pe nimeni care să-l îngrijească şi mai şi tuşea — ideile se legau logic una de alta. — Ai nevoie, continuă ea sacadat, pe acelaşi ton strident de comandă, de o fricţie bună cu ulei camforat şi de o compresă cu vată termogenă. Pronunţa cuvintele aproape drastic, ca şi cum l-ar fi ameninţat cu o bătaie bună şi o lună de post negru. îşi exprima solicitudinea cu brutalitate, deşi, în fond, sufletul îi vibra de o mare afecţiune.
Burlap era absolut încîntat
256 ■
Se auzi o bătaie în uşă; Beatrice intră, aducînd uleiul camforat şi vata termogenă.
— Vine călăul, spuse Burlap, rîzînd. Să mor barbă teste. îşi desfăcu bluza de la pijama. Avea un piept alb şi foarte musculos; coastele de-abia se vedeau. între piepţi, o dîră de păr negru, buclat» urma linia osului pectoral. — Chinuie-mă cît vrei, continuă el în glumă. Sînt gata. îi zîmbi tandru şi şăgalnic.
Beatrice destupă sticla şi îşi turnă puţin ulei aromatic în palma dreaptă.
— Ţine sticla, îi porunci ea, şi pune-o jos. Burlap făcu cum i se spuse. — Aşa, zise ea, şi începu să-l fricţioneze. Denis rămăsese întins şi nemişcat.
M/na ei alunecă viguros şi expert de sus în jos pe pieptul lui. Cînd mîna dreaptă obosea., reîncepea cu stînga, în sus şi în jos, în sus şi în jos.
— Parc-ai fi o locomotivă Jn miniatură, spuse Burlap şi îi surise iar tandru şi şăgalnic.
— Mă şi simt ca o locomotivă, răspunse ea.
Dar nu era adevărat, căci se simţea, oricum, mai puţin ca o locomotivă. Trebuise să-şi înfrîngă un fel de groază
înainte de-ai atinge pieptul alb şi musculos. Nu c-ar fi fost urît sau repulsiv. Din contră, pieptul lui Burlap era destul de frumos, puternic, cu pielea albă şi netedă. Avea frumuseţea bustului unei statui. Da, • al unei statui. Atît doar că în cazul de faţă statuia avea pe piept pâr neşru buclat şi un mic neg cafeniu, care se ridica şi cobora, o dată cu pielea ce palpita deasupra inimii. Statuia era vie şi asta o neliniştea. Pipetul alb şi gol era frumos, dar îi provoca un fel de scîrbă, fiindcă era viu. Cînd îl atingea. . Se cutremură cu un uşor spasm de oroare, enervînduse pe sine pentru aceste sentimente prosteşti. îşi întinse repede mîna şi începu să-l fricţioneze. Peste pielea unsă
cu ulei, mîna alunecă uşor. Simţea în palmă căldura corpului, iar sub piele oasele tari. Cînd îi atinse părul de pe piept, degetele ei întîlniră o asprime; sfîrcurile lui mici erau dure şi elastice. Se cutremură din nou, deşi senzaţia de groază şi înfrigurarea ei aveau ceva plăcut. Neliniştea şi repulsia care i se strecurau în suflet şi îi străbăteau trupul îi stîrneau o plăcere ciudată. Continuă să fricţioneze cu mişcările energice şi regulate ale unei locomotive, în timp ce sufletul i se zbătea, pradă unor sentimente contrarii.
Burlap stătea culcat, cu ochii închişi şi zîmbea uşor; îi plăcea să se lase pe mîinile ei, să se predea. Se simţea extraordinar de bine. dar şi neputincios ca un oopil. Se afla în mîinile ei; un copil care e proprietatea mamei sale, şi nu propriul său stăpîn. îi
.257
simţea pe piept răceala mîinilor, dar sub aceste degete puternice şi reci muşchii lui nu tresăreau, ci rămîneau inerţi, ca de lut. — Ai obosit? o întrebă el, cînd Beatrice se opri pentru a începe, a treia oară, să-l fricţioneze cu altă mînă. Deschise ochii şi o privi. Ea clătină din cap. — îţi dau bătaie de cap ca un copil bolnav.
— Nu-mi dai nici un fel de bătaie de cap.
Burlap insistă; îi spuse că regretă efortul ei şi îşi ceru scuze.
— Biata mea Beatrice! spuse el. Cîţe trebuie să mai faci pentru mine! Mă simt atît de ruşinat!
Beatrice se mulţumi să-i zîrnbească. Spasmul de mai înainte, datorit repulsiei nejustificate, dispăruse. Se simţea
— Gata, zise ea, în fine, a venit rîndul vatei termogene. Deschise pachetul cu vată şi desfăcu sulul portocaliu. — problema e cum s-o fixez la pieptul tău. M-am gîndit s-o prind cu o faşă. Te înfăşor de două-
trei ori. Ce părere ai?
—. N-am nici o părere, spuse Burlap, care se bucura încă de plăcerile voluptuoase ale copilăriei. Sînt cu totul în mîinile tale!
— Bine, atunci ridică-te în capul oaselor. Ţine vata la piept în timp ce eu îţi trec faşă în jurul pieptului. Pentru această operaţie se văzu silită să se aplece ajungînd foarte aproape de el, gata să-l îmbrăţişeze; pe cînd desfăşura bandajul, mîinile ei se întîlniră o clipă la spatele lui. Burlap lăsă să-i cadă capul şi fruntea i se opri pe sînii ei. Fruntea unui copil obosit, odihnindu-se pe sînul moale al mamei sale.
— Ţine niţel capul fesei pînă găsesc un ac de siguranţă. Burlap îşi ridică fruntea şi îşi trase capu! înapoi.
Cam
congestionată, dar încă foarte ocupată şi îndemînatică, Beatrice scotea un ac dintr-un mic carton cu ace de siguranţă.
— Acum o să fie într-adevăr greu, spuse ea rîzînd.
— Nici gînd, spuse Burlap: era sincer, nu i-ar fi păsat. Aproape că i-ar fi făcut plăcere să fie înţepat. Ea însă nu-l înţepa. Fixată bine cu ajutorul acelor, faşă trăda o mare îndemînare profesională.
— Gata!
— Ce trebuie să fac acum? întrebă Burlap, foarte dispus s-o asculte.
— Să te culci la loc. Se culcă la loc. E£ îi încheie nasturii de Sa bluza_ pijamalei. — Acum trebuie să adormi cît se poate de repede. îi trase pledurile pînă sub bărbie şi îl înfăşură bine în ele. Apoi rîse. — Parc-ai fi un copil.
258
— N-ai de gînd să-mi dai un sărut, urîndu-mi noapte" bună? Obrajii lui Beatrice se împurpurară. Se aplecă şi îl sărută pe
frunte.
— Noapte bună, spuse ea.
Apoi, deodată, dori să-l ia Jn braţe, să-i apese capul pe pieptul ei şi să-l mîngîie pe păr. îl mîngîie însă uşor pe obraz, şi ieşi grăbită din odaie.
Micuţul Phil stătea în pat. Camera era scăldată într-o penumbră portocalie. Printre perdelele trase se strecura o dîră subţire de lumină. Phil era mai agitat ca de obicei.
— Cît e ceasul? strigă el în cele din urmă, deşi strigase şi mai înainte şi i se spusese să tacă.
— Nu-i încă timpul să te scoli, îi răspunse domnişoara Fulkes de pe coridor. Vocea ei se auzea înăbuşit, căci tocmai îşi trăgea pe cap rochia albastră; capul i se afla într-o beznă mătăsoasă, iar braţele i se zbăteau orbeşte să găsească intrarea în mîriecile respective. Astăzi soseau părinţii lui Phil; la prînz aveau să ia masa la Gattenden. Rochia albastră de gală a domnişoarei Fulkes se impunea serios cu această ocazie.
— Dar spuneţi-mi odată cît e ceasul! îi strigă furios băieţelul. Vreau să spun, cît e după ceasul dumneavoastră.
Capul domnişoarei Fulkes ieşi la lumină.
— Unu fără douăzeci, răspunse ea. Trebuie să stai cuminte.
— De ce nu e încă unu?
— Fiindcă nu e! Ascultă, n-am să-ţi mai răspund la întrebări. Iar dacă ai să mai strigi o dată, am să-i spun mamei tale că ai fost obraznic.
— Eu, obraznic? replică Phil, cu un glas în care furia se amesteca cu lacrimile, dar atît de încet încît domnişoara Fulkes de-abia îl auzi. .Te urăsc! Fireşte, n-o ura. Prostestase însă, şi onoarea era salvată.
Domnişoara Fulkes îşi vedea mai departe de rochia ei. Era agitată, speriată, penibil de nervoasă. Ce impresie avea să le facă Phil, Phil al ei, Phil pe care ea îl crescuse. „Sper să fie cuminte, îşi spuse ea. Sper să fie cuminte!"
Putea fi un înger, putea fi încîntător cînd avea chef. Iar cînd nu era cuminte, exista întotdeauna o explicaţie; trebuie însă să-l cunoşti şi să-l înţelegi pentru a găsi această explicaţie. Părinţii lui n-aveau să fie probabil în stare s-o facă. Lipsiseră atît de mult încît ar fi putut să uite şi cum arăta băiatul. Şi, în orice caz, n-aveau de unde să
ştie cum arăta acum, cum se dezvoltase în ultimele luni. Doar ea
260
îl cunoştea bine pe Phil. îl cunoştea şi îJ iubea foarte, foarte mult. Doar ea. într-o zi însă va trebui să-l părăsească.
N-avea nici un drept asupra lui, nici o pretenţie; ea doar îl iubea. Părinţii puteau să i-l ia oricînd. Imaginea ei tremură în oglindă, se estompă într-o ceaţă irizată şi, pe neaşteptate, o podidiră lacrimile.
Trenul sosi la timp; maşina îi aştepta la gară. Elinor şi Philip se suiră în ea.
— Nu-i minunat să fii acasă? Elinor apucă mîna soţului ei. Ochii îi străluceau. — Dar, sfinte Dumnezeule, adăugă ea îngrozită şi, fără să mai aştepte răspunsul lui, continuă: Se ridică o mulţime de case noi pe dealul de colo. Cum îndrăznesc? Philip se uită la deal.
— Parcă e un cartier plin de grădini, nu? spuse el. E păcat că englezilor le place atît de mult viaţa la ţară. Distrug cadrul natural prin bunătatea lor.
— E încă splendid! Nu eşti foarte nerăbdător?
— Nerăbdător? întrebă el prudent. Ştiu eu. .
— Nu-fi face plăcere să ştii c-ai să-ţi revezi băiatul?
— Desigur!
—■ Desigur! Elinor repetă cuvîntul în bătaie de joc. — Şi cu ce voce ai spus-o. Nu mi-am închipuit niciodată că
se poate spune „desigur" într-o asemenea situaţie. Am văzut-o şi pe asta. N-am fost în viaţa mea atît de nerăbdătoare ca acum.
Se făcu tăcere. Maşina înainta pe drumul de ţară care urca, cu multe viraje, printr-un crîng de mesteceni pînă la un platou împădurit. La capătul unei perspective verzi şi întinse, cel mai colosal monument al grandoarei familiei Tantamount palatul marchizului de Gattenden, se scălda departe în soare. Steagul era ridicat; înălţimea-sa lordul se afla la reşedinţa sa.
— Trebuie să mergerii într-o zi să-i facem o vizită bătrînului nebun, spuse Philip. în parcul din jurul palatului păşteau căprioare cu pielea cafenie.
—• De de trebuie să călătoreşti? spuse Elinor, uitîndu-se la ele.
Domnişoara Fulkes şi micul Phil îi aşteptau pe treptele intrării- principale.
— Mi se pare că aud' maşina, spuse domnişoara Fulkes. raţa ei cam plinuţă era foarte palidă; inima îi bătea mai puternic ca de obicei. — Nu, adăugă ea, după ce ascultă cu atenţie o clipă. Ceea ce auzise era doar ecoul propriei ei nelinişti.
261
Micul Phil se plimba neastîmpărat, manifestînd o singură dorinţă violentă: „să meargă undeva". Aşteptarea îi vîrîse un arici în intestine.
— Eşti foarte fericit, nu-i aşa? întrebă domnişoara Fulkes, cu un fals entuziasm, decisă să facă orice ca băieţelul să exprime o bucurie grozavă la revederea părinţilor. Nu eşti formidabil de nerăbdător? Dacă ar fi vrut, părinţii lui puteau să i-l ia, fără s-o lase să-l mai vadă vreodată.
— Ba da, răspunse micul Phil, cu un aer cam absent. Singura lui preocupare o constituia apropierea unor evenimente ce se desfăşurau în intestine.
Domnişoara Fulkes fu dezamăgită de platitudinea răspunsului. îl privi cercetător.
— Phil, vrei afară? Observase mişcările lui nesigure, de parcă ar fi executat nişte paşi de charleston.
Copilul dădu din cap. fi apucă de mînă şi intrară repede în casă.
Peste un minut, maşina cu Philip şi Elinor trase la treptele goale. Elinor nu-şi ascunse dezamăgirea. îşi imaginase atît de limpede scena: Phil, pe treptele de la intrare, facînd semne disperate cu mîna. îi auzise clar pînă şi strigătele. Treptele însă erau pustii.
— Nu-i nimeni să ne primească, spuse ea, cu o voce tristă.
— Era greu de presupus c-o să găsim pe cineva la intrare, aşteptîndu-ne, replică Philip. Detesta orice fel de agitaţie. Pentru el, cea mai frumoasă întoarcere acasă ar fi fost într-o mantie care să-l facă invizibil. Ocazia de faţă era aproape la fel de potrivită.
Se dădură jos din maşină. Uşa de ia intrare era deschisă. Intrară. în'holul tăcut şi pustiu, trei secole şi jumătate de viaţă adormiseră. Lumina soarelui năvălea prin arcadele turtite ale ferestrelor. Lambriurile fuseseră pictate în verde-deschis în secolul al optsprezecelea. Scara veche, din stejar masiv, bine luminată, se pierdea urcînd la etajele superioare. în aer plutea un uşor miros de flori, de petale de trandafiri uscate, amestecate cu miresme; aveai senzaţia că percepi tăcerea îndelungată şi senină cu ajutorul altui simţ.
Elinor se uită împrejur, respiră adînc, îşi plimbă vîrful degetelor pe lemnul de nuc lustruit al mesei şi lovi cu degetul arătător vaza veneţiană rotundă de pe masă; sunetul cristalului vibra lent şi plăcut în aerul .parfumat.
— Parcă-i frumoasa din pădurea adormită, spuse ea. Dar, chiar în timp ce vorbea, vraja se destramă.
Deodată, ca
şi cum sunetul cristalin ar fi rechemat casa la viaţă, izbucniră zgomote. La etaj se deschise o uşă, se auzi apa trasă la closet,
262
iar apoi vocea pătrunzătoare şi copilărească a lui Phil; paşi mici duduiră pe covorul condorului, iar apoi răpăiră ca nişte copite mici. pe treptele de stejar, neacoperite cu covor, ale scării. în aceeaşi clipă, o uşă de la parter se dădu în lături şi Dobbs, o servitoare foarte corpolentă, intră grăbită în hol.
— Vai, domnişoară Elinor, nu v-am auzit...
Micul Phil dăduse ultimul colţ al scării. La vederea părinţilor scoase un strigăt şi grăbi pasul, alunecînd parcă din treaptă în treaptă.
— Nu fugi! Nu fugi! îi strigă neliniştită mama lui şi porni repede spre el.
— Nu fugi! reluă şi domnişoara Fulkes, coborînd iute scările în urma lui. Şi deodată, din salonaşul cu o uşă ce da în grădină. apăru doamna Bidlake, îmbrăcată în alb, tăcută şi învcsmîntată în vălurile ei plutitoare, ca o fantomă impunătoare. într-un coşuleţ ducea un mănunchi de lalele; foarfecele de grădinărit atîrnau la capătul unei panglici galbene. T'ang al treilea o urmă lătrînd. Se îmbulziră, îmbrăţişîndu-se şi strîngîndu-şi mîinile. Salutul doamnei Bidlake avea maiestatea unui ritual şi graţia solemnă a unui dans vechi şi sacru, Domnişoara Fulkes, cuprinsă de o mare timiditate şi nervoasă )a culme, nu-şi mai găsea locul; la început se aşeză pe un picior, apoi pe celălalt, în poziţia modelelor din revistele de modă şi a manechinelor şi rîse strident tot timpul. Cînd dădu mîna cu Philip, tresări atît de violent, încît era gata să-şi piardă echilibrul.
„Sărmana de ea! îşi spuse Elinor, în răgazul cînd nu mai avu nimic de răspuns sau de întrebat. Trebuie să se mărite de urgenţă! Arată mult mai rău ca la plecarea noastră!"
— Cît de mult a crescut! spuse ea cu voce tare. Şi ce mult s-a schimbat! Ţinu copilul la depărtarea braţului, cu gestul unui cunoscător care se trage înapoi pentru a examina un tablou, înainte era leit Philip. Acum însă... Dădu din cap. Faţa lată se alungise, nasul scurt şi drept (nasul de pisică, caraghios, de care risese, şi care îi plăcuse atît de mult pe faţa lui Philip) devenise mai fin, şi uşor acvilin, iar părul se închisese la culoare. — Seamănă ca două picături de apă cu Walter, nu crezi? Absentă, doamna Bidlake dădu din cap afirmativ. — Afară de momentele cînd rîde, adăugă Elinor. Rîsul lui e exact ca al lui Phil.
— Ce mi-ai adus? întrebă micul Phil, aproape neliniştit. Cînd. părinţii plecau undeva, la întoarcere îi aduceau întotdeauna ceva. — Unde e cadoul meu?
—- Ce întrebare! protestă domnişoara Fulkes, roşindu-se în lui şi tremurînd şi mai tare.
locul
Elinor şi Philip se mulţumiră să rîdă.
263
— Cînd e serios seamnă leit cu Walter, spuse Elinor.
— Sau cu tine.
Philip se uită de la unul la celălalt.
— Să întrebi asta chiar în clipa cînd au venit tata şi mama! îşi continuă domnişoara Fulkes reproşurile.
— Eşti rea! îi replică băiatul şi îşi azvîrli capul pe spate cu un gest uşor de furie şi mîndrie.
' Lui Elinor, care se uitase tot timpul la el, aproape că-i veni să rîdă. Gestul de a ridica brusc bărbia — ei bine! —
era parodia gestului de superioritate al bătrînului domn Quarles. O clipă, copilul îi păru miniatura şi caricatura socrului ei, acel socru jalnic şi absurd: Era caraghios, dar în acelaşi timp nu era de glumă. îi veni. să rîdă, dar se abţinu, dîndu-şi seama de misterele şi complexităţile vieţii, de îngrozitoarea imposibilitate de a prevedea viitorul.
Acesta era copilul ei — dar în el se aflau şi Philip, şi ea, şi Walter, şi tatăl şi mama ei, iar acum, prin acea ridicare a bărbiei, îl dezvăluise şi pe jalnicul domn Quarles. Ar mai putea fi o sută de alţi oameni. Nu-i aşa?
Fireşte. îl el se întîlneau mătuşi şi verişoare pe care nu le vedea decît foarte rar. bunici şi unchi pe care îi cunoscuse doar cînd era mică şi-i uitase complet, strămoşi care muriseră de mult. O întreagă armată de străini populau acest trup mic, îl conturaseră, trăiau în mintea lui, îi inspirau dorinţele, îi dictau gîndurile şi aveau să
continue să i le dicteze şi să i le inspire. Phil, micul Phil, numele era o abstracţie, un titlu dat arbitrar, ca „Franţa"
sau „Anglia", unei colecţii veşnic schimbătoare, formată din mulţi indivizi, care se năşteau, trăiau şi mureau în el, aşa cum locuitorii unei ţări apar şi dispar, ţinînd însă în viaţă, prin trecerea lor pe pămînt, identitatea naţiunii căreia îi aparţine. Se uită la copil cu un fel de spaimă. Ce răspundere avea!
— Asta-i o dragoste interesată, după părerea mea, continuă domnişoara Fulkes. Şi nu trebuie să-mi spui că
sînt rea.
Elinor suspină uşor, se smulse din reverie şi, ridicînd copilul în braţe, îl strînse la piept.
— Nu-i nimic, spuse ea. adresîndu-se parţial domnişoarei Fulkes, care nu mai contenea cu reproşurile, şi parţial propriilor ei temeri. Nu-i nimic. îl sărută.
Philip se uită la ceas.
— Poate c-ar trebui să ne spălăm şi să ne periem puţin hainele înainte de masă, spuse el. îi plăcea să fie punctual.
— Mai întîi, însă, spuse Elinor, căreia i se părea că mesele sînt făcute pentru oameni şi nu oamenii pentru mese, mai întîi trebuie neapărat să mergem în bucătărie şi s-o salutăm pe doamna Inman. Ar fi de neiertat dacă n-am face-o. Veniţi. Cu
264
copilul încă în braţe, îi conduse prin sufragerie. Pe măsură ce înaintau, mirosul de raţă friptă devenea tot mai puternic.
Iritat puţin de faptul că nu va fi punctual şi simţindu-se niţel prost că trebuie să se aventureze, dhiar avînd-o pe Elinor ca tîlmaci. în bucătărie, printre servitori, Philip o urmă cu regret.
La'masa de prînz, micul Phil sărbători întoarcerea părinţilor, purtîndu-se înfiorător.
— S-a agitat prea mult, repeta sărmana dpmnişoariLEulkes, încercînd să scuze copilul şi indirect să se justifice.
îi venea să plîngă. — O să vedeţi cum se poartă cînd o să se obişnuiască cu prezenţa dumneavoastră aici, doamnă Quarles, spuse ea întorcîndu-se spre Elinor, o să vedeţi; un adevărat înger. Acum e prea nervos.
Ajunsese să iubească copilul atît de mult, încît satisfacţiile şi durerile, calităţile şi defectele'lui o făceau să
jubileze sau să plîngă, să fie mulţumită sau ruşinată, de parc-ar fi fost ea la mijloc. Pe. deasupra mai pIfL_!"|"T
Toate aceste luni răspunsese exclusiv de el, îl învăţase cum să se poarte în lume şi de ce e pictat pe hartă în stacojiu triunghiul Indiei; £a_J[l formase pe Phil. ea îl modelase. Iar acum, cînd obiectul dragostei ei fierbinţi, produsul competenţei şi răbdării ei ţipa la masă, scuipa mîncarea pe jumătate mestecată şi vărsa apa, domnişoara Fulkes nu numai că roşea de ruşine, ca şi cum ar fi ţipat, ar fi scuipat şi ar fi vărsat apa, dar mai încerca şi sentimentul penibil al prestidigitatorului, ăl cărui număr, îndelung pregătit, dă faliment în public, sau sentimentul celui care, punînd la punct o maşină ideală de zburat, descoperă că invenţia sa refuză cu încăpăţînare să
decoleze.
— La urma urmei, spuse Elinor, consolînd-o, trebuia să te aştepţi. îi părea sincer rău de biata fată. Se uită la copil. Plîngea — iar ea spera (cît fusese de lipsită de judecată!) că acum avea să fie altfel, că avea să găsească o fiinţă complet raţională şi maturizată. I se strînse inima. îl iubea, dar copiii sînt atît de îngrozitori. Iar micul Phil rămăsese un copif.
— Ascultă, Phil, spuse ea severă, trebuie să mănînci. Lasă prostiile. .
Copilul zbieră şi mai tare. Ar fi voit să se poarte frumos, dar nu ştia ce să facă pentru a nu se mai purta urît. îşi provocase singur această stare de nefericire şi revoltă care pusese stăpînire pe el şi se dovedea mai puternică
decît voinţa lui. îi era cu neputinţă să se calmeze, deşi se căznea din răsputeri. Pe deasupra, friptura de raţă nu-i plăcuse niciodată prea mult. Iar acum, după ce se gîndise cinci minute cu oroare şi dezgust la 265
friptura de raţă, ajunsese să n-o mai poată suferi. Vederea ei, mirosul ei, gustul ei îi provocau o greaţă
violentă.
între timp, doamna BidJake îşi păstra calmul ei metafizic. Sufletul ei părea un imens vapor ce înaintează pe o mare agitată; sau mai degrabă un balon ce se ridică în înaltul cerului, deasupra apelor, în lumea senină şi calmă a fanteziei. Discutase cu Philip despre budism. (Doamna Bidlake avea o adevărată slăbiciune pentru budism.) La primele ţipete nici măcar nu se întorsese să vadă ce s-a întîmplat, mulţumindu-se să ridice vocea ca să poată fi auzită cu tot vacarmul. Răcnetele se repetau continuu. «Doamna Bidlake tăcu şi închise ochii. Un Budha aşezat turceşte, senin şi' auriu îi apăru pe fondul roşu al pleoapelor închise; văzu în jurul lui preoţi cu robe gălbui, în atitudinea zeului şi adînciţi într-o meditaţie extatică.
— Maya, suspină ea, maya, eterna iluzie. îşi deschise din nou ochii. — Friptura e într-adevăr cam tare, adăugă ea, adresîndu-se lui Elinor şi domnişoarei FuJkes, care încercau zadarnic să-l facă pe copil să
mănînee.
Micul Phil profită de pretextul pe care doamna Bidlake i-l oferise gratuit.
— E tare, strigă el cu ochii plini de lacrimi, dînd la o parte furculiţa cu care domnişoara Fulkes, cu mîna tremurînd din cauza emoţiilor prea mari, îi oferea o bucăţică de raţă friptă şi jumătatea unui cartof nou.
Doamna Bidlake închisese iar ochii o clipă; apoi se întoarse către Philip şi îşi continuă discuţia despre calea cu cele opt
ca rari
în aceeaşi seară Philip scrise pe larg în carnetul său, în care îşi nota vraişte, gînduri şi întîmplări, discuţii, lucruri auzite şi văzute. Pagina întîi purta titlul:
Ferestrele stil Tudor se reflectă pe fundurile tingirilor de aramă. Soba de gătit, neagră şi imensă, are podoabe de oţel lustruit, iar focul joacă prin ochiul întredeschis, din partea de sus. în pervazurile ferestrelor se află muşcate.
Pisoiul, un eunuc enorm cu blana roşcată, stă aţipit în coşul lui de pe bufet. Masa din bucutărie e atît de tocită de timp
1 Unul din principiile budismului. Cele opt cărări sînt: adevărata credinţă, adevărata gîndire, limbajul adevărat, acţiunea adevărată, adevăratele mijloace ale existenţei, efortul regal, amintirea adevărată şi disciplina interioară, adevărata concentrare a gîndirii. Conform budismului, cel ce respectă aceste „cărări" se va elibera de durere şi-va obţine în cele din urmă salvarea sufletului.
266
şi de frecături permanente, încît nodurile au ieşit la suprafaţă acolo unde lemnul era mai moale — ca şi cum un gravor ar fi preparat o matriţă pentru o imensă amprentă digitală. Pe tavanul scund sînt fixate bîrne. Scaunele cafenii sînt din lemn de fag. Coca
mori, pasăre mortală...»1) O singură frază şi iaţă-ne intraţi în domeniul istoriei, a! artei şi al tuturor ştiinţelor. întreaga istorie a universului este cuprinsă în fiecare din părţile lui componente. Ochiul meditativ priveşte prin orice obiect şi vede, ca printr-o fereastră, întregul cosmos. Faceţi ca mirosul de raţă prăjită să plutească diafan într-o veche bucătărie şi veţi avea apariţia fugitivă a oricărui lucru, de la spiralele nebuloase la muzica
dezvăluie doar perspectivele îndepărtate şi cu cea mai mare semnificaţie umană, aflate în dosul obiectelor familiare ce ne sînt apropiate, în toate cazurile însă, lucrurile văzute la capătul perspectivei trebuie să fie destul de ciudate ca^să facă obiectele familiare să pară fantastic de monstruoase. întreb: Se poate realiza aceasta fără pedanterie şi fără să întinzi opera la infinit? Trebuie să reflectăm îndelung.
Cit de fermecătoare e totuşi bucătăria! Cit de înţelegători sun cei ce muncesc aici! Doamna Inman a fost angajată cînd s-a născut tlmor. E o minune de femeie, frumos maturizată. Şi atît Je senina! Şi ce aer impunător şi aristocratic! Cînd ai domnit
S, !reiZeu- de ani peste tot ce"ai
iWe"? p r
D incu'Pală-
înainte de Războiul Mondial. Dobbs e o născocire a lui elais- lnaItă de un metru optzeci şi proporţional de grasă.
Citat din
267
Acest trup gigantic adăposteşte spiritul lui Gargantua. Ce bună dispoziţie, ce sete de viaţă, ce glume, ce rîs spontan şi sincer! Rîsul lui Dobbs e aproape înspăimîntător. Am observat pe un raft al bufetului din cameră, cînd m-am dus să o salutăm, o sticlă verde, pe jumătate plină cu pilule mari, ca nişte bile, asemănătoare acelora ce sînt suflate printr-un furtun de cauciuc pe gîtul cailor. Ce constipaţie homerică sugerează aceste pastile!
Bucătăria e frumoasă; ca şi salonul. Am intrat în salon după plimbarea noastră de după-masă şi am găsit aici pe vicar şi pe soţia lui, discutînd despre Artă, cu ceştile de ceai în mînă. Da, despre Artă. Da, fiindcă era prima lor vizită la noi de cînd văzuseră Salonul Oficial de la Londra.
E un eveniment anual. în fiecare an, a doua zi după înălţare, vicarul şi soţia sa iau trenul de 8 şi 52 spre oraş şi plătesc tributul pe care pînă şi Religia îl datorează Artei, fireşte. Religia recunoscută şi arta recunoscută. Bat toate colţurile din Burlington House şi, în timp ce se învîrtesc de ici-colo, notează pe un catalog observaţii hazlii, atunci cînd hazul e îngăduit — căci domnul Truby (care seamănă mai degrabă cu Noe în arca unui copil) e una din acele feţe bisericeşti hazlii care fac glume ca să demonstreze că, în ciuda hainei lui negre şi a gulerului închis la spate, e o «fiinţă obişnuită», e un «om cumsecade» etc.
Doamna Truby, drăguţă şi plinuţă, e mai reţinută decît soţul ei, fiind totuşi ceea ce cititorii burghezi ai revistei
Grădina e plină de flori. Bătrînul Stokes, grădinarul, are barbă şi seamănă cu Chronos. Cerul e de un albastru-deschis. Ca să-ţi dai seama cît e de frumos aici trebuie să ocoleşti cu vaporul globul. Nu-i mai bine să rămîi acasă? Să prinzi rădăcini? Rădăcinile devin însă lanţuri. Mă îngrozeşte gîndul că aş putea să-mi pierd liberatatea.
Liber, fără legături, fără să fii stăpînit de ceea ce stăpîneşti, liber să faci pe vrei şi să pleci oriunde îţi vine chef —
aşa e bine. Dar şi acasă e bine. N-ar fi mai bine să rămîi acasă? Ca să-ţi cîştigi libertatea sacrifici ceva —
casa, pe
268
doamna Inman, pe Dobbs, pe glumeţul Truby de la parohie, lalelele din grădină şi tot ceea ce reprezintă aceste lucruri şi aceşti oameni. Merită să sacrifici ceva în schimbul unei cunoaşteri, al unei înţelegeri mai ample sau al unui mod de viaţă intens? Iată ce mă întreb uneori."
mai
Lorduf Edward şi fratele său luau aer în parcul Gattenden. Lordul Edward lua aer plimbîndu-se. Al cincilea marchiz lua aer într-un fotoliu pe rotile, tras de un măgar mare' cenuşiu. Marchizul era infirm. „Asta nu împiedică însă, din fericire, să-mi umble mintea", îi plăcea fui să spună. Mintea îi umblase haotic, de colo-colo, toată viaţa. Măgarul cenuşiu mergea încet,' foarte încet. în faţa şi în spatele celor doi fraţi se întindea larg aleea parcului Gattenden. La o milă înaintea lor, la capătul unei perspective drepte, se ridica o copie a coloanei lui Traian, tăiată în piatră de Portland, avînd deasupra statuia în bronz a primului marchiz şi o inscripţie cu litere mari în jurul piedestalului, proclamînd pretenţiile marchizului la celebritate. Fusese, printre altele, vicerege al Irlandei şi părintele agriculturii ştiinţifice. La celălalt capăt al largii alei, la o milă în spatele fraţilor, se ridicau turnurile fantastice şi turlele castelului Gattenden, clădit pentru cel de-al doilea marchiz de către James Wyatt1 în cel mai extravagant stil al goticului de tip Sţrawberry Hill2, şi arătînd mai medieval decît orice ar fi visat vreodată la vremea lor constructorii evului mediu autentic. Marchizul trăia tot timpul la Gattenden. Nu fiindcă i-ar fi plăcut în mod deosebit casa sau decorul înconjurător; aproape că nu le observa. Cînd nu citea se gîndea la ceea ce citise; lumea aparenţelor, aşa cum îi plăcea lui să numească platonic realitatea vizibilă şi tangibilă, nu-l interesa. Această lipsă de interes constituia răbunarea marchizului. împotriva universului care făcuse din el un infirm. Locuia la Gattenden fiindcă doar la Gattenden putea să se plimbe în siguranţă în fotoliul lui cu rotile. Pali Mall nu-i strada potrivită pentru măgari cenuşii şi domni^ bătrîni şi paralitici, care citesc şi meditează în timp ce se plimbă în fotoliul lor. Cedase palatul Tantamount fratelui său şi
1
269
continuase să se plimbe în fotoliul său cu rotile prin crîngurile de fagi din parcul Gatternden.
Măgarul se oprise ca să pască iarba de la marginea aleii. Cel de-al cincelea marchiz şi fratele lui erau angajaţi într-o dispută asupra lui Dumnezeu. Timpul trecea. Discutau încă despre Dumnezeu cînd, peste o jumătate de ceas, Philip şi Elinor, care îşi făcuseră plimbarea de după-masă în parc, apărură din crîngul de fagi, dînd pe neaşteptate peste fotoliul marchizului.
— Sărmanii bătrîni! comentă Philip cînd se îndepărtară suficient pentru a nii mai fi auziţi. Ce le-a mai rămas să discute? Sînt prea bătrîni ca să mai vorbească despre dragoste — prea bătrîni şi prea buni. Sînt prea rafinaţi ca să-şi bîrfească semenii şi, trăind ca nişte hermiţi, nici nu cunosc pe cineva despre care să discute. Sînt prea timizi ca să vorbească despre ei, şi mult prea lipsiţi de experienţă ca să converseze despre viaţă sau chiar despre literatură. Ce subiect de discuţie le-a mai rămas nefericiţilor de bătrîni? Nimic, în afară de Dumnezeu.
— Judecind după felul cum evoluezi, spuse Elinor, ai să ajungi exact ca ei peste zece ani!
Bătrinul Bidlake spunea despre tatăl lui Philip Quarles că seamănă cu una din acele biserici italiene în stil baroc, cu o falsă faţadă. înaltă, impozantă, într-un amestec de stiluri clasice, plină de frontoane şi de grupuri statuare, faţada părea să aparţină unei mari catedrale. Privită însă mai de aproape, descoperi că e numai un paravan. în dosul faţadei imense şi încărcate, se ghemuia un templu mic şi nenorocit, făcut din cărămidă, moloz şi tencuială
crăpată. Cucerit . de această comparaţie, John Bidlake descria preotul nebărbierit, mormăind slujba religioasă, pe ajutorul lui, un băieţandru îmbrăcat într-un anteriu murdar, tărăncile cu guşe şi cu copii mici, cerşetorul creştin de la intrare, coroanele de tinichea de pe icoane, murdăria de pe jos şi mirosul stătut al unei generaţii de umanitate cuvioasă.
— Cum se explică, continua el, uitînd că făcea un comentariu foarte puţin măgulitor chiar la adresa propriilor sale succese, că femeilor le place întotdeauna ce e josnic, mai ales cînd e vorba de un bărbat. Ciudat. Mai cu seamă în acest caz. N-aş fi crezut că Rachel Quarles, care nu-i proastă deloc, să se lase păcălită de un individ atît de găunos.
Şi alţii gîndiseră la fel, şi îşi puseseră aceeaşi întrebare. Rachel Quarles părea incomparabil prea bună pentru soţul ei. Nu te căsătoreşti însă cu o colecţie de virtuţi şi de talente, ci cu o fiinţă o/nenească. Acel Sidney Quarles, care o ceruse în căsătorie pe Rachel, fusese un tîtiSr 3e""care orice fată s-ar fi putut îndrăgosti şi în care orice fată s-ar fi putut încrede, iar Rachel,
cei optsprezece ani ai ei, era remarcabil de lipsită de experienţă. Şi era tînăr (tinereţea în sine e o virtute), tînăr, arătos, lat în umeri şi destul de înalt; corpolent, dacă nu chiar
obfez, Sidney Quarles păstrase şi astăzi o înfăţişare impunătoare.
a douăzeci şi trei de ani fusese înalt, puternic şi atletic; părul
cenuşiu care acum îi înconjura o chelie lucioasă şi roză, fusese
'ainioară şaten, bătînd în blond, bogat şi ondulat. Faţa lată,
s acojie şi pungită avusese un aspect mai proaspăt, mai ferm, nu
271
semănase atît de mult cu o lună plină. Fruntea, chiar mai înainte de a fi năpădită de chelie, păruse a unui intelectual, fiind înaltă şi netedă. Conversaţia lui Sidney Quarles nu dezminţea nici ea impresia pe care o lăsa fruntea. Vorbea interesant, deşi poate cam prea arogant şi plin de sine, pentru a fi pe placul tuturor. în plus, pe atunci, avea şi o reputaţie: tocmai îşi terminase studiile la Universitate şi căpătase un fel de aureolă de celebritate ca. student şi membru al unor societăţi de dezbateri politico-literare. Pe întinderile virgine ale viitorului său, prietenii optimişti întrezăriseră cele mai strălucitoare viziuni. Pe vremea cînd Rachel îl cunoscuse prima oară, aceste profeţii păreau perfect logice. Şi, în orice caz, logic sau nelogic, ea îl iubea. Se căsătorise cu el la nouăsprezece ani.
Sidney moştenise de la tatăl său o avere frumoasă. Afacerile (bătrînul domn Quarles făcuse afaceri cu zahărul) mergeau excelent. Proprietatea din Essex se susţinea din veniturile proprii. Casa de la oraş se afla la Portman Square, iar cea de la ţară, încăpătoare şi clădită în stil georgian, lingă Chamford. Sidney avea ambiţii politice.
După un stagiu în administraţia regiunii, urma să intre în Parlament. Munca grea, cuvîntările serioase şi scînteietoare aveau să facă din el un om de viitor. Trebuia să i se ofere un post de subsecretar de stat adjunct, urmat de o promovare rapidă. Te puteai aştepta (sau cel puţin aşa păruse cu treizeci şi cinci ani în urmă) să-şi realizeze cele mai nebuneşti ambiţii.
Sidney însă, aşa cum spusese bătrînul Bidlake, era doar o faţadă, o aparenţă impresionantă, o voce, o inteligenţă
superficială şi nimic altceva. în dosul acestei faţade atrăgătoare se alia adevăratul Sidney, molatic, lipsit de orice tenacitate în urmărirea ţelurilor în problemele importante, deşi încăpăţînat cînd era vorba de fleacuri, entuziasmîndu-se uşor, plictisindu-se şi mai uşor. Pînă şi inteligenţa lui se dovedise a nu fi decît îndemînarea elevilor premianţi de a scrie versuri latine în stilul lui Ovidiu sau parodii comice după Herodot. Pusă la încercare, această abilitate de elev din ultima clasă de liceu se dovedise la fel de neputincioasă atît în domeniul pur intelectual, cît şi în cel practic. După ce, datorită neglijenţei, speculaţiilor pripite şi proastei administrări a fondurilor, dusese de rîpă jumătate din averea înjghebată de tatăl său (Rachel îl silise să vîndă totul, mai înainte de a fi prea tîrziu) şi îşi ratase perspectivele politice în anii de indolenţă sau, din contră, de activitate fără sens, domnul Quarles ajunsese la concluzia că adevărata lui vocaţie era publicistica. în primele momente de entuziasm al acestei noi convingeri, reuşise să scrie pînă la capăt o carte despre 272
principiile guvernării. Superficială şi vagă, de o platitudine subliniată de pretenţiile unui stil preţios şi plin de epigrame verbale, cartea trecu pe drept neobservată, fapt atribuit de Sidney Quarles maşinaţiilor inamicilor politici. Sidney avea încredere că posteritatea îl va reabilita.
Chiar de la publicarea acelei prime cărţi, domnul Quarles începuse să scrie, sau cel puţin se presupunea că scrie, o altă carte, mai voluminoasă şi mai importantă, despre democraţie. Dimensiunile şi importanţa ei justificau o întîrziere nelimitată în definitivarea ei. Lucra de mai bine de şapte ani, şi pînă acum, aşa cum răspundea celor care-l întrebau cum merge lucrul (clătinînd din cap în timp ce vorbea, cu aerul unui om ce poartă pe umeri o povară aproape insuportabilă), pînă acum nici măcar nu terminase strîngerea materialului.
— E o muncă de Hehrcule, spunea el cu un aer de martir, şi în acelaşi timp cu o aroganţă crasă. Cînd vorbea cu cineva avea un fel de a da capul pe spate şi de a împroşca cuvintele, ca un obuzier, uitîndu-se între timp la interlocutor, dacă fireşte catadicsea să se uite, cu o privire directă, pe sub pleoapele întredeschise. Avea o voce răsunătoare şi behăită, rostind cuvintele în stilul cu care absolvenţii de Ia Oxford au obieiul să pocească limba engleză. „într-adevăr" devenea la Sidney Vîntr-adevăhr", iar „doar" devenea „doahr". Ca şi cînd o turmă de oi s-ar fi împrăştiat în vocabularul său. — O muncă de Hehrcule. Cuvintele ii erau întovărăşite de un suspin. — întradevăhr îngrozitoahre.
Dacă interlocutorul manifesta destul interes, îl conducea în birou ca să-i arate (mai ales dacă era o femeie) imensa cartotecă şi fişierele din oţel, dispuse în jurul biroului cu capac glisant, aşa cum au scriitorii de profesie.
Şi cum timpul trecea şi cartea nu dădea nici un semn că va fi scrisă, domnul Quarles strînse tot mai multe obiecte impunătoare de acest gen. Ele constituiau dovada vizibilă a trudei sale şi simbolizau greutăţile teribile ale
■sarcinii asumate. Avea nu mai puţin de trei maşini de scris. O maşină „Corona" portabilă îl întovărăşea peste tot, în cazul că la un moment dat s-ar fi simţit inspirat în călătoriile sale. Uneori, cînd simţea în mod deosebit nevoia de a face impresie, lua cu sine maşina de scris „Hammond", o piesă destul de voluminoasă, la care'literele nu erau fixate pe braţe separate, ci pe o bandă de metal deplasabilă, prinsă de un tambur ce se u°tea'. a^a c^ Putea schimba cind voia tipul literelor, pentru a bate^ în limba greacă, arabă, rusă, sau simboluri matematice, după
nevoile clipei; domnul Quarles avea o bogată colecţie de astfel de tipuri de literă ce puteau fi schimbate şi pe care, fireşte.
273
nu le folosea niciodată; se simţea însă foarte mîndru de ele, ca şi cum ar
această piesă îi era foarte utilă pentru compilarea statisticilor necesare marii sale cărţi, cît şi pentru calcularea cheltuielilor de administraţie ale proprietăţii. Arăta cu mîndrie micul motor electric ataşat maşinii; îl puneai la priza din perete şi-ţi efectua tot ce doreai — totul, în afară de scrierea, de fapt, a cărţii. Ajungea să atingi claviatura maşinii
oboseală, cel puţin la degete..Maşina era o invenţie americană foarte ingenioasă.
Domnul Quarles îşi cumpărase această maşină de calculat în momentul in care, din motive de ordin practic, încetase să mai aibă ceva de-a face cu administrarea proprietăţii. Căci Racheî lăsase pe seama lui proprietatea.
Nu că Sidney ar fi administrat moşia de la ţară mai bine decît afacerile de la oraş. pe care ea, exact la timpul potrivit, îl convinsese să le abandoneze. Cum absenţa cîştigului nu conta, pierderile, atunci cînd se înregistrau adevărate pierderi, erau neînsemnate. Rachel Quarles sperase că proprietatea, o să constituie o ocupaţie sănătoasă
pentru soţul ei. Merita o cheltuială. Preţul acestor eforturi însă, în anii de depresiune de după Războiul Mondial, se dovedise foarte ridicat; în timp ce Sidney se îndeletnicea tot mai puţin de administrare, preţul se ridica alarmant, pe cînd obiectul pentru care era plătit — o ocupaţie sănătoasă pentru Sidney — nu se realiza. E
adevărat că uneori lui Sidney îi intra o idee în cap şi dezlănţuia o orgie de „îmbunătăţiri ale proprietăţii", cum le numea el. Odată, după lectura unei cărţi asupra metodelor eficace folosite în Statele Unite, cumpărase un mare număr de maşini costisitoare, pentru ca să descopere că proprietatea nu era destul de întinsă pentru a justifica maşinile. Mai tîrziu construise o fabrică de dulceaţă care nu adusese nici un cîştig. Lipsa lor de succes îl făcuse să piardă^ repede interesul în aceste „îmbunătăţiri". O muncă perseverentă şi o atenţie constantă le-ar fi făcut poate rentabile cu timpul. Datorită neglijenţei lui Sidney, „îmbunătăţirile" se soldaseră cu o pagubă
serioasă.
274
Evident, preţul era mult prea ridicat pentru a fi plătit degeaba. Doamna Quarles hotărîse că venise vremea să ia din mîinile lui Sidney administrarea proprietăţii. Cu tactul obişnuit, căci după treizeci de ani de căsătorie îşi cunoştea prea bine soţul, îl convinsese că va dispune de mai mult timp pentru marea sa operă dacă va lăsa pe seama altora corvoada administrării proprietăţii. Ea împreună cu vătaful erau destul de buni pentru aşa ceva. N-avea sens ca însuşirile lui, care şi-ar fi putut găsi o aplicare mai bună şi mai potrivită, să fie irosite în asemenea munci mecanice. Sidney se lăsase uşor convins. Administrarea proprietăţii îl plictisea; îl jignea şi faptul că, în ciuda îmbunătăţirilor, totul eşuase lamentabil. In acelaşi timp, îşi dăduse seama că, renunţînd la orice legătură cu proprietatea, îşi recunoştea implicit eşecul şi aducea un nou tribut superiorităţii inerente a soţiei sale. Primise să-
şi dedice mai puţină vreme amănuntelor privind administraţia, dar promisese, sau ameninţase, ca un zeu, că va continua să vegheze asupra proprietăţii, să o supravegheze de la distanţă, cu destulă atenţie totuşi, în răgazurile pe care i le va lăsa truda sa literară. Pentru a-şi găsi o justificare şi pentru a-şi mări importanţa, cumpărase maşina de scris şi de calculat. Aceasta simboliza uriaşa complexitate a muncii literare căreia i se va devota acum în primul rind; totdeodată, ea dovedea • că nu abandonase în întregime interesul pentru afacerile practice. Maşina urma să se ocupe nu numai de statistici — domnul Quarles era destul de deştept ca să nu precizeze niciodată prea clar despre ce fel de statistici era vorba — ci şi de contabilitate, sub povara căreia, cum dădea el să se înţeleagă, sărmana Rachel şi vătaful vor fi desigur striviţi fără ajutorul lui competent.
Sidney nu recunoştea, fireşte, superioritatea' lui Rachel.' Conştiinţa vagă a inferiorităţii lui, supărarea provocată
de acest lucru, ca şi dorinţa de a dovedi că în ciuda a tot ce se întîmplase era de fapt la fel de capabil ca şi ea, dacă nu chiar mai capabil, aveau să-l urmărească toată viaţa. Această susceptilitate, această dorinţă' de a-şi afirma superioritatea în treburile casei îl determinaseră să se cramponeze mult timp de o carieră politică lipsita de succese. Lăsat de capul lui, ar fi abandonat probabil şi viaţa politică la primele semne de complicaţii sau de plictiseală; indolenţa lui era însă mai puternică decît voinţa. încăpăţînarea de a nu recunoaşte eşecul, ca şi sentimentul de inferioritate, inerent eşecului, îl împiedicaseră (datorită eternei şi marii încrederi în viitorul lui) să
renunţe la locul din Parlament. Avînd permanent în faţa ochilor spectacolul iritant al măsurilor eficace luate cu calm de către Rachel, Sidney nu voia să se recunoască
275
învins. Tot ce făcea Rachel ieşea bine, iar lumea o iubea şi o admira. Pentru a rivaliza cu ea şi a o întrece, se încăpăţînase, mai mult de ochii lumii şi din vanitate, să-şi vadă mai departe de politică şi se cufundă într-o activitate fără ţel, tipică pentru cariera lui parlamentară. Dispreţuind ideea de a se tranforma în sclavul partidului său şi dorind să se distingă personal, se făcuse promotorul- entuziast al unei succesiuni de Cauze, pe care le abandonase apoi scîrbit. Abolirea pedepsei cu moartea, lupta împotriva experienţelor pe animale, reforma închisorilor, ameliorarea condiţiilor de muncă din vestul Africii îi solicitase rînd pe rînd elocinţa înflăcărată, într-o scurtă izbucnire de energie. Se vedea un reformator victorios, cîştigînd lupta prin simpla participare la orice problemă ce s-ar fi întîmplat sa-l preocupe. Zidurile Ierihonului nu se prăbuşiseră însă niciodată la sunetul trompetei sale, iar domnul Quarles nu era omul asediilor îndelungate. Spînzurătoarea, operaţiile pe cîini şi broaşte vii, puşcăriaşii solitari în celulele lor şi negrii maltrataţi îşi pierduseră treptat tot farmecul pentru el. în acest timp Rachel continua să ia măsuri eficace, să fie iubită şi admirată, încurajările ei directe dăduseră un impuls nou şi indirect ambiţiei pe care tot ea i-o insuflase, cu totul neintenţionat, prin simplul fapt că
aşa era firea ei, că era soţia lui. La început crezuse sincer în el, şi îşi încurajase eroul. Cîţiva ani fuseseră de-ajuns pentru a-i transforma încrederea în reuşita lui finală, într-o speranţă resemnată. Cînd şi speranţa dispăruse, îl încurajase dintr-un calcul diplomatic", căci eşecul în politică aducea mai puţine pierderi ca cel în afaceri; proasta administrare a fondurilor de către Sidney ameninţa să-i ruineze. Nu îndrăznea să-i spună şi nici să-l sfătuiască să vîndă acţiunile care îi mai rămăseseră.
Procedînd astfel, însemna să-l provoace să se cramponeze cu şi mai multă tenacitate de afaceri.
Exprimîndu-şi unele îndoieli asupra capacităţii lui, n-ar fi făcut altceva decît să-l incite la noi şi mai primejdioase speculaţii. în faţa criticii ostile, Sidney reacţiona violent şi încăpăţînat. Cîştigînd experienţă, Rachel Quarles evitase pericolul, încurajîndu-i din plin ambiţiile politice. Acordase activităţii lui parlamentare o importanţă grandioasă. Efectua o operă bună şi nobilă! Ce păcat că grija afacerilor îi răpea atîta timp şi energie, cînd ea ar fi putut fi mai bine folosită! Sidney reacţionase imediat, rămînîndu-i, în secret, recunoscător. Rutina afacerilor îl plictisea, iar eşecurile, cînd juca la bursă, începuseră să-l alarmeze. Primise încîntat pretextul oferit atît de dimplomatic de Rachel de a scăpa de răspunderi. Vînduse totul înainte de a fi
276
prea tîrziu şi investise din nou banii în acţiuni care păreau absolut sigure. Venitul i se redusese astfel cu o treime, dar cel puţin acum era sigur — şi asta o interesa în primul rînd pe Rachel. Sidney mai pomenea uneori de marile sacrificii . financiare pe care le făcuse, dedicîndu-se sărmanilor puşcăriaşi. (Mai tîrziu, sărmanilor negri; sacrificiile rămăseseră însă aceleaşi.)
Cînd, în sfîrşit, obosit de a mai fi o nulitate politică şi scandalizat de presupusele acţiuni nedrepte, venite din partea conducătorilor partidului său, Sidney renunţase la locul din Parlament, doamna Quarles nu ridicase nici o obiecţie. Nu mai exista acum nici un fel de afacere în care soţul ei s-ar putea ruina, iar în vremurile de prosperitate agricolă, care urmaseră imediat după armistiţiu, proprietatea mai aducea încă venituri. Sidney oferea explicaţia că un om ca el nu era potrivit să ducă o politică practică, care degradează şi scoate toată murdăria la iveală. Se hotărîse (căci conştiinţa superiorităţii lui Rachel nu-i da pace) să se dedice unei sarcini mai importante decît politica, o sarcină la înălţimea capacităţilor sale. Mai bine să fii filozofai politicii decît politician. Ajunsese să scrie şi să publice un prim volum al filozofiei sale politice. Efortul îndelungat cerut de scris îi tocise entuziasmul pentru lucrările filozofice, iar succesul firav al cărţii îl scîrbise complet. Rachel continua să fie pricepută şi iubită. Ca o reacţie de autoapărare, Sidney îşi anunţase intenţia de a scrie cea mai mare şi mai curpinzătoare operă asupra democraţiei, scrisă vreodată. Rachel.n-avea decît să fie foarte activă în comitete, să
facă fapte bune, să fie iubită de oamenii din sat şi să aibă o groază de prieteni şi de cunoscuţi, cu care să schimbe scrisori; ce însemnau însă, în definitiv, toate acestea în comparaţie cu scrierea celor mai cuprinzătoare cărţi despre democraţie? Singura nenorocire era că lucrarea nu se scria singură. Cum Rachel se dovedea extrem de pricepută iar oamenii o apreciau tot mai mult, domnul Quarles îşi cumpăra fie un fişier, fie un nou carnet, mai ingenios conceput şi cu foile detaşabile, fie un stilou cu o mare capacitate de a absorbi cerneală — un stilou, explica el, cu care puteai să scrii şase mii de cuvinte fără să fie nevoie să-l umpli iar. Represaliile erau, poate nesatisfăcătoare, dar lui Sidney Quarles i se păreau destul de potrivite. ■ Philip.şj Elinor petrecură cîteva zile la Gattenden cu doamna
idlake. Apoi veni rîndul părinţilor lui Philip. Cînd sosiră la ^ namford aflară că domnul Quarles îşi cumpărase un dictafon.
îdney îl familiariza repede pe fiul său cu această nouă cucerire.
277
Dictafonul reprezenta realizarea lui cea mai însemnată, de cînd cumpărase maşina de calculat.
— Tocmai am făcut o achiziţie, spuse el cu vocea lui plină, împroşcînd cuvintele peste capul lui Philip. Ceva cahre o să te intehreseze, ca scriitohr. îl conduse în biroul lui.
Philip îl urmă. Se aşteptase să fie asaltat cu întrebări despre Orient şi tropice. în schimb, tatăl său se interesase superficial dacă voiajul pe vapor fusese agreabil şi continuase, mai înainte ca Philip să-i poată răspunde, cu discuţia despre propriile sale preocupări. în prima clipă, Philip fu surprins şi chiar puţin iritat. Luna însă, reflectă
el, pare mai mare decît steaua Sirius fiindcă e mai aproape. Călătoria, călătoria
— Uite, spuse domnul Quarles, ridicînd acoperitoarea. Dictafonul le apăru în faţa ochilor. Minunată
invenţie! Vorbea cu o adîncă satisfacţie. Ca şi cum Luna
transfohrmi imediat în cuvinte. Vohrbeşti pentru tine iahr apahratul ţine minte. Am dat dispoziţii să mi se aducă
în dohrmitohr în fiecahre seahră. ' Nu găseşti că-ţi vin idei foahrte preţioase cînd stai în pat?.Făhră un dictafon le poţi piehrde!
— Şi ce faci cînd ajungi la capătul unui astfel de disc care înregistrează? se interesă Philip.
— îl trimit secretarei mele să-l bată la maşină. Philip avu un gest de mirare.
—' Ţi-ai angajat şi-o secretară?
Domnul Quarles dădu din cap plin de importanţă.
— Deocamdată numai pentru o jumătate de zi, spuse el adresîndu-se cornişei de pe zidul din faţă. N-ai idee cîte am făcut. Şi cahrtea şi proprietatea şi scrisohrile şi. . multe altele. . încheie el cam încurcat. Suspină şi îşi clătină capul de martir. — Tu eşti fericit, dragul meu băiat, continuă el. Pe tine nu te dehranjeajă
nimeni. Poţi să-ţi dedici tot timpul scrisului. Aş dohri să pot face la fel. Dahr am pe cap proprietatea şi toate celelalte. Fleacuhri, dahr trebuie să te ocupi de ele. Suspină din nou. — Te invidiez pentru libehrtatea ta.
Philip rîse.
— Aproape că mă invidiez şi eu uneori. Dictafonul însă are să-ţi fie de mare ajutor.
— Ah, sînt siguhr, spuse domnul Quarles. Făhră îndoială.
— Cum merge cartea?
— încet dar siguhr. Cred că am adunat grosul matehrialului.
— Asta e ceva.
278
— Voi romanciehrii, spuse domnul Quarles cu un aer condescende t, sînteţi fehriciţi. Vă aşezaţi n
simplu la masă şi începeţi sa Scrieţi; nu-i nevoie de o muncă preliminară. Nu se compahră. Arătă spre clasoare şi fişier. Erau dovezile superiorităţi) ]uj ca şj a]e imenselor greutăţi cu care lupta. Cărţile lui Philip or fi avînd succes. Dar, în definitv, ce este un roman? O Qră de distracţie, atîta tot; îl iei, îl citeşti şi apoi îl arunci fără ă
s -ţi pese. Pe cînd cea mai cuprinzătoate carte asupra democraţiei. . Oricine poate să scrie un roman. Este doar o problemă de a trăi şi de-ă te apuca apoi să pui pe hîrtie întîmplările. pe cînd, ca să compui cea mai cuprinzătoare carte asupra democraţiei trebuie să iei note, să siringi material din nenumărate surse, să
cumperi clasoare şi maşini de scris, portabile, poiigote, de calculat; ai nevoie de un fişier, de carnete cu foi volante şj de n stilou care să scrie şase mii de cuvinte fără să ţrebuj U
asca să-l umpli iar; ai nevoie de un dictafon şi
de o secretară an§ tă pentru o jumătate de zi, care în curînd are să lucreze opt aj a
ore . — N U se compahră,
insistă el.
— Ah, ft^ spuse Philip care se plimba prin cameră examinînd amaratele utile literaturii. Nu se compară. Ridică mai multe tăietuj-j din ziare, ce se aflau sub un
Domnul Quarles luă tăieturile de ziar din mîna fiului său şi B puse bine într-un sertar. Era supărat că Philip le văzuse. Cuvintele încrucişate ratau efectul produs de dictafon.
FIeacl)urjţ spuse^ el rizînd scurt. Mă distrează însă cînd mi-e mintea obosită. îmi place să mă amuz cu ele uneohri. Ţn realitate domnul Quarles îşi petrecea aproape toată dimineaţa de d cuvinte încrucişate. Ele se
z ie gîn
potriveau exact cu tipul lui (je inteligenţă. Era unul dintre
Intfe timj, ;n sa]on doamna Quarles discuta
grave sau hotărîte, zîmbeau sau erau melancolice, exprimînd emoţiile pe o scară cromatică infinitezimală.
— Ce face micul Phil? spuse ea, interesîndu-se de nepotul ei.
— Splendid!
— Scumpul de el! Căldura răspîndită de afecţiunea doamnei Quarles îi făcea vocea mai profundă şi îi lumina privirea. — Trebuie să vă fi simţit foarte prost lăsîndu-l singur atîta timp.
Elinor ridică aproape imperceptibil din umeri.
— Ştiam că domnişoara Fulkes şi mama puteau să-l îngrijească mai bine ca mine. Rîse şi clătină din cap. — Nu cred că natura m-a destinat să am copii. Ori sînt nerăbdătoare cu ei, ori îi răsfăţ. Desigur, micul Phil e un îngeraş, dar sînt sigură că o familie numeroasă m-ar fi înnebunit.
Expresia de pe chipul doamnei Quarles se schimbă.
— Dar nu te-ai bucurat din tot sufletul să-l vezi din nou după atîtea luni?
întrebarea ei trăda nelinişte. Spera ca Elinor să-i răspundă afirmativ şi plină de entuziasm, cum ar fi fost'şi firesc în aceste împrejurări. în acelaşi timp era obsedată de teama că această fată ciudată ar putea să-i răspundă (cu francheţă, care era o calitate atît de admirabilă deşi foarte neliniştitoare, căci îi revela stări sufleteşti necunoscute şi de neînţeles lui Rachel Quarles). că nu se bucurase cîtuşi de puţin să-şi revadă copilul. Primele cuvinte ale lui Elinor îi luară o piatră de pe inimă.
— M-am bucurat grozav, spuse ea, dar răpi cuvintelor tot efectul, adăugind: Nu-mi închipuiam c-aş fi putut întradevăr să fiu atît de fericită cînd am să-l revăd. Te asigur că am fost nemaipomenit de emoţionată.
Se lăsă tăcere. „Ciudată fată", îşi spuse doamna Quarles, iar faţa ei reflecta ceva din uimirea pe care o simţea întotdeauna în prezenţa lui Elinor. Făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca s-o iubească şi, pînă la un anumit punct, reuşise. Elinor avea multe calităţi excelente. Părea însă că-i lipseşte ceva, ceva fără care nici o fiinţă omenească
nu putea să cîştige în întregime simpatia lui Rachel QuarJes. Ca şi cum Elinor s-ar fi născut /ară unele instincte fireşti. Să nu se fi aşteptat să se simtă fericită la revederea copilului era destul de bizar. Ceea ce însă i se părea lui Rachel şi mai bizar era calmul şi nepăsarea cu care Elinor recunoscuse faptul. Ea ar fi roşit să facă o asemenea afirmaţie, chiar dacă ar fi fost adevărată. I s-ar fi părut ceva ruşinos, un fel de blasfemie, o negare a unui lucru sfînt. Pentru Rachel respectul datorat lucrurilor sfinte reprezenta ceva firesc. Din cauza acestei lipse de respect din partea lui Elinor, cît şi a incapacităţii ei de a înţelege că lucrurile sfinte
280
doamnei Quarles îi era cu neputinţă să-şi iubească nora atît cit ar fi voit.
în ceea ce o privea, Elinor o admira, o respecta şi ţinea sincer la soacra ei. Pentru ea, greutatea principală consta în a stabili un contact afectiv cu o persoană ale cărei idei şi principii i se păreau ciudate, de neînţeles şi chiar absurde. Doamna Quarles profesa concepţii religioase discrete, dar înfocate, şi îşi ducea viaţa cît mai conform cu convingerile ei religioase. Elinor o admira, deşi îşi dădea seama -că totul e cam absurd şi inutil. Primise educaţia obişnuită, dar nu-şi amintea un moment, chiar din copilărie, cînd să fi crezut în mod serios ce i se spunea despre lumea de apoi şi locuitorii ei. Lumea de apoi o plictisea;
— Totul îmi pare o mare prostie, spunea Elinor cînd se discuta această problemă în prezenţa ei. Cuvintele nu aveau nimic afectat şi nici nu erau rostite pe un ton de sfidare. Afirma limpede un punct de vedere. Religia, şi o dată cu ea întreaga moralitate transcendentă şi toate speculaţiile metafizice.i se păreau prostii, exact aşa cum mirosul brînzei de Gorgonzola i se părea dezgustător. în afara experienţei directe, nimic nu avea sens.
Uneori, ca în astfel de ocazii, ar fi vrut ca ceea ce se petrece dincolo de experienţa directă să aibă un sens. I-ar fi plăcut să găsească o punte peste prăpastia ce o despărţea de doamna Quarles. în situaţia existentă. Elinor simţea o oarecare jenă; în prezenţa soacrei ezita să-şi exprime sentimentele sau să spună ce gîndeşte. Descoperise deseori că mărturisind sincer ceea ce i se părea a
Şi totuşi, următorul subiect de conversaţie se întîmplă s-o intereseze prea puternic pe Elinor, pentru 'a-şi mai respecta hotărîrea luată. Mai mult, despre acest subiect, cum ştia din experienţă, putea să vorbească liber, fără
pfcu' să jignească neintenţionat. De c/te ori venea vorba despre Philip, sentimentele şi opiniile lui Elinor i se păreau doamnei Quarles perfect întemeiate.
— Ce face Philip cel mare? întrebă ea de data asta.
28]
— Vezi ce bine arată, îi răspunse Elinor, referindu-se la sănătatea lui, deşi ştia că întrebarea nu viza starea lui fizică. Aştepta cu un fel de teamă conversaţia care avea să urmeze în mod sigur. în acelaşi timp, era totuşi bucuroasă că are prilejul să discute ceea ce o preocupa permanent şi constituia pentru ea o amărăciune.
— Da, da, văd asta, spuse doamna Quarles. Dar eu voiam de fapt să întreb altceva. Ce e în sufletul lui? Cum se poartă cu tine?
Tăcură. Elinor se încruntă uşor şi se uită în jos.
— E distant, spuse ea în cele din urmă. Doamna Quarles suspină.
— întotdeauna a fost aşa, spuse ea. întotdeauna a fost distant.
Şi ei i se părea că lui Philip îi lipseşte ceva — ceva legat de dorinţa şi de capacitatea de a se dărui, de a lua din proprie iniţiativă contact cu oamenii, cu cei care-l iubeau, cu cei pe care-i iubea. Geoffrey fusese cu totul altfel.
Amintindu-şi de fiul ei mort, doamna Quarles îşi simţi întreaga fiinţă pătrunsă de o tristeţe sfîşietoare. Dacă
cineva i-ar fi sugerat câ-l iubise pe Geoffrey mai mult decît pe Philip, ar fi protestat. Era convinsă că la început, sentimentele ei faţă de amîndoi fuseseră aceleaşi. Geoffrey îi îngăduise însă să-l iubească mai adînc, să fie foarte apropiaţi. Păcat că Philip n-o lăsase să-l iubeaască mai mult. Ridicase întotdeauna bariere între ei. Geoffrey fusese o fire deschisă, se dăruia pentru că putea şi el primi. Philip însă fusese tot timpul recalcitrant şi avar. Cînd ea se apropiase de el, Philip îşi închisese uşile sufletului şi îşi încuiase pe cele ale minţii, ea ea să nu-i surprindă
nici măcar un crîmpei din tainele lui. Doamna Quarles nu-i aflase niciodată sentimentele şi gîndurile.
— Chiar cînd era mic, spuse ea cu voce tare.
— Acum are lucrările lui, spuse Elinor după o pauză. Ceea ce e şi mai rău. Lucrările lui sînt ca un castel pe vîrful unui munte. Se închide înăuntru şi nu poţi să-l cucereşti.
Doamna Quarles zîmbi trist.
— Nu poţi să-l cucereşti; Asta era caracterizarea potrivită. Chiar de mic copil fusese o fire închisă. Poate că în cele din urmă o să se predea de bunăvoie.
— Mie? spuse Elinor. Sau altcuiva? N-aş avea o mare satisfacţie dacă s-ar preda altcuiva, nu-i aşa?
Deşi, atunci cînd nu am sentimente egoiste, adăugă ea. aş dori să se predea oricui, pentru binele lui.
282
Cuvintele lui Elinor o făcură pe doamna Quarles să se eîndească la soţul ei, fără ranchiură — deşi acesta îi pricinuise destule necazuri şi o jignise — ci mai degrabă cu milă şi solicitudine. Căci nu putuse să creadă
niciodată că e numai vinovat. Era şi nefericit.
Elinor suspină.
— Nu mă aştept de fapt că capituleze în faţa mea, spuse ea. Cînd -ai căpătat un obicei, nu poţi scăpa de el cît ai bate din palme, devenind alt om.
Doamna Quarles clătină sceptic din cap. în ultimii ani, revelaţiile copleşitoare pe care i le oferise Sidney avuseseră surse neaşteptat - de umile: fetiţa de la bucătărie, fiica pădurarului. Cum era el în stare, se întrebă ea pentru a o mia oară, cum
— Dacă, măcar, spuse ea în şoaptă, ai crede în Dumnezeu. Dumnezeu o încurajase întotdeauna. Dumnezeu şi înfăptuirea voinţei lui. Nu pricepuse niciodată cum trec oamenii prin viaţă fără ajutorul lui. — Dac-ai putea măcar să-l găseşti pe Dumnezeu.
Zîmbetul lui Elinor deveni sarcastic. Remarcile de acest gen o plictiseau, fiind atît de ridicole şi de deplasate.
— Ar putea fi mai simplu, începu ea, dar, după primele cuvinte se stăpîni. Intenţionase să sjpună că poate ar fi fost mai simplu să-şi găsească un amant. îşi aminti însă de hotărîrea luată mai înainte şi tăcu.
— Ce spuneai? Elinor dădu din cap.
— Nimic! .
Din fericire pentru domnul Quarles, British Museum nu avea nici o filială în ţinutul Essex. Nu-şi putea face cercetările şi aduna documentele necesare cărţii sale decît la Londra. Casa din Portaoi Square era închiriată.
(Domnul Quarles blama impozitele pe venit, deşi vina pentru închiriere o purtau mai ales propriile sale speculaţii la bursă cu acţiunile fabricii de zahăr); ori de cîte ori pretenţiile de a deveni savant îl mînau la.oraş, locuia îhtr-un mic şi modest apartament în Bloomsbury („îmi convine pentru că e la doi paşi de muzeu").
In timpul ultimelor săptămîni necesităţile de documentare se dovediseră ciudat de presante. Vizitele la Londra fuseseră dese şi prelungite. După cea de-a doua vizită de felul acesta, doamna vuarles se întrebase, cu amărăciune, dacă Sidney nu-şi găsise o amantă. Iar cînd se întoarse după cea de a treia vizită şi peste 283
cîteva zile, în ajunul celei de a patra vizite, începuse să mîrîie ostentativ, plîngîndu-se de imensa complexitate a istoriei democraţiei în societatea vechilor indieni, Rachel fu convinsă că amanta există. îl cunoşteau destul de bine pe Sidney pentru a fi sigur că dacă într-adevăr ar fi citit despre vechii indieni nu şi-ar fi bătut niciodată
capul să discute despre ei la masă, şi în orice caz nu atît de mult şi de insistent. Sidney vorbea, folosind politica sepiei, care, urmărită de duşman, împroaşcă cerneală ca să-şi ascundă mişcările. în dosul norului de cerneală
despre vechii indieni, spera să se strecoare neobservat la oraş. Sărmanul Sidney! Se închipuia atît de machiavelic! Cerneala era însă transparentă, iar şiretenia copilărească.
— N-ai putea să vorbeşti să ţi se trimită cărţile de la London Library? întrebă doamna Quarles oarecum intenţionat.
Sidney dădu din cap.
— Astea sînt căhrţi, spuse el plin de importanţă, pe cahre nu le găseşti decît la muzeu.
Rachel suspină; singura ei speranţă era ca amanta lui Sidney să fie în stare să evite o încurcătură serioasă, şi în acelaşi timp să nu provoace scandal.
— Cred c-am să mehrg împreună cu voi mîine la Londra, anunţă el în ajunul plecării lui Philip şi Elinor.
— Iar pleci? întrebă doamna Quarles.
—- Trebuie să clahrific o problemă în legătură cu nenohrociţii ăştia de indieni, explică el. Cred c-am s-o găsesc în cartea lui Pramathanatha Banerjea.. Sau poate că se ocupă de ea Radakhumud Mookerji. Pronunţă numele sforăitor, ca un expert, pentru a face impresie. — Problema tratează administraţia locală în timpul dinastiei Mauhrya. Ehrau foahrte democraţi, ascultă-mă pe mine, în ciuda despotismului de la conducehre. De pildă. .
Prin norul de cerneală doamna Quarles zări o siluetă feminină.
Cînd micul dejun se termină, Sidney se retrase în biroul său şi se dedică cuvintelor încrucişate din ziarele de dimineaţă. „Un fel de ceapă — şapte litere." Aşteptarea zilei următoare îi distrăgea atenţia şi nu se putea concentra.
„Sînii ei, îşi spuse el, spatele ei neted şi alb. ."
Traversă odaia îndreptîndu-se spre un raft şi scoase Biblia; paginile subţiri foşniră sub degetele lui. „Pintecele tău e ca un potir învoit şi din care vinul nu lipseşte, şi trupul tău e ca un
284
snop de grîu, încins cu crini. Şi sînii tăi alături sînt ca doi pui de ciută, ca doi pui gemeni ai unei gazele."
SoJomon vorbea în locul lui şi cu ce strălucire: „încheieturile soldurilor sînt adevărate bijuterii, opera unui meseriaş îndemînatic".1 Citi cuvintele cu voce tare. Gladys avea o siluetă ireproşabilă. „Ca un
A doua zi trenul de dimineaţă sosi cu aproape douăzeci de. minute întîrziere.
— E o ruşine, repetă tot timpul domnul QuarJes, uitîndu-se
— Te grăbeşti foarte tare să ajungi la indienii tăi, spuse Philip zîmbind de pe locul său din colţul compartimentului.
Tatăl său se încruntă şi schimbă vorba. La staţia Liverpool Street se despărţiră, Sidney luînd un taxi, iar Philip şi Elinor un altul. Sidney ajunse la apartamentul său tocmai la vreme. Era încă ocupat să-şi spele de pe mîinile mari şi groase
Luînd o expresie demnă, intră în hol şi deschise uşa. Era Gladys. O primi cu un feJ de condescendenţă
maiestuoasă, cu bărbia ridicată, cu jiletca lipită pe burta suptă, zîmbindu-i de sus (Gladys se considera „petite").
gt;i
285
persoană, ci simplul aspect generic al femeii, „silueta" ei, cum ar fi numit-o eufemistic Sidney/
— Eşti foarte punctuală, draga mea, spuse el întinzîndu-i mîna.
Gladys fu cam surprinsă de tonul rece al primirii. După cele petrecute ultima dată, se aşteptase la o primire mai drăgăstoasă.
— Cred şi eu! răspunse ea din lipsă de altceva mai bun; şi cum fiinţele omeneşti.nu pot scoate decît un număr limitat de zgomote şi de strîmbături prin care să-şi exprime multitudinea emoţiilor, Gladys începu să rîdă ca şi cum ar fi distrat-o ceva, cînd de fapt era doar surprinsă şi neliniştită.
Murea de nerăbdare să-l întrebe, pe un ton pe jumătate provocator, pe jumătate iritat, de ce n-o sărută, sau poate că se şi săturase de ea. Se hotărî să aştepte.
— Aproape prea punctuală, continua Sidney. Trenul meu a întîrziat scandalos de mult. Scandalos! Radia îndigarea.
— Nu zău, zise Gladys. Nota rafinată care îi învăluia conversaţia, ca un deghizament prea distins, dispărea uneori. Atunci îşi pronunţă cuvintele şi frazele în cel mai vulgar argou londonez.
— O mahre ruşine! spuse Sidney. Trenurile n^au voie să întîhrzie. Am să scriu şefului gării din Livehrpool Street. Nu sînt siguhr, adăugă el mai plin de importanţă, dacă n-am să scriu şi ziahrului
Gladys fu impresionată. Aceasta şi urmărise domnul Quarles. în afară de simplele satifacţii senzuale, farmecul cel mai mare al vacanţelor sale sexuale consta în faptul că şi le petrecea în tovărăşia unor fete uşor impresionabile. Lui Sidney îi plăcea ca ele să fie nu numai tinere, dar şi de condiţie joasă şi sărace. Sentimentul cert al superiorităţii sale şi al admiraţiei sincere a altora faţă de el reprezenta pentru Sidney o voluptate la fel de mare ca o îmbrăţişare. Escapadele lui nu erau numai evadări de sub tutela castităţii, dar şi momente cînd scăpa de acea senzaţie de inferioritate care îl obsedase întotdeauna acasă, la Parlament sau la birou. Femeilor tinere din clasele sărace le apărea ca un om important şi plin de pasiune.
Pe Gladys, ameninţările lui o impresionară, dar o şi distrară. O impresionară fiindcă ea venea din lumea celor săraci, a sclavilor ce-şi cîştigă cu răbdare un salariu şi consideră aspectele neplăcute ale vieţii sociale ca fenomene fireşti, scăpate de sub controlul forţelor omeneşti şi opunîndu-se dorinţelor umane. Sidney era unul din bogătaşii inaccesibili; oamenii înstăriţi refuză să recunoască aspectele neplăcute ale vieţii; trimit scrisori ziarului
286
influenţa lor, depun plîngeri oficiale la, poliţie, unde găsesc întotdeauna amabilitate şi o politeţe exagerată. Lui Gladys i se părea minunat — minunat dar şi foarte caraghios. Se făcea prea multă agitaţie în jurul întregii întîmplări. Parcă era parodia unei astfel de întîmplări pe scena unui teatru de revistă. Admira şi înţelegea perfect motivele de ordin economic şi social ale purtării lui Sidney (din cauza acestei înţelegeri devenise atît de prompt amanta lui). îi venea însă să şi rîdă. îi lipsea respectul. Domnul Quarles deschise uşa salonului, invitînd-o să
intre.
—
Sidney o urmă. La rădăcina cefei, părul ei negru, tăiat scurt, se termina într-un mic triungh, îndreptat cu un vîrf spre şira spinării. Gladys purta o rochie verde şi subţire. Prin materialul fin se vedea mai jos de umeri pielea, acolo unde se termina furoul. O centură de piele neagră, lucioasă, se încheia. în diagonală şi foarte jos pe şoldurile ei. La fiecare pas cureaua se ridica şi apoi cădea la loc pe şoldul stîng cu o regularitate ritmică. Ciorapii aveau culoarea pielii bronzate. Crescut într-o vreme cînd doamnele lăsau impresia că alunecă pe roţi, domnul Quarles era deosebit de susceptibil la glezne; găsea grozavă moda modernă, fiind veşnic convins că tinerele femei care o adoptau luau cu premeditare acest aer indecent, din dorinţa de a-l avea pe el ca amant. Urmărea din ochi curbele bronzate magnific. Dar ceea ce îl fascina astăzi, în primul rînd, era centura de piele neagră jucînd la fiecare mişcare a piciorului, de jos în sus pe şoldul stîng, cu regularitatea unei maşini. Prin acea mişcare ritmică, întreaga specie neindividualizată, întregul sex feminin îi semnalau ca un far apelul lor.
Zîmbind şi invitîndu-i cu cochetărie, Gladys se opri şi se întoarse spre el. Domnul Quarles însă nu reacţiona cum se aştepta ea.
— Am adus cu mine maşina de scris „Cohrona", spuse el. Poate c-ar fi mai bine să începem imediat.
Gladys fu surprinsă a doua oară, avu intenţia să spună ceva dar se răzgîndi; se aşeză în faţa maşinii de scris, fără
să scoată o vorbă. '
Domnul Quarles îşi puse
•— Ahr fi poate mai bine, spuse el uitîndu-se la ea peste
icteze. In scrisori se aflau cîteva fraze reuşite, îşi spuse el 287
măgulit. „O neglijenţă impahrdonabilă implicînd piehrdehrea unui timp util, spre deosebihre de cel al bihrocraţilor adohrmiţi de la Compania Căilohr Fehrate" asta, de pildă, suna excelent. Tot astfel şi fraza adresată binevoitor ziarului
rău de tot. Se uită la Gladys aşteptîndu-i aplauzele, dar surîsul de pe faţa ei obraznică nu-l satisfăcu în întregime. — Păcat că bătrînul Lohrd Hagworm nu mai trăieşte, adăugă el, invocînd aliaţi puternici. I-aş fi scris lui. A fost unul din dihrectorii Companiei. Ultimul dintre membrii familiei Hagworm murise însă în 1912. Gladys continua să fie mai mult amuzată decît cuprinsă de admiraţie.
Domnul Quarles mai dictă vreo zece scrisori, răspunsuri la o corespondenţă pe care o lăsase să se adune mai multe zile înainte de a veni la Londra, aşa încît răspunsurile în bloc să pară mai importante, iar pe de altă parte să fie sigur că n-o plăteşte degeaba pe Gladys pentru munca de secretară.
— Slavă Domnului, spuse el, cînd se termină răspunsul la ultima scrisoare. Nici nu-ţi închipui, continuă el (şi marele gînditor veni în ajutorul
— Cred şi eu, spuse Gladys, gîndindu-se cît era de caraghios.
— Scrie, porunci domnul Quarles, căruia îi venise brusc
Gladys aşteptă cu degetele pe claviatură. Se uită la ceasul de la mină. Douăsprezece şi zece. In curînd vine ora mesei. Un ceas nou — ăsta o să fie pimul lucru pe care o să-l oblige să i-l ia. Cel de la mînă
era ieftin şi oribil, şi mai mergea şi prost.
— Note pentru volumul de
scurt. „Culmile de fildeş ale gîndihrii", repetă el cuvintele în gînd. De-a lungul coridoarelor din mintea lui cuvintele răsunară satisfăcător. Prinsese
gînditohri, vihrgulă, pot să ignohre aceste înthrehrupehri, vihrgulă, acordîndu-le o atenţie supehrficialâ, dahr suficientă, vihrgulă, revenind la preocupăhrile lohr mai înalte, vihrgulă, cu
Se făcu tăcere. Deasupra manşetei ciorapului, îşi spunea domnul Quarles, e pielea goală, o piele moale, bine întinsă şi urmînd curba descrisă de carnea tare a şoldului. O putea mîngîia şi mîngîind-o să-şi simtă vîrful degetelor mîngîiate mătăsos; să poată strînge cu mîna carnea ei elastică; şi chiar s-o muşte. Un fel de potir rotund, un fel de snop de grîu.
Observînd deodată direcţia privirii lui, Glady îşi trase fusta în jos.
— Unde rămăsesem? întrebă domnul Quarles.
— La „preocupările lor mai înalte cu o minte limpede", răspunse Gladys, citind de pe pagina din faţă.
— Mda! îşi frecă nasul. Eu, vihrgulă, din păcate, vihrgulă, n-am reuşit niciodată să realizez această limpezime a minţii,' punct şi vihrgulă; sensibilitatea mea nehrvoasă e mult prea putehrnică, punct. De-a capul. împins cu fohrţa de pe culmile de fildeş ale gîndihrii (rosti fraza, rostogolind cuvintele cu satisfacţie), în cloaca ordinahră, vihrgulă, devin nehrvos, vihrgulă, îmi piehrd calmul minţii, fiind incapabil să uhrc din nou în tuhrnul meu. Se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. — Asta a fost întotdeauna nenohrocihrea mea, spuse ei. O sensibilitate prea mahre. Un gînditohr sehrios nu trebuie să aibă tempehrament şi nici nehrvi. Nu ahre dreptul să fie plin de pasiune.
„Ce piele, îşi spunea el, ce piele elastică şi, bine întinsă." Se opri în spatele scaunului ei. Micul triunghi de păr tăiat scurt
urma linia sirii spinării. îşi lăsă mîinile pe umerii ei şi se aplecă peste ea.
Gladys îşi ridică privirea spre el şi, triumfînd, îi zîmbi obraznic.
— Şi acum? întrebă ea.
Domnul Quarles se aplecă şi mai mult şi o sărută pe gît. Gladys chicoti.
— Mă gîdili!
Mîinile lui o cercetau, alunecînd de-a lungul braţelor, ipăsîndu-i trupul — acel trup al speciei, al întregului sex feminin. Gladys, un exemplar individualizat, continua să scoată chicote.
_ ~~ Răule! spuse ea şi simula gestul de a-i îndepărta mîinile. Kăule!
— Acum o lună, spuse Elinor, în timp ce taxiul ieşea din staţia Liverpool Street, eram la Udaipur.
— Ţi se pare, fireşte, puţin probabil, îi răspunse Philip, de acord cu implicaţiile observaţiei.
— Cele zece luni de călătorie au trecut ca o oră petrecută la cinema. Uite Banca Angliei. încep să mă îndoiesc c-am lipsit cu adevărat. Suspină. Sentimentul e destul de îngrozitor.
— Crezi? întrebă Philip. Pentru mine e ceva obişnuit. N-am avut niciodată senzaţia că s-a întîmplat ceva pînă în dimineaţa aceasta. Scoase capul pe geamul taxiului. Nu înţeleg de ce trebuie să te agiţi ca să vezi Taj Mahalul1, cînd ai la îndemînă catedrala Sfintul Paul. Ce minunăţie!
— Şi ce magnifice sînt reflexele albe şi negre.
— Parc-ar fi o gravură. E o dublă operă de artă. Atît din punct de vedere arhitectural cît şi ca gravură a unei arhitecturi. Se lăsă pe spate. — Mă întreb deseori dac-am avut vreodată copilărie, continuă el, revenind la conversaţia de mai înainte.
'— îndoiala ta se datoreşte faptului că nu te-ai gîndit niciodată la ea. Multe lucruri din copilărie sînt mai reale pentru mine decît acest Ludgate Hill; unde ne aflăm acum. Eu însă mă gîndesc tot timpul la copilăria mea.
— Ai dreptate, spuse Philip. Eu nu încerc să-mi amintesc prea des. De fapt, aproape niciodată. Mi se pare întotdeauna că am prea multe de făcut şi-mi bat capul.
— N-ai nici un fel de pietate firească, spuse Elinor. îmi pare foarte rău.
Maşina înainta de-a lungul Strand-uliii. Cele două bisericuţe protestau zadarnic împotriva enormelor dimensiuni ale lui Australia House. în curtea lui King's College un grup de tineri, bărbaţi şi femei, aştepta la soare sosirea profesorului de teologie
1 Mausoleu grandios, construit la Agra între 1630—1648 de unul din împăraţii Indiei, pentru o favorită. Prin splendoarea sa arhitectonică, mausoleul e un punct de atracţie pentru turişti. - '
290
pastorală. La intrarea pentru locurile ieftine de la parterul teatrului „Gaiety" se şi formase o coadă; afişe făceau reclama celei de a patru suta reprezentaţii cu
un magazin de unde mai puteai cumpăra o pereche de ghete cu doisprezece şilingi şi şase pence. în Trafalgar Square văzură jocurile de ape ale fîntînilor arteziene, leii de piatră ai lui Sir Edwin Landseer1 îi fixau cu o expresie feroce, dar blinda, iar amantul lui Lady Hamilton stătea cocoţat printre nori, ca sfîntul Simion stilitul. în dosul severelor colonade ale lui „National Gallery", călăreţii lui Uccello2 se luptau fără. să le pese de scurgerea timpului. Rubens îşi răpea Sabinele, Venus se privea în oglinda ei, iar în mijlocul corului de îngeri al lui Pierro della Francesca3 se năştea Isus într-o lume, splendidă şi magică. Maşina o luă pe Whitehall.
— îmi place să mă gîndesc la toţi birocraţii.
— Mie, nu, spuse Elinor.
— Mîzgălesc tot timpul, continuă el, de dimineaţa pînă seara, ca să putem trăi în libertate şi confort.
Hîrţoage peste hîrţoage, iar rezultatul e Imperiul Britanic. Ce plăcut e, adăugă el, să trăieşti într-o lume în care poţi lăsa pe seama altora toate lucrurile plicticoase — de la conducerea guvernului pînă la prepararea cîrnaţilor.
La intrarea cazărmii Regimentului de Gardă Călare sentirelele călare păreau împăiate. Lîngă Cenotaph4 o doamnă de vîrstă mijlocie, în picioare, cu ochii ridicaţi spre cer, murmura o rugăciune deasupra aparatului de fotografiat Kodak, cu care îşi propusese să ia un instantaneu al sufletelor celor nouă sute de mii de morţi. în timp ce maşina trecea prin faţa agenţiei Grindley, un indian Sikh, cu barbă neagră şi turban mov-deschis, ieşi pe uşă.
După Big-Ben5 era ora unsprezece şi douăzeci şi şapte de minute. In biblioteca din Camera Lorzilor aţipise oare un marchiz? în faţa uşii de la Westminster Abbey un autocar revărsa turişti americani. Uitîndu-se prin geamul din
'
s Monument ridicat la Whitehall în memoria soldaţilor căzuţi în război. Ceasul din turnul palatului Westminster, clădire în care se află
sediul rarlaniemului englez.
291
spate observară că spitalul avea o mare nevoie de fonduri pentru întreţinere. '
Casa lui John Bidlake se afla pe Grosvenor Raad cu vedere asupra Tamisei.
— Pimlico, spuse Philip meditativ, pe cînd se apropiau de casă. Mai ţii minte melodia absurdă pe care o cînta tot timpul tatăl tău?
— „Să mergeri deci la Pimlico", fredona Elinor.
— Nu uita că a fost omis un vers. Rîseră, amîntindu-şi comentariul lui Johq Bidlake. _
— S-a omis un singur vers. în toate antologiile. N-am reuşit niciodată să descopăr ce s-a întîmplat cînd au ajuns la Pimlico. M-a chinuit ani de zile întrebarea. Nimic nu se compară cu doctrina lui Bowdler cînd e vorba să-ţi înflăcăreze imaginaţia.
— Pimlico, repetă Philip. Bătrînul Bidlake, îşi spuse el, făcuse din Pimlico un fel de Olimp de tip rabelaisian. Ii plăcu fraza. De tip gargantuan suna mai bine pentru public decît de tip rabelaisian. Pentru cei care nu-l citesc, Rabelais nu reprezintă decît pornografie. Un Olimp de tip gargantuan era mai bine. Se ştia, cel puţin, din auzite că.Gargantua avea o statură gigantică.
John Bidlake însă, stînd pe un scaun lîngă soba din atelierul de pictură, nu avea deloc un aer olimpian şi părea mai mic decît în realitate. O lăsă pe Elinor să-l sărute, iar cu Philip dădu. mîna.
— Mă bucur că vă văd, spuse el. Vocea îşi pierduse însă forţa; toată vigoarea şi buna dispoziţie dispăruseră.
Vorbea fără chef. Privirea îi devenise opacă, iar pupilele se congestionaseră. Arăta slab şi pămîntiu.
— Cum te simţi, tată? Elinor îşi exprimă surpriza şi neliniştea. Niciodată nu-l văzuse în aşa hal.
— Nu mă simt bine, răspunse el, clătinînd din cap, nu mă simt bine. E ceva intern în neregulă. Bătrînul leu scoase un răcnet brusc, cum avea obiceiul. — Sîntem siliţi să trăim avînd în noi o roabă de maţe! Niciodată n-am putut suferi glumele proaste ale lui Dumnezeu. Răgetul deveni tînguitor. — Nu ştiu ce se întîmplă cu maţele mele. Ceva foarte neplăcut. Răgetul degenera aproape într-un scheunat. — Mă simt groaznic. Bătrînul le descrise amănunţit simptomele.
— Âi fost la doctor? îl întrebă Elinor, cînd tatăl ei termină de vorbit.
Bidlake dădu negativ din cap.
— N-am încredere în ei. Nu-s buni de nimic. De fapt, avea o spaimă superstiţioasă de doctori. — Păsări de rău augur. Nu putea să sufere să-i vadă prin casă.
292
— Ar trebui să te vadă totuşi un doctor. Elinor încercă să-l convingă.
__ Fie, consimţi el "bombănind. Să vină şarlatanii.
în taină însă se simţea uşurat. Voia mai de mult să vadă un doctor, dar superstiţiile se dovediseră mai puternice decît dorinţa. Doctorul de rău augur avea să sosească, dar nu chemat de el, ci de Elinor. Nu-i revenea răspunderea chemării lui, iar ghinionul nu o să cadă pe capul lui. Convingerile religioase secrete ale bătrînului Bidlake erau obscure şi complicate.
începură să discute despre altele. Ştiind că poate să consulte un "doctor cu toată siguranţa, John Bidlake se simţea mai bine şi mai vesel.
__Sînt necăjită din cauza lui, spuse Elinor, după ce plecară.
Philip îi dădu dreptate.
— La şaptezeci şi trei de ani nu-i de glumit. A început să-şi arate vîrsta.
„Ce cap are!" îşi spuse el. Ar fi dorit să-l poată picta. Literatura n-ar fi reuşit să-l redea atît de bine. Putea fi descris evident pînă la ultima zbîrcitură. Dar ce realizai? Nimic. Descrierile sînt lente. O faţă e surprinsă
instantaneu. Un cuvînt, o singură frază — atît e necesar. „Splendoarea Greciei de odinioară, azi îmbătrînită."'
Cuvintele acestea, de exemplu, ar fi putut da o idee despre el. Fireşte, nu mergea. Citatele au uneori un aer comic şi pedant. „O statuie de pergament", suna mai bine. „Statuia din pergament a celui ce odinioară fusese Ahile stătea ghemuită lingă sobă." Te apropii de obiectiv. Fără descrieri lungi şi complicate. Oricine văzuse statuia Discobolului, ţinuse în mînă un volum legat în pergament şi auzise de Ahile, îl identifica ca pe John Bidlake în această frază. Dar ce se întîmpla cu cei ce nu văzuseră statuia şi nici nu citiseră despre Ahile într-o carte legată în piele de oaie scorojită de vreme? Ce să le facă el, n-aveau decît să se ducă dracului. Şi totuşi, procedeul e prea livresc. Excesiv de pedant.
Elinor rupse tăcerea.
— Mă întreb ce impresie o să-mi facă Everard, de cînd a devenit o personalitate atît de importantă. îşi imagină
figura lui concentrată, trupul enorm dar agil. Iuţeală şi violenţă. Era îndrăgostit de ea. Elinor se întrebă
dacă Everard îi plăcea cu adevărat sau dacă nu cumva îl detesta.
■ Sînt curios să ştiu dacă a început să ciupească oamenii de urechi, ca Napoleon? spuse Philip şi rîse. Oricum, e numai o chestiune de timp.
' Parafrazare a unui citat celebru din
293
— Cu toate astea, spuse Elinor, mie îmi place. Ironia lui Philip pusese capăt îndoielilor ei.
— Şi mie. Dar nu-mi dai voie să ironizez pe cei la care ţin?
— Mă ironizezi desigur pe mine. Asta tot fiindcă ţii la mine? Philip îi luă mîna şi i-o sărută.
— Te ador şi nu te ironizez niciodată. Te iau în serios. Elinor îl privi fără să zîmbească.
— Din cauza ta uneori mă apucă disperarea. Ce te-ai face dac-aş pleca într-o bună zi cu un altul? Ai regreta oare?
— Aş fi complet nenorocit.
— Crezi? îl privi. Philip zîmbea; era cu totul absent. — Sînt foarte hotărîtă să încerc, adăugă Elinor, încruntîndu-şe. Eşti
— Şi cu cine vrei să încerci?
— Asta-i problema. Majoritatea bărbaţilor sînt imposibili.
— Ce compliment!
— Şi tu eşti imposibil, Phil. De fapt, cel mai imposibil. Şi culmea e că te iubesc, totuşi. O ştii şi o exploatezi.
Taxiul trase Ia trotuar. Elinor întinse mîna şi luă umbrela. — Fii atent, urmă ea, ridicîndu-se, n-am să mă las exploatată la infinit. N-am să-ţi ofer ceva la infinit fără să primesc nimic în schimb. într-o zi, am să încep să
caut alt bărbat. Coborî pe trotuar.
— De ce nu încerci cu Everard? o persifla el, uitîndu-se la ea prin geamul taxiului.
— Poate c-am să încerc, răspunse ea. Ştiu că de-abia aşteaptă.
Philip rise şi—i trimise o bezea.
— Spune-i şoferului să mă ducă la Club, spuse el. Everard o făcu să aştepte aproape zece minute. După ce se
pudră din nou, Elinor începu să se plimbe curioasă prin odaie. în vaze florile erau înfiorător aranjate. O vitrină
plină cu săbii vechi, pumnale şi pistoale încrustate arăta de-a dreptul oribil, ca o piesă de muzeu; o monstruozitate, avînd în acelaşi timp ceva oarecum emoţionant şi absurd. Everard avea ambiţia unui şcolar de a se plimba călare şi de a tăia capetele oamenilor. Vitrina îl trăda, ca de altfel şi masa cu capacul de cristal sub care trona o tavă cu monezi şi medalii. Cu ce mîndrie îi arătase comorile lui! O tetradrachma macedoniană, cu capul lui Alexandrul cel Mare, în chip de Hercule; sesterţiul din anul 44 înaintea erei noastre, bătut cu profilul impunător al lui Cezar, iar alături „trandafirul nobil", o monedă de pe vremea lui Edward al III-lea, purtînd efigia unei corăbii ce simboliza începutul dominaţiei engleze pe
294
mări. Pe medalia lui Pisanello' se afla capul lui Sigismondo Malatesta, cel mai fru.mos tîlhar; uite-o şi pe regina Elisabeta, cu gulerele ei de dantelă, pe Napoleon fără coroana de lauri şi pe ducele de Wcllington. Elinor le zîmbi cu afecţiune. Erau prieteni vechi. Trăsătura cea mai agreabilă a lui Everard o constituia faptul că ştiai întotdeauna la ce te poţi aştepta de la el. Era veşnic acelaşi şi fidel reputaţiei sale. Elinor deschise pianul şi atinse cîteva clape; ca de obicei, pianul era dezacordat. Pe o măsuţă lîngă cămin se afla un volum cu ultimele discursuri şi proclamaţii ale lui Everard. Ridică volumul şi-l frunzări. „Politica «Englezilor liberi», citi ea, poate fi rezumată
astfel: Socialism fără democraţie politică, combinat cu naţionalism fără sentimentul izolării." Suna grozav. Dar dacă ar fi scris „democraţia politică fără socialism combinată cu sentimentul izolării fără naţionalism", l-ar fi admirat poate la fel de sincer. Aceste abstracţii! Elinor clătină capul şi suspină. „Trebuie să fiu proastă", îşi spuse ea. Cuvintele citke n-aveau nici un sens. Vorbe goale. Vorbe şi nimic altceva. întoarse pagina. „Sistemul de guvernare cu partide politice funcţionează destul de bine în cazul cînd partidele sînt doar două grupe de oligarhii rivale, aparţinînd aceleiaşi clase, avînd aceleaşi interese şi idea-luri fundamentale şi luptînd între ele pentru a obţine puterea în stat. Cînd partidele se identifică însă cu clasele şi îşi dezvoltă principii stricte de partid, sistemul devine o nebunie. Deoarece eu locuiesc într-o parte a casei iar tu în cealaltă, eu sînt silit să cred în individualism, pînă la înlăturarea oricărui amestec al statului, iar tu eşti silit să crezi în amestecul statului pînă la înlăturarea oricărui individualism; eu sînt silit să cred în naţionalism chiar şi în naţionalismul economic (ceea ce e o prostie), iar tu eşti silit să crezi în internaţionalism (ceea ce e şi mai ridicol); eu sînt silit să cred în dictatura celor bogaţi (cu excepţia celor inteligenţi), iar tu eşti silit să crezi în dictatura celor săraci (de asemenea cu excepţia celor inteligenţi). Toate astea pentru simplu motiv, fără importanţă din punct de vedere politic, că eu sînt de dreapta iar tu eşti de stînga. în parlamentele noastre pretenţiile de ordin topografic sînt mai puternice decît cele ale bunului-simţ. Iată binefacerile sistemului de guvernare modern, cu ajutorul Partidelor politice. Ţelul
«Englezilor liberi» e de a aboli acest Şisţem, împreună cu corolarul său, parlamentarismul corupt şi E'ncace."
„Sună perfect logic" îşi spuse ea; se întrebă totuşi de eŞi bat oamenii capul cu asemenea lucruri. Mai bine ar trăi
*
295
fără probleme. Se părea că pentru un bărbat o viaţă fără probleme se dovedea anostă. Redeschise cartea la mijloc.
„în Anglia, fiecare libertate a avut ca efect o nouă sclavie. Distrugerea ■ feudalismului a întărit monarhia. Cu ocazia Reformei, am scăpat de infailibilitatea papilor, dar ne-au căzut pe cap drepturile de ordin divin al regilor.
Cromwell a zdrobit dreptui de ordin divin al regilor, impunîndu-ne însă tirania moşierilor şi a burgheziei. Tirania moşierilor şi a burgheziei e pe punctul de a fi repede distrusă pentru a face loc dictaturii proletariatului. O nouă
politică, de data asta nu a Papei, ci a majorităţii, a fost proclamată ca fiind infailibilă, iar legea ne sileşte s-o credem. «Englezii liberi» s-au angajat pe calea unor noi reforme şi a unei noi revoluţii politice. Ne vom lepăda de dictatura proletariatului, aşa cum părinţii noştri s-au lepădat de dreptul de ordin divin al regilor. Vom nega infailibilitatea majorităţii, aşa cum strămoşii au negat infailibilitatea papei. «Englezii liberi» reprezintă. ." Elinor întîmpină unele greutăţi în a întoarce pagina. „Ce reprezintă? se întrebă ea, altceva decît dictatura lui Everard şi infailibilitatea lui Webley?" Suflă în paginile ce se prinseseră la un loc şi le desfăcu, „. .dreptate şi libertate.
Politica lor preconizează ca cei mai buni să conducă, indiferent de originea lor. într-un cuvînt, accesul la carierele politice trebuie oferit oricărei persoane talentate. Iată ce înseamnă dreptate. «Englezii liberi» cer ca fiecare problemă să fie tratată în mocj inteligent, după importanţa ei, fără să se ţină seamă de tradiţionalele prejudecăţi ale partidelor sau de părerea lipsită de valoare a majorităţii stupide. Iată ce înseamnă libertatea. Acei care-şi închipuie că libertatea e sinonimă cu sufragiul universal. ." Undeva se trînti o uşă şi în hol răsună o voce puternică. Pe scară se auziră paşi; casa se cutremură. Uşa salonului se dădu brusc de perete, de parcă afară ar fi explodat o bombă. Cerîndu-şi iertare şi urindu-i bun venit, Everard Webley dădu năvală în cameră.
— Cum să mă scuz? strigă el prinzîndu-i mîinile. Dac-ai şti în ce agitaţie trăiesc! Mă bucur grozav că te văd iar!
Nu te-ai schimbat deloc. Eşti la fel de frumoasă. O privi cu atenţie. — Aceiaşi ochi senini şi trişti, aceleaşi buze pline şi melancolice. Arăţi extraordinar!
Drept răspuns, Elinor îi zîmbi. Ochii lui, foarte căprui, păreau de aproape o imensă pupilă; erau frumoşi, deşi te alarmau datorită unei expresii fixe, strălucitoare şi vigilente. Inspirau totuşi un sentiment se nelinişte, recunoscu Elinor. îi privi fugar apoi se uită în altă parte.
296
— Şi tu arăţi la fel! spuse ea v Eşti neschimbat. De fapt, nu ştiu de ce-ar trebui să fim altfel. îl privi din nou şi observă că Everard continua s-o fixeze. — O absenţă de zece luni şi călătoriile la tropice nu fac din tine alt om.
Everard rîse.
— Slavă Domnului că-i aşa! Hai să mergem la masă. Ce face Philip? întrebă el după ce se servi peştele. Şi el e neschimbat?
— Mai neschimbat ca niciodată, dacă-i cu putinţă. Everard dădu din cap.
— Mai neschimbat ca niciodată. Perfect. Ar fi trebuit să te aştepţi. Negrii iară pantaloni, pe care i-a văzut hoinărind pe străzi, i-au întărit scepticismul în privinţa adevărurilor eterne.
Elinor zîmbi, puţin jignită de ironia lui.
— Dar asupra ta ce efect au avut englezii pe care i-ai văzut hoinărind în uniformă verde-deschis? îi replică
ea.
Everard rîse.
— Mi-au întărit, fireşte, încrederea în adevărurile eterne.
— Dintre care tu eşti unul?
— Din care, desigur, eu sînt unul.
Se jsriviră zîmbind. Elinor îşi feri din nou privirea.
— Iţi mulţumesc că mi-ai spus-o. Continuă să fie ironică. — N-aş fi ghicit-o singură. Se lăsă o scurtă
tăcere.
— Să nu-ţi închipui, spuse el în cele din urmă, renunţînd la tonul glumeţ şi devenind serios, că mă poţi face să-
mi ies din fire, dacă îmi spui că sînt orgolios. Vorbea încet, dar vocea lui trăda imense rezerve de energie. —
Poate că alţii ar reuşi.
lt;, Nimănui nu-i face plăcere să fie plictisit de animale inferioare. Le striveşti. Cu semenii noştri însă lucrurile trebuie discutate raţional.
— Cuvintele tale m-au liniştit complet. Elinor rîse.
— îţi închipui că sînt orgolios, continuă el, şi cred că poate ai dreptate. Nenorocirea e că ştiu din experienţă că
orgoliul meu are o justificare. Modestia e dăunătoare, dacă-i falsă. Milton a spus: „Nimic nu-i mai folositor decît orgoliul bazat pe dreptate gt;• pe lege". Eu ştiu că orgoliul meu se bazează pe dreptate şi pe 'ege. Ştiu şi sînţ
absolut convins că pot să fac ceea ce vreau. Ce
! are să n-o recunosc? Vreau să fiu stăpîn şi să-mi impun voinţa. Am hotărirea şi curajul necesar. în curind voi dispune şi ue o forţă organizată. Iar atunci am să preiau puterea. Ştiu că aşa are să se întîmple şi atunci de ce să
mă prefac? Se lăsă pe spatele scaunului. Tăcură- amîndoi.
»E absurd, îşi spunea Elinor, e ridicol să vorbească astfel".
lectul cu spirit critic protesta împotriva sentimentelor, căci
297
se simţea ciudat de emoţionată. Cuvintele, vocea lui atît de catifelată şi totuşi vibrînd de mari latenţe de forţă şi pasiune, uşor de ghicit sub tonul catifelat, o fermecaseră. Cînd spusese: „Vreau să fiu stăpîn", Elinor simţise prin tot corpul o căldură neaşteptată, ca atunci cînd sorbi o înghiţitură de vin dulce şi fiert. „E ridicol", îşi repetă ea, încercînd să se răzbune pentru că o cucerise atît de uşor, şi să-i pedepsească totodată pe trădătorii din sufletul ei care se predaseră fără rezistenţă. Un lucru odată făcut, nu se mai poate desface complet. Cuvintele ri-aveau decît să fie ridicole; rămînea faptul că în timp ce el le rostea, Elinor se înfiorase de o admiraţie bruscă, de un entuziasm şi de o dorinţă stranie de a se bucura şi ride cu voce tare.
Servitorul schimbă farfuriile. Discutară fleacuri — voiajul ei, ce se mai întîmplase la Londra în timpul cît lipsise, şi despre prieteni comuni. Se servi cafeaua şi îşi aprinseră o ţigară. Amîndoi- tăceau. Cum să rupă tăcerea? se întrebă Elinor cu teamă^ Sau, mai de grabă, nu se întrebă; ştia cum, iar această cunoaştere profetică o făcea să-i fie teamă. Rupînd tăcerea, poate că ar fi avut un handicap. De asemenea, continuînd să discute fleacuri poate că
ar fi reuşit să evite o conversaţie serioasă, pînă venea clipa plecării. Deodată, avu senzaţia că nu mai e nimic de spus. O cuprinse o paralizie, ca la apropierea unui eveniment inevitabil. Nu putea decît să stea şi să aştepte, în cele din urmă inevitabilul se petrecu, aşa cum era de aşteptat.
— Mai ţii minte, spuse Everard încet, şi fără să-şi ridice privirea, ce ţi-am spus înainte de-a pleca?
— Credeam că ne-am înţeles să nu mai discutăm despre asta. ,
Everard îşi zvîrli capul pe spate şi rise scurt.
— Ei bine, ai înţeles greşit. O privi şi-i citi în ochi o expresie de amărăciune şi nelinişte, un apel la milă. Everard era însă nemilos. îşi fixă coatele pe masă şi se aplecă spre ea. Elinor îşi cobori privirea.
— Mi-ai spus, cînd te-ăi uitat la mine, că nu m-am schimbat, spuse el, iar vocea sa blîndă trăda violenţe latente. Ei bine, nici eu nu mi-am schimbat părerea. Ai rămas aceeaşi Elinor, aceeaşi ca atunci cînd ai plecat. Te iubesc tot atît de mult, Elinor. Nu, te iubesc mai mult. Mîna lui Elinor zăcea pe masă, în faţa ei.
Everard întinse mîna şi i-o apucă — Elinor. şopti el.
Elinor clătină din cap fără să-l privească.
încet şi plin de pasiune, Everard vorbi mai departe.
— Nu ştii ce poate să însemne dragostea, spuse el. Nu ştii ce-ţi pot oferi. O dragoste disperată şi nebunească, ca o
298
suprafaţă deznădăjduită. Şi totuşi o dragoste violentă şi dulce, violentă cum e omorul şi dulce cum e somnul.
„Vorbe, îşi spunea Elinor, vorbe absurd de melodramatice". Vorbele o emoţionau însă aşa cum o emoţionaseră şi lăudăroşeniile lui.
— Te rog, Everard, spuse ea cu voce tare, ajunge. Nu voia să se emoţioneze. Cu un efort îşi aţinti privirea în ochii lui vii şi cercetători. încercă să rîdă şi clătină din cap. — Fiindcă e cu neputinţă, şi o ştii bine.
— Tot ce ştiu, spuse el încet, e că ţi-e teamă. Ţi-e teamă să nu te trezeşti la viaţă. Fiindcă de ani de zile eşti pe jumătate moartă. Şi nu ţi s-a ivit prilejul să te trezeşti cu totul la viaţă. Ştii că eu pot să-ţi ofer acest prilej. Iar ţie ţi-e teamă tot timpul.
— Prostii!" spuse ea. Cuvinte mari şi melodramatice.
— Poate că ai dreptate într-un fel, urmă el. Să trăieşti trează, dar trează cu adevărat, nu-i o glumă, ci un lucru primejdios. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, adăugă el, iar violenţa adormită
din vocea lui izbucni brusc, a trăi treaz e captivant!
— Dac-ai şti cum m-ai speriat, strigînd aşa! spuse ea. Dar nu simţise numai spaimă. Nervii şi carnea continuau să i
se înfioare şi să tremure din cauza sentimentului de satisfacţie tainică şi violentă pe care vocea lui îl deşteptase în ea. „E ridicol", încercă ea să se încredinţeze. I se părea că îi auzise vocea direct cu trupul, iar ecourile ei îi vibrau în diafragmă. „Ridicol", repetă ea. Şi apoi ce reprezenta această dragoste despre care vorbea Everard cu atîta pasiune? Un scurt şi întîmplător prilej de violenţe, în intervalele cînd nu era ocupat. Everard dispreţuia femeile fiindcă risipeau timpul şi energia bărbaţilor. îl auzise deseori spunînd că n-are timp de pierdut cu dragostea. Avansurile lui erau aproape o insultă, în genul propunerilor pe care le faci unei femei de stradă.
— Fii, te rog, rezonabil, Everard, spuse ea.
Everard îşi trase mîna dintr-a ei şi se lăsă rizînd pe spătarul scaunului.
— Foarte bine, răspunse el, azi am să fiu rezonabil.
— Să fii întotdeauna rezonabil. Se simţea adînc uşurată. — e deasupra, adăugă ea citind cu un uşor zîmbet ironic o frază e a .lui, nu eşti un membru al claselor înstărite. Ai lucruri mai importante de făcut decît să-ţi pierzi timpul cu dragostea.
O clipă, Everard o privi în tăcere, iar faţa îi deveni gravă şi ameninţător de preocupată. Lucruri mai importante de făcut? desigur, era adevărat. Se mînie pe sine însuşi că o dorea atît de 299
mult. Se înfurie şi pe Elinor fiindcă nu-l lăsa să-şi satisfacă poftele.
— Ce-ar fi să vorbim despre Sheakespeare? întrebă el sarcastic, sau despre armonici?
Taxiul costase trei şilingi şi şase pence. Philip dădu şoferului cinci şilingi şi urcă treptele porticului cu coloane, spre clubul său. Auzi în urmă mulţumirile şoferului. Avea obiceiul să dea bacşişuri mari. Nu o făcea din ostentaţie sau fiindcă cerea sau avusese intenţia să ceară şoferului servicii speciale. (De fapt, puţini oameni aveau pretenţii atît de mici de la servitori ca Philip, puţini erau mai răbdători ca el cînd serviciul prestat nu corespundea, şi mai dispuşi să le ierte neglijenţele.) Bacşişurile exagerate constituiau expresia practică a unui fel de a-şi cere •iertare fiindcă manifesta atîta consideraţie pentru servitorii săi. Lipsa lui de exigenţă se datora groazei şi silei de a nu întreţine contacte inutile cu oamenii, cît şi consideraţiei şi bunătăţii lui. Philip cerea foarte puţin de la cei ce-l serveau, pentru simplul motiv că dorea să aibă cît mai puţin de-a face cu ei. Prezenţa lor îl deranja. Nu-i plăcea să fie deranjat în viaţa intimă de străini, şi nici să fie silit să discute cu ei, să stabilească un contact direct cu aceşti intruşi — deşi nu era vorba de un contact al inteligenţei, cît de unul al voinţelor, sentimentelor şi intuiţiilor. Evita cît putea acest contact; cînd era însă necesar, făcea tot ce-i stătea în putinţă
pentru a dezumaniza legătura. Generozitatea lui Philip reprezenta parţial o compensaţie faţă de bunătatea sa inumană. Erau bani cu care îşi plătea conştiinţa.
Uşile clubului erau deschise; intră. Holul era vast, întunecat, plin de coloane şi răcoros. Pe scară, într-o nişă, grupul alegoric sculptat în marmoră de Sir Frances Chantrey1, reprezentînd Ştiinţa şi Virtutea supunînd Pasiunile, se zvîrcolea cu o severitate clasică. Philip îşi atîrnă pălăria şi intră în fumoar ca să răsfoiască ziarele şi să aştepte sosirea invitaţilor. Spandrell veni primul.
— Spune-mi, zise Philip, după ce se salutară şi comandară vermuturi, ce este cu absurdul şi tînărul meu cumnat, spune-mi repede înainte de venirea lui. Ce se mai întîmplă cu el şi cu Lucy Tantamount?
Spandrell făcu un gest indiferent.
300
— Ce se-ntîmplă de obicei în astfel de ocazii! Şi în orice caz nu-i momentul şi locul potrivit pentru a intra în amănunte. Făcu n semn cu mîna spre ceilalţi membri ai clubului care se aflau în fumoar. Un secretar de stat, 'doi u
judecători şi un episcop le puteau urmări conversaţia.
Philip rîse.
— Vreau să ştiu, de fapt cît de serioasă e legătura şi cam cît o să {mă. .
— în ce-l priveşte pe Walter e foarte serioasă. Iar cît o să ţină, cine poate şti? Lucy are să plece însă foarte curînd în străinătate.
— Slăvit să fie Domnul pentru micile lui daruri! Ah, au sosit! Uite-i pe Walter şi pe Illidge. îi salută de la depărtare.
Noii-veniţi refuzară aperitivele.
— Atunci să mergem imediat la masă, spuse Philip. Sufrageria clubului era imensă. Un rind dublu de coloane de
stuc, în stil corintian,.sprijinea un tavan aurit. De pe pereţii de un cafeniu-deschis portretele unor distinşi membri,
.acum «decedaţi, te urmăreau cu o expresie fioroasă. Draperiile de catifea, de un roşu-închis, erau prinse cu cordoane formînd falduri şi încadrind astfel fiecare din cele şase ferestre; pe jos un covor gros, tot roşu-închis, înăbuşea zgomotul paşilor; chelnerii, în livrele de aceeaşi culoare cu draperiile şi covorul, se deplasau rapid prin încăpere, aproape invizibili, ca insectele ce iau forma frunzelor într-o pădure.
— Mi-a plăcut întotdeauna camera asta, spuse Spandrell pe cînd intrau. Parcă ar fi un decor pentru ospăţul lui Baltazar1.
— Dar un Baltazar de tip foarte anglican, preciza Walter.
— Vai de mine! exclamă Illidge, care se uitase' de jur împrejur. Un astfel de decor mă face să mă simt cu adevărat plebeu.
^ Philip rîse cam jenat. Schimbînd vorba, arătă spre chelnerii îmbrăcaţi în haine "de o culoare proteguitoare.
tată dovada ipotezei lui Darwin. Au supravieţuit doar cei » adaptabili, spuse el, în timp ce se aşezau la masa ce le fusese rezervată. Chelnerii îmbrăcaţi în alte culori au fost omoriţi de membrii înfuriaţi ai clubului.
Unul dintre supravieţuitorii masacrului, îmbrăcat în roşu, le aduse peştele. începură să mănînce.
unul
azar
J
' fiul lui Nabucodonosor, a fost ultimul rege al Babilonului. La
de7 i osPe'e'e 'U1 a apărut scris pe perete, de o mină nevăzută, 6 prevestire a astrului ce va urma. în aceeaşi noapte, oraşul a fost ocupat de Cyrus.
301
— Ciudat, spuse Illidge, urmărindu-şi firul gîndurilor, pe care i le sugerase primul contact cu încăperea, e într-adevăr extraordinar că mă aflu aici. Sau, în orice caz, că stau la masă cu voi, ca invitat. Căci n-ar fi de mirare dacă m-aş găsi aici îmbrăcat într-una din aceste livrele roşu-închis. Asta, cel puţin, ar fi în concordanţă cu ceea ce pastorii ar numi „condiţia mea socială". Rîse scurt şi cu răutate. — Dar, ca să stau la o masă cu voi, este aproape de necrezut. Totul se datoreşte faptului că fiul unui negustor din Manchester era predispus la scrofuloză.
Dacă Reggie Wright ar.fi avut o sănătate normală, eu aş fi fost probabil cizmar în Lancashire. Din fericire însă, Reggie avea în sistemul său limfatic bacilii tuberculozei. Doctorii i-au prescris viaţa la- ţară. Tatăl lui a închiriat o căsuţă în satul nostru pentru soţia lui şi pentru copil, iar Reggie a urmat'şcoala primară din sat. Tatăl lui Reggie voia ca fiul său să urmeze mai tîrziu cursurile din Manchester ca bursier. îi angaja deci ca meditator pe învăţătorul nostru. Eu eram un băiat deştept şi învăţătorul ţinea la mine. în timp ce-l medita pe Reggie se gîndi c-ar putea să mă mediteze şi pe mine. Şi în plus, pe gratis. N-a vrut s-o lase pe mama să plătească un sfanţ. Nu-i vorbă că, sărmana, nici n-ar fi putut s-o facă atît de.uşor. Cînd se dădu examenul eu am obţinut bursa. Reggie a căzut. Illidge începu să rida. — Avorton infect şi scrofulos! Am să-i fiu veşnic recunoscător lui şi barililor lui din glande. Dacă n-ar fi fost el, aş fi învăţat meseria de cizmar a unchiului meu, într-un sat din Lancashire. Iată de ce depinde viaţa cuiva, de o şansă extrem de absurdă, o şansă la un milion. O întîmplare fără importanţă şi viaţa ţi s-a schimbat.
— Nu-i chiar o întîmplare fără importanţă, spuse Spandrell. Bursa ta n-a fost o întîmplare; ţi-a venit la momentul oportun şi ţi-a prins bine. Altfel, n-ai fi cîştigat-o şi n-ai fi fost aici. Mă îndoiesc că există lucruri lipsite de importanţă. Tot ceea ce se întîmplă este intrinsec pe măsura omului căruia i se întîmplă.
— Asta înseamnă să faci puţin pe oracolul, nu? obiectă Philip. Observînd desfăşurarea evenimentelor, oamenii le denaturează — ca să zic aşa — astfel încît ceea ce li se întîmplă pare să fie pe măsura lor.
Spandrell ridică indiferent din umeri.
— S-ar putea ca acest gen de denaturare să existe. Am convingerea că întîmplările sînt pe măsura oamenilor.
— Ce prostii, spuse Illidge dezgustat!
Philip îşi exprimă mai politicos o părere contrarie.
— Mai mulţi oameni pot fi influenţaţi de aceeaşi întîmplare în feluri cu totul diferite şi caracteristice.
302
— Ştiu, răspunse Spandrell. Dar, într-un fel ce nu poate fi descris, întîmplarea e modificată din punct de vedere calitativ, ca să fie pe măsura caracterului fiecărei persoane amestecate în această"1 întîmplare. E un mare mister şi un paradox.
— Ca să nu spun o absurditate şi un lucru imposibil, interveni Illidge.
— Absurd atunci şi imposibil, recunoscu Spandrell. Cu toate acestea, eu aşa cred că se petrec lucrurile. De ce trebuie explicat totul logic?
— într-adevăr, de ce? reluă şi Walter.
— Totuşi, spuse Philip, această providenţă de care vorbeşti face ca acelaşi eveniment să fie diferit din punct de vedere calitativ pentru oameni diferiţi — nu ţi se pare cam neverosimil?
— Nu mi se pare mai neverosimil decît prezenţa noastră aici şi nici decît tot ce se vede aici. Cu o mişcare a mîinii, îmbrăţişa sufrageria asemănătoare cu sala ospăţului lui Baltazar, pe comeseni, pe chelnerii îmbrăcaţi în roşu şi pe Secretarul perpetuu al „Academiei Britanice", care tocmai intra întovărăşit de profesorul de poezie de la Universitatea Cambridge.
— Să presupunem aşadar, cum fac oamenii de ştiinţă, că ipoteza cea mai simplă e şi cea mai bună, deşi eu nu pricep nici în ruptul capului ce justificare au ei, în afara inepţiei omeneşti, ca să susţină aşa ceva. .
—
— Ce justificare? repetă Illidge. Doar justificarea faptului obsc-vat, atîta tot. S-a întîmplat să se descopere experimentul că natura creează lucrurile în felul cel mai simplu.
— Sau că, spuse Spandrell, fiinţele umane nu pricep decît explicaţiile cele mai simple. Practic, nu poţi să
distingi între aceste alternative.
— Dar dacă un lucru are o explicaţie simplă şi naturală, el nu poate avea în acelaşi timp şi o explicaţie complicată şi supranaturală.
— De ce nu? întrebă Spandrell. Poţi să fii incapabil să înţelegi- sau să cîntăreşti forţele supranaturale aflate îndărătul celor naturale (oricare ar fi diferenţa între ele). Asta nu dovedeşte însă că ele nu există. îţi ridici doar prostia la rangul de lege generală.
Philip profită de prilej ca să-şi continue argumentaţia.
— Să presupunem totuşi, interveni el, mai înainte ca Illidge să vorbească iarăşi, că explicaţia cea mai simplă
poate să fie şi C^a
vedem providenţa; sîntem obligaţi s-o considerăm un postulat. Nu-i oare mai bine să ne lipsim de acest postulat, sâ-l omitem ca fiind de prisos?
— Dar e într-adevăr de prisos? întrebă Spandrell. Poţi oare să explici toate faptele, fără ajutorul lui?
Mă îndoiesc. Ce se întîmplâ cu oamenii maleabili? Şi noi sîntem cu toţii mai mult sau mai puţin maleabili. Sîntem oare în aceeaşi măsură creaţi sau născuţi? Ce se întîmplă cu oamenii ale căror caractere nu sînt moştenite, ci formate inexorabil de către o serie de evenimente, toate la fel? Un fond de întîmplâri norocoase, dacă vrei să-l numeşti astfel, sau unul de ghinioane: un fond de puritate sufletească sau unul de murdărie sufletească; un fond de posibilităţi splendide şi eroice sau altul de posibilităţi josnice şi meschine. După ce acest fond a acţionat destul (şi e uimitor cît de mult funcţionează astfel de fonduri), se formează caracterul; iar apoi, dacă vrei s-o explici astfel, poţi să spui că individul e acela care denaturează toate evenimentele care i se întîmplă pentru a ie aduce pe măsura lui. Dar ce se întîmplă mai inainte de a avea un caracter format, cînd denaturează evenimentele făcîndu-le să fie pe măsura lui? Cine hotărăşte atunci ce fel de evenimente i se vor întîmplă?
— Cine hotărăşte dacă un ban aruncat in aer cade cap sau pajură? întrebă Illidge cu dispreţ.
— De ce ne ocupăm de fleacuri cînd discutăm despre fiinţele omeneşti? obiectă Spandrell. Să luăm cazul tău. Te simţi oare ca un ban zvîrlit în aer atunci cînd ţi se întîmplă ceva?
— Nu contează cum mă simt. Sentimentele nu au nimic de-a face cu faptele obiective.
— Senzaţiile însă au de-a face. Ştiinţa e raţionalizarea percepţiilor senzitive. De ce trebuie ca o categorie de intuiţii psihologice să fie creditată ca avînd valoare ştiinţifică, iar tuturor celorlalte clase să le fie refuzată această caracterizare? O intuiţie directă a acţiunii providenţiale poate constitui în aceeaşi măsură o informaţie măruntă în privinţa faptelor obiective, ca şi o intuiţie directă a culorii albastre sau a durităţii. Cînd ţi se întîmplâ ceva nu te simţi ca un ban aruncat în aer. Se simte că
evenimentele au o semnificaţie şi că au fost aranjate. Mai ales cînd au loc în serie. Să presupunem că
va cădea de o sută de ori la rînd numai pajura.
— Lasâ-ne totuşi să cădem cu capul, spuse Philip rîzînd. Sîntem intelectuali rafinaţi, nu uita.
Spandrell se încruntă. Gluma i se păru deplasată. Pentru.el subiectul era serios.
304
— Cînd mă gîndesc la mine, spuse el, sînt convins că tot ce mj s-a întîmplat a fost într-un fel aranjat dinainte.
Cînd eram mic am presimţit ce-am să devin cînd voi fi mare. Dacă n-ar fi intervenit unele evenimente, aş fi devenit ceva cu totul deosebit de ce sînt acum.
— Un îngeraş, poate! spuse Illidge. Spandrell ignoră întreruperea.
— De la vîrsta de cincisprezece ani au început să mi se întîmple lucruri care erau în mod profetic pe măsura a ceea ce am devenit. Tăcu.
— Aşa că ţi-au crescut o coadă şi copite în locul unui nimb şi al unei perechi de aripi. Ce poveste tristă. Ai observat vreodată, continuă Illidge, întprcîndu-se spre Walter, dumneata care eşti un expert în artă
sau, cel puţin, ar trebui să fii, ai observat vreodată că picturile cu îngeri sînt complet incorecte şi neştiinţifice?
Walter clătină din cap. — Un om de şaptezeci de kilograme, căruia i-ar creşte aripi, ar trebui să aibă nişte muşchi colosali pentru a le mişca. Iar nişte muşchi colosali pentru zbor cer în mod corespunzător un stern lat, ca al păsărilor. Un înger atîrnînd vreo şaizeci de kilograme, dacă are chef să zboare ca o raţă, trebuie să aibă un stern lung de cel puţin un metru jumătate. Spune-i asta tatălui dumitale, dacă mai are chef să picteze un tablou cu subiectul
între timp, Spandrell se gîndea la ceasurile de mari bucurii petrecute în munţi, la sentimentele delicate, la scrupulele, sensibilităţile şi căinţele copilăriei lui. Remuşcările după săvîrşirea unei fapte rele, ca şi fericirea profundă simţită în faţa unei flori sau a unui- peisaj erau
Jgase semăna cu mama lui. Rezistînd tentaţiei se dovedea vrednic de ea. Cedînd tentaţiei o trădase şi negase pe dumnezeu. Era gata să gîştige lupta. Iar apoi, într-o dimineaţă,
a un trăsnet din senin, aflase că mama lui se va mărita cu taiorul Knoyle. Maiorul Knoyle avea şi el mustăţile răsucite.
305
— Adepţii Sflntului Augustin şi calviniştii nu se înşelau, spuse el cu voce tare, întrerupînd discuţia despre sternul serafimilor.
— Văd că lucrul continuă să te preocupe! spuse Illidge.
— Dumnezeu îi salvează pe unii şi-i condamnă pe alţii.
— Ar putea să facă aşa dacă: unu — dacă Dumnezeu ar exista; doi — dacă ar exista o salvare a sufletului; trei...
— Cînd mă gîndesc la Războiul Mondial, continuă Spandrell, întrerupîndu-l, îmi dau seama- ce-ar fi putut să reprezinte pentru mine şi ce a„ reprezentat de fapt. . Dădu din umeri plictisit. Da, Sflntul Augustin are dreptate.
— Eu unul trebuie să vă spun, zise Philip, că i-am rămas întotdeauna extrem de recunoscător Sfintului Augustin, sau oricărui alt sfînt fiindcă m-a blagoslovit cu un picior infirm. Asta m-a împiedicat să devin erou; dar m-a împiedicat în acelaşi timp să devin un cadavru.
Spandrell îi aruncă o privire. Colţurile buzelor lungi trădau o expresie ironică.
— Accidentul tău ţi-a asigurat o viaţă liniştită şi retrasă. Cu alte cuvinte, evenimentul a fost pe măsura ta. Aşa după cum Războiul Mondial, în ceea ce mă priveşte, a fost exact pe măsura mea. Eram de un an la Universitatea
— La nepreţuitul ăla de colegiu, nu? spuse Illidge care, de îndată ce auzea pomenit numele unui aşezămînt de cultură cu vechi tradiţii şi costisitor, devenea pe loc ironic.
— Trei trimestre de activitate şi două vacanţe şi mai grozave. Descoperisem băutura, pocherul şi diferenţa dintre femeile în carne şi oase şi cele din imaginaţia noastră puberă. Prima femeie adevărată, ce apocalips! adăugă el. Şi în acelaşi timp ce dezamăgire îngrozitoare! Ce banală se dovedeşte femeia în carne şi oase cînd imaginaţia îţi lucrează febril după lectura unei cărţi pornografice.
— Asta-i un omagiu adus artei, aşa cum am arătat deseori, spuse Philip. îi zîmbi lui Walter, care se înroşi amintindu-şi ce-i spusese cumnatul său despre primejdiile ce-l pîndeau cînd încerca să facă dragoste după modele poetice înălţătoare. — Am fost crescuţi aiurea, continuă Philip. Arta primează asupra vieţii.
306
_o idealizeze şi s
s
-o înfrumuseţeze. Noi începem cu lucruri poetice şi trecem apoi la cele nepoetice. Dacă băieţii şi fetele şi-ar pierde virginitatea la. fel de devreme ca pe vremea lui Shakespeare, ar avea loc o renaştere a poeziilor lirice de dragoste ca în epoca reginei Elisabeta.
— S-ar putea să ai dreptate, spuse Spandrell. Eu ştiu doar că atunci cînd am descoperit realitatea, m-a dezamăgit, deşi era atrăgătoare. Atrăgătoare poate tocmai fiindcă mă dezamăgise atît de mult, Inima-i o-ciudată
grămadă de bălegar; excrementele trag la excremente şi marele farmec al viciului constă în caracterul lui stupid şi solid. Viciul te atrage fiindcă-i foarte dezgustător. Rămîne veşnic dezgustător. Ţin minte că
Ia începutul Războiului Mondial m-ara bucurat formidabil că voi avea prilejul să ies din mocirlă şi să înfăptuiesc în schimb ceva curat.
— Pentru Ţară şi Rege! îl persifla Illidge.
— Sărmanul Rupert Brook1! Astăzi îţi vine să zîmbeşti cînd îi citeşti flecuşteţul acela de poezie despre onoarea ce s-a întors în lume. Evenimentele au făcut ca poezia lui să para oarecum comică.
— Era o glumă proastă chiar de cînd a fost scrisă, spuse Illidge.
— Ah, nu. Pe atunci şi eu simţeam exact Ia fel.
— Fireşte. Fiindcă erai la fel cu Rupert Brook, un membru răzgîiat şi blazat al claselor înstărite. Aveai nevoie de fiori noi, asta-i tot. Războiul şi acea faimoasă „onoare" ţi-au oferit ocazia să-i încerci.
Spandrell dădu din umeri.
— Eplic-o aşa, dacă vrei. Eu susţin că în august 1941 am dorit să înfăptuiesc un act nobil. Aş fi fost chiar foarte mulţumit să fiu ucis pe front.
— „Mai bine moartea, decît dezonoarea", nu?
— Da, absolut, răspunse Spandrell. Poţi fi sigur că toate melodramele sînt perfect realiste. Sînt anumite împrejurări cînd oamenii afirmă ca preferă moartea, dezonoarei. Singurul defect al melodramei e că te face să crezi fn permanenţa acestei concluzii. Din nefericire, nu se întîmplă aşa. Dar „mai bine moartea, decît dezonoarea" e exact ce gîndeam în august 1914. Dacă alternativa morţii ar fi fost felul idiot de viaţă pe care l-am dus, aş fi preferat să fiu ucis pe front.
— Vorbeşte iar
'
307
— Cum însă îmi făcusem educaţia mult timp în străinătate, cunoşteam trei limbi străine şi aveam o mamă care mă iubea foarte mult şi un tată vitreg dispunînd de mare influenţă în armată, am fost transferat, vrînd-nevrind, la serviciul de informaţii secrete al Armatei. Dumnezeu era ferm decis să mă condamne.
— A încercat foarte frumos să-ţi salveze viaţa, spuse Philip.
— Dar nu voiam să mi-o salveze. Afară de cazul cînd aş fi putut înfăptui ceva cu ea, de preferinţă un act de eroism, sau, cel puţin, o performanţă dificilă şi riscantă. M-am trezit în schimb numit ofiţer de legătură, iar mai tîrziu vînînd spionii. Din toate meseriile sordide şi josnice. .
— în definitiv, tranşeele nu erau chiar atît de romantice.
— Nu, dar reprezentau o primejdie. Ca să stai în tranşeu îţi trebuie curaj şi rezistenţă. Un agent secret care vînează spionii se află în deplină siguranţă şi nu trebuie să desfăşoare nici una din virtuţile nobile; în timp ce prilejurile pe care i le oferă viciul. . Oraşele din spatele frontului, Parisul, porturile puneau la dispoziţie în primul rind prostituate şi alcool.
— în fond, spuse Philip, erau vicii ce puteau fi evitate. Cu firea lui rece, i se părea uşor să fii raţional.
— Dar nu de mine, spuse SpandrelL Mai'ales în acele împrejurări. Voisem să fac un lucru bun şi fusesem împiedicat. Aşa încît mi-am stabilit un fel de principiu de onoare să fac lucrul opus celui dorit. Un principiu de onoare — pricepi?
Philip făcu un semn negativ.
— E puţin cam subtil pentru mine.
— închipuie-ţi că te afli în faţa unui om pe care-l respecţi, la care ţii şi pe care îl admiri, cum nu ţi s-a mai întîmplat vreodată. .
Philip dădu din cap afirmativ. De fapt, îşi spuse el, nu admirase niciodată profund şi nici nu iubise din adîncul sufletului pe cineva. Teoretic da, în practică, însă, niciodată; nu, niciodată nu dorise să devină discipolul cuiva, partizanul cuiva. Adoptase părerile altora şi chiar modul lor de viaţă, rămînînd însă tot timpul cu convingerea intimă că nici părerile şi nici modul de viaţă nu-i aparţineau cu adevărat şi că putea să le abandoneze, ceea ce era gata să facă, fără îndoială, cu aceeaşi uşurinţă cu care şi le însuşise. De cîte ori i se părea că se iveşte riscul de a fi cucerit de o teorie,'rezista cu tot dinadinsul, lupta şi fugea pentru a-şi păstra libertatea.
— . .eşti copleşit de .sentimentele ce i le porţi, continuă Spandrell. înaintezi spre el cu mîna întinsă, îi oferi prietenia şi
308
devotamentul tău, iar el, drept răspuns, îşi vîră mîinile în buzunar şi—ţi întoarce spatele. Ce te faci atunci? Philip rîse.
— Trebuie să consult cartea de bune maniere publicată de revista A
— îi tragi una de-l dobori la pămînt. Asta cel puţin aş face eu. Ar fi un principiu de onoare. Şi cu cît l-ai admirat mai mult, cu atît îl pocneşti mai tare şi joci mai vîrtos pe stîrvul lui. Iată de ce nu puteau fi evitate prostituatele şi alcoolul. Din contră, îmi făcusem un principiu de onoare să nu le evit niciodată. Viaţa în Franţa semăna cu cea pe care o dusesem înainte de război — atît doar că era mult mai urită, mai idioată şi cu desăvîrşire lipsită de orice element compensator. După un an de astfel de viaţă, ajunsesem să mă cramponez cu disperare de dezonoare pentru a evita moartea. Sfintul Augustin are dreptate, ascultaţi-mă pe mine; sîntem condamnaţi sau salvaţi dinainte. Ceea ce ni se întîmplă e o conspiraţie providenţială.
— O prostie providenţială! spuse Ulidge; dar în tăcerea care se lăsase, se gîndi cît de extraordinar şi aproape infinit de improbabil era faptul că se afla acolo, bînd vin de Bordeaux, alături de masa secretarului perpetuu al
„Academiei Britanice" şi stînd cu spatele la cel de-al doilea judecător al Tribunalului Suprem. Acum douăzeci de ani, şanSele de a se afla sub tavanul aurit al acestui club fuseseră una la mai multe sute, sau mii de milioane. Şi totuşi, se afla aici. Mai bău puţin vin.
Philip se gîndea la acea namilă neagră care lovise cu copita. se repezise înainte cu dinţii rînjiţi şi cu urechile date pe spate, pornind fără veste şi trăgînd căruţaşul după ^el. Auzi din nou hodorogeala roţilor şi ţipătul său de'durere. îşi aminti cum se lipise de malul abrupt, cum încercase să se caţere, cum alunecase, cum căzuse; goana şi tropotul îngrozitor! Ţipătul său de durere! Silueta uriaşă a calului trecînd prin faţa soarelui, copitele mari şi, deodată, durerea care anihilase totul.
în timpul aceleiaşi tăceri, Walter se gîndea la acea după-amiază cînd intrase pentru prima oară în salonul lui Lucy Tantamount. întîmplările sînt pe măsura celor care le trăiesc.
— Dar care e secretul ei? întrebă Marjorie. De ce e nebun după ea? Fiindcă e absolut nebun.
— E un secret destul de vizibil, spuse Elinor. Nu i se părea ciudat,că Walter îşi pierduse capul după Lucy, ci că
găsise ceva atrăgător la sărmana Marjorie.
309
— De fapt, continuă Elinor, Lucy e foarte nostimă şi plină de viaţă. Şi pe deasupra are şi o reputaţie proastă, adăugă ea. amintindu-şi comentariile enervante ale lui Philip cînd călcaseră cu maşina cîinele, la Bombay.
— Şi o proastă reputaţie e atît de atrăgătoare? întrebă Marjorie, rămînînd cu ceainicul suspendat deasupra ceştii de ceai.
— Fireşte, înseamnă că femeia care se bucură de o astfel de reputaţie e accesibilă. Fără zahăr, mulţumesc.
— Sînt sigură însă, spuse Marjorie, oferindu-i ceaşca, că bărbaţilor nu le place să-şi împartă
amantele cu alţii.
— Poate că nu. Faptul însă că o femeie a avut mai mulţi amanţi dă speranţe unui bărbat. „Aşa cum au/euşit alţii, pot să reuşesc şi eu." Iată argumentul unui bărbat. în acelaşi timp, o proastă reputaţie îl face să se gîndească imediat la posibilitatea de a o cuceri repede. Şi pune în mişcare imaginaţia. Dacă
te întîlneşti cu Lola Montes1, datorită reputaţiei ei, te gîndeşti automat la un dormitor. Nu aceleaşi gînduri ţi le provoacă şi o întîlnire cu Florence Nightingale2. îţi evocă mai degrabă saloane de spital.
Ceea ce e cu totul altceva, încheie Elinor.
Se lăsă tăcerea. Elinor îşi spuse că e uriţ din partea ei să nu manifeste nici un fel de simpatie pentru Marjorie. N-avea însă ce-i face. îşi aminti viaţa înfiorătoare a bietei femei mai întîi alături de soţul ei, iar acum alături de ^Walter. Absolut înfiorătoare. Dar şi aceşti cercei oribili, din imitaţie de jad, ce-i atîrnau din urechi! Şi ce voce, ce ton serios...
Marjorie ridică privirea.
— Cum e posibil ca bărbaţii să fie atît de uşor înşelaţi? Cu o momeală atît de primitivă? Bărbaţi ca Walter. Ca
— Porci? sugeră Elinor. Aparent pot să fie, deşi, fireşte, pare ciudat. „Poate c-ar fi mai bine, îşi spuse ea, dacă Philip ar fi mai mult un porc decît un crab-hermit. Porcii au ceva omenesc. Pe cînd crabii-hermiţi fac tot ce pot ca să devină moluşte."
Marjorie clătină din cap şi suspină.
— E extraordinar, spuse ea cu o hotărire care-i păru lui Elinor cam ridicolă.
„Ce-ar fi gîndit Marjorie despre ea însăşi?" se întrebă Elinor. Marjorie avea însă o bună părere nu atît despre sine, cît despre virtute. Fusese educată să creadă în urîţenia viciului şi în
'
310
aspectul animalic al naturii omeneşti, în frumuseţea virtuţii şi a spiritului. Lipsită de temperament, vădea completa lipsă de înţelegere a femeilor reci faţă de senzualitate. Faptul că Walter încetase deodată să mai fie cel pe care-l cunoscuse ea şi începuse să se poarte „ca un porc", cum se exprimase cam brutal Elinor, i se părea lui Marjorie un lucru cu totul extraordinar şi fără nici o legătură cu părerile lui asupra propriului ei farmec.
— Şi pe urmă, nu trebuie să uiţi, spuse Elinor cu voce tare, că Lucy mai are un avantaj asupra unor bărbaţi ca Walter. E una din femeile cu temperament de bărbat. Bărbaţii îşi pot procura plăcerile din întîlniri întîmplătoare, în timp ce majoritatea femeilor nu reuşesc niciodată, căci trebuie să fie, mai mult sau mai puţin, îndrăgostite. Trebuie să simtă emoţia dragostei. Aşa sînt aproape toate. Lucy e una din rarele excepţii. E
detaşată de emoţii ,ca un bărbat. Poate ridica o barieră între apetitul sexual şi celelalte sentimente.
— Ce grozăvie! se cutremură Marjorie.
Observînd reacţia ei fizică, Elinor începu, iritară, s-o contrazică.
— De ce crezi asta? Mie îmi pare uneori o însuşire demnă de invidiat. Rîse, şi aşa cum se aşteptase, Marjorie se scandaliza de cinismul ei. — Pentru un băiat timid şi modest ca Walter, continuă Elinor, acest gen de temperament îndrăzneţ reprezintă o trăsătură foarte atrăgătoare. E opusul temperamentului său: zănatic, lipsit de scrupule, încăpăţînat şi fără nici un dram de
"conştiinţă. înţeleg perfect de ce l-a zăfjăcit. Se gîndea la Everard Webley.— Forţa atrage întotdeauna, adăugă
ea. Mai ales cînd îţi lipseşte, cum e cazul lui Walter. Evident, Lucy reprezintă o forţă. O astfel de forţă poate să
nu-ţi placă. Ei. de gildă, nu-i plăceau prea mult ambiţia şi energia lui Webley. — însă nu te poţi abţine să nu admiri forţa în sine. Ca Niagara. Splendidă, deşi poate că nu ţi-ar face plăcere să te afli dedesubt. Pot să mai iau o felie de pune cu unt? Se servi singură. Marjorie vrînd să fie politicoasă mai luă şi ea o felie. E delicioasă .pîinea neagră, comentă Elinor şi se miră cum putea Walter să trăiască cu cineva care îşi îndoia degetul mic al mîinii cu care ţinea ceaşca de ceai, şi care muşca bucăţele atît de mici din felia de pîine. apoi le mesteca în dinţii din faţă, ca un cobai, de parcă mîncatul ar fi fost ceva nedelicat şi cam dezgustător. „ ■— Şi ce crezi c-ar trebui să fac? se hotărî în sfîrşit s-o 'ntrebe Marjorie.
Elinor dădu neputincioasă din umeri.
- 311
— Nu po(i decît să speri c-o să obţină ceea ce urmăreşte şi în curînd o să se sature.
Era un răspuns firesc; Marjorie însă îl găsi cam cinic, brutal şi crud.
Familia Quarles ocupa la Londra o locuinţă pitorească; pe vremuri clădirea făcuse parte dintr-un şir de grajduri situate într-o alee dosnică din cartierul Belgravia. întîi treceai pe sub o arcadă. La stingă se ridica abrupt un zid tencuit, de culoare cafeniu-deschis, fără ferestre, căci proprietarii refuzaseră să vadă condiţiile jalnice de cazare ale servitorilor. în dreapta se întindea un şir de grajduri joase, cu un singur etaj, cuprinzînd camerele de locuit şi ocupate acum de imense automobile Daimler; la etaj locuiau familiile şoferilor. Aleea se înfunda într-un zid, deasupra căruia se vedeau trernurînd în vînt platanii din grădinile cartierului Belgravia. Acest zid umbrea intrarea în casa familiei Quarles. Situată între grădini şi aleile rar locuite, căsuţa era foarte liniştită. Nu-i deranjau decît sosirea şi plecarea maşinilor, iar uneori ţipetele unui copil mic.
— Din fericire însă, remarcase Philip, oamenilor bogaţi le dă mîna să-şi cumpere maşini care nu fac zgomot.
Combustia internă a motorului e unul din factorii care contribuie la controlul naşterilor. Aţi auzit vreodată de un şofer cu opt copii?
Remiza care adăpostise odinioară trăsurile fusese contopită cu grajdurile într-un singur salon, foarte spaţios.
Două paravane lăsau impresia că odaia e împărţită. La intrare, în spatele paravanului din dreapta, se afla o mare parte a salonului, cu scaune şi o sfoară, dispuse în jurul căminului. Paravanul din stînga ascundea masa de sufragerie şi intrarea într-o mică bucătărie. O scară urca de-a curmezişul unuia din pereţi spre dormitoare.
Perdele de creton galben dădeau iluzia luminii soarelui, care nu pătrundea niciodată prin ferestrele orientate spre nord. în cameră se aflau multe cărţi'. Deasupra căminului atîrna portretul lui Elinor, tînără, pictat de bătrînul Bidlake.
Philip stătea culcat pe sofa cu o carte în mînă.
„Raportul domnului Tate Regan despre masculii paraziţi pigmei, din_ trei specii ale peştilor cerativizi, e cu totul remarcabil. în regiunile arctice,
pe suprafaţa ventrală doi peşti masculi lungi fiecare cam de vreo şase centimetri. Regiunea botului şi a bărbiei, la masculii pitici, e ataşată permanent unei papile de pe femelă, iar vasele de sînge 312
ale celor doi peşti comunică între ele. Masculul nu are dinţi; gura îi e inutilă; canalul alimentar a degenerat. La specia
Philip lăsă cartea din mînă, căută în buzunarul de la piept şi îşi scoase stiloul şi carnetul de notiţe. „Femelele din specia cerativizilor, scrise el, transportă, lipiţi pe trupul lor, masculi parazitari, de dimensiuni pitice. Trebuie subliniată comparaţia izbitoare cu Waiter aiergînd după Lucy. Cum ar arăta o astfel de scenă într-un acvariu? N-ar fi rău să se ducă împreună cu un prieten, om de ştiinţă, care să le arate femelele din specia cerativizilor şi soţii lor. Crepusculul, peştii, iată un decor perfect." Era pe punctul să pună din nou carnetul în buzunar, cînd îi veni altă idee. Redeschise carnetul. „Să presupunem că-i vorba de acvariul din Monaco; aş descrie Monte Carlo şi întreaga Rivieră prin comparaţie cu monştrii marini de la mare adîncime." îşi aprinse o ţigară şi continuă
lectura.
Se auzi o bătaie scurtă în uşă,. Se sculă şi deschise. Era Elinor.
— Ce după-amiază îngrozitoare! spuse ea şi se lăsă într-un fotoliu.
— Ei, ce noutăţi ai de la'Marjorie? întrebă el.
— Nici un fel de noutăţi, suspină ea, şi îşi scoase pălăria. Sărmana, niciodată n-am văzut-o atît de jalnică. îmi pare sincer rău de ea.
— Ce-ai sfătuit-o să facă?
— Nimic. Ce poate să facă? Ce face Waiter? îl întrebă ea. Ai avut ocazia să joci rolul tatălui de categorie grea?
— Să zicem, de categorie mijlocie. L-am convins să vină la Chamford împreună cu Marjorie.
— Serios? Asta-i o adevărată victorie.
— Nu-i chiar o victorie, cum îţi închipui. N-am avut cu cine să mă lupt. Lucy pleacă la Paris sîmbăta viitoare.
— Să sperăm că va rămîne acolo. Sărmanul Walter!
— Da, sărmanul Walter.
— Trebuie să-ţi spun însă ceva despre peştii cerativizi. îi gt;ovesti. — Intr-o bună zi, încheie el, va trebui neapărat să scriu un
l-ai văzut.
313
— Fireşte, n-ai fi putut să uiţi, spuse ea dispreţuitor.
— Serios? Nu văd de ce.
— Nu? Fireşte că nu vezi de ce.
— M-ai dat gata, spuse Philip cu o umilinţă ironică. Se lăsă tăcere.
— Everard e îndrăgostit de mine, spuse Elinor, în cele din urmă, fără să se uite la soţul ei, şi cu vocea cea mai plată şi mai banală cu putinţă.
— Şi e o noutate? întrebă Philip. Ştiam că e un vechi admirator.
— Vorbesc foarte serios, continuă Elinor. Foarte serios. Aşteptă neliniştită comentariul lui. Răspunsul sosi după o scurtă pauză.
— Asta ar trebui să fie mai puţin amuzant.
Mai puţin amuzant! Nu putea să priceapă? la urma urmei nu era prost. Sau poate că înţelegea şi se prefăcea că nu înţelege; sau poate că se bucura în secret că Everard o iubeşte. Ori poate la mijloc nu era decît indiferenţa lui care-l orbea. Nimeni nu pricepe ceea ce nu simte. Philip n-o putea înţelege, 'fiinHca* nu simţea^că'""ea7~Eră~perfect convins că şi ceilalţi oameni erau înzestraţi cu aceeaşi judecată călduţă şi cumpătată ca a lui.
— îmi place totuşi, spuse ea tare, cu o ultimă încercare disperată de a stîrni în sufletul lui Philip măcar umbra unui sentiment de afecţiune pentru ea. „Dac-ar fi gelos, trist sau furios, aş fi atît de. fericită, i-aş fi atît de recunoscătoare!" — îmi place foarte mult, continuă ea cu vocea tare. Are ceva care te atrage. O înfăcărare, o violenţă. .
Philip rise.
— De fapt, e tipul irezistibil al omului cavernelor.
Cu un mic suspin, Elinor se ridică, îşi luă pălăria şi geanta şi aplecîndu-se peste fotoliul soţului ei îl sărută pe frunte, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun; se întoarse şi, fără să spună un cuvînt, urcă scările spre dormitor.
Philip îşi reluă cartea.
Philip lăsă din nou cartea jos. Se întrebă dacă n-ar trebui să urce şi să vorbeasacă cu Elinor. Era sigur că ea nu se va
314
îndrăgosti niciodată de Everard. Poate însă că n-ar trebui să fie atît de sigur. Elinor păruse cam tulburată. Poate că se aşteptase ca el să spună cît de mult o iubeşte, cît ar fi de nenorocit, de furios dacă ea ar înceta să-l mai iubească. Exact cuvintele pe care aproape că nu le putea rosti. în cele din urmă se hotărî să ■nu urce. Are să
aştegte să vadă ce se întîmplă; are să amîne discuţia pe altă dată. îşi continuă lectura despre
Din însemnările lui Philip Quarles
„Astăzi, acasă la Lucy Tantamount, am fost victima unei asociaţii de idei foarte ciudate. Ca de obicei, Lucy semăna cu tricolorul francez; albastră în jurul ochilor, cu o gură stacojie, iar restul feţei de un alb cadaveric, pe fondul părului ei strălucitor şi de un negru metalic. Am făcut un fel de glumă. Lucy a ris, a deschis gura, şi atunci am văzut că limba şi gingiile erau mult mai deschise la culoare decît buzele rujate (am simţit un şoc ciudat şi înspăimîntător, un fel de groază şi de uimire), căci păreau, prin contrast, livide şi albe. Apoi
mintea omenească! Şi mai ai pretenţii intelectuale! Poate. Dar ce ocazie nesperată pentru romanul meu. Am să-
mi încep cartea cu un astfel de episod. Eroul meu, asemănător lui Walter, o face pe sirena lui, asemănătoare lui Lucy, să rîdă şi imediat (e îngrozit, deşi continuă, poate tocmai din cauza aceasta, să o dorească şi mai mult, aproape cu perversiune), are imaginea acelor crocodili dezgustători, pe care îi văzuse cu o lună în urmă în India.
Realizez astfel atît nota de straniu, cît şi cea de fantastic. Totul devine neverosmil dacă smulgi crusta de banalitate evidentă aşternută peste obiceiurile noastre. Fiecare eveniment şi obiect conţine în sine o infinitate de adîncimi scufundate în alte adîncimi. Nimic nu e în fond ceea ce pare — sau mai degrabă fiecare lucru seamănă
cu milioane de alte lucruri. Toată India i se derulează rapid, ca un film, prin minte, iar ea ride şi îşi arată — ea, fiinţa frumoasă, pe care o iubeşte, după care tînjeşte, pe care o doreşte cu pasiune — gingiile şi cerul gurii ei de crocodil, oribil de livide."
316
„Muzicalitatea ficţiunii. Nu însă în maniera simbolistă, subordonînd sensurile sunetului
inperceptibil, pînă ce, încă de recunoscut, se transformă complet. în succesiunea variaţiilor, procesul e dus şi mai departe. De pildă, acele variaţii incredibile asupra unei melodii de Diabelli2. întreaga gama a gîndurilor şi sentimentelor, legată organic cu melodia ridicolă a unui vals oarecare. Cum descrii astea într-un roman?
Trecerile abrupte sînt destul de uşoare. N-ai nevoie decît de un număr suficient de personaje," şi paralel de acţiuni contrapunctate. în timp ce Jones îşi omoară nevasta, Smith plimbă căruciorul cu copilul în parc. Alternezi temele. Modulaţiile şi variaţiile sînt mai interesante, deşi mult mai dificile. Un romancier reuşeşte să modeleze, redublînd situaţiile şi personajele. Arăţi cum mai multe persoane se îndrăgostesc sau mor sau se roagă în feluri
317
„Plasează un romancier într-un roman; va servi ca pretext generalizărilor estetice, care ar putea fi interesante —
cel puţin pentru mine. E de asemenea util pentru o experienţă. Extrase din opera sa pot ilustra alte căi posibile sau imposibile pentru a scrie o povestire. Şi dacă-l pui să povestească ca şi ţine fragmente din aceeaşi povestire, poţi să faci variaţii pe această temă. Dar de ce să pui un singur romancier în roman? De ce nu şi un al doilea în romanul lui? Şi un al treilea în romanul celui de-al doilea? Şi aşa mai departe, la infinit, ca în reclamele de
«C^iaker Oats», unde e desenat un quaqer ţinînd în mînă o cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaqer cu altă cutie cu fulgi de ovăz, pe care se află desenul unui alt quaker cu o altă cutie de ovăz, pe care etc, etc. Cam pe la a zecea imagine ai putea să obţii un romancier ce îşi povesteşte romanul cu ajutorul simbolurilor algebrice, sau în termeni de presiune arterială, puls, secreţia glandelor interne şi a duratei reacţiilor."
„Romanul de idei. Caracterul fiecărui personaj trebuie implicat, pe cît e cu putinţă, în ideile pe care la propagă.
Atît timp cît teoriile sînt raţionalizări ale sentimentelor, instinctelor şi dispoziţiilor sufleteşti, lucrul e posibil.
Defectul principal al romanului de idei e că trebuie să scrii despre oameni care au de exprimat idei — ceea ce exclude cam 99 la sută din rasa umană. De aceea, romancierii adevăraţi şi înnăscuţi nu scriu astfel de cărţi. Eu însă n-am avut niciodată pretenţia că sînt un romancier înnăscut."
„Marele defect al romanului de idei ţ de a fi o combinaţie artificială. E obligatoriu să fie aşa, fiindcă oamenii care pot expune automat noţiuni perfect formulate nu sînt cu totul reali; au ceva cam monstruos, iar convieţuirea cu monştrii devine cu timpul plictisitoare."
„Cred că instinctul de acaparare are mai mulţi pervertiţi decît instinctul sexual. Cel puţin mie oamenii mi se par mult mai preocupaţi de bani decît de amorurile lor. Ce meschinărie uluitoare întîlneşti tot timpul, mai ales printre cei bogaţi! Şi ce
318
risipă fantastică! Ambele trăsături se găsesc reunite deseori în aceeaşi persoană. Există apoi avarii, cei care tezaurizează, cei care sînt complet şi aproape neîncetat obsedaţi de bani. Nimeni nu este urmărit tot timpul în acelaşi fel de impulsul sexual — pentru că în problemele de ordin sexual poate să existe, bănuiesc eu, o satisfacţie psihologică, în timp ce atunci cînd e vorba de bani ea nu există. Cînd trupul e sătul, mintea nu se mai gîndeşte la hrană sau la ferriei. Dar foamea după bani şi obiecte e aproape exclusiv mintală. Aici nu poate să
existe o satisfacţie fizică. Ea ar explica excesele şi perversiunile spiritului de acaparare. Trupurile noastre aproape că silesc instinctul sexual să se comporte firesc. Perversiunile trebuie să devină violente mai înainte ca să poată subjuga tendinţele psihologice normale. Cînd însă e vorba
de perversiune se manifestă imediat. Dar poate cuvîntul «perversiune» nu are sens în acest context, căci perversiunea implică existenţa unei norme de la care deviază. Care e norma de la care deviază spiritul de acaparare? Se presupune că este vorba de o medie perfectă — dar e oare aceasta adevărata normă statistică? M-aş considera oarecum «hipoacaparator», mai puţin interesat în general de bani şi de bunuri decît media obişnuită
a oamenilor? Illidge ar spune despre mine că fenomenul se datoreşte în întregime faptului de-a fi crescut într-o lume unde banii se cîştigă uşor. E poate, parţial, adevărat. Nu cred însă că în întregime. Gîndiţi-vă cît de numeroşi sînt oamenii născuţi bogaţi» a căror singură preocupare o constituie stringerea banilor. Nu, spiritul meu
«hipoacaparator» e atît ereditar, cît şi dobîndit. în orice caz, nu manifest nici un fel de interes pentru proprietate şi nici nu simpatizez sau înţeleg pe cei care au astfel de preocupări. Nici un personaj cu trăsături predominant acaparatoare nu a apărut în vreuna din povestirile mele. E un defect, căci oamenii cu spirit de acaparare sînt fireşte foarte ăspîndiţi în viaţa de toate zilele. Mă îndoiesc însă că aş putea e interesant un astfel de personaj, dat fiind că pe mine nu mă interesează pasiunea de a acapara. Balzac putea s-o facă; împrejurările şi ereditatea îl siliseră să fie foarte preocupat de ni. Dar cînd un lucru te plictiseşte, poţi deveni şi tu plictisitor Clnd scrii despre el."
Masa de scris se afla sub fereastră. întunecată de aerul plin de fum din Sheffield, o rază de soare, galbenă şi vîscoasă, lumina un colţ al mesei şi o parte din covorul roşu cu flori, Everard Webiey scria o scrisoare. Peniţa îi aluneca iute pe hîrtie. Executa totul repede şi hotărit.
„Dragă Elinor, scria el,
1 In limba engleză, persoana întîi singular, I, se scrie întotdeauna cu majusculă.
320
inefabilă şi distantă? Dac-ai şti cît te urăsc fiindcă mă sileşti să te iubesc atît de mult! E o nedreptate strigătoare la cer să primeşti de la mine atîta dragoste, atîta pasiune şi să nu dai nimic în schimb! Şi nici măcar nu eşti aici ca să primeşti pedeapsa meritată! A trebuit să mă răzbun pe derbedeii care ne tulbură întrunirile. Noaptea trecută am participat la o bătaie zdravănă. Urlete, huiduieli şi un cor care cînta
încerc să mă abţin şi să nu-ţi învineţesc un ochi, deşi la repezeală nu se ştie niciodată ce se poate întîmpla. De ce eşti atît de rece, de distantă şi de inertă? De ce te fereşti de mine? Mă gîndesc la fine tot timpul cu insistenţă.
Gîndul mă urmăreşte mereu. E ascuns, aţipit, în locurile şi în obiectele cele mai ciudate, gata ca la porunca vreunei asocieri întîmplătoare să se repeadă la mine din ascunzătoarea lui. Mă obsedează ca o conştiinţă
vinovată. Dacă eu. ."
Cineva bătu la uşă. Intră Hugo Brockle. Everard se uită la ceas, apoi la Hugo. Expresia îi deveni ameninţătoare.
— De ce ai întîrziat atît? întrebă el cu o voce îngrozitor de calmă.
Hugo se înroşi.
— Nu mi-am dat seama că-i tîrziu.
Era foarte adevărat. Luase masa de prinz cu familia Upwich, la douăzeci de mile peste landă. Polly Logan stătea cu ei. După masă, bătrînul Upwich împreună cu alţii plecaseră să joace o partidă de golf pe terenul din parc.
Polly, din fericire, nu juca golf. O invitase la o plimbare prin pădure, de-a lungul riului. ^um să-şi dea seama că trece timpul?
— îmi pare rău, adăugă el.
— Aşa şi sper, răspunse Everard, şi calmul său trăda o "olenţă ascunsă. Ţi-am spus să te întorci la cinci, iar acum e
Sase şi un sfert. Cînd mă întovărăşeşti în interesul organizaţiei ••tnglezii liberi", te afli sub disciplina militară.
Ordinele mele trebuiesc ascultate, pricepi? Pricepi? insistă el. Hugo dădu ruşinat din cap.
321
— Acum du-te şi vezi dacă toate aranjamentele pentru întrunirea de astă-seară sînt în regulă. Şi nu uita, ce s-a întîmplat să nu se mai repete. Data viitoare n-ai să mai scapi aşa uşor.
Hugo închise uşa după el. Deodată, toată furia se şterse de pe faţa lui Everard. Credea în eficacitatea metodei de a-şi speria din cînd în cînd subordonaţii. Ştia că jgţfp'q c n ^rmă excelentă. atîţa_vrerne cît nu te Irigi stăpînit
— Toată trăncăneala asta politică e o prostie, o imensă prostie, spuse Rampion cu o voce stridentă din cauza enervării. Bolşevicii şi fasciştii, radicalii şi conservatorii, comuniştii şi „Englezii liberi" — de ce dracu se luptă între ei? Vă spun eu. Se luptă ca să decidă cum o să ajungem în iad; cu ajutorul expresului comunist sau al maşinii de curse capitalistă, cu autobuzul individualist sau cu tramvaiul -colectivist, mergînd pe şinele controlate de stat. în toate cazurile destinaţia e aceeaşi. Toţi au să ajungă în iad, toţi sînt minaţi spre acelaşi impas psihologic şi spre acelaşi faliment social, rezultat al falimentului psihologic. Singura diferenţă
e următoarea: Cum ajungem în iad? Un om cu bun simţ nu are să manifeste niciodată interes pentru astfel de dispute. Pentru un om de bun simţ lucrul cel mai important e iadulv şi nu mijloacele de transport folosite pentru a ajunge acolo. întrebarea care se pune unui om de bun simţ e: Vrem sau nu să ajungem în iad? iar răspunsul e: Nu, nu vrem. Iar dacă acesta e răspunsul, atunci n-are nimic de-a face cu politicienii. Fiindcă ei vor să ne trimeată în iad. Toţi, fără excepţie. . Toţi sînt la fel de grăbiţi să ne ducă în iad şi nu se ceartă decît asupra mijloacelor de transport.
— Unii ne-ar putea duce mai încet decît ceilalţi, sugeră Philip.
Rampion făcu un gest indiferent.
— Asta nu poate constitui o diferenţă apreciabilă. Toţi cred în industrializare, într-o formă sau alta, toţi cred în americanizare. Gîndiţi-vă la idealul bolşevicilor. Un fel de Americă, dar o Americă
superlativă, cu departamente guvernamentale în locui trusturilor şi cu funcţionari superiori în locul bogătaşilor. Şi apoi, idealul celorlalte ţări din Europa.
322
Acelaşi lucru, atîta doar că oamenii bogaţi sînt menţinuţi: Acolo întîlniţi maşinismul şi funcţionari ai guvernului.
Aici maşinile şi pe Alfred Mond sau pe Henry Ford. Maşinile pentru a ne duce în iad; la volan bogătaşii şi persoanele oficiale. Crezi că o categorie poate conduce mai prudent decît cealaltă? Poate că ai dreptate. Dar nu văd vreo diferenţă. Şi unii şi alţii se grăbesc. în numele ştiinţei, progresului şi fericirii omeneşti! Spun amin! Şi apasă pe accelerator. Philip îl aprobă.
— Exact, spuse el. Pun maşina în mişcare. începe progresul. Dar aşa după cum ai spus, direcţia probabilă e o prăpastie fără fund.
— Iar singurul lucru despre care le place reformatorilor să vorbească este forma, culoarea, dispozitivul de conducere al vehiculului. Nu pot să înţeleagă idioţii că ceea ce contează e direcţia, că am apucat-o pe drumul cel rău şi că ar trebui să ne întoarcem — preferabil pe jos şi fără această maşină împuţită?
— S-ar putea să ai dreptate, spuse Philip. Nenorocirea e însă că dată fiind lumea existentă, nu te poţi întoarce şi nu poţi să arunci maşina la gunoi. N-o poţi face decît exterminînd jumătate din rasa omenească. într-o sută de ani, datorită industrializării, populaţia lumii s-a dublat. Dacă vrei să scapi de industrializare, trebuie să
măcelăreşti jumătate din femei şi bărbaţi. Ceea ce sub
— Cu atît mai puţin acum, îi dădu dreptate Rampion. însă războiul următor şi revoluţia următoare au să le facă
extrem de practice.
— E posibil. Nu trebuie însă să te bazezi pe războaie şi pe revoluţii. Fiindcă dacă te bazezi pe faptul că ele vor avea loc, poţi fi sigur că aşa se va întîmpla.
— Vor avea loc în orice caz, spuse Rampion. Progresul industria] înseamnă supraproducţie, înseâtiină
necesitatea obţinerii unor pieţe noi, înseamnă rivalitate internaţională, înseamnă război. Iar progresul mecanic înseamnă
făcute pentru marea masă de oameni, înseamnă lescreşterea iniţiativei şi a spiritului de creaţie, înseamnă mai intelectualism şi atrofierea progresivă a tot ce e vital şi fundamental în natura umană, înseamnă creşterea plictiselii şi a lehniştii, şi, în cele din urmă, un fel de nebunie individuală care nu se poate termina decît cu o revoluţie socială. Fie că te bazezi
323
sau nu pe ele, războaiele şi {evoluţia sînt inevitabile, dacă lucrurile au să meargă mai departe ca pînă acum.
— Aşa că problema se rezolvă de la sine, spuse Philip.
— Numai prin autodistrugere. Cînd omenirea va fi distrusă, fireşte că nu mai e nici o problemă. Asta însă mi se pare o soluţie deplorabilă. Cred că mai există una, chiar în cadrul sistemului actual. O soluţie temporară, în timp ce sistemul e modificat în direcţia unei soluţii permanente. Rădăcina răului se află în psihologia individului; trebuie deci pornit de acolo, de la psihologia individului. Prima măsură va obliga oamenii să trăiască
două vieţi, în două compartimente. într-un compartiment ca muncitor din industrie, în celălalt compartiment ca fiinţe omeneşti. Opt ore pe zi ca nişte idioţi şi nişte maşini, iar restul de ore ca fiinţe omeneşti adevărate.
— Asta se şi practică.
— Nici gînd. Oamenii trăiesc tot timpul ca nişte idioţi şi ca nişte maşini, atît în orele de muncă, cît şi în cele libere. Ca nişte idioţi şi ca nişte maşini, închipuindu-şi că trăiesc ca fiinţe civilizate, şi chiar ca nişte zei. Primul lucru ce trebuie făcut e să-i sileşti să admită că în timpul orelor de lucru sînt nişte idioţi şi nişte maşini. „Civilizaţia noastră, fiind ceea ce este", e momentul să le spuneţi „trebuie să vă petreceţi opt ore din cele douăzeci şi patru ale zilei, devenind un fel. de corcitură între un idiot şi o maşină de cusut". Ştiu, e foarte neplăcut. E umilitor şi dezgustător. Dar asta-i situaţia. „Trebuie să faceţi cum vă spun, altfel întregul eşafodaj al lumii noastre se duce de ripă şi-o să murim de foame. Aşa că faceţi-vă meseria, idiot şi mecanic, şi petreceţi-vă
orele libere ca bărbaţi şi femei adevăraţi şi întregi, de la caz la caz. Nu amestecaţi cele două vieţi, păstraţi între ele un zid despărţitor etanş. Importantă e adevărata viaţă omenească, cea din ceasurile libere, cealaltă fiind o treabă murdară care trebuie îndeplinită. Şi nu uitaţi că munca voastră e murdară orice ai face
— afară de măsura în care vă oferă hrana şi menţine intactă societatea — şi e cu totul lipsită de importanţă şi nesemnificativă pentru adevărata viaţă umană. Nu vă lăsaţi înşelaţi de escrocii cu cuvinte frumoase, care vorbesc despre sfinţenia muncii şi ajutorul creştin, pe care oamenii de afaceri îl oferă semenilor.
Toate-s minciuni. Munca voastră nu-i decît o treabă urîtă şi murdară, devenită necesară, din nenorocire, datorită prostiei strămoşilor noştri. Ei au ridicat un munte de gunoaie şi voi sînteţi obligaţi să-l demolaţi, de frica să nu vă ucidă duhoarea lui, să-l demolaţi din răsputeri, blestemînd tot timpul memoria demenţilor care v-au silit să îndepliniţi această muncă murdară. Nu vă încurajaţi singuri, pretinzînd că
324
o muncă urită şi mecanică are ceva nobil. Nu are; singura urmare a acestei afirmaţii şi credinţe e că umanitatea voastră va ajunge la nivelul muncii voastre murdare. Dacă sînteţi convinşi că sistemul capitalist vă ajută şi că
munca e sfintă, o să deveniţi nişte idioţi mecanici în timpul celor douăzeci şi patru de ore ale zilei. Admiteţi că
munca-i murdară, feriţi-vă nasul şi munciţi opt ore, iar apoi concentraţi-vă să deveniţi în orele de răgaz adevărate fiinţe omeneşti. Fiinţe omeneşti cu totul reale. Nu cititori de ziare, amatori de jazz sau maniaci ai radioului.
Industriaşii care pun la dispoziţia maselor distracţii standardizate şi prefabricate se luptă din răsputeri să facă din voi pe cît e cu putinţă nişte imbecili mecanizaţi, atît în ceasurile voastre libere, cît şi în orele de muncă. Nu-i lăsaţi. Faceţi efortul de a deveni umani." iată ce-ar trebui să le spuneţi oamenilor; iată lecţia ce-ar trebui predată
celor tineri. Convingeţi-i pe toţi că această mare civilizaţie industrială e doar o duhoare şi că viaţa adevărată, viaţa care are un sens poate fi trăită numai în afara acestei civilizaţii. O să treacă foarte multă vreme pînă cînd viaţa decentă şi duhoarea industrială se vor putea împăca una cu alta. Poate că sînt, de fapt, ireconciliabile.
Rămîne de văzut, între timp, în orice caz, trebuie să cărăm gunoiul şi să suportăm cu stoicism duhoarea, iar în orele libere să încercam să ducem o viaţă omenească adevărată.
— E un program bun, spuse Philip. Dar nu cred că ai să cîştigi cu el multe voturi la viitoarele alegeri.
— Asta-i nenorocirea, răspunse Rampion, încruntîndu-se. Au să se coalizeze toţi împotriva mea. Căci singurul lucru asupra căruia sînt cu toţii de acord — conservatorii şi liberalii, socialiştii şi bolşevicii — e calitatea excelentă prin ea însăşi a duhorii industriale şi necesitatea standardizării şi a specializării oricărei urme de bărbăţie sau feminitate, existentă în rasa umană. Ni se cere să manifestăm interes pentru politică. Ei bine, spuse el dînd sceptic din cap, să ne gîndim la ceva mai plăcut. Uite, vreau să-ţi arăt acest tablou. Traversă
atelierul şi trase un tablou dintr-un maldăr de ptnze sprijinite de perete. Priveşte, spuse el, instalînd pînza pe un şevalet. Aşezată pe vîrful unei
Mine acoperite cu iarbă şi formînd punctul culminant al compoziţiei piramidale, o femeie goală dădea să sugă unui copil. Mai jos, la stînga şi în faţa ei, stătea ghemuit un bărbat cu dezgolită, întoarsă spre privitori, iar în dreapta loul.ui, se găsea un băieţel într-o poziţie asemănătoare. Omul f if,muit.se Juca eu mai mulţi pui de leopard ce ocupau centrul ^oloului puţin mai jos de picioarele femeii; băieţelul privea, aproape de femeie şi umplînd mai întreaga parte de sus a
m
Mai
325
tabloului, se găsea o vacă, ţinînd capul uşor întors şi rumegînd. Capul şi umerii femeii se detaşau slab pe corpul cafeniu-deschis al vacii.
— Un tablou la care ţin în mod deosebit, spuse Rampion după o scurtă tăcere. Carnea e bine redată. Nu eşti de aceeaşi părere? Are un fel de înflorire, ceva viu. Dumnezeule, ce minunat putea să picteze socrul tău carnea în aer liber! Uluitor! Nimeni nu l-a întrecut. Nici chiar Renoir. Aş vrea să am talentul lui. Crede-mă, tabloul ăsta e foarte reuşit, continuă el întorcîndu-se la şevalet. E absolut grozav. Şi mai are şi alte calităţi. Simt c-am reuşit să prind atît legătura vie dintre figuri, cît şi legătura lor cu restul lumii. Vaca, de pildă.
Are capul întors şi nu vede scena umană. Şi totuşi simţi că există o legătură fericită între ea şi oameni, o legătură lăptoasă, rumegătoare, bovin-rumegătoare. oamenii la rindul lor sînt legaţi de vacă şi de leoparzi, de aceştia din urmă însă complet altfel, corespunzînd felului direct şi specific prin care puii de leopard ţin legătura la rindul lor cu oamenii. Da, îmi place.
— Şi mie îmi place, spuse Philip. Un astfel de tablou te apără de duhoarea industrială. Rîse. — Ar trebui să mai pictezi unul, o completare, reprezentînd viaţa în lumea civilizată. Femeia, într-un impermeabil, se sprijină de o imensă sticlă de Bovril1 şi dă copilaşului ei să sugă Glaxo2. Colina e acoperită cu asfalt. Bărbatul, îmbrăcat într-un costum care costă cinci guinee, dar pe care l-a cumpărat la solduri cu cincizeci de şilingi, stă
ghemuit şi se joacă, mînuind un aparat de radio. Iar băieţelul, plin de coşuri şi rahitic, priveşte cu mult interes.
— Totul pictat cubist, spuse Rampion, ca să fii sigur că nu mai are nici un fel de viaţă. Nimic nu egalează arta modernă cînd e vorba să sterilizeze viaţa. Fenolul nici nu se compară cu ea.
1 O marcă de extras concentrat de carne.
2 O marcă de lapte condensat.
Autoguvernarea indienilor sub dinastia împăraţilor Maurya
continuă să reclame săptămîni de-a rindul prezenţa domnului
Quarles la British Museum, cel puţin două zile întregi din şapte.
— Nici nu-mi închipuiam, explică el, că există atît de mult
material de cahre te poţi folosi.
între timp, Gladys descoperise că făcuse o greşeală. Distracţiile aşteptate cu nerăbdare de la protectorul ei, domnul Quarles, nu se dovedeau mai grozave ca cele pe care şi le-ar fi putut permite în compania unor ţipi, nu cu mult mai bogaţi decît el. Se părea că domnul Quarles nu era gata să-şi plătească luxul de a se simţi superior. îşi dădea aere, dar fără să cheltuiască mulţi bani. Pretextul lui, atunci cînd o ducea la restaurante ieftine sau cumpăra bilete proaste la teatru, îl constituia necesitatea de a se ascunde. Nu-i convenea să fie văzut de o cunoştinţă în tovărăşia lui Gladys; şi cum cunoştinţele sale aparţineau îmbuibaţilor care circulau în maşini luxoase de la restaurantul Berkeley la stalurile teatrului de revistă Gaiety, domnul Quarles şi Gladys mîncau la Corner House şi priveau spectacolul de varieteu de la balconul doi. Aceasta era explicaţia oficială prin care Sidney Quarles justifica distracţiile pe care i le oferea lui Gladys. Adevăratul motiv însă nu îl constituia necesitatea de a se ascunde, ci aversiunea lui înnăscută de a se despărţi de banii gheaţă. Căci, deşi sumele mari erau un fleac pentru el, sumele mici, în schimb, reprezentau foarte mult. Cînd se punea problema să aducă „îmbunătăţiri proprietăţii"
semna cu inima uşoară, risipind sute
1 chiar mii de lire. Cînd era însă vorba să ofere amantei sale, cheltuind cîţiva şilingi în plus, un loc mai bun la teatru, o masă mai gustoasă, un buchet de flori sau o cutie de bomboane de ciocolată, devenea pe loc cel mai zgîrcit om din lume. Avariţia
ui 11 provoca un fel de puritanism ciudat, care îi influenţa
părerile asupra mai tuturor plăcerilor şi distracţiilor ce nu erau
- tine ale unei „bombe" din Soho, împreună cu o mică
327
funcţionară pe "care o cucerise, Sidney avea obiceiul (cu toată ardoarea lui Milton condamnînd pe fiii lui Belial, şi cu toată seriozitatea lui Wordsworth pledînd cauza unui trai modest, dar şi a unei gîndiri superioare), sâ denunţe pe îmbuibaţii de la restaurantul Carlton, pe lacomii de^la Ritz, care, în mijlocul mizeriei concentrate la Londra, cheltuiau nepăsători pe un dineu în
— Cînd te aude cineva vorbind, s-ar putea crede că eşti un sfînt pogorit din cer, spunea Gladys, sarcastic, cînd Sidney se oprea să-şi tragă răsuflarea în mijlocul unei tirade, la restaurantul Corner House, denunţîndu-i pe cei risipitori şi lacomi. — Asta-i bună! Rîsul ei trăda o ironie feroce.
Domnul Quarles se simţea prost. Era obişnuit să fie ascultat cu respect, ca un zeu din Olimp. Vocea lui Gladys avea ceva sfruntat, revoltător. Lui Sidney nu-i plăcea; de fapt îl alarma.
îşi ridică bărbia cu demnitate şi dezlănţui un tir de reproşuri peste capul ei.
— Nu-i o problemă de simple pehrsonalităţi, spuse el răspicat, ci una de principii genehrale.
— Nu văd deosebirea, îi replică Gladys anulînd cu o singură lovitură pretenţiile solemne ale tuturor filozofilor, moraliştilor.
conducătorilor religioşi, reformatorilor şi utopiştilor de cînd lumea. Ceea ce o scotea însă cel mai rău din sărite era faptul că nici în ambianţa restaurantului Maison Lyons1 sau a locurilor proaste de la teatru, domnul Quarles nu renunţa la pretenţiile şi manierele olimpiene. într-o seară, urcînd scările ce duceau la balconul *doi, un grup îi bară drumul, prilej pentru domnul Quarles de a-şi manifesta zgomotos şi legitim indignarea.
— Un adevăhrat scandal, spuse el.
— îţi vine să crezi că ai luat locuri în loja regală, răspunse Gladys batjocoritor.
Iar cînd într-un mic local, domnul Quarles se plînse că felia de peşte, costînd un şiling şi patru pence, avea un gust de parc-ar fi venit din Columbia Britanică şi nu din Scoţia, Gladys îl sfătui să facă o reclamaţie pe care s-o trimită ziarului
1 O mare cafenea şi restaurant la Londra, cu numeroase sucursale şi cu preţuri reduse.
328
Dacă se plîngea ca un filozof nobil şi deziluzionat de superficialitatea politicienilor şi de trivialitatea sordidă a vieţii politice, Gladys îl invita să trimită o scrisoare ziarului
nici Sir Edward Grey1 şi nici Lloyd George2 nu au fost vreodată în stahre să vohrbească franţuzeşte." Gladys îi indică din nou ziarul
în compania celorlalte amante, conştiinţa superiorităţii fusese o stare de fericire senină. îl adoraseră şi îl admiraserăj iar el se simţea ca un zeu. în primele zile Gladys părea să-l adore. La început i se prosternase, însă nu peste mult timp începuse să-şi bată joc de el. Fericirea lui spirituală se spulberase. Dacă n-ar fi avut consolarea carnală pe care specia reprezentată de Gladys i-o oferea, domnul Quarles ar fi epuizat rapid subiectul autoguvernării jndienilor sub dinastia împăraţilor Maurya, şi ar fi rămas acasă. în persoana lui Gladys se afla însă
un amestec neobişnuit de mare de specii nediferenţiate. Atitudinea ei punea deseori capăt răbdării domnului Quarles. Elementul batjocoritor din persoana lui Gladys îl supăra şi îl dezgusta; atracţia elementului generic din ea, a întregii specii feminine, a întregului sex, se dovedea însă mai puternică decît repulsia faţă de acel exemplar individual al sexului. în ciuda ironiilor, domnul Quarles se întorcea la ea. Pretenţiile de a cerceta civilizaţia vechilor indieni deveneau din ce în ce mai imperioase.
Dîndu-şi seama de forţa de care dispune, Gladys începu să-i refuze ceea ce i se solicita. Spera ca printr-un şantaj să-l facă mai generos, aşa cum firea lui nu părea să fie în mod spontan. Intorcîndu-se după o seară ce-i costase foarte ieftin, mai întîi la restaurantul Lyons şi apoi la cinema, Gladys îl împinse furioasă, de lîngă ea, cînd domnul Quarles încercă, în taxi, obişnuitele gesturi de dragoste.
— Nu poţi să mă laşi în pace? îl repezi ea. Spune-i şoferului să meargă întîi la mine acasă şi să mă lase acolo.
— Dahr, copilul meu drag! prostesă domnul Quarles. Nu-i promisese oare că se întoarce la el acasă?
— M-am răzgîndit! Spune-i şoferului.
Gîndul că după trei zile de aşteptare febrilă avea să-şi petreacă seara singur începu să-l chinuie.
liber'
329
— Dahr, draga mea Gladys.
— Spune-i şoferului.
— Eşti mult prea crudă, eşti prea rea.
—- Trimite o scrisoare la ziarul
După o noapte de insomnie şi suferinţe, domnul Quarles plecă de acasă, de îndată ce se deschiseră magazinele, şi îi cumpără un ceas de mînă, care-l costă paisprezece guinee.
Reclama era pentru o pastă de dinţi. Fiindcă desenul reprezenta însă o pereche de tineri dansînd fox-trot şi arătîndu-şi unul altuia dinţii ca perlele, într-un suris de îndrăgostiţi, iar cuvîntul începea cu litera
Tatăl său rîse.
— Şmechere! spuse el. Am crezut că ştii să citeşti.
— Dar dansează, protestă copilul.
— Bine, dar nu asta e scris acolo. Mai încearcă o dată. îi arătă reclama.
Micul Phil privi din nou cuvîntul imposibil şi se uită lung la desen. Cuplul de dansatori nu-l ajută însă.
— Dinam, spuse el disperat în cele din urmă. Era singurul cuvînt ce începea cu
— De ce nu dinosaur, fiindcă tot cu
Micul Phil îşi întoarse capul.
— Mă plictiseşte, spuse el.
Vanitatea îl făcea să se opună cu incăpăţînare cînd trebuia să încerce ceva ce nu putea fi dus cu succes la capăt.
Domnişoara Fulkes, care credea în învăţătura cu ajutorul convingerii raţionale şi al consimţămîntului raţional al elevului (era încă foarte tînără), îi ţinuse lecţii asupra, propriei lui psihologii, cu speranţa că băieţelul, dîndu-şi seama de defecte, şi le va îndrepta.
— Ai o mîndrie greşit înţeleasă, îi spusese ea. Nu ţi-e ruşine să fii prostuţ şi să nu ştii lucruri simple, dar ţi-e foarte ruşine cînd faci greşeli. Preferi să nu faci ceva, decît s-o faci greşit. Asta-i extrem de rău.
Micul Phil dăduse afirmativ din cap.
330
— Aşa e, domnişoară Fulkes, îi răspunsese el cît se poate de logic şi înţelegător cu putinţă. Prefera să nu facă
nimic decît să se căznească să întreprindă ceva şi să nu reuşească. — Mă plictiseşte, repetă el. Ai vrea să-
ţi desenez ceva? sugeră, întorcîndu-se din nou către tatăl său, cu un surîs cuceritor. Era veşnic dispus să
deseneze, şi desena bine.
— Nu, mulţumesc; aş vrea mai degrabă să-mi eiteşti.
— Dar asta mă plictiseşte.
— Nu contează. Trebuie să încerci.
— Dar nu vreau să încerc. t
— Vreau eu, în schimb, să încerci. Hai.
Micul Phil izbucni în lacrimi. Ştia că lacrimile sînt o armă irezistibilă. Şi, fireşte,' îşi dovediră încă o dată
efectul.
în celălalt capăt al camerei, Elinor citea o carte, complet absenţă la discuţia Jor; îşi ridică ochii spre ei.
— Lasă-l în pace, îi strigă ea, dacă plînge are să-i facă rău. Philip ridică nepăsător din umeri.
— Dacă-ţi închipui că ăsta-i un mijloc de a educa un copil. . spuse el cu o amărăciune pe. care ocazia nu o justifica — o amărăciune acumulată^treptat în timpul ultimelor săptămîni de tăcere şi de ostilitate distantă, de întrebări şi reproşuri adresate sieşi fără vreun rezultat, o amărăciune care îşi găsise acum o expresie aproape lipsită de- sens.
— Nu-mi închipui nimic, spuse Elinor
— Ţinînd însă seama de nenorocirea că e singurul copil, ar trebui neapărat să faci un efort şi să nu-l răsfeţi.
Elinor îşi apăsă obrazul de părul copilului.
— Ţinînd seama că e singurul copil, spuse ea, nu văd de ce nu trebuie tratat ca atare.
— Nu se poate discuta cu tine, spuse Philip. A venit vremea să stabilim un punct de vedere comun, aşa încît băiatul să poată fi educat raţional.
— Şi cine urmează să-l educe raţional? întrebă Elinor. Tu? Rîse batjocoritor. — După o săptămînă te-ai plictisi atît de tare, încît te-ai sinucide sau ai pleca cu primul avion la Paris ca să te întorci peste şase luni.
— Râule! interveni copilul.
Philip se simţi cu atît mai jignit, cu cît îşi dădea seama în
ascuns că afirmaţiile ei erau adevărate. Idealul unei vieţi casnice
la tară, plină de mici obligaţii şi legături întîmplătoare cu oamenii, devenea, în ce-l privea, primejdios de absurd. Deşi
eea supravegherii educaţiei micului Phil îi părea interesantă,
331
ştia că pusă în practică ar fi devenit insuportabil de plictisitoare, îşi aminti încercările chinuite ale propriului său tată de a-i face educaţia. El s-ar fi comportat.la fel. Tocmai din cauza asta Elinor n-ar fi trebuit să o spună.
— Nu-s atît de uşuratic ca un copil, cum îţi închipui tu, spuse el, cu demnitate şi cu mînie reţinută.
— Dimpotrivă, răspunse ea, eşti excesiv de serios, ca un adult. N-ai fi în stare să te descurci cu un copil fiindcă nu eşti destul de copil. Parc-ai fi una din acele îngrozitoare creaturi adulte din
— Răule! repetă enervant mi^ul Phil, ca un papagal care nu ştie decît un cuvînt.
Primul impuls al lui Philip fu să smulgă copilul din braţele mamei sale, să-l plesnească pentru obrăznicia lui, să-l dea afară din cameră, apoi să se întoarcă-la Elinor şi să aibă cu ea o explicaţie violentă. Obişnuinţa de a se controla ca un
Copilul continua să se smiorcăie. Elinor îl scutură uşor.
— încetează, Phil, spuse ea aproape furioasă. De-ajuns. încetează, numaidecît.
Cei doi doctori examinau un clişeu care unui ochi neexperimentat ar fi putut să-i pară fotografia unui uragan în Golful Siamului, o explozie de fum negru în mijlocul norilor, sau doar o pată de cerneală.
— Extrem de clară, spuse tînărul radiolog. Priviţi. Arătă spre norul de fum. — O nouă tumoră foarte vizibilă, la pilor. Aruncă o privire respectuoasă distinsului său coleg, vrînd parcă să-l întrebe ceva.
Sir Herbert aprobă.
— E vizibilă, repetă el. Avea un fel de a vorbi ca un oracol; îţi dădeai seama că ceea ce spune era întotdeauna şi în mod necesar adevărat.
— Nu poate fi foarte mare, dacă ,ne gîndim la simptomele înregistrate pînă acum. Nici n-a început să vomite.
332
— N-a început să vomite? exclamă doctorul radiolog, manifestînd un interes şi o uimire aproape exagerate. Asta ar fi p]jcaţia faptului că este atît de mică.
eX
__ Ocluzia e uşoară.
— Evident, ar fi cazul să deschidem abdomenul pentru explorare.
Sir Herbert făcu o mică strim bătură şi clătină plin de îndoială din cap.
— Trebuie să ne gîndim la vîrsta pacientului.
— Adevărat, spuse doctorul radiolog, şi se grăbi să-i dea dreptate.
— E mai bătrîn decît pare.
— Desigur. Nu-şi arată însă vîrsta.
— Ei, trebuie să plec, spuse Sir Herbert.
Tînărul radiolog se repezi spre uşă, îi dădu pălăria şi mănuşile şi îl escortă personal pînă la limuzina Daimler care aştepta. întorcîndu-se în birou privi din nou radiografia plină de pete şi nori cenuşii.
„O developare remarcabil de reuşită", îşi spuse el cu satisfacţie şi, întorcînd radiografia, scrise pe spatele ei cîteva cuvinte cu creionul.
„Domnul J. Bidlake. Imaginea stomacului după ce a fost tratat cu bariu. O nouă tumoră la pilor; mică, dar foarte clară. Radiografia a fost. ." Se uită la calendar ca să vadă data, o scrise pe radiografie şi o puse apoi în fişier pentru alte ocazii.
Bătrinul servitor o anunţă pe vizitatoare, apoi se retrase, închizînd în urma lui uşa atelierului de pictură.
— Ei, John, spuse Lady Edward, traversînd camera spre el. Cum te simţi? Am auzit că ai fost bolnav. Sper că nu e nimic serios.
John Bidlake nici măcar nu se ridică să o primească. îi întinse mîna din fundul fotoliului în care-şi petrecuse toată ziua, meditînd plin de spaimă pe tema vieţii şi morţii.
Cei qu tine, sărmanul meu John? exclamă Lady Edward, aşezîndu-se alături. Pari foarte abătut şi nenorocit. Ce s-a mtimplat?
John Bidlake clătină din cap.
~- Dumnezeu ştie, spuse el.
Cuvintele vagi şi profesionale ale lui Sir Herbert despre „o
lt;gt;ara ocluziune în apropierea pilorului" îi treziseră de bună
1 bănuieli şi ştia desigur despre ce e vorba. Fiul său
333
Maurice nu murise oare de aceeaşi boală acum cinci ani în California? Ştia, dar nu voia s-o destăinuie. O dată
rostită, teribila ameninţare devenea şi mai îngrozitoare, şi mai irevocabilă. în plus, nu trebuia niciodată să
recunoşti faptul că eşti conştient că ţi se va întîmpla ceva rău, căci atunci soarta ar avea, ca să spunepa aşa, un tipar pe care să muleze evenimentele. Există întotdeauna un fel de şansă imposibilă că răul nu se va produce, dacă nu-ţi exprimi în cuvinte presimţirile funeste. Tainele religiei intime a lui John Bidlake erau la fel de obscure şi de paradoxale ca oricare din tainele credinţelor ortodoxe „theolatre", despre care îi plăcea lui să-şi bată
joc.
— De ce nu te-ai dus la un doctor? Vocea lui Lady Edward suna ca o acuzare, căci cunoştea prejudecăţile ciudate ale prietenului ei împotriva doctorilor.
— M-am dus, răspunse el iritat, ştiind că şi ea era la curent. Mă crezi prost? Toţi doctorii sînt însă nişte şarlatani. M-am dus la unulcare are şi un mic titlu de nobleţe. Crezi că ştie ceva mai mult decît ceilalţi? Mi-a spus într-un jargon de şarlatan ceea ce eu i-am spus pe şleau: „E ceva în neregulă cii stomacul". Escroc idiot! Ura lui faţă de Sir Herbert şi faţă de toţi doctorii îl făcuse să iasă pentru un moment din starea de apatie.
— Trebuie să-ţi fi spus totuşi ceva, insistă Lady Edward. Cuvintele ei îl făcură să se gîndească din nou la acea
„uşoară
ocluziune în direcţia pilorului", la boală, la durere şi la apropierea insidioasă a morţii. Bidlake fu covîrşit din nou de un sentiment cronic de nefericire şi spaimă.
— Nimic important, spuse el, ferindu-şi privirea.
— Atunci poate că nu e ceva într-adevăr serios, sugeră Lady Edward, încercînd să-l încurajeze.
— Nu, nu. Optimismul ei uşuratic păru bătrinului pictor un ultragiu. Nu voia să se dea pe mîna soartei, formulînd îngrozitorul adevăr. Dorea însă, în acelaşi timp, să fie tratat ca şi cînd adevărul ar fi fost rostit. Tratat cu milă şi cu seriozitate. — E rău, e foarte rău, insistă el.
Se gîndea la moarte; moartea sub forma unei vieţi noi, crescînd treptat în stomacul său, ca un embrion în pîntecele unei femei. Singurul lucru proaspăt şi activ în trupul^şău bătrin, singurul lucru care înflorea cu o vioiciune şi o vitalitate mereu crescîndă era moartea.
Pe pereţii atelierului, de jur împrejur, atîrnau mărturii fragmentare ale vieţii lui John Bidlake. Două mici peisaje pictate în grădinile Pincio pe vremea cînd Roma încetase tocmai de a mai aparţine Papei, o vedere cu clopotniţe şi cupole, surprinsă printre stejari, cîteva statui, proiectîndu-şi siluetele 'pe 334
. Alături, faţa unui satir, obraznică şi bărboasâ
cer
— portretul lui Verlaine. O scenă de stradă din Londra, cu birje,
pălării înalte şi fuste lungi, ridicate uşor de la pămînt. Trei schiţe ale lui Mary Betterton, durdulie şi cu tenul strălucitor, acum treizeci de ani- Şi Jenny, cea mai splendidă dintre modele, culcată goală pe un scaun lung de plajă, cu o fereastră în spate, nori albi în fund şi o vază cu trandafiri pe pervazul ferestrei; o imensă pisică
persană albastră se întinsese ca un leu heraldic pe trupul ei alb, şi dormita cu labele vîrîte între sînii ei mici şi rotunzi.
Lady Edward fu bucuroasă să schimbe subiectul discuţiei.
— Lucy tocmai a plecat azi cu avionul la Paris, începu ea.
Atmosfera e foarte agitată, am uitat să-mi pun tampoanele
Walter, cam sentimentală şi
Iată de ce i-am telefonat lui Rene Tallmant să vină să bea un coctail la mine şi să mă scoată în lume, undeva într-un loc amuzant,
de univers. îl cunoşti' pe Rene? E un om scund, aproape divin. Aş fi vrut să fi fost şi tu aici. Trebuie să
mă duc să mă îmbrac. A toi3, Lucy."
„
Scrisoarea ta m-a plictisit. Cum te mai vaiţi! Şi nu este foarte măgulitor să fii numită o otravă în sînge.
E ca şi cum ţi s-ar spune că eşti o crampă stomacală. Dacă nu poţi să scrii ceva mai inteligent, nu mai scrie deloc.
1
2 Cu toata (fr.).
3 A ta (fr.).
336
avea chef de plimbare. Serile ni le petrecem bătînd cîrciumile din Mont Parnasse, în mijlocul unei hoarde de americani, polonezi, estonieni, români, finlandezi, letoni, laponi, vienezi etc, etc, toţi (Doamne ajută!) artişti. Ce-ar fi să înfiinţăm o asociaţie pentru defiinţarea artei? Parisul mă face s-o doresc din tot sufletul. Aş mai fi voit să
cunosc mai mulţi heterosexuali, ca să mai schimb atmosfera. Nu-mi plac
respectabilitatea mea engleză iese la iveală! A ta, L."
De data asta, a ta scrisoare îţi face într-adevăr onoare. (Singura mea poezie, şi încă din întîmplare. Destul de bună, cu toate acestea.) De ce nu pricep oamenii că atunci cînd te simţi nenorocit sau fericit în dragoste, totul e numai o problemă de modă? A fi nefericit ca un poet e un clişeu vechi, şi pe deasupra în engleză nici rimele nu constituie o justificare.
simtă
de dragostea engleză; numai
337
rimează cu
că ţi-ai schimbat caracterul. Te iubesc, L."
„
Sufăr de o plictiseală puternică şi rece, iar scrisoarea ta nu m-a consolat decît momentan. Parisul e, într-adevăr, oribil de deprimant. Aş vrea să plec cu avionul oriunde, numai că nu ştiu unde. Azi a venit să mă vadă Eileen.
Intenţionează să-l părăsească pe Tim, fiindcă insistă să stea culcată în pat goală în timp ce el dă foc la ziare deasupra şi lasă să cadă pe ea cenuşa fierbinte. Sărmanul Tim! Mi se pare răutăcios să-l lipseşti de plăcerile lui simple. Lui Eileen însă îi e frică să nu fie prăjită pe grătar. A fost furioasă pe mine că am izbucnit în rîs şi nu m-am arătat mai compătimitoare. Am luat totul ca o glumă. Ceea ce şi este. Şi încă una nevinovată. Căci, ce-i drept, ca şi regina Angliei, noi nu ne distrăm. Cum te urăsc că nu eşti aici să mă amuzi! Poţi ierta orice, în afară de absenţa cuiva. Walter, deşi nu te iert că-mi lipseşti, îţi spun totuşi la revedere. Astă-seară am o
Aşadar, Philip Quarles urmează să se stabilească la ţară şi să devină ceva între Mrs. GaskelP şi Knut Hamsun3.
Asta e deci. . E bine că cineva mai poate avea iluzii. în orice caz, nu se poate plictisi în satul lui mai rău decît mă
plictisesc eu aici. Ce limitate sînt distracţiile! Aseară, împreună cu Tim şi Eileen, care par să se fi împăcat, am mers să vedem focurile de artificii, apoi la unul din acele localuri unde plăteşti o sută de franci pentru privilegiul de-a privi nişte orgii (cu măşti pe faţă — singurul lucru nostim), şi dacă ai chef, să şi participi. O lumină scăzută, ca la biserică, cămăruţe foarte mici, separate, divane şi o largă desfăşurare promiscuă de ceea ce francezii numesc
' Dorinţă, poftă, dispoziţie (fr.).
2
3
338
de amestec între clovni foarte proşti şi o sală de operaţie. Tim şi Eileen au insistat să rămîn. Le-am spus că prefer să fac o vizită la morgă şi i-am lăsat acolo. Sper că s-au distrat. Dar ce plictiseală, ce plictiseală desperată şi nesfirşită. Mi-am închipuit otdeauna că Heliogobal' era un tînăr foarte rafinat. Acum însă am înţeles ce-l distra şi mi-am dat seama că trebuie să fi avut o minte de copil mic, cu totul infantilă" Din nenorocire, în Unele probleme sînt complet matură. Săptămîna viitoare, am de gînd să plec la Madrid. Precis că are să fie groaznic de cald. Mie însă îmi place canicula. într-un cuptor simt că înfloresc. (Un fel de destăinuire semnificativă în privinţa moralităţii mele speciale, nu?) De ce nu vii cu mine? Vorbesc serios. Sînt convinsă că poţi pleca. Asasinează-l pe Burlap şi vino să faci pe excursionistul
simt oarecum însetată de sînge. Spania mi s-ar potrivi. între timp am să mă interesez cînd e sezonul luptelor cu tauri. Arena te scîrbeşte, şi chiar setea mea de sînge nu este atît de aprinsă încît să mă bucur văzînd cai de birjă
cu maţele scoase. Spectatorii sînt însă miminaţi. Douăzeci de mii de
-„
A fost prea drăguţ din partea ta, dragă Walter, să faci imposibilul să vii în Spania. Aş fi dorit, măcar o dată, să nu fi luat prea în serios
mă răzgîndesc, te anunţ. Intre timp, rămîn la Paris. în grabă. L."
,
Din însemnările lui Philip Quarles
„L-am găsit pe Rampion posac şi enervat, fără motiv, şi în consecinţă de un pesimism foarte liric şi violent «Dau încă zece ani din vată condiţiilor actuale», a spus el după ce a trecut în revistă ororile lumii moderne. «Va urma apoi cea mai înfiorătoare şi mai sîngeroasă explozie care a existat vreodată.» A profetizat războiul între clase, războiul între continente, fărîmiţarea definitivă şi catastrofală a societăţii noastre, deja îngrozitor de instabilă.
«Nu este o perspectivă prea plăcută pentru copiii noştri, am spus eu. Noi cel puţin am profitat de aproape treizeci de ani, pe cînd ei au să crească doar pentru a apuca Judecata de apoi.» «N-ar fi trebuit să-i aducem pe lume», a răspuns el. Am pomenit de acei melanezieni despre care a scris Rivers1, care au refuzat să mai facă copii după ce albii i-au jefuit de religia şi civilizaţia lor tradiţională. «Acelaşi proces a avut lec şi în Occident, am spus eu, dar mai lent. Nu o sinucidere bruscă a rasei, ci o descreştere treptată a naşterilor. Treptată, fiindcă în cazul nostru otrava civilizaţiei moderne a infectat mai lent oamenii. Procesul ţine de mult, dar noi de-abia acum am început să
ne dăm seama că sînte'm otrăviţi. Iată de ce am încetat să mai dăm viaţă copiilor." Sufletele melanezienilor au fost ucise brusc, aşa că nu şi-au mai putut da seama ce se petrece cu ei. Atunci au hotărit, aproape de la o zi la alta, că rasa lor nu mai merită să trăiască» «Otrava nu mai e lentă, ea acţionează din ce în ce mai rapid.» «Ca şi în cazul arsenicului, efectele sînt cumulative. După un timp oarecare începi să galopezi spre moarte.» «Naşterile s-ar fi rărit considerabil dacă oamenii şi-ar fi dat seama. Asta e, copiii noştri vor trebui să se descurce singuri.»
«Iar între timp, am spus eu, trebuie să ne purtăm ca şi cum lumea noastră ar ţine la infinit — învăţîndu-i bunele maniere, gramatica latină etc. Tu ce faci cu copiii tăi?» «Dac-ar fi după mine nu i-aş învăţa nimic. I-aş lăsa de capul
340
la ţară, la o fermă, şi le-aş spune să se distreze. Şi, dacă nu 'esc sg se distreze singuri, le-aş da otravă de şoareci.»
«Cam rtopjC; ca program de educaţie, nu?» «Ştiu! Blestamaţii trebuie sâ ajungă savanţi şi
Acum douăzeci de ani m-aş fi opus să-i las să devină
Clasele care muncesc au devenit la fel de rele ca şi celelalte. Nu-s decît o proastă imitaţie a burgheziei şi în unele cazuri şi mai rele decît originalul. Aşa că, la urma -urmei, copiii mei sînt crescuţi ca
Ce tîmpenie!» Mi s-a plîns că ambii lui copii au o pasiune pentru maş;nj — automobile, trenuri, aeroplane, radiouri. . «E o boală molipsitoare, ca şi variola. Pasiunea pentru moarte pluteşte în •aer. O respiră şi se contaminează. încerc să-i conving să le placă altceva. Nu vor să mă asculte. Nu-i interesează decît maşinile. S-au contaminat de pasiunea morţii. Ca şi cum tineretul ar fi foarte hotărit să ducă lumea de ripă — mai întîi s-o mecanizeze pînă ajunge la pragul nebuniei, apoi la cel al Crimei. N-au decît, proştii dracului! E umilitor însă, teribil de umilitor ca fiinţele omeneşti să aducă lucrurile în halul ăsta. Viaţa ar fi putut fi atît de frumoasă, dacă
oamenii ar fi vrut. Da, odinioară viaţa a fost frumoasă, cred eu. Acum însă a ajuns o isterie, o moarte violent galvanizată, iar oamenii, prin salturi dezordonate ca şi printr-un tărăboi infernal, încearcă să se convingă că, de fapt, nu e vorba de moarte, ci de cel mai violent fel de viaţă cu putinţă. Gîndeşte-te, de pildă, la New York! la Berlin! Ferească Dumnezeu! Lasă-i să se ducă dracului, dacă aşa vor. Mie nu-mi pasă.» Nenorocirea e însă că
în realitate îi pasă."
„De cînd i-am citit pe Al'verdes1 şi pe Wheeler2 am ajuns la concluzia că romancierul pe care vreau să-l descriu trebuie să fie un zoolog amator. Sau, mai bine, un zoolog de profesie care scrie un roman în timpul liber.
Concepţia sa va fi strict biologică. O să treacă tot timpul de la cultul termitelor la saloane şi fabrici, şi invers. O
să ilustreze viciile omeneşti amintind pe cele ale furnicilor care îşi neglijează noii-născuţi de dragul băuturii ameţitoare produse de paraziţii care le cotropesc cuibul. Eroul şi eroina îşi vor petrece luna de miere lîngă un lac unde corlele şi raţele vor ilustra toate aspectele apropierii
341
asupra laxonomiei
amoroase şi ale căsătoriei. Observînd ordinea obişnuită şi aproape sfîntă a lovitului cu ciocul, care domneşte printre găinile din ţarcul său — găina A dă cu ciocul în capul găinii B, fără să primească în schimb şi ea lovituri, găina B dă cu ciocul în capul găinii C şi aşa mai departe — politicianul va reflecta asupra ierarhiei catolice şi fasciste. Masa informă de şerpi ce se acuplează va reaminti libertinului orgiile ale. (Pot chiar să-mi închipui o scenă destul de nostimă cu un fel de Spandrell, exprimînd în folosul unei tinere femei, nevinovată şi idealistă, morala ce se degajă din petrecerea tandră a unor şerpi.) Naţionalismul şi pasiunea religioasă a burgheziei pentru proprietate vor fi ilustrate de lupta feroce şi disperată dusă de pitulicea masculă pentru a-şi apăra teritoriul ei. Şi-aşa mai departe. S-ar putea realiza ceva ciudat şi foarte amuzant din asta."
„Un lucru pe care ţi-l aminteşti mai greu e că meritul unui om într-un domeniu nu constituie o garanţie a meritului său în altul. Matematica lui Newton nu dovedeşte cu nimic valoarea teologiei sale. Faraday avea dreptate în privinţa electricităţii, dar nu şi în privinţa Sandemanismului1. Platon scria minunat; iată motivul pentru care oamenii continuă să creadă în filozofia lui primejdioasă. Tolstoi era un excelent romancier, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să-i considerăm ideile despre morală altfel decît complet detestabile, sau să
avem altceva decît dispreţ pentru estetica, sociologia şi religia sa. în cazul oamenilor de ştiinţă şi al filozofilor această incapacitate în afara domeniului lor propriu-zis de activitate nu surprinde. De fapt e aproape inevitabilă, căci e izbitor faptul că dezvoltarea exagerată a funcţiilor pur mintale duce la atrofierea tuturor celorlalte. Astfel se explică infantilismul notoriu al profesorilor şi simplitatea ridicolă a rezolvărilor pe care le oferă problemelor vieţii. Acelaşi lucru e adevărat şi pentru specialiştii în spiritualitate. Adînca prostie a oamenilor cuvioşi şi puerilitatea lor. într-un artist există însă o specializare mai redusă, o dezvoltare mai puţin unilaterală; în consecinţă artistul s-ar cuveni să aibă mai mult bun simţ de ordin general decît omul de ştiinţă care nu vede decît unele aspecte ale vieţii; artistul n-ar trebui să aibă zone oarbe şi nici să împărtăşească prostiile filozofilor şi ale sfinţilor-Iată de ce Tolstoi nu poate fi iertat în nici un caz. Instinctiv te 1 Politică de reconciliere între triburile din India, dusă de guvernatorul engle?
342
- crezi în el mai mult decît te-ai încrede într-un specialist telectual sau spiritual. Iar el îşi perverteşte cele mai profunde
nstincte, devenind la fel de idiot şi de primejdios ca şi Sfîntul Francisc' de Assisi sau ca moralistul Kant (vai, acele imperative
alegorice! Ca să nu mai pomenesc că singurul lucru care-l mai scotea din apatie pe bătrinul filozof erau fructele glasate!), ori ca Newton teologul. Ajungi să te îndoieşti chiar de acei despre care îţi închipui că au probabil dreptate. Rampion, de pildă. Un artist extraordinar. Dar are oare dreptate în părerile lui despre lume? Din păcate, concepţiile lui nu derivă din calitatea superlativă a picturii şi a scrisului său. Două lucruri mă fac să am încredere în părerile lui asupra problemelor vieţii. în primul rind, nici unul din cunoscuţii mei nu duce o existenţă mai satisfăcătoare decît a lui. Are o viaţă plină de mulţumire pentru că trăieşte mai realist decît alţii. Mi se pare că
Rampion ţine seama de toate faptele (pe cînd alţii se feresc de ele, sau încearcă să simuleze că faptele neplăcute din viaţă nu există, sau n-ar trebui să existe), apoi încearcă să-şi adapteze felul de viaţă cu faptele şi nu încearcă
să forţeze faptele sau să le adapteze la o idee preconcepută asupra unui fel de viaţă (ca aceşti imbecili de creştini, de intelectuali, de moralişti şi de afacerişti pricepuţi). în al doilea rind, mâ bazez pe judecata lui deoarece foarte multe din părerile lui coincid cu ale mele, ceea ce, lăsînd la o parte vanitatea, e un semn bun, căci am pornit din puncte atît de depărtate, de fapt, de la poli opuşi. Părerile asupra cărora doi adversari cad de acord (căci sîntem adversari, în fond şi de la început) au toate şansele de a fi îndreptăţite. Deosebirea capitală dintre noi e din păcate aceea că părerile lui derivă dintr-o experienţă de viaţă, în timp ce ale mele, în general, sînt speculaţii. Ca şi el mă
îndoiesc de intelectualism; şi nu cred, din punct de vedere intelectual, în eficacitatea . vreunei teorii ştiinţifice sau filozofice, a vreunui principiu moral abstract; şi aceasta în baza unor criterii ştiinţifice, filozofice şi abstract morale. Problema pentru mine e de a -transforma scepticismul izolat şi intelectual într-un fel de viaţă armonioasă
şi generală. Clalea oricărui intelectual, dacă îşi continuă drumul destul e mult timp fără să se abată de la el, se încheie prin înţelegerea
acelor fapte evidente, de la care neintelectualii nu s-au clintit.
ierna e dezvoltată de Burlap într-unui din acele articole ale sale,
gt;ase şi vomitante. Şi e mult adevăr în el, în ciuda faptului că
iriap e autorul. (Am revenit printre personalităţi. Omul demn
dispreţuit poate avea păreri valoroase, aşa cum în alte
343
privinţe un om demn de admiraţie poate avea păreri detestabile. Şi bănuiesc, printre altele, că eu aparţin primei categorii — deşi, sper, nu atît de complet ca Burlap, şi într-un fel diferit.) Fireşte, mulţi intelectuali nici nu ajung să înţeleagă faptele evidente. Rămîn înţepeniţi într-o încredere patetică în raţionalism, în supremaţia absolută a valorilor mintale şi a voinţei complet lucide. Trebuie să mergi, de exemplu, mai departe decît cei din secolul al XlX-lea, cel puţin atît de departe ca Protagoras şi Piron, mai înainte de a te întoarce la lucrurile evidente, la care neintelectualii au rămas întotdeauna. Trebuie să te grăbeşti să explici că aceşti neintelectuali nu reprezintă plebea modernă, care citeşte reviste, ascultă muzică de ja?7. se preocupă de cîştigarea banilor şi se bucură de îngrozitoarele distracţii moderne. Nu, asta nu ar însemna un compliment adus afaceriştilor lipsiţi de scrupule sau oamenilor inculţi. Căci în ciuda prostiei, lipsei de gust, a vulgarităţii şi a infantilismului (sau poate tocmai din cauza acestor defecte), nu aceştia sînt neintelectualii de care vorbesc. Ei sînt convinşi de principala axiomă
intelectuală, şi anume, că există o superioritate intrinsecă a vieţii cerebrale, conştiente şi voluntare asupra vieţii fizice, intuitive, instinctive şi emotive. întreaga civilizaţie modernă se bazează pe ideea că funcţia specializată
care condiţionează poziţia unui om în societate e mai importantă decît omul întreg, sau, mai degrabă, că ea constituie omul întreg, tot restul fiind lipsit de importanţă sau chiar (întrucît partea fizică, intuitivă, instinctivă şi emotivă din om nu contribuie în mod apreciabil la dştigul banilor sau la parvenirea într-o lume industrializată) nociv şi silnic. Inculţii din societatea noastră modernă şi industrializată au toate defectele intelectualului şi nici una din calităţile lui compensatoare. Neintelectualii la care mă gîndesc sînt fiinţe foarte diferite. Aţi mai putea întîlni cîţiva dintre ei în Italia (deşi probabil că fascismul i-a transformat între timp pe toţi în imitaţii proaste de americani şi prusieni); puţini poate în Spania, în Grecia; în Provenţa. Nicăieri în altă parte, în Europa modernă.
Probabil că acum trei mii de ani erau destul de mulţi. însă eforturile combinate ale lui Platon şi Aristotel, Isus, Newton şi ale marii finanţe i-au transformat pe descendenţii lor în burghezia şi proletariatul modern. Lucrul evident la care intelectualul se întoarce, dacă ajunge pînă la el, nu e fireşte acelaşi şi pentru un neintelectual.
Pentru aceştia din urmă lucrul evident e viaţa însăşi, iar lucrul evident regăsit la capătul drumului nu-i decît ideea acestei vieţi. Nu sînt mulţi cei care pot pune carne şi oase pe o idee, transformînd-o în realitate.
Intelectualii care, ca
344
Rampion,
nu au nevoie să se întoarcă la lucrurile evidente.
rocrna' fiindcă au crezut în ele şi au trăit pe baza lor, ducînd paralel şi o viaţă spirituală, sînt încă şi mai rari.
Compania lui Rampion mă cam indispune, căci mă face să înţeleg marea prăpastie care desparte conştiinţa lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă. Şi vai, cîte greutăţi ai de întîmpinat cînd vrei să treci acea prăpastie!
înţeleg acum de ce marele farmec al vieţii intelectuale — viaţa devotată erudiţiei, cercetărilor ştiinţifice, filozofiei, esteticii, criticii — constă în uşurinţa ei. E o substituire de simple scheme intelectuale în locul complexităţilor realităţii; o substituire a morţii calme şi oficiale în locul frămîntatelor clipe ale vieţii. E
incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adinei idei asupra metafizicii şi sociologiei, decît să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prietenii tăi, cu nevasta şi copiii tăi. Viaţa e mult mai grea decît limba sanscrită, chimia sau, ştiinţele economice.' Viaţa intelectualului e un joc de copii; iată de ce intelectualii tind să devină
puerili, apoi imbecili şi, în sfîrşit, aşa cum demonstrează limpede istoria politicii şi industriei din ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Funcţiile refulate nu mor, ci se deteriorează, se gangrenează, se întorc la primitivism. între timp însă e mult mai uşor să fii un intelectual pueril, un ţicnit sau o fiară decît să fii un om matur, echilibrat. Iată de ce (printre alte motive) se simte şi o atît de mare nevoie de educaţie superioară. Goana după cărţi şi universităţi e ca o goană după băutură. Oamenii vor să înece în alcool înţelegerea greutăţilor de a trăi decent în această lume contemporană grotescă, şi vor să uite propria lor incapacitate deplorabilă de a reuşi ca artişti în viaţă. Unii îşi îneacă grijile în alcool, alţii, mai numeroşi, citind cărţi şi practicînd diletantismul artistic; unii încearcă să uite de sine acuplîndu-se, dansînd, rnergînd la cinema, ascultînd radio, iar alţii se cufundă în lectură i manii ştiinţifice. Cititul cărţilor şi conferinţele sînt un drog mai eficient contra neplăcerilor decît băutura şi acuplarea; nu lasă în urmă dureri de cap şi nici acel sentiment disperat de
mărturisesc că pînă de curînd am luat foarte în serios studiile, filozofia şi ştiinţa — toate acele activităţi care se îngrămădesc pompos sub titlul de
ireina omenească, iar pe cercetătorii ei ca pe cei mai nobili meni; Dar am început de vreun an să înţeleg că această
'osa
un in'ocuitor destul de rafinat şi de complicat al vieţii
345
adevărate; am înţeles că acei cercetători ai Adevărului devin la fel.de stupizi, de puerili şi de corupţi în felul lor, cum sînt, în sfera lor, şi beţivii, esteţii puri, oamenii de afaceri şi cei ce se distrează. Am priceput de asemenea că
urmărirea Adevărului e doar un "nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de a înlocui cu abstracţii simple, şi deci false, complexităţile vii ale realităţii.
capacitatea mintală de a mă smulge din obiceiurile indolente ale intelectualismului, devotîndu-mi toată energia sarcinii mult mai serioase şi mai grele de a trăi integral? Şi chiar dacă aş încerca să mă lepăd de aceste obiceiuri, nu voi descoperi oare că ereditatea se află la baza lor şi că eram congenital incapabil să duc o viaţă- completă şi armonioasă?
John Bidlake şi cea de a treia soţie nu se despărţiseră niciodată definitiv sau oficial. Atîta doar că nu se vedeau prea des. Aranjamentul îi convenea de minune lui John. Nu putea să sufere sîcîielile şi era duşmanul hotărît al unor legături definitive şi irevocabile. Orice aranjament care îl lega de mîini şi de picioare, impunîndu-i răspunderi şi amintindu-i de îndatoriri, îi era insuportabil. ■
— Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut, spunea el, dacă ar fi trebuit să mă duc la birou în fiecare zi, sau să termin o lucrare pînă la o anumită dată. Cred că aş fi înnebunit după cîteva luni. Asupra căsătoriei avusese întotdeauna păreri negative. Din păcate, nu reuşea totuşi să cucerească toate femeile pe care le dorea, fără să se căsătorească.
Trebuise să intre de trei ori în ceea ce numea el, în limbajul său ciceronian, „acele legături inoportune şi obscene". Ideea divorţului, sau a unei despărţiri oficiale, îi era cel puţin la fel de neplăcuta ca şi cea a căsătoriei, căci reprezenta, la rîndul ei, o acţiune definitivă şi plină de răspunderi. Nu-i mai bine să laşi lucrurile să se lămurească singure decît să încerci să le impui un curs arbitrar? Ideal e să trăieşti din punct de vedere emotiv şi social de azi pe mîine, fără planuri, fără un regulament, în tovărăşia plăcută a celor ce-i alegi zilnic şi* nu a acelora aleşi de alţii sau de tine cînd erai alt om. „Să dormi ici şi colo", aşa auzise el pe o tînără americană
descriind aspectul erotic al vieţii la Hollywood. Celelalte aspecte ale idealului se puteau aduna sub titlul: „Să te trezeşti ici şi colo". Viaţa neideală, aceea pe care John Bidlake refuzase întotdeauna s-o ducă, constă în a nu dormi şi a nu te trezi „ici şi •Io , ci a dormi şi a te trezi precis, într-un loc anume, zi de zi, onform .unui program fix şi previzibil, pe care nu-l putea lodifica decît moartea, sau cel puţin un gest al lui Dumnezeu sau al duşmanilor regelui.
Relaţiile lui John Bîdlake cu cea de a trate soţie aveau şi
tmuau să aibă, de ani, un caracter vag, ce-i convenea de
"nune. Nu trăiau împreună, dar nici nu se despărţiseră.
347
Comunicau rareori, fără însă să se fi certat vreodată timp de douăzeci de ani. John „dormise şi se trezise" în multe locuri şi totuşi cînd se întîlnea cu soţia lui, mai bine zis cînd se întîmpla să se întîlneascâ, era în relaţii de prietenie; iar dacă avea chef vreodată să-şi reîmprospăteze memoria cu peisajul din nordul ţinutului Chilterns, venirea la Gattenden era acceptată fără comentarii, ca şi'cum ar fi fost cel mai firesc lucrii din lume. Acest aranjament îi convenea perfect şi, ca să fim drepţi cu el, John Bidlake era recunoscător- soţiei că-i oferea această posibilitate. Se temea însă să-şi exprime recunoştinţa, căci dacă ar fi făcut-o, ar fi însemnat să-şi dea părerea asupra aranjamentului, iar o părere ar fi provocat o precizare dezastruoasă asupra unei situaţii al cărei caracter excelent, dar fragil, consta tocmai în trăsăturile ei vagi, pure şi splendide. în afară de Janet Bidlake, puţine femei, aşa cum recunoştea chiar soţul ei, ar fi vrut sau ar fi fost capabile să respecte şi să nu violeze niciodată
caracterul vag al statutului dintre ei. O altă soţie ar fi cerut explicaţii, ar fi voit să ştie care e situaţia ei, ar fi oferit alegerea irevocabilă a păcii sau a războiului, viaţa în comun sau despărţirea. Doamna Bidlake însă îi îngăduise soţului să dispară din căsnicie fără ceartă şi aproape fără să rostească un cuvînt. Iar revenirile lui scurte şi neaşteptate erau întîmpinate cu foarte puţine comentarii. încă din copilărie, Janet Bidlake se simţise mai bine în lumea fictivă a imaginaţiei, decît în lumea reală. Cînd era mică îşi crease o soră imaginară care locuia în cabina de semnalizat de la intersecţia şoselei cu calea ferată. între zece şi treisprezece ani incapacitatea ei de a distinge între mărturia simţurilor şi cea a fanteziei avusese ca rezultat primirea unor pedepse pentru că minţise. Tablourile şi cărţile îi dăduseră
un nou impuls imaginaţiei, care devenise mai puţin personală şi mai clasică din punct de vedere artistic, literar şi speculativ. După vîrsta de şaisprezece ani se statornicise în imperiul artei şi al literelor; se simţea ca o străină reţinută fără voia ei pe pămîntul Angliei. Se îndrăgostise artistic şi poetic şi consimţise să devină soţia lui John Bidlake, fiindcă îşi închipuise că e un compatriot spiritual.
Părinţii ei, care-l priveau pe John Bidlake doar ca pe un supus al reginei, ca şi ei, şi dădeau mai multă
importanţă, date fiind împrejurările, carierei sale ca soţ decît celei de artist, se luptaseră din răsputeri s-o convingă pe Janet să renunţe. Janet însă era majoră — şi avea încapăţînarea acelora care pot abandona planul pe care e dusă discuţia, lăşîndu-şi adversarul să-şi cheltuiască energia asupra unei fiinţe cu mintea absentă. Reuşi în cele din urmă să-şi atingă scopul. Cînd descoperi, şi descoperi foarte curînd, că între artistul
348
jnira pe care îl iubise şi între soţul cu care se măritase era o
arte neînsemnată legătură, o mîndrie extrem de firească o reţinuse să se plîngă. N^avea cîtuşi de puţin chef să
ofere rudelor olăcerea de a spune „te-am prevenit". John dormea şi se scula ie unde apuca, dispărînd tot mai mult din căsnicia lor. Janet îşi păstrase cumpătul şi se retrăsese, găsindu-şi consolarea în acele domenii ale fanteziei artistice şi literare, unde se simţea ca la ea acasă. Un venit privat, mărit de contribuţiile neregulate şi schimbătoare pe care John Bidlake i le oferea cînd îşi aducea aminte sau simţea că-şi poate permite să suporte o soţie şi o familie, îi permiteau lui Janet să-şi facă un obicei din aceste călătorii în alte lumi, ce aveau loc în imaginaţia ei. Elinor se născuse la un an după căsătoria lor. Patru ani mai tîrziu, un ulcer la stomac îl readuse acasă pe John Bidlake, schimbat momentan în bine, pentru a fi îngrijit. Walter fusese urmarea convalescenţei domestice şi calme a lui John Bidlake. Ulcerul se vindecase şi John dispăruse iarăşi. De copii se îngrijeau doicile şi guvernantele. Doamna Bidlake supraveghea vag educaţia lor, parcă de la distanţă. Uneori descindea şi traversa frontiera ce despărţea domeniul ei privat, al imaginaţiei, de lumea întîmplărilor obişnuite, iar amestecul ei în ordinea cotidiană a lucrurilor producea constant încurcături, căci apariţia ei avea ceva aproape supranatural. Cînd cobora pe pămînt, amestecîndu-se în procesul de educaţie aj copiilor, te puteai aştepta la erice. Janet Bidlake, trăind pe alta planetă, judeca totul după alte criterii decît cele ale lumii obişnuite. O dată, de exemplu, concediase o guvernantă pentru că o auzise cîntînd la pianul din camera de studii a copiilor cîntecul lui Dan Leno
îască. Doamna Bidlake fusese intransigentă.
ită afară. Cînd auzise aceasta, bătrînul ei tată suferise un nou de inimă; îl ridicaseră de jos, cu un ochi paralizat şi abil să mai vorbească. în general însă revenirile doamnei
idlake din călătoriile ei imaginare aveau rezultate mai puţin
,rave Cînd se amesteca în munca practică de educaţie a lor, o făcea de obicei pentru a insista asupra unor lecturi
i autorii clasici, consideraţi în mod curent ca fiind de neînţeles
nepotriviţi pentru cei foarte tineri. După ea, copiii nebuiau
349
crescuţi oferindu-li-se tot ce este mai bun în domeniul filozofiei şi artelor.
Lui Elinor i se citise
'
puterea. Teoriile reacţionare ale lui Nietzsche au fost preluate şi folosite de nazişti.
350
Dobbs manifestă o indignare serioasă şi anglicană faţă de felul cum se purta domnul Bidlake cu soţia lui.
Toţi simţeau în acelaşi timp un fel de milă răutăcioasă pentru bătrîn. Boala lui şi simptomele ei se discutau cu voce scăzută şi cu religiozitate. Servitorii puteau să bombăne şi să-şi exprime nemulţumirea cu voce tare, dar pe ascuns erau cu toţii destul de mulţumiţi. Sosirea lui John Bidlake rupea monotonia zilnică, iar faptul că avea să
moară îi făcea să se simtă oarecum mai importanţi. Apropierea morţii lui dădea importanţă vieţii domestice de la Gattenden. Viitorul eveniment semăna cu soarele în jurul căruia sufletele servitorilor se învîrteau semnificativ şi aproape pe furiş. Bombăneau şi îşi exprimau nemulţumirea, dar îl îngrijeau cu multă atenţie. într-un fel confuz îi erau recunoscători, căci moartea lui dădea un impuls vieţii lor.
-
-A
Pentru Molly d'Exergillod totul trebuia să fie articulat, formulat, exprimat. Orice experienţă nu prezenta pentru ea decît materialul brut din care o minte activă putea să producă cuvinte.
Minereul de fier nu a fost de nici un folos omului pînă ce nu a învăţat să-l topească, iar apoi, cu ciocanul, să transforme metalul pur în unelte şi săbii. Pentru Molly, faptele brute ale vieţii, senzaţiile, sentimentele, gîndurile şi amintirile nu prezentau decît interesul unui material brut, care nu căpăta valoare decît după,ce fusese transformat de arta şi zelul depus de ea în conversaţie, în cuvinte elegante şi fraze bine jaduse din condei. îi plăcea un apus de soare pentru că putea spune despre el: „E un amestec de foc viu, de artificii, de Mendelssohn, de funingine şi de fragi cu frişca"; sau despre florile de primăvară: „Te fac să te simţi ca un convalescent după o gripă. Nu sînteţi de aceeaşi părere?" Şi, aplecîndu-se intim spre interlocutor, insista asupra acestei întrebări retorice: „Nu sînteţi de aceeaşi părere?" îi plăcea perspectiva munţilor îndepărtaţi, în mijlocul unei furtuni, căci semănau foarte mult cu peisajele de la Toledo pictate de El Greco. Cît priveşte dragostea, ei bine, tot farmecul ei consta, după Molly, în capacitatea aproape infinită a dragostei de a fi transformată în fraze. Despre dragoste puteai să vorbeşti veşnic.
Discuta pe această temă cu Philip Quarles şi discuţia ţinea de o oră; la autoanaliza ei, la relatarea experienţelor ei de viaţă şi la întrebările ei# despre trecutul şi sentimentele lui, Philip îi răspundea fâvâ chef şi cam opintit (căci nu putea suferi să vorbească despre el, şi o făcea foarte rău).
— Nu crezi, îi spunea ea, că lucrul cel mai captivant în legătură cu dragostea constă în descoperirile pe care ai prilejul să le faci pe seama ta?
Philip era fireşte de aceeaşi părere.
- . 352
__ Nici nu ştiam, de fapt, ce adinei sentimente materne
nutream mai înainte de a mă mărita cu Jean. Acum sînt foarte neliniştită cînd vine acasă cu picioarele ude.
__ Eu aş fi foarte neliniştit dacă dumneata ai veni acasă cu
picioarele ude, spuse Philip, incereînd să fie galant. „Ce tîmpenie am spus", se gîndi el. Nu prea reuşea să fie galant. Ar fi vrut să nu se simtă atît de mult atras de farmecul ei cam lăptos şi obosit. Dacă ar fi fost urîtă, el nu s-ar fi aflat, aici, făcîndu-se singur de rîs.
__ Prea drăguţ din partea dumitale. Spune-mi, zise ea
apleeîndu-se spre el şi oferindu-i faţa şi sînii, de ce mă placi?
— Nu-i destul de evident? răspunse el. Molly zîmbi.
— Ştii de ce spune Jean că sînt singura femeie de care se poate îndrăgosti vreodată?
— Nu, spuse Philip, gîndindu-se că era într-adevăr superbă, cu aerul ei de Junonă.
— Fiindcă, reluă Molly, după părerea lui, sînt singura femeie care nu e ceea ce Baudelaire numeşte
Philip o întrerupse:
— Ai sărit o frază, spuse el rîzînd:
în ediţia Crepet cuvîntul nu este tipărit, dar ţi—1 pot furniza eu, dacă vrei.
— Nu, mulţumesc, spuse Molly, cam iritată de întrerupere, îi ratase desfăşurarea calmă a unei partide de conversaţie bine pusă la punct. Nu era obişnuită ca oamenii să fie atît de experţi în literatura "franceză, cum era Philip. — Cuvîntul n-are importanţă, spuse ea.
— Sigur? Philip îşi ridică sprîncenele. M-aş mira.
—•
~ Mă tem că are dreptate.
' Opusul unui
E în ăldil di i " (f)
sa
în căldurile dragostei şi vrea..." (fr.). -De asemenea e întotdeauna vulgară" (fr.).
— De ce „mă tem"?
— Mie nu-mi prea plac
te silească să-i admiri inteligenţa, iată un personaj reuşit pentru romanul lui. Dar greu de suportat în viaţa particulară, chiar foarte greu." — Eu prefer femeile naturale, spuse el cu voce tare.
— Dar ce sens are să fii naturală dacă nu ai destulă artă s-o faci bine şi destulă luciditate ca să ştii cit eşti de naturală? Molly era încîntată de întrebarea ei. Dacă o mai aranja niţel, avea să fie o epigramă perfectă. — N-are sens să te îndrăgosteşti de cineva, decît dacă ştii exact ceea ce simţi şi poţi s-o exprimi.
— Are foarte mult sens, după părerea mea, spuse Philip. Nu-i nevoie, să fii botanist sau un pictor de naturi moarte ca să-ţi placă florile. Şi de asemenea, draga mea Molly, nu-i nevoie ca cineva să fie Sigmund Freud sau Shakespeare ca sâ te aprecieze. Şi, trăgîndu-se mai aproape de ea pe sofa, o luă în braţe şi o ' sărută.
— Da ce-ţi
— Nu-mi închipui nimic, răspunse el cam furios, deoarece era ţinut la distanţă de braţul cu care Molly îl împinsese de lîngă ea. Nu-mi închipui, ci doar doresc. Se simţea umilit şi caraghios. — Am uitat însă că eşti o călugăriţă.
— Nici vorbă de-aşa ceva, protestă ea. Sînt foarte civilizata. Toată această înghesuială şi pipăială, zău, e ceva absolut sălbatic. îşi aranja o buclă făcută permanent şi începu să discute
. despre relaţiile platonice ca ajutoare ale dezvoltării spirituale. — Cu cît sînt mai platonice relaţiile dintre un bărbat îndrăgostit şi o femeie, cu atît e mai puternică în ei raţiunea lucidă. Ceea ce corpul pierde, cîştigă sufletul.
Mi se pare că Paul Bourget a arătat asta în cartea lui
— Cred că trebuie să fie Paul Bourget, spuse Philip plictisit.
— Energia care tinde să se desfăşoare în cadrul pasiunii fizice e deviată şi pune în mişcare morile sujetului.
(„Pune în mişcare morile sufletului" suna poate prea romantic, prea victorian,
354
dinamurile sufletului. Inconştientul comprimat îşi găseşte o cale I ieşire intensificînd conştientul.
__ Dar cine vrea ca să-şi intensifice conştientul? întrebă
Philip» privind iritat silueta voluptuoasă de la celălalt capăt al sofalei. M-a cam obosit niţel conştientul, să-ţi spun drept. îi admiră corpul, deşi singurul contact pe care ea i-l permitea era acel cu mintea ei, mult mai puţin interesantă şi frumoasă. Dorea s-o sărute, dar tot ce obţinea erau anecdote analitice şi epigrame filozofice.
— Sînt complet sfîrşit, repetă el. Nu era de mirare. Molly se mulţumi să rîdă.
__ Să nu încerci să faci pe omul cavernelor,'din paleolitic,
spuse ea, nu te prinde. Te-a obosit conştientul, asta-i bună! Pe tine! Ei bine, dacă te-a obosit conştientul înseamnă că eşti obosit de tine însuţi.
— Perfect adevărat, spuse Philip. M-ai făcut să mă simt obosit de mine însumi. Obosit de moarte. încă
iritat se sculă să-şi ia rămas bun.
— Asta-i o insultă? întrebă ea, ridicîndu-şi privirea spre el. Te-am făcut eu să te simţi obosit de tine însuţi?
Philip clătină din cap.
— Nu pot să-ţi explic. Am renunţat la explicaţii. îi întinse mîna. Privindu-l încă cercetător, Molly îi dădu mîna.
— Dacă n-ăi fi una din vestalele virgine ale civilizaţiei, continuă el, ai înţelege fără să fie nevoie de explicaţii.
Sau, mai degrabă, n-ar mai fi nevoie de dat o explicaţie. Fiindcă nu m-ai fi făcut să mă simt obosit de mine însumi. Şi permite-mi să adaug, Molly, că dacă ai fi cu adevărat şi serios civilizată, ai lua măsuri să arăţi mai puţin atrăgătoare. Forţa de atracţie la o femeie e ceva barbar, ceva la fel de sălbatic ca şi cînd înghesui o femeie într-un colţ ca s-o pipăi. Ar trebui să arăţi ca George Eliot. La revedere. Şi, strîngîndu-i încă o dată mîna, ieşi şchiopătînd din 3daie. Pe stradă îşi recapătă treptat calmul. începu chiar să zîmbească. Căci era o glumă.
Spectacolul unui ironist ironizat e totdeauna nostim, chiar dacă ironistul ironizat se întîmplă să fii tu. Conştient şi civilizat, fusese înfrînt de cineva mai conştient şi
i civilizat ca el. Dreptatea făcută avea un caracter poetic. Dar
vertisment! Parodiile şi caricaturile sînt criticile cele ascuţite.
n Molly întrezărea un fel de versiune tip Max Beerbohm a lui
^isuşi. Spectacolul îl punea pe gînduri. După ce zîmbi, începu să
■ „Trebuie să fiu absolut îngrozitor", îşi spuse el. [• A?,^z'ndu-se pe un scaun în Hyde Park, îşi trecu în revistă ■ Operaţia o mai făcuse deseori înainte. Niciodată însă
355
nu luase vreo măsură. Ştia dinainte că nici de data asta n-o să întreprindă ceva. Sărmana Elinor!
Aiurelile lui Molly despre legăturile platonice şi Paul Bourget îl făcură să se gîndească la ce trebuie să
îndure Elinor. Se hotărî să-i destăinuie toată aventura lui cu Molly — pe un ton comic, căci e totdeauna mai uşor să vorbeşti în glumă, iar apoi să discute în continuare despre ei înşişi. Ei da, asta avea să facă. Ar fi trebuit să vorbească mai de mult. în ultimul timp Elinor fusese ciudat şi nefiresc de tăcută, şi cu gîndurile aiurea. Philip se neliniştise, voise să vorbească, îşi dăduse seama c-ar fi fost necesar să vorbească. Dar despre ce? Episodul ridicol cu Molly îi oferea prilejul unei deschideri, ca la şah.
— Am văzut-o pe Molly d'Exergillod, azi după amiază, începu el, cînd se întîlni cu Elinor.
Dar vocea ei, cînd* îi răspunse: „A, da?" era atît de rece, manifesta atît de puţin interes, încît el nu mai continuă. Se lăsă tăcerea. Elinor îşi vedea de citit. Philip o privi furiş, pe deasupra cărţii. Faţa ei palidă
avea o expresie distantă şi calmă. Philip simţi cum îl cuprindea din nou acea nelinişte chinuitoare, care îl stăpînise atît de des în ultimele săptămîni.
— De ce taci tot timpul? întrebă el, adunîndu-şi tot curajul în acea seară, după cină.
Elinor îşi ridică privirea de pe carte.
— De ce tac tot timpul? spuse ea zîmbind ironic. Am impresia că nu-i nimic de spus care să fie deosebit de interesant.
Philip recunoscu unul din acele răspunsuri pe care el însuşi avea obiceiul să-l dea atunci ckid ea îi reproşa ceva, aşa încît fu redus la tăcere. Totuşi, nu era corect din partea ei să întoarcă acest răspuns împotriva lui. Pentru că în ceea ce-l privea, avea dreptate; nu era într-adevăr nimic interesant de spus.
Ascunzîndu-şi tot timpul sentimentele intime, reuşise aproape să şi le anuleze. Sectorul neintelectual al minţii lui părea preocupat de foarte puţine lucruri, şi în orice caz de foarte puţine lucruri care să nu fie triviale sau destul de compromiţătoare. Pe cînd Elinor avea întotdeauna o groază de lucruri de spus.
Lucruri care se exprimau singure, ieşind de bună voie din adîncurile fiinţei ei. Philip ar fi vrut să-i explice asta, dar într-un fel îi venea greu şi nu reuşea.
— Aveai totuşi obiceiul, reuşi el să spună după o pauză, să vorbeşti mai mult. în ultimele zile însă...
— Cred că sînt cam obosită de discuţii, asta-i tot.
— De ce eşti obosită?
— Nu e voie să oboseşti uneori? Rîse scurt şi cam răutăcios. — Tu pari să fii veşnic obosit.
35g
Philip o privi cu un fel de nelinişte. Ochii lui păreau s-o •jjjplore'. Ea însă nu se lăsă emoţionată. Se lăsase de prea multe ' ri iaf e' u expl°atase dragostea, fără să o răsplătească cum se cuvine, şi atunci cînd ea ameninţa să se răzvrătească, el se transforma pe loc într-o fiinţă patetică şi disperată, cerşind bunele ei sentimente. De data aceasta voia să fie dură. Philip n-avea decît să se neliniştească şi s-o implore cît poftea, ea n-avea să-l mai ia în seamă. Aşa merita. Şi totuşi, se simţea vinovată, cu toate că era doar vina lui. De ce n-o iubea mai activ, mai clar, mâi direct? Cînd îşi oferea dragostea, Philip o privea ca un lucru ce i se cuvine, ca pe un drept al său. Iar cînd înceta să i-o mai ofere, Philip amuţea, se neliniştea şi încerca s-o implore. Dar ca să spună ceva, să facă
ceva...
Secundele treceau. Elinor aştepta, prefăcîndu-se că citeşte. Dacă ar vorbi măcar, sau dacă s-a mişca! Dorea din adîncul sufletului să găsească un pretext pentru a-l iubi din nou. Cît despre Everard — ei bine, Everard, nu conta deloc. în adîncul sufletului simţea că Everard nu avea nici o importanţă, şi dacă Philip şi-ar fi dat osteneala s-o iubească puţin, Everard n-ar mai fi existat nici măcar pentru acea parte conştientă a ei care încerca să-l iubească
din principiu, ca să spunem aşa, să-l iubească premeditat, dinadins. Secundele se scurgeau însă în tăcere. în cele din urmă, scoţînd un mic suspin (căci şi el ar fi vrut să spună ceva, să facă ceva, atîta doar că-i era cu neputinţă, fiindcă orice ar fi spus sau făcut ar fi trebuit să aibă un caracter personal), Philip îşi reluă cartea şi, din interes pentru romancierul zoolog din romanul său, continuă lectura despre instinctul de posesie la păsări. Citea din nou.
La urma urmei Philip tot n-o să vorbească. Aşa? Foarte bine; dacă el dorea ca ea^să devină amanta lui Everard, atunci vina n-o să fie Jecît a lui. încercă să dea din umeri cu indiferenţă şi să facă pe cruda. Simţi însă în inimă că
ameninţarea se îndrepta mai ales împotriva ei. Ea era condamnată şi nu Philip. Condamnată să devină amanta lui Everard.
«ai înainte, şi din punct de vedere teoretic, a-şi lua un
amant nu i se păruse lui Elinor o problemă deosebit de dificilă.
£u avea sentimentul că înfăptuieşte o acţiune imorală. Ce tapaj
jaceau pe această temă creştinii şi eroinele din romane! De
■ „Dacă oamenii vor să facă dragoste împreună şi
. ■ ?bişnuia Elinor să spună, de ce n-o fac fără să se chinuie
prov* Ş1 PC Ce' din -iUrul *or?" Nu se temea ^e urmările sociale
aflîndCate de ^aPtu' că~$' 'ua un amant- Cei care s-ar fi indignat,
întotd 'eas.ta' erau exact acei oameni care îi stîrniserâ
£auna indignarea. Refuzînd s-o mai cunoască, i-ar fi făcut
357
o favoare. Iar Phil ar fi meritat-o din plin. Ar fi putut să împiedice ca un astfel de lucru să se întîmple.
De ce nu voise să se apropie de ea,' să i se destăinuie mai mult? Elinor îi cerşise dragostea, iar el îi oferise o bunăvoinţă distanta şi impersonală. Elinor dorea doar puţină căldură sufletească, puţină
omenie. Nu cerea prea mult. îl avertizase deseori de urmări dacă nu-i oferea ceea ce ea îi solicitase.
Oare nu pricepea? Sau, pur şi simplu, nici nu-i păsa? Poate că nu s-ar fi simţit deloc jignit; pedeapsa nu şi-ar fi atins scopul. Ar fi fost umilitor pentru ea. Dar, la urma urmei, continuă Elinor să-şi repete în minte, ori de cîte ori ajungea (iar acum o dată mai mult), cu argumentaţia ei interioară, la acest punct, nu şi-ar fi luat un amant numai pentru a-l pedepsi pe Philip, ci mai. ales pentru a-i administra o lecţie de omenie, cu ajutorul suferinţei şi al geloziei. în primul rînd, în interesul propriei ei fericiri. (Voia să
uite cît de nenorocită fusese căutîndu-şi propria fericire.) Fericirea ei, proprie şi independentă. Se obişnuise să gîndească şi să acţioneze prea mult ţinînd seama de Philip. Chiar şi atunci cînd plănuia să-
şi ia un amant, se gîndea tot la el. Ceea ce era cu totul absurd.
Trebuia însă să-şi amintească permanent de drepturile ei, de intenţia ei de a fi fericită şi independentă.
Modul ei de gîndire, firesc şi obişnuit, chiar asupra unui amant posibil, depindea încă de personalitatea soţului ei — de schimbarea lui în bine sau de pedepsirea lui. Numai printr-un mare efort putea să-şi aducă aminte că trebuia să-l uite.
Oricum însă, indiferent de motivele care ar fi făcut-o să-şi ia un amant, lucrul părea dinainte o chestiune fără prea mari dificultăţi psihologice. Mai ales dacă amantul • avea să fie Everard Webley.
Căci Everard îi plăcea foarte mult; îl admira; se simţea ciudat de emoţionată şi captivată de forţa ce părea că radiază din el. Şi totuşi, cînd ajungea la problema contactului fizic, ce dificultăţi extraordinare răsăreau. îi plăcea să fie împreună cu el, îi plăceau scrisorile lui, îşi putea închipui, cînd nu o atingea, că e îndrăgostită de el. Dar cînd, la a doua întîlnire după întoarcerea ei din India, Everard o strînsese la piept şi o sărutase, Elinor fusese cuprinsă de un fel de groază şi simţise că devine rece şi ţeapănă în braţele lui. Era aceeaşi groază, aceeaşi răceală care o cuprinseseră aproape cu un an în urmă, cînd încercase s-o sărute prima oară. Aceeaşi, în ciuda faptului că se pregătise între timp să simtă altfel, şi conştient acceptase ideea de a şi-l lua ca amant. Groaza şi răceala cu care se ferea de el reprezentau reacţiile spontane ale părţii instinctive şi obişnuite a fiinţei ei. Doar mintea ei se hotărîse să-l accepte^
358
Senzaţiile* trupul, toate obiceiurile fiinţei instinţtive se 'ăzvrătiseră. Ceea ce intelectul considera neprimejdios, corpul
pendent şi contractat dezaproba violent. Spiritul se dovedea libertin, în timp ce trupul, emoţiile n( j e
rămîneau pure.
__ Te rog, Everard, îl implorase ea, te rog.
Everard îi dăduse drumul.
__ De ce mă urăşti?
__ Da nu te urăsc. Everard.
__ Atît doar că-ţi produc spaimă! spusese el cu o ironie
sălbatică. Adînc rănit, simţise o plăcere în a-şi întoarce, singur cuţitul în rană. — Atît doar că te dezgust!
__ Cum poţi să spui aşa ceva? Se simţise nefericită şi
ruşinată că se ferise de el; sentimentul de silă persistase însă.
— Fiindcă din întîmplare e adevărat.
— Nu, nu e adevărat. La aceste cuvinte, Everard îşi întinsese din nou braţele. Elinor clătinase din cap. — Nu mă
atinge, îl implorase ea. Nu pot să-ţi explic de ce. Nu ştiu de ce. Nu acum. Nu încă, adăugase ea, lăsîndu-l să
înţeleagă că-i promite, şi că îl evitase doar momentan.
Aluzia unei promisiuni reînviase insistenţele lui. Lui Elinor îi păruse rău pe de o parte că rostise aceste cuvinte, iar pe de altă parte îi păruse bine că, într-o măsură oarecare, se angajase faţă de el. Se simţise uşurată cînd scăpase de ameninţarea imediată a contactului fizic; în acelaşi timp se înfuriase fiindcă se ferise de el. Corpul şi instinctele se răzvrătiseră împotriva voinţei. Promisiunea făcută reprezentase măsurile de reprimare luate de voinţă împotriva trădătorilor din fiinţa ei. Se scuzase simţind că îi datorează o promisiune lui Everard.
— Nu încă.
— Dar cînd? Cînd?
Era uşor de promis, dar cît de greu îi va fi să-şi ţină promisiunea! Elinor suspină. Dacă Philip ar lăsa-o să-l iubească! Dar el nu vorbea, nu făcea nici un gest şi îşi vedea de lectură, nn tăcerea lui o condamna la infidelitate.
Scena: Hyde Park; ziua: o sîmbătă din luna iunie.
îmbrăcat în verde şi purtînd sabie, Everard Webley se adresa, de pe calul său alb, Bucefal, unei mii de
„Englezi liberi". Cu o precizie militară, care ar fi onorat şi trupele de gardă, „Englezii liberi" se încolonaseră la cheiul de la Blackfriars, merseseră în marş cu muzică şi strindarde simbolice, pînă la Charing Cross, o luaseră apoi pe bulevardul Northumberland, traversaseră Trafalgar Square şi Cambridge Circus, pînă la Tottenham Court Road, iar de acolo o apucaseră pe Oxford Street pînă la Marble Arch. La intrarea în Hyde Park întîlniseră o coloană ce manifesta împotriva experienţelor pe animale vii şi avusese loc o uşoară încurcătură; rîndurile se amestecaseră, fanfarele se înfruntaseră, producînd o discordanţă muzicală între marşul „Englezilor liberi":
ia proporţii şi, după o scurtă întîrziere, batalionul intră în parc, mărşălui prin faţa lui Everard şi se dispuse, în cele din urmă, pe trei laturi, formînd un pătrat, avînd în mijlocul laturii libere pe Everard şi statul său major. Trompetele răsunaseră ca o fanfară, iar mia de oameni intonase cele patru strofe din
Cînd imnul se termină, Everard îşi începu discursul:
— „Englezii liberi"! spuse el, camarazi! şi, la auzul acestei voci puternice, degajate, se lăsă tăcere printre spectatorii care, neavînd ce face, se adunaseră pentru a privi spectacolul. Deşi forţa aparţinea vorbitorului, şi nu cuvintelor sau frazelor pe care le .rostea, vorbele lui se detaşau limpede, rînd pe rînd, în tăcerea pe care o creaseră, captivînd prin sunetul lor. Everard începu prin a lăuda disciplina
„Englezilor liberi". — Disciplina, spuse
360
1 disciplina voluntar acceptată, e prima condiţie a libertăţii,
ma virtute a „Englezilor liberi". Spartanii liberi şi disciplinaţi ţinut în frîu hoardele persane. Macedonenii liberi şi
jisciplinaţi au cucerit jumătate din lume. Nouă, „Englezilor
beri" şi disciplinaţi, ne revine sarcina să eliberăm ţara noastră
• sclavii care au adus-o în sclavie, la Termopile au fost trei sute împotriva a zeci de mii. Proporţia, în cazul nostru, nu e atît de mare. Batalionul nostru e doar unul din cele peste şaizeci, o mie lin cele peste şaizeci de mii de „Englezi liberi" din Anglia. Numărul partizanilor noştri creşte zilnic. Douăzeci, cincizeci, uneori o sută de recruţi intră în rîndurile noastre în fiecare zi. Armata noastră, armata verde a „Englezilor liberi", creşte. „Englezii liberi" au uniforme verzi. Uniforma Jui Robin Hood şi a lui Little John1, uniforma haiducilor. "Haipuci consideraţi ca fiind în afara legii, în această stupidă lume democratică. Haiduci mîndri de haiducia lor. Legea lumii democrarte,e/6antitatea. Noi, haiducii, nu credem. decît în calitate. Pentru™ politicienii democraţi, vocea celor mai numeroşi e vocea lui Dumnezeu; legea lor e legea care place gloatei. Noi, aflîndu-ne în afara legii făcute de gloată, cerem ca cei mai buni să guverneze şi nu cei mai numeroşi. Mai stupizi decît bunicii lor liberali, democraţii de astăzi vor să descurajeze iniţiativele individuale şi, naţionalizînd industria şi pâmîntul, să
învestească statul cu astfel de puteri tiranice, cum n-a avut niciodată, exceptînd poate în India pe vremea împăraţilor Moguli. Noi, haiducii, sîntem oameni liberi. Noi credem în valoarea libertăţii individuale. Noi vrem să încurajăm iniţiativele individuale, căci sîntem convinşi că iniţiativele individuale, coordonate şi controlate în interesul societăţii luată în ansamblu, dau cele mai bune rezultate economice şi morale. Legea lumii democratice e standardizarea umană, reducerea întregii umanităţi la cel mai mic numitor comun. Religia ei e adorarea omului obişnuit. Noi, haiducii,
redem în diversitate, aristocraţie şi ierarhia naturală. Noi vrem
înlăturăm orice handicap ce poate fi înlăturat şi să oferim
necăruia o şansă, aşa încît cei mai buni să ajungă în posturile
nţru care natura i-a înzestrat. într-un cuvînt, noi credem în
[ie. Noi nu venerăm omul obişnuit, ci pe cel extraordinar.
Ş putea continua aproape la infinit cu această listă a punctelor
asupra cărora „Englezii liberi" sînt înţr-un dezacord radical cu
guvernatorii democraţiei, ai unei Anglii căreia i se zicea o dată
. cea liberă şi veselă". Am vorbit însă de-ajuns pentru a arăta că
'
361
negru pentru noi, idealul lor politic reprezintă un dezastru pentru noi, iar raiul adus de ei pe pămînt e pentru noi un iad. Haiduci voluntari, noi repudiem domnia lor; noi purtăm uniforma verde a pădurii.
Aşteptăm să bată ceasul nostru, îl aşteptăm. Căci ceasul nostru se apropie şi noi nu ne propunem să
rămînem haiduci în vecii vecilor. Curînd va veni vremea cînd noi vom face legile, iar pădurea va fi locul unde se vor ascunde cei ce deţin azi puterea. Acum doi ani, grupul nostru era neînsemnat. Astăzi, a devenit o armată. O armată de haiduci, încă puţin, camarazii mei, şi armata aceasta va fi a acelora care fac legile şi nu a acelora care le calcă. Sau nu, a acelora care le calcă. Căci, înainte de a ne transforma în legiuitori buni trebuie să fim infractorii unei legi rele. Trebuie să avem curajul haiduciei noastre. „Englezi liberi", prieteni haiduci, cînd va veni vremea veţi avea acest curaj?
Din rîndurile îmbrăcate în verde se ridică un singur strigăt uriaş.
— Cînd am să vă chem, mă veţi urma?
— Te vom urma, te vom urma, repetă mia de oameni în verde.
— Chiar dacă va trebui să călcăm legea?
Avu loc o altă izbucnire de aclamaţii afirmative. Cînd zgomotul se stinse şi Everard Webley tocmai îşi deschidea gura ca să continue, o voce strigă:
— Jos cu Webley! Jos cu poliţia bogătaşilor! Jos cu blestemaţii de „Englezi..." Dar, mai înainte ca vocea să poată pronunţa întreaga parodie penibilă a numelui lor, vreo cinci sau şase dintre
„Englezii liberi", aflaţi mai aproape, se aruncară asupra celui ce strigase.
Everard Webley se înălţă în scări.
— Păstraţi rîndurile, ordonă el hotărît. Cum îndrăzniţi să ieşiţi din rînduri?.
Mai mulţi ofiţeri se repeziră la locul învălmăşelii, împărţind ordine cu o voce plină de mînie. „Englezii liberi" excesivi de zeloşi îşi reluarâ locul în rînduri. Ţinînd la nas o batistă plină de sînge şi escortat de doi poliţişti, inamicul lor se îndepărtă. îşi pierduse pălăria. Părul lui vîlvoi strălucea roşu în lumina soarelui. Era Illidge. Everard Webley se întoarse spre ofiţerul ce comanda compania ai cărei oameni stricaseră rîndurile.
— Călcarea ordinelor, începu el, cu o voce rece şi aspră, nu vehementă însă, ci primejdios de pătrunzătoare, călcarea ordinelor e cel mai rău...
Illidge îşi luă batista de la nas şi strigă cu o voce stridentă,
__ Vai, dar obraznici mai sînteţi!
Spectatorii bufniră în rîs. Everard ignoră întreruperea şi, după ce îşi termină asprele reproşuri, îşi reîncepu discursul. Vocea sa, poruncitoare şi totuşi persuasivă,-înflăcărată şi totuşi stăpînită şi muzicală cuceri ascultătorii; tăcerea ruptă o clipă se refăcu în jurul cuvintelor sale, atenţia risipită se adună şi se concentra din nou. Avusese loc o rebeliune: Everard însă mai repurtase o victorie.
Spandrell aştepta calm. întîrzierea lui Illidge îi oferea prilejul să mai bea cîteva
— Te-ai îmbătat şi ai produs dezordine? întrebă Spandrell la vederea vînătăii. Ai dat peste un soţ ultragiat? Sau poate ai avut un schimb de cuvinte cu o doamnă?
Illidge luă loc şi îi povesti de la început aventura, lăudîndu-se şi înfrumuseţînd-o. După relatarea lui se comportase ca Horaţius apărînd podul1 sau ca Sfîntul Ştefan2, omorît cu pietre.
— Ticăloşii! spuse Spandrell plin de compătimire. în privire îi strălucea însă o ironie răutăcioasă. Nenorocirile prietenilor constituiau pentru el o sursă inepuizabilă de distracţii, iar păţania lui Illidge îi părea un dezastru deosebit de amuzant.
— Dar cel puţin, am stricat tot efectul discursului dezgustător ţinut de Webley, continuă Ilidge cu aceeaşi voce, felicitîndu-se.
— Ar fi fost mult mai bine dacă i-ai fi stricat fizionomia! Nota de maliţie din cuvintele lui Spandrell îl irită din nou pe
Illidge.
"~ Să-i stric fizionomia încă n-ar fi de-ajuns, spuse el cu 'citate, strîmbîndu-se în timp ce vorbea. Acest om ar trebui ■terminat. E un pericol public, el şi banda lui de aventurieri, izbucni într-un potop de înjurături.
Spandrell se mulţumi să rida.
Erou legendar roman. Se spune că împreună cu alţi doi romani a ţinut naintăni armatei
363
— E uşor să chelalăi, spuse el. De ce nu întreprinzi ceva, în schimb? O acţiune directă, în stilul lui Webley.
Illidge dădu din umeri, căutînd o scuză.
— Nu sîntem încă destul de bine organizaţi.
— N-aş crede că e nevoie de prea multă organizare ca să-i dai cuiva una- din cap. Nu, adevărata nenorocire e că
nu aveţi destul curaj.
Illidge se înroşi.
— E o minciună!
-— Nu sînteţi destul de bine organizaţi! continuă Spandrell -dispreţuitor. Voi, cel puţin sînteţi moderni, cînd vă
alegeţi pretextele. Marea divinitate — organizarea. Pînâ şi arta şi dragostea au să se ploconească în curînd în faţa. ei, ca toate celelalte. De ce sînt atît de proaste poeziile voastre? Fiindcă industria poeziei nu-i destul de bine organizată. Amantul impotent se scuză la fel încredinţîndu-şi doamna indignată că data viitoare o să-l găsească
perfect organizat. Nu, nu, scumpul meu Illidge, nu merge; ştiu bine că nu merge.
— Te crezi desigur foarte spiritual, spuse Illidge congestionat de furie, dar vorbeşti prostii. Nu poţi compara poezia cu politica. Un partid politic e un grup de oameni care trebuie să fie disciplinaţi şi uniţi. Un poet e un om singur.
— Dar şi un criminal e un om singur, nu? vocea şi zîmbetul lui Spandrell continuară să fie ironice. Illidge simţea cum îi năvăleşte iar sîngele în obraz, ca adierea caldă a unei văpăi bruşte în trup. îl ura pe Spandrell pentru puterea acestuia de a-l umili, de a-l face să se simtă neînsemnat, caraghios, ridicol. Venise cu sentimentul că este un erou, un om important, iar sa-' tisfacţia îi îmbujorase obrajii. Iar acum, după cîteva cuvinte batjocoritoare, Spandrell îi transformase satisfacţia în ruşine şi furie. Se făcu tăcere; mîncară supa fără
să vorbească. Cînd farfuria se goli, Spandrell se lăsă pe spatele scaunului şi spuse gînditor.
— Trebuie un om. Cu toate răspunderile unui singur om! O mie de oameni nu au răspunderi. Din cauza asta organizarea îţi dă sentimentul siguranţei depline. Un membru al unui partid politic se simte la fel de singur ca şi un membru al bisericii. Partidul poate ordona dezlănţuirea unui război civil, violuri, masacre; membrul unutpartid înfăptuieşte voios ce i se spune, fiindcă răspunderea nu-i aparţine lui, ci conducătorului. Iar conducătorul e un om rar, ca Webbey. Un
— Sau un laş în cazul ăsta, spuse Illidge. Webley e un iepure de casă, un iepure burghez, devenit feroce din cauza spaimei.
364
__
na s-ar putea să ai dreptate. Dar, oricum, e altfel decît iepurii obişnuiţi- Iepurele
devină activ şi să-şi asume vreo răspundere. Cînd se pune problema unui asasinat, e exemplu, n-ai să găseşti iepuri obişnuiţi foarte dispuşi să-l comită, nu? Ei aşteaptă să se organizeze. Răspunderea e prea mare pentru un individ oarecare. Se teme.
__ Cred şf eu, nimeni nu vrea să fie spînzurat.
__ S-ar teme chiar dacă n-ar fi primejdia de-a fi spînzurat.
— Sper că n-ai de gînd să aduci iar în discuţie imperativul categoric? Era rîndul lui Illidge să fie sarcastic.
— Vine singur în discuţie. Chiar în cazul tău. Cînd se pune problema, n-ai să îndrăzneşti niciodată să
întreprinzi ceva împotriva lui Webley, decît cu condiţia să aparţii unei organizaţii care te-ar scuti de orice răspundere. Pur şi simplu, n-ai curajul, repetă el, provocîndu-l ironic.
îl cercetă cu multă atenţie printre pleoapele întredeschise şi, tot timpul cît ţinu discursul cam retoric al lui Illidge despre şerpii care trebuiau stîrpiţi, tigrii care trebuiau împuşcaţi şi ploşniţele care trebuiau strivite, studie faţa congestionată şi furioasă a victimei sale. Ce ridicol devenea cînd încerca să facă pe eroul! Illidge tuna şi fulgera, dîndu-şi seama jenat că spunea cuvinte prea mari, cuvinte goale. Exagerările lui tot mai mari, în timp ce Spandrell surîdea tot mai dispreţuitor, păreau singurul răspuns posibil la ironia calmă şi înnebunitoare; exagerările luau proporţii, indiferent cît de fals i-ar fi sunat discursul. Ca un om care încetează să mai răcnească, temîndu-se să nu-şi piardă glasul, Illidge tăcu brusc. Spandrell îl aprobă încet.
— în regulă, spuse el misterios, în regulă.
„E absurd, se încredinţa Elinor tot timpul. E copilăresc. Copilăresc şi absurd."
P; rerea ei nu corespundea realităţii. Everard nu se schimbase
indcă stătuse călare pe un cal alb, dăduse comenzi şi fusese
mat de urletele mulţimii. Nu devenise mai bun, fiindcă îl
îzuse în capul unuia din batalioanele sale. Era absurd, era
râm 6SC Să Se emot'oneze a5a- Fusese totuşi emoţionată, faptul
în fnCa °a atare- Ce emoţionată se simţise cînd Everard apăruse
ntea oamenilor săi! Inima îi bătuse mai repede şi i se
365
J
urcase un nod în gît. Şi ce nelinişte simţise în secundele de tăcere înainte de a începe să vorbească! O
adevărată spaimă. Ar fi putut să se bîlbîie, să ezite, ar fi putut să spună ceva stupid şi vulgar; ar fi putut să bată cîmpii şi să plictisească; ar fi putut să se dovedească un şarlatan. Cînd începuse să vorbească
degajat, vibrant şi pătrunzător, iar discursul se desfăşurase în cuvinte înflăcărate şi mişcătoare, fără
nimic teatral, cu fraze bogate, dar scurte şi tăioase, ce imensă bucurie, ce mîndrie o cuprinsese! Cînd omul acela îl întrerupsese, o dată cu o izbucnire de indignare faţă de cel vinovat, Elinor simţise că o cuprinde din nou neliniştea că Everard ar putea să se încurce, să se umilească în public şi să se compromită. Everard rămăsese însă netulburat; îşi rostise reproşul sever, provocînd o tăcere adîncă, în care toţi aşteptaseră cu respiraţia tăiată; apoi, îşi continuase discursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Neliniştea lui Elinor se transformase într-o bucurie extraordinară. Discursul se terminase, izbucniseră aclamaţii şi Elinor se simţise extrem de mîndră; avusese Un moment de înălţare sufletească, deşi se simţea cam jenată, ca şi cum aclamaţiile mulţimii ar fi fost parţial îndreptate spre ea. Rîsese din tot sufletul, fără să ştie de ce, sîngele îi năvălise în obraj şi se întoarse tulburată, fără să
îndrăznească să-l privească; apoi, fără nici un motiv, începuse să plîngă.
„Absurd şi copilăresc", se încredinţa ea din nou. Dar iată, lucrul acela absurd şi copilăresc avusese loc; şi nu-l mai putea schimba.
„în ziarul ilustrat
o gură neagră în mijlocul unei feţe contractate — şi urlînd. «Domnul E.W., fondatorul şi conducătorul
„E.L.", adresîndu-se sîmbătă după-amiazâ unui batalion de „Englezi liberi" în Hyde Parck.». Atît a mai rămas din acel eveniment — acel simbol gargoilic al demagogiei. O gură deschisă care behăie.
Ce oroare!
Şi totuşi evenimentul era cu adevărat emoţionant. Iar urletele lui E. avuseseră o notă nobilă. Arăta chiar monumental călare pe calul său alb. Surprinzînd un instantaneu din ceea ce fusese un film, aparatul de fotografiat îl transformase pe Everard într-o sperietoare, într-un avertisment. Era oare un procedeu necinstit?
366
poate că retina aparatului de fotografiat e cea reală şi rîu a mea? Căci, în definitiv, caracterul impresionant al continuităţii e desigur constituit din astfel de momente înfiorătoare, ca cele pe care le-a înregistrat aparatul. E
posibil ca întregul să se deosebească cu totul de părţile componente? în lumea fizică, da. Luate ca o entitate, corpul şi mintea se deosebesc radical de electronii ce-l constituie. Dar ce se întîmplă cu lumea morală? E posibil ca un număr de valori minore să realizeze o valoare unică superioară? Fotografia lui Everard ridică o adevărată
problemă. Milioane de clipe monstruoase formează o splendidă jumătate de oră.
Am însă îndoielile mele în privinţa splendorii acelei jumătăţi de oră. E. a vorbit mult despre Termopile şi spartani. Rezistenţa mea a fost însă şi mai eroică. Leonidas avea trei sute de luptători. Eu mi-am apărat singur Termopilele mele spirituale împotriva lui E. şi a «Englezilor liberi». M-au impresionat, dar am rezistat.
Disciplina militară, ca să încep cu ea, a fost superbă, ca de obicei; am privit-o încîntat. Cum vă explicaţi fascinaţia exercitată de un spectacol militar? Mai degrabă o negi, decît s-o explici. Problema m-a urmărit în timp ce priveam. Un pluton se compune doar din zece oameni şi e neutru cînd e vorba să provoace o emoţie. Inima nu începe să bată decît la vederea unei companii. Manevrele unui batalion te zăpăcesc, iar o brigadă reprezintă o armată cu drapele. Fiorul produs de ele, după cîte ştiu din
Fiorul e direct proporţional cu numărul. Ţinînd seama că un om măsoară în medie aproape 1,80 m în înălţime, 60
de centimetri în lăţime, şi că e o singură persoană, o catedrală ne apare, evident, mai impresionantă decît o vilişoară, iar o coloană lungă de un kilometru şi jumătate , formată din oameni ce mărşăluiesc, constituie un spectacol mai grandios decît o duzină de pierde-vară la colţul străzii. Asta nu-i totul. Un regiment e mai impresionant decît o mulţime. O armată cu drapele echivalează cu dragostea numai cînd e perfect instruită.
letrele folosite la o construcţie sjnt mai frumoase decît un
orman de pietre. Instrucţia şi uniformele impun mulţimii o
ntectură. O armată e splendidă. Dar asta nu-i totul. O armată
se adresează atît unor instincte josnice, cît şi instinctului estetic.
pectacolul forţelor omeneşti reduse la automatism satisface Poţta de putere. Cînd priveşti sclavii mecanizaţi, îţi închipui că
S i un stăpîn. Asta mi-am închipuit în timp ce admiram ^staşurarea «Englezilor liberi» ai .lui Everard.
Analizîndu-mi Tiiraţ în fragmente, m-am ferit să mă las covîrşit cu muzica, cu cuvîntarea lui Everard.
367
Ce mare regizor a pierdut lumea în persoana lui Everard! Nimic n-ar fi putut fi mai impresionant decît (rupînd tăcerea calculat prelungită) fanfara de trompete, iar apoi, solemn, armonia compactă a o mie de voci intonînd
fie diafragma; m-a furnicat prin piele un fel de tremur nervos şi aproape că mi-au dat lacrimile. Am început atunci să fac din nou pe Leonidas la Termopile, reflectînd cît de proastă e muzica şi ce ridicole, ce teatrale sînt cuvintele.
Trompeta judecăţii de apoi, vocea lui Dumnezeu — pe urmă a venit rîndul lui Everard să vorbească. N-a dezamăgit pe nimeni. A vorbit excelent! Vocea lui te lovea în plexul solar, întocmai ca notele de sus ale trompetelor. Era emoţionant şi convingător, chiar dacă-ţi dădeai seama de caracterul vag al discursului mai mult sau mai puţin lipsit de sens. I-am analizat trucurile. Sînt cele obişnuite. Cel mai reuşit l-a constituit folosirea unor cuvinte atrăgătoare, cu două sau mai multe sensuri: «Libertate» de pildă. Libertatea în titlul şi în programul
«Englezilor liberi» e libertatea de a cumpăra şi vinde, şi de a avea o proprietate, guvernul neavînd dreptul de a interveni decît într-o mică măsură. («O mică măsură», destul de mare, între noi fie zis; dar să lăsăm asta.) Everard răcnea cuvîntul cu o voce ce te lovea ca o directă în plexul solar: «Noi luptăm pentru
să le acorde graţiile ei, fără ca legea, un
împiedica. «Libertatea!» Fireşte, o astfel de libertate le stîrnea entuziasmul. Atîta doar, că atunci cînd «Englezii liberi» vor veni la putere oamenii au să descopere că acest cuvînt avea un sens complet diferit. Dezbină $i cucereşte. Am cucerit.
368 ări? Rampion are probabil dreptate. Căpătînd însă
re j ur
jiceiul de a dezbina şi cuceri în numele intelectului, e greu să
e mai opreşti. Şi poate că nu-i numai o problemă ce ţine de a
doua natură; poate că şi prima natură are un cuvînt de spus. E
or j crezi că ar trebui să
s
-ţi schimbi convingerea. E oare
oosibil să te stabileşti la ţară de pildă; să duci o viaţă rustică,
paternă şi să ai relaţii bune cu vecinii, o viaţă vegetariană şi
instructivă? Mi-o pot închipui, dar în practică, în practică. .? Ar
fi poate interesant să creez un personaj cu aceste probleme. Un
o m care s-a chinuit toată viaţa să-şi încurajeze propriile tendinţe
intelectuale în detrimentul celorlalte. A evitat din răsputeri legăturile personale, a observat fără să participe, nu i-a plăcut
să-şi trădeze gîndurile preferind să fie spectator decît actor. Pe
de altă parte a avut grijă să nu facă o distincţie între zile şi între
locuri; să nu-şi revadă trecutul, să nu anticipeze viitorul la Anul
nou, să nu sărbătorească Crăciunul, ziua de naştere, să nu
viziteze scenele copilăriei, să nu plece în pelerinaj la locul de
naştere al oamenilor de seamă, pe cîmpurile de luptă, printre
ruine etc. Prin această înăbuşire a legăturilor de ordin emotiv şi
a pietăţii fireşti, îşi închipuie că realizează libertatea — că se
eliberează de sentimentalism, de iraţional, de pasiuni, de impulsuri şi de emotivitate. în realitate însă, aşa cum descoperă
şi el treptat, n-a reuşit decît să-şi îngusteze şi să-şi usuce viaţa,
iar pe deasupra şi-a amorţit intelectul prin însăşi procesul prin
care credea că-l va emancipa. Raţiunea este liberă, dar nu se
ocupă decît de o mică fracţiune de experienţă. E conştient de
defectele psihologice şi doreşte, teoretic, să şi le schimbe. E greu
însă să te smulgi din obiceiurile de-o viaţă: şi poate că
obiceiurile sînt doar expresia unei indiferenţe şi răceli înnăscute,
care ar putea fi aproape imposibil de înlăturat. în ce-l priveşte,
in orice caz, viaţa exclusiv intelectuală e mai uşoară; e linia
minimei rezistenţe, fiindcă e graniţa ce-l desparte de alte fiinţe
omeneşti. Printre care, soţia lui. Pentru că el are o soţie, iar
îlementele dramei constau în legătura dintre femeie, trăind mai
:s cu emoţiile şi instinctele ei, şi bărbatul ei, a cărui existenţă e
Mâ în primul rînd pe un plan abstract şi intelectual. El o
'este în felul lui, iar ea îl iubeşte în felul ei. Ceea ce înseamnă
-a el e mulţumit, în timp ce ea e nemulţumită; căci dragostea
de Şi pline de încredere, care la ea constituie esenţa dragostei
^ .cu™ ° înţelege ea. Ea se plînge; el ar vrea să se apropie mai
ame - Cagt; ^ar descoperă. că n e 8reu să se schimbe. Ea îl
intă că are să-l părăsească pentru un amant mai uman, dar
369
e prea îndrăgostită de el pentru a-şi pune ameninţarea în practică."
în acea duminică după amiază, Elinor plecă cu maşina la ţară, împreună cu Everard Webley.
— Patruzeci şi trei de mile într-o oră şi şapte minute, spuse Everard, uitîndu-se la ceas în timp ce se dădea jos din maşină. Nu-i rău dacă ţinem seama că în asta intră şi ieşitul din Londra şi întîrzierea pe care ne-a produs-o la Guilford autobuzul acela împuţit, plin de excursionişti. Nu-i rău deloc, ca performanţă.
— Şi, pe deasupra, spuse Elinor, am scăpat cu viaţă. Dac-ai şti de cîte ori am închis ochii şi am aşteptat să-i deschid din nou în ziua de apoi...
Everard rîse destul de mulţumit că ea se speriase de viteza demenţială cu care îşi condusese maşina. Spaimele ei treziră un sentiment plăcut de forţă şi superioritate. O prinse de braţ cu un gest protector şi intrară în pădure, luînd-o pe o cărare acoperită cu iarbă. Everard respiră adînc.
— Plimbarea în pădure e mai plăcută decît discursurile politice, spuse el, strîngînd-o de braţ.
— Deşi, spuse Elinor, cred că e minunat să stai călare şi să obligi o mie de oameni să facă ce vrei tu.
Everard rîse.
— Din păcate, în politică mai e nevoie şi de altceva. O privi cu atenţie. — Ţi-a plăcut întrunirea?
— Am fost teribil de emoţionată. îl revăzu pe calul alb, îi auzi din nou vocea puternică şi vibrantă, îşi reaminti entuziasmul ei şi acele lacrimi neaşteptate. „Magnific! îşi spuse ea, magnific." Entuziasmul nu-l mai retrăi însă. Mîna lui se afla pe braţul ei, iar prezenţa lui uriaşă plutea aproape ameninţător deasupra ei.
„Are de gînd să mă sărute?", se întrebă ea. neliniştită. încercă să gonească temeiurile ce o chinuiau şi să le înlocuiască cu entuziasmul de ieri. „Magnific!" Temeiurile nu se lăsau însă gonite. — Cuvîntarea a fost splendidă, spuse ea cu voce tare şi se întrebă în timp ce vorbea despre ce pomenise Everard în discursul lui.
îşi amintea sunetul şi timbrul cuvintelor, dar nu-şi mai amintea sensul lor. Era zadarnic! — Vai ce caprifoliu frumos! exclamă Elinor.
Ca un gigant Everard întinse mîna şi culese cîteva flori.
— „Ce frumuseţe, ce splendoare!", spuse el citind din Keats şi scormonindu-şi memoria după un vers din
370
a pune mîna pe putere, atunci cînd există toată această frumuseţe care nu aştepta decît să fie cunoscută şi iubită.
Elinor îl ascultă cam jenată. Avea impresia că Everard întorsese un comutator, declanşînd pasiunea după frumos, aşa cum
Trăda oare o premeditare excesivă, întîrnplătoare, exteriorizîndu-se numai în anumite ocazii? Nu era oare prea convenţională, prea greoaie, prea corectă şi lipsită de umor? îl prefera în ipostaza de pasionat după putere.
Pasiunea lui după putere se dovedea de o calitate superioară celei pentru frumos. Pasiunea lui pentru frumos părea cam jalnică, tocmai fiindcă în fond era un mare pasionat după putere. Prin comparaţie. Totul trebuia răscumpărat.
îşi văzură mai departe de drum. într-un luminiş, printre pomi, înflorise degeţelul.
— Seamănă
Elinor se opri în faţa unei plante înalte ale cărei flori, ca nişte clopoţei, se aflau la nivelul ochilor. Simţi în palmă
carnea roşie a petalelor, răcoroasă şi elastică. Aruncă o privire în gura deschisă a flori.
— Gîndeşte-te ce neplăcut e să ai pistrui în gîtlej, spuse ea, ca să nu mai vorbesc şi de micile gîngănii.
îşi continuară drumul în tăcere printre pomi. Everard vorbi primul:
— Ai să mă iubeşti vreodată? întrebă el pe neaşteptate.
— Ştii cît de mult ţin la tine, Everard. Lui Elinor i se strînse inima; sosise clipa cînd va voi s-o sărute: Everard nu făcu nici un gest; rîse doar cam trist.
.— Tii foarte mult la mine, repetă el. Ah, dacă-ai putea fi ti puţin raţională, dac-ai fi mai dezechilibrată! Dac-ai şti ce înseamnă 'dragostea!
~ Nu-gt; bine să fii echilibrat? spuse Elinor. Vreau să spun
cnilibrat de la bun început. Pentru că oricine poate fi echilibrat
ai tirziu, chiar prea echilibrat, ca atunci cînd criza s-a terminat
cînHmaiH" încep să se întrebe dacă, în definitiv, nu s-au grăbit
"a au hotărît să termine cu viaţa. Gîndeşte-te, Everard, lte-te mai întîi. Ai putea să renunţi la viaţă? vibr ?'oc*atăgt; răspunse Everard, iar vocea lui avea acea Pe ciudată şi emoţionantă pe care Elinor avea senzaţia eă
371
n-o aude cu urechile, ci cu trupul, undeva în centrul diafragmei. Nu pot să-mi iau viaţa. Lucrurile s-au schimbat de pe vremea lui Parnell. Şi în afară de asta, eu nu sînt Parnell. Să încerce dacă le dă mîna!
Rîse. — Dragostea
— Ceri prea mult, răspunse ea rîzînd, eşti prea lacom. Emoţia o înfiora ca o căldură ce-ţi taie respiraţia cînd bei vin fierbinte.
Se aplecă şi o sărută. Elinor nu se feri.
Un alt automobil trase la marginea drumului şi un alt cuplu o luă agale pe poteca acoperită cu iarbă, din pădure. Sub fardul ţipător, roşu şi alb, faţa femeii se ghicea bătrînă; tenul, odinioară încîntător, se ofilise.
— Vai ce splendid, exclama ea mereu, în timp ce mergea pe terenul accidentat, călcînd cam nesigur din cauza corpului greoi pe tocurile foarte înalte. Ce splendid!
Spandrell, căci lui i se adresa, nu-i răspunse.
— Culege-mi cîteva caprifolii de acolo, îl rugă ea. Trase spre el, cu minerul îndoit al bastonului, o tulpină
înflorită. Prin duhoarea răspîndită de parfumul chimic şi lenjeria nu prea curată a femeii, parfumul florilor îi ajunsese la nări, răcoros şi delicios.
— Ce miros absolut divin! exclamă ea, trăgînd în piept mireasma florilor. Cu totul divin!
Colţul gurii lui Spandrell se arcui într-un zîmbet. îl amuza să audă în gura unei cocote bătrîne frazele tip rostite de o ducesă. -Se uită la ea. Biata Connie! parcă era un spectru venit la un banchet — cu un aer cu atît mai sinistru şi mai funebru cu cît pielea i se lăbărţase şi i se încreţise, Era de-a dreptul sinistră. Nu găsea alt cuvînt. Aici, în plin soare, semăna cu o piesă de decor, văzut de aproape, la lumina |ilei. Iată de ce îşi îngăduise luxul de a închiria un automobil Daimler, pentru a o plimba,—; pentru că sărmana cocotă arăta atît de sinistru. Dădu din cap.
— Foarte frumos, spuse el. Eu prefer însă parfumul tău.
îşi continuară drumul. Nesigur încă de deosebirea existentă între o minoră şi o terţă minoră, un cuc chema din pădure. Pe coridoarele oblice ale razelor de soare, care săpau tunele prin umbrele verzi şi purpurii ale pădurii, musculiţele dansau şi zburau în zigzag. Vîntul nu mai sufla, iar frunzele atîrnau grele de clorofilă. Pomii păreau îmbibaţi de sevă şi de lumin# soarelui.
372 J
ţară. iâ
Ai dori să fi rămas o fată cuminte, spuse Spandrell sarcastic. „Trandafirii de lîngă uşă mă fac s-o iubesc şi mai mult
(fiama", suna refrenul. Ştiu, ştiu bine. O clipă tăcu. — Ce nu not să'sufăr la pomi vara, continuă el, e aerul lor de satisfacţie ;ătulă şi tîmpită. Stau umflaţi, ca nişte speculanţi îmbogăţiţi. Plesnesc de obrăznicie, de o obrăznicie pasivă.
__ Ah, uite degeţele! strigă Connie care nici măcar nu-l
asculta. Fugi spre ele, călcînd grotesc şi nesigur pe tocurile ei înalte. Spandrell o urmă.
' — Sînt plăcut faliei, spuse el mîngîind vîrful Onui boboc încă nedeschis» Continuă să brodeze cu multă
imaginaţie pe această
temă.
— Taci, taci, îi strigă Connie. Cum poţi să spui aşa ceva? Se scandalizase, se simţea jigHită. — Cum poţi să
spui aşa ceva aici?
— Aici, în raiul Iul Dumnezeu, persifla el. Cum pot? Şi ridicînd bastonul, începu să lovească în jur, în dreapta şi în stînga, doborînd cu fiecare lovitură cîte o tulpină înaltă şi mîndră. Pămîntul se acoperi cu flori ucise.
— Opreşte-te! Opreşte-te! Connie îl apucă de braţ. Spandrell se smulse din încleştarea ei, rise îneet şi doborî mai departe florile. — Opreşte-te, te rog! Nu, nu! Se repezi la el din nou.
Rîzînd încă, Spandrell se feri de ea şi-şi continuă cu bastonul opera de distrugere.
— Jos cu ele! strigă el. Jos cu ele! Sub loviturile lui florile cădeau una după alta. — Gaia, spuse el în cele din urmă, extenuat de atît ris, alergătură şi lovituri. Gata! Connie plîngea.
— Cum ai fost în stare? spuse ea. Cum ai fost în stare să faci asta?
Spandrell rise din nou încet, lăsîndu-şi capul pe spate.
— Aşa merită, spuse el. Crezi că era să stau liniştit şi să mă nsultat? Ce obrăznicie la bestiile astea! Ah, mai uite una!
aversă luminişul îndreptîndu-se spre locul unde un ultim geţel înalt se ascundea parcă prin aluniş. O lovitură fu ajuns. Planta zdrobită se prăbuşi aproape fără zgomot.
' ~. e obrăznicie! Aşa merită! Hai să ne întoarcem la maşină.
jlachel Quarle£,nu avea nici un fel de simpatie pentru acei filantropisentitnentali care nu fac o deosebire clară între bine şi rău, sau între cei ce săvîrşesc fapte rele şi cei plini de virtute. în ' ochii ei, criminalii, şi nu societatea în care trăiau erau ' răspunzători de crimele comise. Păcătoşii comiteau ei singuri păcatele; mediul nu avea nici o vină. Existau fireşte pretexte, j scuze, circumstanţe atenuante. Actele bune, ca şi cele rele, nu puteau fi schimbate. în unele împrejurări alegerea unui act bun î se dovedea foarte grea; întotdeauna însă alegerea aparţinea I individului, şi, o dată tăcută, trebuia să răspundă de ea. într-un I cuvînt, doamna Quarles era o creştină şi nu o umanitaristă. în I calitatea ei de creştină considera că Marjorie făcuse rău că-şi părăsise soţul — chiar un' astfel de soţ
cum era Carling, pentru I un alt bărbat. îi dezaproba gestul, dar nu-şi permitea să o judece, cu atît mai mult cu cît, în ciuda a ce făcuse, inima şi mintea lui Marjorie se aflau încă, din punctul de vedere creştin ^ al doamnei Quarles, „la locul lor". Rachel ţinea mai degrabă la o persoană care acţionase greşit, dar continua să gîndeascâ corect, decît la una care, ca nora ei, Elinor, gîndea greşit în timp ce acţiona, atît cît îşi dădea doamna Quarles seama, cu totul ireproşabil. în unele cazuri, de asemenea, o acţiune greşită i se părea mai puţin reprobabilă decît o gîndire eronată. Asta nu înseamnă că doamna Quarles ar fi manifestat vreo simpatie pentru ipocrizie. Nu putea suferi pe cineva care gîndea şi vorbea corect, în timp ce pe de altă parte acţiona greşit în mod constant, şi conştient. Astfel de oameni sînt totuşi rari. Cei mai mulţi dintre cei ce înfăptuiesc fapte rele, în ciuda convingerilor lor sănătoase, acţionează astfel într-un moment de slăbiciune, pentru a regreta apoi. Cel ce gîndeşte însă greşit nu recunoaşK caracterul condamnabil al unui gest; nu-şi dă seama de ce o» trebuie să-l înfăptuiască, sau de ce o dată înfăptuit un astfel
374
determina pe altul, datorită gîndirii sale greşite, să săvîrşească fante reprobabile.
s t însă că îi place prea mult frunza de viţă
ca
— mai ales aşezată peste gură.
Rachel Quarles avea doar convingerea că e creştină. Nu-şi outea închipui cum reuşesc oamenii să trăiască fără a fi creştini. Cu toate acestea, mulţi, se vedea silită să recunoască, reuşeau. Aproape toţi tinerii pe care-i cunoştea.
__ Ca şi cînd copiii tăi ar vorbi altă limbă, se plînsese ea o
dată unei vechi prietene.
în persoana lui Marjorie Carling descoperi o fiinţă care vorbea şi înţelegea propria ei limbă spirituală.
__ Mă tem că ai s-o găseşti puţin cam plicticoasă, o
prevenise Philip, anunţîndu-i intenţia lui de-a pune căsuţa lui de la Chamford la dispoziţia lui Walter şi lui Marjorie. Fii totuşi drăguţă cu ea, căci, sărmana femeie, merită. A avut o viaţă foarte grea. Şi îi relată amănunte ce-o făcură pe mama lui să suspine în timp ce-l asculta.
— Nu mi-aş fi închipuit că Walter Bidlake să fie astfel, spuse ea.
— în probleme de adest gen te poţi aştepta la orice şi de la oricine. Nu poţi evita ceea ce ţi se întîmplă.
Doamna Quarles nu răspunse. Se gîndea la vremea cînd descoperise pentru prima oară că Sidney o înşeală.
Uimirea, durerea, umilinţa. .
— Cu toate acestea, spuse ea cu voce tare, n-aş fi crezut că Walter poate face cu bună ştiinţă nefericit pe cineva.
— Şi cu atît mai puţin să se facă pe sine nefericit cu bună ştiinţă. Cred, totuşi, că, de fapt, s-a făcut singur nefericit, aşa cum a făcut-o nefericită şi pe Marjorie. Poate că asta-i scuza lui principală.
Mama lui suspină.
■ i otul mi se pare extraordinar de inutil. Doamna Quarles o vizită pe Mariorie de îndată ce aceasta se stabili la Chamford.
Vino să mă vezi deseori, spuse ea în timp ce-şi lua rămas ungt; "mdcă îmi placi, adăugă ea cu un suris neaşteptat, pentru r5 sărmana Marjorie îi rămase patetic de recunoscătoare. Nu intimpla prea des ca să placă oamenilor.
Pasiunea ei atît de acestCa pentru Walter se datora, în primul rind, faptului că era unul din puţinii care manifestaseră
un interes în
Pnvinţa ei. _ vuarles.
Sper că ţi-am plăcut şi eu, adăugă doamna
375
Marjorie nu reuşi decît să roşească şi să se bîlbîie. Dar şi începuse s-o adore pe doamna Quarles.
Rachel îi vorbise cu toată sinceritatea. Marjorie îi plăcuse cu adevărat — îi plăcuseră la ea pînă şi acele defecte care făceau pe alţii s-o considere o fiinţă plicticoasă; îi plăcuse chiar şi prostia ei, plină de bunătate şi bine intenţionată; pînă şi lipsa ei de umor care i se păru semnul unei mari seriozităţi. Nu-i displăcuseră nici acele pretenţii intelectuale, acele observaţii profunde şi didactice, plasate semnificativ, după o tăcere meditativă. Doamna Quarles recunoştea în ele simptomele cam absurde ale unei pasiuni autejitice pentru ceea ce e bun, adevărat şi frumos, şi ale unei dorinţe autentice de a se îndrepta.
Cînd se întîlniră a treia oară Marjorie îi destăinui toate amănuntele legăturii ei cu Walter. Observaţiile doamnei Quarles se dovediră inteligente şi creştine. '
— Nu există o vindecare miraculoasă pentru asta, spuse ea, şi nici un medicament patentat împotriva nefericirii. Toa,te vechile şi banalele virtuţii, adică răbdarea, resemnarea şi eterna consolare, eternul izvor de energie — etern, dar banal. Dumnezeu nu-i cîtuşi de puţin banal.
Cei mai mulţi dintre tineri nu vor însă să mă creadă cînd le spun asta, chiar dacă orchestrele de jazz şi dansul i-au plictisit de moarte.
Primul sentiment de adoraţie al lui Marjorie se întări şi luă proporţii — luă asemenea proporţii încît doamna Quarles se simţi foarte ruşinată, de parcă ar fi obţinut adoraţia lui Marjorie printr-o atitudine falsă, sau ar fi jucat un rol necinstit.
— Sînteţi pentru mine un ajutor şi o mîngîiere minunată, declară Marjorie.
— Nu, nu sînt, declară doamna Quarles aproape supărată. Adevărul e că erai singură şi nefericită, iar eu am apărut exact la momentul oportun.
Marjorie protestă; prietena ei mai în vîrstă nu-i îngădui însă s-o laude sau să-i mulţumească. Discutară
îndelung asupra religiei. Carling sădise în Marjorie o groază faţă de aspectul pitoresc sau formal al creştinismului. Detesta pe Piran din Perranzabuloe, odăjdiile preoţeşti, ceremonialul, în fine, tot ce era legat cît de cît de un sfînt, de un rit sau de o tradiţie-Marjorie păstrase însă o vagă şi rudimentară
credinţă în ceea ce ea considera a fi baza religiei creştine; rămăsese din copliărie cu un anume obicei de a simţi şi gîndi ca o creştină. Sub influenţa lui Rachel Quarles, credinţa ei se cristaliza mai bine, iar emoţii'e obişnuite se consolidară.
376
__ Mă simt extraordinar de fericită de cînd sînt aci, cu , voastră, o anunţă ea pe doamna Quarles, la mai puţin , nea
0 săptămînă de la venirea ei.
__ Te simţi astfel fiindcă nu încerci să fii fericită sau să te ' •ntrebi de ce-a trebuit să fi nefericită; ai încetat să
mai raportezi totul la fericire sau nefericire. Iată in ce constă imensa prostie a tinerilor din această generaţie, continuă doamna Quarles: nu se gîndesc la viaţă decît raportînd toftil la fericire. Cum să mă distrez? Iată
întrebarea pe care şi-o pun, sau se vaită. „De ce nu ă distrez mai bine?" în această lume, însă, şi distracţia, în m
sensul acestor cuvinte, şi probabil în orice sens, nu poate ţine la infinit şi pentru toţi. Iar cînd cineva reuşeşte să
se distreze, se simte dezamăgit, în mod inevitabil, căci în imaginaţie lucrurile ânt întotdeauna mai grozave decît în realitate. Şi după ce te-ai distrat un scurt timp, ajungi să te plictiseşti. Toată lumea aleargă după fericire, iar rezultatul e că nimeni nu-i fericit. Fiindcă toţi au apucat-o pe un drum greşit. întrebarea pe care ar trebui să şi-o pună nu e: „De ce nu sîntem fericiţi şi cum să facem să ne distrăm?", ci: „Cum să-l mulţumim pe Dumnezeu şi de ce nu sîntem mai buni?" Dacă oamenii şi-ar pune aceste întrebări şi le-ar da un răspuns practic, pe măsura tuturor posibilităţilor pe care le au, ar dobîndi fericirea fără să se gîndească cel puţin vreodată la ea. Căci nu urmărind fericirea ai s-o găseşti, ci urmărind salvarea sufletului'. Pe vremea cînd oamenii erau înţelepţi, în loc să
fie doar şmecheri, ei îşi clădeau viaţa în funcţie de salvarea sau condamnarea sufletului, şi nu în funcţie de faptul că le merge bine sau rău. Dacă acum te simţi fericită, Marjorie, asta-i fiindcă ai încetat să te îndrepţi. Fericirea seamănă cu cocsul — e un produs secundar, derivat în procesul de producere al altuia.
Intre timp, la Gattenden zilele se scurgeau posomorit.
— De ce nu vrei să pictezi niţel? îi sugerase doamna Bidlake soî"jui
Bătrinul John clătinase din "cap.
,. A^e să-ţi facă o mare plăcere, după ce-ai să începi, îi dădu ghes Elinor.
Insă tatăl ei nu se lăsă convins. N-avea chef să picteze, h°c"Iai fiindcă pictatul ar fi fost un lucru atît de plăcut.
Spaima w ae durere, boală şi moarte îl făcuse să refuze, fără nici o cjjj negt; ca mintea să-i fie distrasă de la contemplarea Lt°are a acesţor obsesii. Trăia cu sentimentul secret al nenorociri şi înfrîngerii ei, făcînd astfel ca starea ei
377 " -
jalnică să se adîncească şi mai mult. Curajul lui, forţa lui gargantuelică, buna lui dispoziţie se datoraseră unei ignorări premeditate şi care dura de-o viaţă. Acum însă ignorarea nu mai era cu putinţă; duşmanul se instalase chiar în organele lui vitale, iar.forţa de caracter îl părăsise. Se temea că nu-şi va putea ascunde temerile. Nici măcar nu voia să le ascundă. într-un fel, dorea să se simtă nenorocit. Şi se simţea nenorocit. Doamna Bidlake şi Elinor se luptaseră din răsputeri să-l trezească din apatia în care se cufundase tot timpul la Gattenden. John Bidlake nu se lăsa însă trezit, decît ca să se plîngă sau să izbucnească uneori în accese de furie arţăgoasă.
„E jalnic, scrise Philip în carnetul său, să vezi un artist olimpian redus, ca urmare a unei tumori stomacale, la o stare de om primitiv. Peste cîteva zile poate, adăugă el, va ajunge la concluzia că a fost întotdeuna un om primitiv, chiar atunci cînd părea foarte olimpian; poate că atitudinea lui olimpiană era doar un simptom al acestei stări de primitivism."
Doar micul Phil îl mai trezea din cînd în cînd pe John Bidlake din starea lui nefericită. Jucîndu-se cu copilul, uita o clipă că e nefericit.
— Desenează-mi ceva, spunea el.
Cu limba între dinţi, micul Phil îi desena un tren, un vapor, cerbi luptîndu-se între ei în parcul Gattenden sau pe bătrînul marchiz în fotoliu tras de un măgar.
— Acum desenează-mi şi tu mie ceva, bunicule, îi spunea el cînd obosea.
Bătrînul lua creionul şi îi făcea cinci-şase schiţe minunate ale lui T'ang pechinezul, sau ale lui Tomy, cotoiul de la1 bucătărie. Uneori, într-un acces de răutate, zmîngălea o caricatură a sărmanei doamnişoare Fulkes, tremurind toată. Alteori, uitînd cu totul de prezenţa copilului, desena pentru propria lui distracţie cîteva naiade, doi bărbaţi care luptă corp Ia corp, o dansatoare.
— Dar de ce-s dezbrăcaţi? întreba copilul.
— Fiindcă sînt mai frumoşi aşa.
— Nu cred, spunea micul Phil şi, pierzînd interesul pentru desenele care îi spuneau atît de puţin, îşi cerea creionul din nou.
Nu întotdeauna însă John Bidlake reacţiona atît de prietenos faţă de nepotul său. Uneori, cînd se simţea mai rău ca de obicei, simpla prezenţă a copilului îi părea o insultă, un fel de reproş, de dispreţ. Izbucnea într-un acces de furie, ţipa la copil că face zgomot şi-l deranjează.
— Nu pot să am o clipă de linişte? striga el, apoi continua să se plîngă, blestemînd incapacitatea generală a tuturor. Casa
378
• una de femei, puse toate să îngrijească de ticălosul ăla mic,
. nu se astîmpăra o secundă, alerga de colo-colo, făcea un
tărăboi nemaipomenit şi îl deranja mereu. Era insuportabil. Mai
s pentru un om bolnav. Absolut insuportabil. N-aveau nici un
j de consideraţie pentru el. Roşie de ruşine şi
e
tremurînd toată,
«armâna domnişoară Fulkes ducea înapoi în camera lui copilul
care urla.
Scenele cele mai exasperante aveau loc la masă. Căci la masă (mîncarea fiind redusă, în ce-l privea pe John Bidlake, la bulion, lapte şi făină cu lapte), i se reamintea în chipul cel mai neplăcut de starea sănătăţii lui.
— Ce lături dezgustătoare! bombănea el.
Dacă mînca însă ceva solid, rezultatele erau dezastruoase. Mesele constituiau momentele cele mai agitate şi mai furtunoase din existenţa zilnică a lui John Bidlake. îşi revărsa furia pe copil. Phil, care întotdeauna era încăpăţînat la masă, devenise şi mai pretenţios Ia mîncare în acea primăvară şi început de vară timpurie. Mai la fiecare masă plîngea.
— Fiindcă nu se simte foarte bine, explica domnişoara Fulkes, ca să-l scuze. Şi aşa şi era. Băiatul arăta palid şi tras la faţă, dormea agitat, era nervos şi obosea repede, suferea de dureri de cap şi încetase să se mai îngraşe. Doctorul Crowther îi prescrisese bomboane de malţ, ulei de peşte şi un întăritor. — Nu se simte bine, insista domnişoara Fulkes.
John Bidlake nici nu voia să audă.
— E pur şi simplu obraznic, asta-i tot. Nu vrea să mănînce. Şi, întorcîndu-se către copil, îl apostrofa: înghite, băiete, n-auzi? Ai uitat să-nghiţi? Spectacolul micului Phil, mestecînd la nesfîrşit ceva ce nu-i plăcea îl scotea din sărite. — înghite, băiete. Nu mai rumega aşa! Nu eşti o vacă! înghite! Cu obrajii foarte congestionaţi şi cu lacrimile gata să izbucnească, micul
hil făcea un efort teribil ca să înghită produsul nesuferit a cinci minute de masticaţie plină de dezgust.
Muşchii gîtului îi
palpitau, şi se dilatau, o expresie de imensă silă îi schimonosea faţa mică în timp ce sughiţa ameninţător, gata să
vomite. — E absolut revoltător! zbiera bătrînul. înghite! Strigătele sale ieveniseră aproape o reţetă sigură pentru a-i produce scîrbă copilului.
J apase de povara ei sufletească, bezna în* care trăise se trama şi făcea loc luminii; Marjorie înţelegea ca într-un calips toate simbolurile literaturii religioase. Se zbătuse în
379
mocirla păcatelor, iar acum ieşise la suprafaţă; se străduia să urce cu un efort imens şi disperat, şi deodată, perspectiva pămîntului promis o consola de suferinţele îndurate.
— Toate frazele astea sunau odinioară atît de convenţional şi de o pioşenie fără sens, spuse ea doamnei Quarles.
Acum însă văd că nu sînt decît descrieri de fapte adevărate.
. Doamna Quarles aprobă.
— Descrieri greşite, fiindcă faptele nu se pot descrie. Dacă ai trăit aceste fapte, îţi poţi da seama, ce sens au simbolurile.
— Cunoaşteţi Balck Country1? spuse Marjorie. Am senzaia că aş fi scăpat dintr-unul din marile oraşe miniere ca să-ajung la cîmpie, la marile spaţii deschise, adăugă ea cu vocea ei serioasă şi copilăresc de tărăgănată.
(Doamna Quarles nu se putu împiedica de a-şi spune, şi regretă pe loc acest gînd — căci la urma urmei biata fată nu-şi putea schimba timbrul — că vocea lui Marjorie făcea ca marile spaţii.deschise să pară ciudat de aglomerate.) Şi cînd mă uit în urmă, oraşul întunecat mi se pare atît de mic şi de neînsemnat în comparaţie cu spaţiul şi cu cerul imens! Ca şi cum l-ai privi prin celălalt capăt al unui binoclu.
Doamna Quarles se încruntă uşor.
— Nu-i chiar atît de neînsemnat, spuse ea. în definitiv, într-un oraş, oricît ar fi el de negru, trăiesc oameni.
Iar celălalt capăt al unui binoclu e capătul prin care nu trebuie să te uiţi. Nu are sens să priveşti lucrurile aşa încît să apară mici şi neînsemnate. Iată una dintre primejdiile care te pîndesc cînd ai ieşit sub cerul liber — ai tendinţa să consideri oraşele şi pe oamenii din ele mici, îndepărtaţi şi lipsiţi de importanţă. Dar nu es-te aşa, Marjorie. Iar fericiţii care trăiesc sub cerul larg deschis au datoria să-i ajute şi pe ceilalţi să ajungă şi ei aici. Se încruntă din nou, gîndindu-se la ceea ce spunea. Nu-i plăcea să ţină predici. Marjorie nu trebuia să-şi închipuie că era o fiinţă' superioară, scoasă în afara lumii. — Ce mai face Walter? întrebă ea pe un ton indiferent, care de fapt ascundea un interes real. Cum vă înţelegeţi?
— La fel ca întotdeauna, spuse Marjorie. Recunoaşterea acestui fapt ar, fi făcut-o nefericită acum cîteva săptămîni. Pîtiă şi Walter începuse să-i pară mic şi oarecum îndepărtat. îl iubea încă, fireşte, dar sentimentul venea de departe, parcă prin celălalt capăt' al unui binoclu. Privind prin capul bun al binoclului nu vedea decît pe Dumnezeu şi pe Isus, conturindu-se copleşitor."
' Ţinutul Negru. Regiune industrială în centrul Angliei avînd drept centru oraşul Birmingham.
380
Doamna Quarles se uită la ea, cu o expresie de tristeţe
ă pe fata
ar
ei fină-
___ sărmanul Walter ! spuse ea.
Da. îmi pare şi mie rău de el, spuse Marjorie. Urmă o
tăcere.
Bătrinul doctor Fischer îi spusese să vină o dată la două-trei
ţăntămîni şi să-i comunice cum evoluează sarcina. Marjorie ofită ,je biletele de tren pentru excursiile ieftine din zilele de miercuri, şi plecă la Londra pentru unele cumpărături, dar mai s ca să-i spună doctorului că se simte excelent.
— Arătaţi într-adevăr mai bine, o încredinţa doctorul Fischer, fixînd-o întîi prin ochelari, apoi pe deasupra lor. Incomparabil mai bine decît ultima oară. Fenomenul e destul de frecvent în luna a patra, îşi continuă el explicaţiile. Doctorul Fischer dorea ca pacienţii lui să manifeste un interes real pentru propria lor fiziologie. — Starea sănătăţii se îmbunătăţeşte. La fel şi dispoziţia. Asta.se datoreşte corpului care se obişnuieşte cu o nouă stare. Schimbările din circulaţie influenţează în mod sigur. Inima foetusului începe să bată. Cunosc cazuri de femei neurastenice care voiau să aibă un copil după altul, cît se poate de repede. Sarcina era singurul lucru care le vindeca de melancolia şi obsesiile lor. Ce puţin cunoscute sînt încă
legăturile dintre trup şi suflet!
Marjorie zîmbi şi tăcu. Doctorul Fischer era ian înger, unul dintre oamenii cei mai buni şi ■mai amabili. Unele lucruri însă le înţelegea mai greu de,cît relaţiile dintre trup şi suflet. De pildă, ce înţelegea el despre Dumnezeu?
Ce înţelegea el despre suflet şi mistica lui comuniune cu forţele spirituale? Sărmanul doctor Fischer! Nu era capabil să discute decît despre luna a patra în sarcină şi inima foetusului. Marjorie zîmbi în sinea-ei, cuprinsă de un fel de milă pentru bătrîn.
In dimineaţa aceea Burlap se arătă mai prietenos.
— Amice spuse el, lăsîndu-şi o mînă pe umărul lui Walter, -ar fi cazul să ieşim împreună şi să luăm undeva o friptură? îi rinse uşor umărul şi-i zîmbi de sus, cu aerul binevoitor şi enigmatic al unui sfint din tablourile lui Sodoma.
— Din păcate, spuse Walter, încercînd să simuleze o acţiune reciprocă, iau masa cu altcineva la celălalt capăt al
rei. Era o minciună, dar nu putea înfrunta perspectiva de a ece„o oră cu Burlap, ftitr-un mic restaurant de pe Fleet ■ *"fet-
— Dumnezeule! să nP e1' dornic să nu prelungească discuţia cu Burlap, trebuie 381
Afară ploua. Umbrelele păreau nişte ciuperci negre, care ţîşniseră brusc din noroi. Ce vreme mohorită, ce tristeţe! La Madrid soarele trebuie să ardă feroce. „Mie îmi place canicula, spunea ea. într-un cuptor simt că
înfloresc". Walter îşi imagina nopţile din Spania întunecoase şi fierbinţi, iar în lumina stelelor corpul ei palid şi fantomatic, dar cald şi material; îşi imagina dragostea la fel de răbădătoare şi de aprigă ca şi ura, iar posesia ca o crimă comisă lent. închipuirea lui găsea justificare pentru orice minciună şi violenţă posibilă. Nu mai conta ce se putea face sau nu, atît timp cît se realiza ceea ce îşi închipuia. Pregătise terenul, inventase o serie de minciuni complicate, o serie pentru Burlap, alta pentru Marjorie; se interesase de preţul biletelor şi aranjasae cu banca să
poată lua mai mult decît avea depus. Apoi sosise scrisoarea lui Lucy aducînd ştirea că se răzgîndise. Urma să
rămînă la Paris. De ce? Nu exista decît un singur motiv. Gelozia, dezamăgirea şi umilinţa încercate de el se revărsaseră într-o scrisoare de şase pagini, plină de reproşuri şi mînie.
— Am vreo scrisoare?- îl întrebă el în treacăt pe portar, în timp ce intra în club. Vocea intenţiona să lase impresia că nu aştepta o corespondenţă mai interesantă decît un anunţ editorial sau o ofertă filantropică de a da cu împrumut cinci mii de lire fără nici o garanţie. Portarul îi înmînă un plic galben, bine cunoscut. Walter îl rupse şi desfăcu cele trei foi zmîngălite cu creionul. „Quai Voltaire. Luni". Se uită cu atenţie la scrisul ei. — Era tot atît de greu de citit ca şi un manuscris vechi. „De ce îmi scrii întotdeauna cu creionul? îşi reaminti întrebarea lui Cuthbert Arkwrigh şi răspunsul ei. „Am să şterg cerneala cu săruturi", răspunsese Arkwright. Bădăranul!
Walter intră în sufrageria clubului şi comandă dejunul. Printre înghiţituri descifra scrisoarea lui Lucy. „Quai Voltaire. Scrisoarea ta e insuportabilă. în nici un caz nu-ţi permit să mă înjuri sau să urli la mine ca un măgar.
Pur şi simplu, n-am chef să primesc reproşuri sau să fiu judecată. Fac ce-mi place şi nu dau voie nimănui să mă
critice. Săptămîna trecută mi-a trecut prin gînd c-ar fi "amuzant să plec cu tine la Madrid; săptămîna asta mi-am schimbat părerea. Dacă faptul că m-am răzgîndit ţi-a provocat vreo încurcătură, îmi pare rău. Nu mă scuz cîtuşi damp; puţin că m-am răzgîndit, şi dacă-ţi închipui că zbieretele şi gelozia ta fac să-mi pară rău de tine, te înşefi grozav. Atitudinea ta e intolerabilă şi de neiertat. Vrei să ştii neapărat de ce nu mai pljpc, de la Paris? Foarte bine.
«Presupun c-ai găsit un bărbat care îl1 place mai mult decît pe mine». Eşti formidabil, dragul meu Sherldck Holmes! Ia ghiceşte unde l-am găsit? Pe stradă-
1 •• 382
năream pe bulevardul Saint Germain şi mă uitam la vitrinele
h ăriil°r- Am băgat de seamă că un tînăr mă urmărea de la o
trină la a'ta- Mi-a plăcut cum arăta. Foarte brunet, cu un ten
'sliniu, cu un profil vag roman, şi de statura mea. La cea de a
âtra vitrină a început să-mi vorbească într-o franceză
3 aipomenită, cu accent pe «e» mult
"ntradevăr; ce bucurie nebună.
'everse admiraţia în cel mai ales dialect toscan. M-am uitat la el.
}n definitiv, de ce nu? Cineva pe care nu l-ai jnai văzut înainte şi
despre care nu ştii nimic — o idee grozavă. în clipa asta, străini
unul de altul, apoi tot atît de intimi pe cît pot fi două fiinţe
omeneşti. în plus, mai era şi o creatură extrem de frumoasă.
Mozart", ci numai de Puccini, aşa că am renunţat să mai discut.
«De acord». Am chemat un taxi şi am mers la un mic hotel de
lîngă Jardin des Plantes. Camere cu ora. Un pat, un scaun, un
dulap, un lavabou cu un lighean, o cană de tablă, un suport
pentru prosoape şi un bideu. Sordid dar asta făcea parte din
haz.
pe mine. S-a apropiat de mine cu dinţii încleştaţi, de parcă ar fi
vrut să mă omoare. Am închis ochii ca un martir creştin în faţa
unui leu. Martirajul e pasionant. Să te laşi rănit, umilit, folosit
ca un preş — e ciudat. îmi place. în afară de asta preşul profită
şi el de cel ce-l foloseşte. E complicat. Tocmai se întorsese dintr-o
vacanţă petrecută pe malul Mării Mediterane şi corpul îi era
complet bronzat şi lustruit de soare. Părea un sălbatic splendid,
o_ Piele-Roşie. A fost la fel de sălbatic după cum arăta. Mi-au
rămas încă urme pe gît, unde m-a muşcat. Va trebui să port o
eşarfa mult timp. Unde am văzut o statuie reprezentînd pe
Marsyas4, jupuit de viu? Avea o faţă asemănătoare. Mi-am înfipt
unghiile în braţul lui pînă a ţîşnit sîngele. După aceea l-am
întrebat cum îl cheamă. Se numeşte Francesco Allegri, e inginer
onautic şi originar din Siena, unde tatăl lui e profesor de
dicină Ia facultate. Ce ciudat şi lipsit de sens ca un sălbatic
zat să desenze motoare de avioane şi să aibă un tată
• "uz01 universitar! Am să-l văd din nou mîine. Aşa că acum
mai trimiţi vreodată o scrisoare ca ultima. L".
J Dumneata eşti italian (it.). Aş vrea şi n-aş vrea (it.) c' (it)
) .
'Volio î '-'" m'to'°g'a greacă, foarte abil cîntăreţ din flaut. L-a provocat pe '-au dat c"° ?1trecere pentru a se stabili care dintre ei cîntă mai frumos. Muzele •'Sugător pe Apollo, iar Marsyas, drept pedeapsă, a fost jupuit de viu.
383 -
Marjorie luă trenul de trei şi douăsprezece care avea să o ducă înapoi la Chamford. Cînd sosi, ploaia stătuse.
Dealurile din cealaltă parte a văii erau scăldate în lumine soarelui, părînd să ardă pe fundalul fumuriu violet al norilor. Pe crăcuţe atîrnau picături şi cupa fiecărei frunze şi petale era plină de apa ploii. Pămîntul umezit emana un miros răcoros şi îmbătător; se auzeau păsări cîntînd. în timp ce trecea pe sub crăcile aplecate ale marelui stejar situat cam la jumătatea drumului de cînd începeai să urci dealul, o adiere mişcă frunzele şi un mic duş neaşteptat, dar răcoritor îi stropi faţa.
Marjorie rise de plăcere. Nu era nimeni în vilă. Servitoarea plecase şi nu avea să se întoarcă decît înainte de culcare. în camerele pustii plutea o tăcere de cristal, cu o transparenţă muzicală: singurătatea avea ceva prietenos şi îmbietor. Cînd se mişca prin casă, mergea în vîrful picioarelor, temîndu-se parcă să nu trezească din somn un copil adormit.
Marjorie îşi pregăti o ceaşcă de ceai, îl sorbi, mîncă un biscuit şi îşi aprinse o ţigară. Mirosul plăcut al mîncării şi al băuturii, ca şi aroma tutunului păreau ciudat de îmbătătoare şi într^un fel noi. Părea să le fi descoperit abia atunci.
întoarse fotoliul cu faţa la fereastră şi se aşeză în el, privind pe deasupra văii, spre dealurile strălucitoare în lumina soarelui, şi spre orizontul proiectat pe fundalul norilor prevestitori de furtună. îşi aminti că trăise o zi asemănătoare pe cînd locuia cu familia ei în căsuţa lor din Berkshire. Razele soarelui erau cu atît mai strălucitoare cu cît răzbăteau mai anevoie prin beznă; un pămînt strălucitor şi transfigurat. Walter şi ea stătuseră
împreună la fereastra deschisă. Pe atunci o iubea. Cu toate acestea acum se simţea fericită, mult mai fericită. Nu regreta nimic din cele ce se petrecuseră între timp. Suferinţa se dovedise necesară. Aceasta fusese norul care dăduse mai multă străucire fericirii ei actuale. Un nor întunecat, dar atît de îndepărtat, de ciudat şi de lipsit de importanţă. Iar cealaltă strălucire, plină de fericire, dinaintea venirii norului, era minusculă şi îndepărtată ca o imagine văzută într-o oglindă curbă. „Sărmanul Walter!", îşi spuse ea, şi îi păru oarecum rău de el. Urmărind fericirea, ajunsese să fie nenorocit. Fericirea e un produs secundar, spusese doamna Quarles. Era adevărat.
„Fericirea, fericirea-Marjorie repetase cuvîntul. Conturindu-se prin ceaţa întunecată, dealurile păreau de smarald şi de aur verde. Fericire, frumuseţe şi bunătate. „Pacea lui Dumnezeu", murmură ea. Pace, pace. pace". Simţea că
se topeşte în liniştea verde şi aurită, că se cufundă şi e absorbită de această linişte; sentimentul de izolare 384
spulberă şi simţi că devine o parte dintr-un întreg. Liniştea se vărsa în linişte, iar tăcerea exterioară se contopea cu tăcerea i sufletul ei. Licoarea agitată şi tulbure a existenţei se jomolea treptat şi tot ce o făcuse să fie opacă — toate eomotele şi urletele lumii, toate neliniştile, dorinţele şi sentimentele personale — începea să se sedimenteze şi să
se lase
[ fund, dispărind încet, încet, încet şi fără zgomot din faţa ochilor. Licoarea tulbure se limpezea tot mai mult, devenind tot mai transparentă. Dincolo de ceaţa care se destrăma, se afla realitatea, se afla Dumnezeu. Era o revelaţie lentă şi continuă.
Pace, pace", îşi şopti ea şi ultimele ondulaţii uşoare se şterseră de pe suprafaţa vieţii, iar elementele tulburi, stîrnite de agitaţia vieţii, se lăsară în fund în liniştea deplină. „Pace, pace". Nu mai avea nici o dorinţă, nu o mai preocupa nimic. Licoarea tulbure se limpezise complet, mai limpede decît cristalul, mai diafană decît aerul; ceaţa dispăruse şi realitatea pe care o dezvăluia era un pustiu minunat, un neant. Neantul — singura perfecţiune, singurul absolut. Neantul infinit şi etern. Revelaţia treptată se împlinise u trezi zgomotul clanţei de la intrare şi paşii de pe coridor în silă, şi cu un fel de durere, se ridică din adîncurile unei absenţe spirituale divine: sufletul ieşi din nou la suprafaţa conştiinţei. Pe dealuri lumina soarelui se întunecase la culoare, norii se ridicaseră şi cerul căpătase- o nuanţă palidă, albastră-verzuie. Ca apa. Aproape că
se înserase. Picioarele îi înţepeniseră. Stătuse probabil pe fotoliu ore întregi..
— Tu eşti, Walter ? întrebă ea adresîndu-se în direcţia unde se auzeau zgomotele de pe coridor.
_ Vocea cu care el îi răspunse era moartă şi plată. „De ce o fi atît de nenorocit?", se întrebă Marjorie, auzindu-i inflexiunea vocii; întrebarea venea însă de la o mare depărtare şi cu un fel de resentiment. O enerva prezenţa lui aci, o deranja şi îi întrerupea gîndurile: o enerva pînă şi existenţa lui. Walter intră
odaie şi Marjorie văzu că era tras la faţă şi avea cearcăne groase.
Ce s-a întîmplat? îl întrebă aproape în ciuda voinţei ei. :'t se apropia mai mult de Walter cu atît se îndepărta de neantul minunat al lui Dumnezeu. — Arăţi foarte rău. ast ' Sa lntîmPlat nimic, răspunse el. Sînt cam obosit,
pln- enmd în tren, spre casă, citise şi recitise scrisoarea lui Lucy,
cuvi
385
alb, dinţii lui încleştaţi si fata care semăna cu a unui Marsy torturat, şi chipul lui Lucy, cu expresia pe care l as
-0
ştia, d suferinţă gravă şi atentă, ca şi cum plăcerile chinuitoare ar fi constituit un adevăr adînc şi dificil, ce nu e
putea fi înţeles decît printr-o concentrare intensă.
„Foarte bine", îşi zise Marjorie; spusese că nu s-a întîmplat nimic; foarte bine; nu mai trebuie să se necăjească.
— Sărmanul meu Walter! rosti ea cu voce tare şi-i zîmbi cu o dragoste plină de milă. N-avea să-i mai solicite atenţia sau să' apeleze la sentimentele ei; nu mai era supărată pe el. — Sărmanul meu Walter!
Walter o privi o clipă apoi îi întoarse spatele. N-avea nevoie de milă. în orice caz nu de felul acesta de milă
îngerească, religioasă şi în nici un caz din partea lui Marjorie. Primise o dată mila ei. Amintirea acelei întîmplări îl făcu să i se încreţească pielea de ruşine. Aşa.ceva n-avea să se mai repete niciodată. Ieşi din cameră.
Marjorie îi auzi paşii pe scări şi apoi o uşă trântită. „Cu toate acestea, îşi zise, plină de solicitudine şi în ciuda voinţei, i s-a
Nu urcă însă. Rămase pe loc, perfect nemişcată, uitîndu-l intenţionat. Sedimentele agitate de venirea lui Walter se depuseră repede la lpc. Trecînd printr-o transă de apatie totală, spiritul i se cufundă din nou, lent, contopindu-se cu Dumnezeu, cu absolutul perfect, cu neantul nelimitat şi etern. Timpul trecea; după-amiaza de vară tîrzie se transformă în amurg, iar în curind bezna învălui totul.
Daisy, servitoarea, se întoarse- la ora zece.
— Staţi pe întuneric, doamnă? spuse ea uitîndu-se în salon. Aprinse lumina, Marjorie clipi. Lumina puternică îi readuse
în faţa ochilor, aproape orbiţi, toate amănuntele lumii materiale. Dumnezeu dispăruse ca un balon de săpun, pe care-l înţepi. Daisy observă că masa nu fusese pusă.
— Ce, n-aţi mîncat încă?
— Nu, spuse Marjorie. Am uitat cu totul de masă.
— Nici domnul Bidlake n-a mîncat? continuă Daisy, pe un ton de reproş. Sărmanul, trebuie să fie mort de foame.
Porni grăbită spre bucătărie, căutînd friptura rece Ş1 murăturile.
Sus, în camera lui, Walter zăcea pe pat, cu faţa îngropata i° perne.
doamnă.
— O tînără doamnă? repetă el uşor surprins, scoţîndu-si
— Da, eu sînt, spuse o voce bine cunoscută şi Gladys se împinse pe lîngă servitoare şi înainta pînă în mijlocul camerei:
La vederea ei, pe domnul Quarles îl cuprinse deodată frica. Se ridică în picioare.
7- Poţi să pleci, spuse el servitoarei, care ieşi. Dragul meu copil! Apucă manile lui Gladys, dar ea şi le smulse. —
Ce surpriză.
— Vai! ce plăcută surpriză! răspunse ea sarcastic. Emoţia redeştepta întotdeauna în Gladys pornirile ei de mahalagioaică.
^ aşeză pe un scaun, plină de energie şi de hotărîre. „Aici sînt, 1 să spună felul ei decis de a lua loc, şi aici rămîn"
— sau te . la dracu, am să rămîn aici, orice s-ar întîmpla".
Intr-adevăhr plăcută, rosti domnul Quarles mieros, doar 1 spună ceva. „Ce situaţie îngrozitoare! îşi spuse el. Ce-o fi
387
vrînd"? Şi cum s-o scoată din casă? Dacă ar fi fost necesar ar fi putut să spună că a chemat-o ca să-i bată la maşină ceva extrem de urgent. — Panr ° surpriză foahrte neaşteptată, adăugă el.
— Foarte. îşi închise gura ferm şi îl privi cu nişte ochi căror expresie nu a
-i plăcu deloc domnului Quarles. Fata
părea că aşteaptă ceva. Ce anume?
— Fihreşte sînt încîntat că te văd, urmă el.
— Nu zău? Rîsul ei avea ceva primejdios.
Domnul Quarles o privi şi se simţi din nou cuprins de frică. De fapt o ura pe Gladys. începu să se întrebe ce găsise vreodată la ea.
- — Sînt încîntat, repetă el cu o emfază plină de demnitate. Lucrul cel mai important era să rămînă demn, superior şi ferm. — Dahr...
— Dar ce? reluă ea.
— Ei bine, mi se pahre că te-ai cam grăbit venind aici.
— I se pare că m-am cam grăbit, spuse Gladys, ca şi cum ar fi trecut mai departe informaţia unei a treia persoane invizibile.
— Ca să nu spun că ai venit inutil.
—
— în definitiv, ştii bine că dacă ai fi voit să mă vezi, n-aveai decîţ să-mi scrii şi aş fi venit îndată. Aşa că ce sens ahre să rişti gt;ă vii aici? Aşteptă.
Gladys nu-i răspunse, ii privi cu ochii ei verzi şi neîndurători, şi îi zîmbi cu buzele strînse, părînd să ascundă
enigmatic Dumnezeu ştie ce gînduri şi sentimente primejdioase.
— Sînt foahrte supăhrat pe tine. Reproşul domnului Quarles avea ceva demn şi impresionant, dar era făcut cu blîndeţe — veşnic cu blîndeţe.— Sînt foahrte supăhrat.
Gladys azvîrli capul pe spate şi rîse scurt şi strident, ca o hienă.
Domnul Quarles rămase descumpănit. îşi păstră însă demnitatea.
— N-ai decît să rîzi, spuse el, dar eu îţi vohrbesc sehrios. Nu aveai dreptul să vii. Ştii cît e de impohrtant ca nimeni să nu bănuiască ceva. Mai ales aici — la mine acasă. Ştii bine.
— Da, ştiu, răspunse Gladys , dînd din cap cu ferocitate. Exact pentru motivul ăsta am şi venit. O clipă tăcu.
încordarea sentimentelor ei făcea tăcerea de nesuportat. — Fiindc-am ştiut că te sperii, urmă ea, te sperii că
oamenii ar putea să afle cu cine au de-a face. Porc bătrîn şi murdar! Şi, pierzîndu-şi brusc controlul asupra furiei, Gladys sări în picioare şi se îndreptă atît de ameninţător spre domnul Quarles, încît acesta se trase un 388
nas înapoi. Atacul ei era însă numai verbal. — îţi dai aere de parc-ai fi prinţul Wales. Şi pe urmă duci fetiţa să ia masa la Corner House. Te plîngi de toţi, şi-eşti mai rău decît un popă; nu e?tf ^e ^aP* decît un porc bătrîn şi murdar. Da! Un porc bătrîn şi împuţit, asta eşti! Ziceai că mă iubeşti, asta-i bună! Ştiu eu ce fel de dragoste e asta! Păi cu tine o fată nu-i în siguranţă nici într-un taxi. Nu, nu-i. Bestie bătrînă şi împuţită, gj pe urmă. .
__ la ascultă, ia ascultă! După primul şoc pricinuit de
surpriză şi groază domnul Quarles îşi revenise îndeajuns pentru a protesta. Era ceva teribil, nemaiauzit. Se simţea cotropit, jefuit, distrus.
— „Ia ascultă, ia ascultă!" îl parodie ea în bătaie de joc. Nici măcar nu-i luai. fetiţei tale locuri ca lumea la teatru. Cînd e vorba însă să te distrezi niţel, aşa cum ştii tu, Dumnezeule! Porc bătrîn, gras şi infect! Faci tot timpul pe Rudolph Valentino şi trăncăneşti despre femeile care au fost îndrăgostite de tine. De tine! Uită-te o clipă în oglindă! Parcă-ai fi un ou roşu, asta eşti!
— Ce obrăznicie!
— Vorbeşti de dragoste cînd ai o mutră ca a ta, continuă ea mai strident ca niciodată. Un porc bătrîn ca tine! Şi pe urmă îi dai fetiţei tale o rablă de ceas şi o pereche de cercei, cu pietre fără valoare — fiindcă am întrebat un bijutier şi mi-a spus că sînt false. Iar acum, colac peste pupăză, mai sînt şi însărcinată.
— însăhrcinată? repetă domnul Quarles fără să-şi creadă urechilor, în timp ce temerile îi creşteau tot mai mult.
— Nu cred că eşti însăhrcinată.
— Da, da, sînt! strigă Gladys bătînd cu piciorul în duşumea. N-auzi ce ţi-am spus, idiot bătrîn? Sînt însăhrcinată. D-asta am venit aici. Şi n-am să plec pînă ce..
în momentul acela, prin uşile ce dădeau în grădină, intră loamna Quarles. Fusese la Marjorie acasă ca să-i vorbească, şi venise sâ-i spună lui Sidney că-i invitase la masa de seară pe cei doi tineri.
— Oh, îmi pare Tău! spuse ea şi se opri în prag.
Se lăsă o scurtă tăcere. Apoi, adresîndu-se oe data aceasta
doamnei Quarles, Gladys îşi revărsă din nou furia nestăpîmtă.
este cinci minute hohotea, incapabilă să se mai oprească, iar
'oamna Quarles încerca s-o consoleze. Sidney profită de ocazie
ca s-o şteargă din odaie.
. Cînd bătu gongul pentru masa de prînz, domnul Quarles "nise vorbă jos că se simte foarte rău şi că roagă să i se aducă s două ouă foarte moi, pîine prăjită cu unt şi puţin compot.
389
^H '; li1
în acest timp, în biroul lui, doamna Quarles se apleca plină de solicitudine asupra scaunului pe care stătea Gladys .
— Nu-i nimic, îi repeta ea continuu, mîngîind-o pe umeri. Nu-i nimic. Nu trebuie să plîngi. „Sărmana fată, îşi spuse ea. Dar ce parfum oribil foloseşte. Cum Dumnezeu era Sidney în stare. .?" Apoi din nou: „Sărmană fată, sărmana de ea!" — Nu mai plînge. încearcă să fii curajoasă. Totul o să se aranjeze.
Treptat, hohotele lui Gladys se domoliră. Calmă, doamna Quarles îi vorbea mai departe, îmbărbătînd-o. Fata asculta. Deodată, sări în picioare. Faţa ei pătată de lacrimi o înfruntă pe doamna Quarles, trădînd o batjocură
sălbatică.
— Gura! zise ea sarcastic, gura! Drept cine mă iei? Crezi că-s copil mic? Ce-mi vorbeşti aşa? Crezi că mă poţi duce cu vorbe, nu? îi dai cu gura ca să uit de drepturile mele. Treanca, fleanca, fetiţa o să fie cuminte, nu? Te înşeli, ascultă-mă pe mine. Te înşeli grozav. Şi-ai s-o afli curînd, ţi-o promit eu.
Spunînd acestea, părăsi camera în gonă, trecu prin grădină şi dispăru.
Elinor se afla singură în căsuţa din capătul aleii. Ecourile stinse ale circulaţiei îndepărtate mîngîiau tăcerea caldă.
într-un vas rotund, petale de trandafir, culese de mama ei, îi evocau prin parfumul lor nenumărate amintiri din copilărie. Elinor aranja trandafirii într-o glastră; trandafiri albi, imenşi, cu petale de porţelan maleabil, trandafiri portocalii, ca nişte lt;vîrtejuri îngheţate de flăcări înmiresmate. Pendula de pe consolă bătu brusc de opt ori; Elinor tresări; vibraţiile melodioase se stinseră trist ca muzica de pe o navă care iese din port. Trei şi jumătate. La şase îl aştepta pe Everard. îl aştepta pentru un
••Şa, cînd se afla singură în casa pustie, îi provoca o mare nelinişte. Ideea că cineva se află la uşă, şi aşteaptă, ascultă, un .ani, un duşman, poate (căci în imaginaţie Elinor vedea feţe şi păroase uitîndu-se pe furiş pe la colţuri, mani ■«eninţătoare, înarmate cu cuţite, ciomege şi pistoale), sau chiar în ne^u"' care trage cu urechea doar o prinde un semn de viaţă ^ casa şi aşteaptă, aşteaptă ca un păianjen ca ea să dechidă uşa Ce mer
c?Smar, ce spaimă. Bătaia se
repetă. Lăsînd jos glastra, e tiptil, cu precauţii infinite, spre fereastră şi se uită furiş
391
printre perdele. în zilele cînd se simţea foarte nervoasă, îi lipsea şi acest curaj; atunci rămînea nemişcată, sperînd că bătăile inimii să nu se audă afară, şi aşteptînd ca cel ce stătuse la uşă să-şi piardă
în sfirşit răbdarea şi să plece. A doua zi, comisionarul de la magazinul Selfridge, scuzîndu-se că a întîrziat, o punea într-o situaţie penibilă. „Am venit ieri seacă, doamnă, dar nu am găsit pe nimeni acasă". Elinor se simţea ruşinată şi ridicolă. Cînd vizita se repeta, iar ea se afla din nou singură şi nervoasă, proceda la fel ca mai înainte.
în după-amiaza aceasta îşi luă inima în dinţi şi îndrăzni să se uite la duşman — de fapt, la atît "cît putea să vadă din el, trăgînd cu ochiul dintr-o parte a ferestrei înspre uşă. în cîmpul vederii nu intrau decît un crac de pantalon cenuşiu şi un cot. Se auzi o nouă bătaie în uşă. Cracul cenuşiu se trase înapoi, haina apăru toată la vedere, apoi o pălărie neagră, şi la o mişcare a capului, faţa lui Spandrell. Elinor se repezi la uşă şi deschise.
— Spandrell! îl strigă ea, căci acesta se întorsese să plece. Spandrell reveni, scoţîndu-şi pălăria.
Dădură mîna. — îmi pare foarte rău, îi explică ea, eram singură. Puteam să jur că e un criminal. Apoi m-am uitat pe geam şi te-am văzut pe tine.
Spandrell izbucni într-un rîs scurt şi înfundat.
— Ar putea să fie un" criminal chiar dacă sînt
îşi ascunse emoţia, încercînd să rîdă; se hotărî să nu-l invite în casă. în prag se simţea mai în siguranţă.
— E preferabil să fii omorît de cineva pe care îl cunoşti, decît de un străin.
— Serios? Spandrell o privi. Colţurile gurii, care aducea cu o cicatrice lungă, i se strîmbară într-un zîmbet ciudat. — Numai o femeie se poate gîndi la astfel de rafinamente. Dacă simţi vreodată
nevoia să ţi se taie gîtul absolut prieteneşte...
— Dragul meu Spandrell! protestă Elinor; era extrem de mulţumită că discutau în prag şi nu-l invită
în casă.
— ... nu ezita să mă chemi. Oricît ar fi de mare deranjul, spuse el, punîndu-şi o mînă pe inimă. Sînt imediat alături de tine, sau dacă vrei, alături de gîtul tău. îşi lovi călcîiele şi îi făcu o plecăciune.
Spune-mi, urmă el, schimbînd tonul, unde e Philip? Aş fi vrut să cinăm împreună asă-seară. La restaurantul Sbisa. Te-aş invita şi pe tine, dar e o reuniune numai de bărbaţi-Ehnor îi mulţumi.
— N-aş fi putut veni, în orice caz, iar Philip a plecat la ţară, să-şi vadă mama. Se întoarce ca să
prindă concertul dirija1
392
__ Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Sau, cel puţin, spuse
el izbucnind din nou în rîsul său înfundat, am această speranţă pioasă, fiind vorba de prieteni. Speranţă pioasă! îţi spun drept, proverbele ar trebui schimbate: mai bine niciodată decît mai devreme.
__ Atunci de ce te mai deranjezi ca să inviţi lumea la masă?
. Spandrell dădu din umeri.
__ Puterea obişnuinţei, spuse el. în plus, cînd îi invit la masă
ii pun de cele mai multe ori să plătească.
Sunetul strident al unei sonerii de bicicletă îi făcu să se întoarcă şi să se oprească din rîs. Un băiat de la poştă
venea pe o bicicletă roşie de-a lungul aleii, sunînd tot timpul din clopoţel.
— Aici locuieşte familia Quarles? întrebă el coborînd de pe bicicletă.
Elinor luă telegrama şi o deschise. în timp ce citea rîsul pieri de pe faţă.
— Nu-i nici un răspuns.
Băiatul încalecă pe bicicletă şi plecă. Elinor rămase cu privirea pe telegramă, ca şi cum cuvintele ar fi fost scrise într-o limbă străină, greu de înţeles. Se uită la ceasul de mînă, apoi din nou la bucata subţire de hîrtie.
— Vrei să-mi faci un serviciu? spuse ea în sfîrşit, întorcîndu-se către Spandrell.
— Fireşte.
— Băieţelul meu e bolnav, explică ea. Trebuie să plec. Dacă mă grăbesc (se uită din nou la ceasul de mînă), mai pot să prind a gara Euston trenul de patru şi şaptesprezece. Nu-mi rămîne să timp şi pentru altceva. Vrei să-i telefonezi lui Everard Webley şi să-i explici de ce nu pot lua masa cu el astă-seară? legrama este un avertisment, îşi spuse ea, ca să renunţ". — Telefonează-i înainte de şase, la birou.
înainte de şase, repetă Spandrell încet. La birou. Am înţeles.
Trebuie să mă grăbesc, spuse ea, întinzîndu-i mîna. Mâ duc să-ţi aduc un taxi, pînă îţi pui pălăria.
Elinor îi mulţumi. Spandrell o luă grăbit de-a lungul aleii, buie să renunţ" îşi repetă Elinor, în timp ce-şi potrivi P ana m f ţ
a a oglinzii veneţiene din camera de toate zilele. LuameVif hotărîse pentru ea. Simţi o uşurare şi o dezamăgire, biet l ■ pOt?rîrea' continuă ea să reflecteze, în detrimentul 1 Pnil- Se întrebă ce i se întîmplase băieţelului. Telegrama
393
trimisă de mama ei — în stilul atît de caracteristic doamnei Bidlake încît Elinor nu se putu reţine să nu zîmbească — nu spunea nimic. „Philip puţin
Mama". îşi aminti că în ultima vreme copilul fusese foarte nervos, greu de suportat şi obosea uşor. îşi reproşa că
nu-şi dăduse seama că micul Phil era pe cale de a se îmbolnăvi. Acum se îmbolnăvise. Poate de gripă. „Ar fi trebuit să am mai multă grijă", îşi repeta ea necontenit. Aşternu grăbită cîteva cuvinte pentru soţul ei. „Telegrama de alături explică plecarea mea grăbită. Ne întîlnim la Gattenden mîine dimineaţă". Unde să pună scrisoarea, astfel încît Philip s-o vadă sigur cînd se va întoarce? Sprijinită de ceas pe consolă? Dacă n-o să se uite la ceas? Pe masă? Nu, mai bine s-o prindă cu un ac de paravan. Asta-i! Imposibil să n-o vadă. Urcă repede scările, ca să
caute un ac. Pe toaleta lui Philip văzu o legătură de chei. Le ridică şi se uită la ele încruntată. „Idiotul, iar şi-a uitat acasă legătura de chei. Cum o să intre la noapte?" Zgomotul unui taxi sub fereastră îi sugeră o soluţie.
Coborî în fugă scările, prinse nota şi telegrama cu un ac pe paravanul care despărţea de la uşă partea de salon transformată în cameră de toate zilele, şi ieşi în alee. Spandrell stătea lîngă uşa taxiului.
— Eşti foarte gentil, îi spuse ea. Te exploatez mai departe. îi întinse cheile —: Dacă îl vezi pe Philip astă-seară
dă-i-le, salută-l din partea mea şi spune-i că este un idiot. N-ar fi putut să intre în casă fără ele. Spandrell luă
tăcut cheile. Spune-i şi de ce a trebuit să plec, şi că-l aştepte mîine. Se urcă în taxi. Şi nu uita să-i telefonezi lui Webley. înainte de şase, căci rămăsese stabilit să ne întîlrtim aici la şase.
— Aici? întrebă el cu un inters subit şi cu o curiozitate, pe care Elinor le găsi cam impertinente şi jenante. îşi închipuia, îndrăznea să-şi închipuie. .?
— Da, aici, spuse ea scurt.
— N-am să uit, o asigură el cu emfază; expresia păstra încă ceva ciudat, făcînd-o să bănuie un sens în dosul cuvintelor lui banale.
— îţi mulţumesc îi spuse Elinor, destul de rece. Acum trebuie să zbor. Dădu şoferului adresa. Taxiul făcu marşarier pe alee, trecu pe sub arcadă, se întoarse şi dispăru.
Spandrell o luă încet spre Hyde Park Corner. De la telefonul din staţia de metrou îl chemă pe Illidge.
Suferind (fr.).
394
Everald Webley se plimba cu paşi mari prin cameră, şi dicta, fi era imposibil să-şi compună discursurile stînd jos. „Cum or fi scriind unii, înţepeniţi pe scaunul lor zile întregi, ani întregi?" Nu reuşea să priceapă. „Cînd mă
aşez pe scaun sau stau culcat în pat mă simt ca o mobilă — numai lemn şi cîlţi. Mintea mea nu lucrează dacă
picioarele nu lucrează." în zilele cînd trebuia
răspundă la multe scrisori, să dicteze articole şi să-şi înjghebeze cuvîntările, ziua lui de muncă reprezenta o plimbare de opt ore. „Face pe leul", aşa îl descriau secretarele lui atunci cînd dicta. Acum făcea pe leul — pe leul agitat, puţin înainte de a-şi primi raţia de carne — străbătînd biroul mare şi gol de la un cap la altul.
— „Ţineţi. minte", spunea el, privind încruntat covorul cenuşiu în timp ce vorbea; creionul secretarei alerga pe hîrtie stenografiind „ţineţi minte că autoritatea finală îmi aparţine în toate cazurile şi că atît timp cît voi rămîne la conducerea „Englezilor liberi" orice încercare de indisciplină va 'fi suprimată prompt şi nemilos. Al dvs. etc."
Tăcu, se întoarse la birou din locul de unde exprimase concluzia plimbării sale meditative şi leonine, şi începu să
scormonească printre hîrtiile risipite. — Cam asta-i tot, spuse el, şi se uită la ceas. Trecuse cu puţin de şase fără
un sfert. — Ultimele scrisori să le găsesc gata mîine dimineaţă, continuă el. Am să le semnez atunci. îşi luă
pălăria din cuier. — Bună seara. Şi trîntind uşa cobori scările în grabă.
în faţa casei îl aştepta maşina cu şoferul. Era un automobil puternic (lui Everard îi plăcea să conducă nebuneşte), şi lecapotabil, căci senzaţia luptei cu elementele atmosferice şi curentul de aer provocat de viteza maşinii îl înfiorau plăcut. O foaie impermeabilă, întinsă perfect, acoperea în întregime ca o punte locurile din spatele turismului, lăsînd libere numai pe cele din faţă.
N-am nevoie de serviciile tale astă-seară, îi spuse el
erului, pe cînd se, aşeza la volan. Eşti liber.
Apăsă pe accelerator, ambreie şi porni brusc şi violent. în cei
litri ai cilindrilor se aflau închise mai multe duzini de cai; lui
verard îi plăcea să-i muncească din greu. O luă drept înainte în
P mă viteză; cînd mai avea un metru şi accidentul părea vitabil, apăsa furios pe frînă — iată metoda lui de a conduce.
ex afum prin oraş cu maşina, alături de Everard, se dovedea o
perienţâ plină de emoţii tari. Ultima oară cînd o plimbase cu
maS'na, Elinor protestase.
395
— Nu mă sperie prea mult perspectiva de a muri, spusese ea, dar mă opun categoric să-mi petrec restul vieţii în cîrje şi cu nasul zdrobit,
Everard rîsese.
— Cu mine nu ţi se poate întîmpla nimic. Eu n-am accidente.
— Ţie nu ţi se' pot întîmpla, nu-i aşa? ironizase ea.
— Dacă asta vrei să spui. .
Frînase cu atîta violenţă, încît Elinor trebuise să se prindă bine de marginea scaunului, ca să nu fie proiectată cu capul de parbriz.
— Imbecilule! strigase Everard unui domn bătrîn care îşi pierduse cumpătul şi mergea pe şosea zăbăuc ca o găină, astfel încît nu lipsise mult ca să ajungă sub rotile maşinii.
'— Dacă vrei s-o iei aşa. . automobilul pornise ca un glonte, cu o zmucitură care o turtise pe Elinor de spătarul banchetei., n-ai decît. Mie nu mi se întîmpla accidente. Norocul meu opera mea.
Mergînd cu maţina pe Oxford Street, Everard zîmbi, amintindu-şi întîmplarea. O căruţă a Căilor Ferate îi aţinu calea. Caii n-ar trebui lăsaţi pe stradă. „Ori mă accepţi, voia el să-i spună lui Elinor, şi asta înseamnă că va trebui în cele din urmă s-o faci public — să-l părăseşti pe Philip şi să vii la mine — (intenţiona să fie absolut onest cu ea; între ei nu trebuia să dăinuiască nici un fel de minciună), ori mă accepţi, deci, ori.. " Se ivi prilejul să
depăşească camionul: apăsă pe accelerator, maşina porni ca o săgeată, vira la dreapta, trecu din nou pe lîngă
nasul bătrînului cal care mergea plin de răbdare la trap, apoi o coti iar la stînga — „...nu ne mai vedem". Trebuia să fie un ultimatum. Un ultimatum brutal. Everard nu putea suferi situaţiile tulburi. Prefera lucrurile clare, oricît de neplăcute, unor incertitudini pline de speranţe de fericire. în cazul de faţă, incertitudinea nu-l făcea să se simtă
cîtuşi de puţin copleşit de fericire. La intrarea în Oxford Circus, un poliţist ridică mîna. Era şase fără şapte minute.
„Elinor e prea năzuroasă", îşi spuse, uitîndu-se împrejur. Clădirile astea noi nu erau deloc pe gustul ei. Pe el, stilul baroc, masiv şi înflorit al localurilor care adăposteau comerţul modern nu-l supăra. Stilul avea vigoare, dramatism, era foarte răspîndit, costa mult şi simboliza progresul.
— Dar e de o vulgaritate revoltătoare protestase ea.
— E greu, răspunse el, să nu fii vulgar cînd nu eşti mort. Le reproşezi acestor oameni că muncesc, iar eu sînt de acord cu tine; munca e într-adevăr vulgară.
396
Elinor avea mentalitatea tipică a consumatorului şi nu pe cea a producătorului.
Poliţistul cobori braţul. La început, încet, apoi cu o viteză
rescîndă, circulaţia oprită o clipă porni din nou cu zgomot.
Elinor se gîndea numai la lux — ăsta-i adevărul, şi nu la
lucrurile folositoare. Mintea ei judeca lumea exclusiv în funcţie
e frumuseţe şi bucurie, şi nu în funcţie de principiul utilităţii. O
preocupau senzaţiile şi nuanţele sentimentelor; dar preocupările
ei erau gratuite, şi nu o interesa faptul că înţelegerea profundă şi
intuiţia sînt calităţi necesare în lupta pentru existenţă. De fapt,
Elinor habar n-avea de această luptă. Everard ar fi trebuit s-o
dezaprobe, şi ar fi dezaprobat-o (zîmbi în timp ce făcea această
reflecţie), dacă n-ar fi fost îndrăgostit de ea. Ar fi vrut să. .
Pleosc! De pe imperiala unui autobuz ce trecea pe alături, o
coajă de banană, moale ca o stea de mare, căzu pe botul
maşinii. Prin. zgomotul circulaţiei răzbătu un hohot de rîs.
Ridicîndu-şi ochii, văzu două fete care îl priveau cu gura deschisă peste rampa imperialei, ca un cuplu de gargoile nostime, şi care rideau, rîdeau de parcă nu făcuseră vreodată o
glumă mai bună. Everard le ameninţă cu pumnul şi rîse la
rindul său. Ce mult s-ar fi bucurat Elinor de întîmplarea asta! îi
plăcea să bată străzile şi să asiste la întîmplări nostime.
Descoperea imediat caracterul lor ciudat, amuzant şi plin de tîlc.
Acolo unde el nu vedea decît o masă de umanitate
nediferenţiată, Elinor distingea oamenii. Darul ei de a născoci
povestea vieţii unor oameni bizari, văzuţi o clipă, era la fel de
remarcabil ca şi puterea ei de observaţie. Ţi-ar fi spus'totul
despre fete — cărei clase sociale aparţin, cum au fost crescute,
de unde îşi cumpără rochiile, cît le plătesc, dacă mai sînt încă
fecioare, ce fel de cărţi citesc şi care sînt actorii lor de cinema
favoriţi. închipuindu-şi cuvintele ei, amintindu-şi risul, expresia
ochilor şi joc urile, ei de cuvinte, Everard se simţi brusc cuprins
o mare afecţiune pentru Elinor, de o dorinţă violentă şi totuşi
delicată de a fi alături de ea; gîndul că se afla departe îi deveni
suportabil. Clacsonă, atrăgînd atenţia taxiului din faţă, şi
încercă să-l depăşească, luînd-o prin dreapta. Un refugiu pentru
ii îl sili să-şi reia locul în dosul taxiului, dar nu mai înainte
'ferul să-şi exprime îndoielile sale asupra caracterului legitim
aşţerii lui Everard, asupra înclinaţiilor sale sexuale eterogene
I mai ales asupra perspectivelor de fericire ce-l aşteptau pe
^ea cealaltă. într-un limbaj la fel de colorat şi cu
'mparabil mai multă originalitate, Everard îi răspunse la
'raturi. Se simţea debordînd de viaţă, extraordinar de
8 rosgt; Puternic, şi, lucru inexplicabil (deşi mai erau cel puţin
397
cinci minute pînă s-o vadă pe Elinor), fericit, pe deplin fericit. Da, o fericire perfectă, căci ştia (cu ce siguranţă
calmă!) că Elinor va spune da, va declara că îl iubeşte. După ce ocoli Marble Arch şi intră în Hyde Park, fericirea lui se făcu mai puternică, mai sflşietoare şi în acelaşi timp mai senină.
Convingerea profetică i se adinei, transformîndu-se într-un fel de veche certitudine, ca şi cum viitorul ar fi aparţinut trecutului. Soarele apunea; în locurile unde razele lui, roz-aurii, cădeau pe pămînt, se părea că o toamnă
prematură şi mai luminoasă ca de obicei incendiase frunzele şi iarba. Dinspre apus, lungi săgeţi de pulbere strălucitoare se culcau printre pomi, iar în umbra lor, crepusculul plutea ca o ceaţă de culoarea levănţicăi, o ceaţă
albastră şi mov-închis, ce se pierdea treptat înspre orizontul vag al Londrei. Jocul de umbră şi lumină eclipsa sau transfigura perechile ce se plimbau pe iarbă sau copiii ce se jucau, făcîndu-i să apară, rînd pe rind, şterşi, sau scăldaţi într-o lumină miraculoasă. Aveai impresia că un zeu capricios, plictisit sau îneîntat de creaturile lui, îi privea cînd cu o indiferenţă ucigătoare, cînd cu o mare dragoste, revărsînd asupra lor o parte din propria-i divinitate. în faţa lui Everard bulevardul se întindea liber şi lucios; continua să conducă automobilul cu viteza legală, deşi îl chinuia dorinţa de a o revedea pe Elinor şi poate tocmai fiindcă o iubea atît de mult. Totul devenise frumos; iar frumuseţea, îşi spuse Everard, cu o logică tipică lui şi dintr-o necesitate personală, implica prezenţa ei. Elinor se afla alături, împărtăşind cu el aceeaşi bucurie în faţa frumuseţii. Ştiind că i-ar fi făcut plăcere ca bucuria să ţină cît mai mult, Everard reduse viteza. Motorul se învîrtea doar cu o mie cinci sute de turaţii pe minut, iar dinamul aproape că nu mai lucra. Un automobil Baby Austin îl depăşi, de parcă maşina lui Everard ar fi stat nemişcată. Ducă-se! Everard se gîndea la cuvintele cu care avea să-i descrie lui Elinor minunile văzute.
Printre zăbrelele de fier ale parcului se vedeau pe Park Lane autobuze strălucitoare de un stacojiu-aprins, care treceau ca o procesiune de care triumfale. Prin zgomotul circulaţiei, un ceas bătu slab ora şase; mai înainte ca ultima bătaie să se stingă, o alta îi urmă, cu un sunet melodios, dulce şi uşor melancolic — ca şi cum ar fi fost vocea acelei seri splendide, vocea fericirii lui. Deşi mersese foarte încet, zări în faţă porţile de marmură de pe Hyde Park Corner. în ciuda goliciunii şi a muşchilor abdominali anormal dezvoltaţi chiar pentru un amator de gimnastică suedeză, statuia de bronz ridicată de doamnele din înalta societate engleză învingătorului de la Waterloo,
Napoleon — stătea cu scutul in aer, cu sabia fluturînd ameninţător şi apărîndu-se de cerul palid şi pustiu. Deşi dorelt; i ajungă la capătul călătoriei, Everard ieşi din Hyde Pari aproape cu regret. Din nou în faţă şi în spate duduiră înfunda; autobuzele cu imperială. Ocolind un arhipelag de refugii pentn pietoni, făcu jurămîntul ca a doua zi, dacă Elinor consimţea să plece cu el, să doneze cinci lire sterline spitalului St. George. Era convins că
Elinor va accepta. Banii erau ca şi daţi. Ieşi din Grosvenor Place; zgomotul circulaţiei se stinse în urmă. Belgrave Square era o oază de pomi; sturzii sporovăiau într-o tăcere rurală. Everard făcu cîteva ocoluri. Pe partea stingă, între case se deschidea o arcadă. Trecu prin ea cîţiva metri, se opri, întoarse maşina, apoi făcu marşarier prin alee pînă ajunse la capătul ei. Opri motorul şi cobori. Perdelele portocalii erau încîntătoare. Inima începu să-i bată
foarte repede. Se simţea exact ca la primul lui discurs: speriat, dar şi triumfător. Urcă treptele de la intrare, ciocăni la uşă şi aşteptă ca inima să-i bată de douăzeci de ori; din casă nu răspunse nimeni. Bătu din nou, şi, amintindu-şi de ce-i spusese Elinor despre spaimele ei, îşi însoţi loviturile în uşă cu un fluierat; ca un răspuns la spaimele ei mute. îi striaă:
— Oameni buni!
Deodată, observă că uşa era întredeschisă. O împinse; uşa se dădu în lături. Everard trecu pragul.
— Elinor! strigă, el, închipuindu-şi^ că e sus. Elinor! Din nou, nu primi nici un răspuns. îi făcea o farsă?
Poate că
voia să-l sperie, sărindu-i în cale din dosul unui paravan. Zîmbi
la acest gînd şi intră să exploreze camera cufundată în tăcere;
deodată observă hîrtia prinsă la vedere cu un bold de paravanul
din dreapta. Se apropie şi tocmai începuse să citească:
„Telegrama de alături o să-ţi explice. ", cînd un zgomot îl făcu
iă„.întoarcă capul. La vreun metru în spatele lui se afla un om cu
nile ridicate în sus; măciuca pe cafe o înşfăcase începuse să
e.sc"e pe deasupra umărului drept o mişcare oblică. Everard
firii braţul, încercînd să se apere, dar prea tîrziu. Măciuca îl
în tîmplâ stîngă. Avu senzaţia că lumina s-a stins pe
fteptate. Nici măcar nu-şi dădu seama că se prăbuşeşte.
Doamna Quarles îşi sărută fiul.
~ Dragă Phil, spuse ea. Ce bine c-ai venit aşa iute! Nu arăţi prea bine. mamă.
399
— Puţin obosită, asta-i tot. Şi necăjită, adăugă ea după o clipă, suspinînd.
— De ce eşti necăjită?
— De tatăl tău. Nu se simte bine, urmă ea, vorbind încet aproape fără chef. Ţine mai ales să te vadă
pe tine. De-asta ţi-am şi telegrafiat.
— Are o boală gravă? v
— Nu-i o boală fizică, răspunse doamna Quarles. Nervii lui... A avut o criză. E foarte nervos.
Foarte nesigur.
— Din ce cauză?
— Doamna Quarles tăcu. Cînd vorbi, în cele din urmă, îi trebui un efort vizibil, ca şi cum fiecare cuvînt îşi deschidea drum cu forţa printre pietrele din suflet.
Efortul făcuse să i se contracteze faţa fină.
— S-a întîmplat ceva care l-a tulburat foarte mult, spuse ea. A suferit un şoc puternic.
Şi încet, cuvînt cu cuvînt, îi povesti totul.
Aplecat în faţă pe scaunul său, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în palmă, Philip o ascultă. După o primă privire aruncată mamei, îşi aţintise ochii în pămînt. Avea sentimentul că dacă s-ar uita la ea şi i-ar întîlni privirea, ar face-o să se simtă prost fără nici o justificare. Pînă şi faptul de a vorbi devenise pentru ea o durere şi o umilinţă; să vorbească, cel puţin, fără să fie privită, ca şi cum n-ar fi avut nici un martor la nefericirea ei. Philip îşi ferea privirea şi aceasta îi dădea doamnei Quarles impresia unei intimităţi spirituale. Cu vocea ştearsă şi catifelată, mama lui continuă să povestească. O succesiune de întîmplări sordide. Cînd începu sâ-i relateze episodul petrecut cu două zile mai înainte, cu ocazia vizitei lui Gladys, Philip nu mai putu suporta s-o asculte. Era prea umilitor pentru ea; nu trebuia s-o lase să continue.
— Da, da, îmi închipui, spuse el, întrerupînd-o. Sări în picioare şi se îndreptă enervat spre fereastră, tîrindu-şi piciorul infirm. — Ajunge, spuse el. Se opri la geam, privi pajiştea, boschetele masive de tisă, şi în spatele lor dealurile de culoarea griului secerat, întinându-se deoparte, dincolo de vale. Scena părea exasperant de calmă. Philip se întoarse, traversa şchiopătînd camera şi, oprindu-se o clipă înapoia fotoliului mamei sale, îşi lăsă mîna pe umărul ei; apoi se îndepărtă din nou. Nu te mai gîndi la asta, spuse el. Am să văd eu ce-i HŞ fâcut. Se aştepta, cu imensă scîrbă, la o scenă
violentă Ş' nedemnă, la scandaluri şi hărţuieli vulgare. — Ar trebui poate să mă duc să-l văd pe tata, sugeră el.
Doamna Quarles îl încuraja.
400
g foarte nerăbdător să te vadă.
^ De ce?
__ Nu prea ştiu. Dar a insistat tot timpul.
— Discută despre. . cum să spun, întîmplarea asta?
__ Nu. Nu pomeneşte niciodată de ea. Am impresia că o
uită în mod intenţionat.
__ Atunci poate că e mai bine să nu pomenesc nici eu.
__ Numai dacă începe el, îl sfătui doamna Quarles. Sidney
discută mai ales despre persoana lui, despre trecut, despre sănătate, cu un aer pesimist. încearcă.sâ-l îmbărbătezi.
Philip consimţi'. — Şi dă-i dreptate tot timpul, fă-i pe plac, urmă ea, nu-l contrazice. îşi iese imediat din sărite.
Nu-i face bine să se enerveze.
Philip o ascultă. Ca şi cum tatăl său ar fi fost un animal primejdios, se gîndi el, sau un copil obraznic. Ce nenorocire, ce bătaie de cap, ce umilinţă pentru mama lui!
— Şi nu sta prea mult, adăugă ea.
Philip o părăsi. „Caraghiosul, îşi spuse el în timp ce traversa holul, caraghiosul dracului!" Mînia bruscă şi dispreţul pe care le simţi pentru tatăl său nu erau atenuate de nici un sentiment de afecţiune mai vechi. Pe de altă
parte, nici nu aţîţau o ură mai veche. Pînă acum, Philip nici nu-şi iubise, nici nu-şi urise tatăl, îi acceptase existenţa, arătîndu-se tolerant, sau, în cel mai rău caz, afişînd un aer de resemnare amuzantă. Nici una din amintirile sale din copilărie nu justifica o emoţie mai adîncă. Ca tată, domnul Quarles se dovedise la fel de instabil în sentimente şi la fel de ineficace ca şi în activitatea politică sau în afaceri. Scurtele perioade de interes şi entuziasm faţă de copii alternaseră cu perioade lungi, în timpul cărora aproape că le ignorase existenţa. Philip şi fratele său îi preferaseră dispoziţia din perioadele cînd îi neglija, căci tatăl lor îi ignora plin de bunăvoinţă. Era mai puţin plăcut cînd începea să se intereseze B starea lor. De obicei, nu se preocupa atît de copii, cît de o sone de educaţie sau de igienă. După ce întîlnea un doctor nent, sau citea ultima carte despre metodele pedagogice, amnului Quarles îi venea deodată ideea că dacă nu întreprinde î drastic, fiii săi aveau să
devină idioţi sau infirmi sau chiar 3iii mintali, cu trupurile otrăvite de o hrană greşită şi rahitici cauza unor exerciţii fizice nepotrivite. Atunci, cîteva amîni de-a rindul îi obliga pe cei doi băieţi să se îndoape
gt;rcovi cruzi sau cu carne de vacă exagerat de fiartă (depindea octo[ul pe care se întîmplase să-l întîlnească
domnul j? arles), îi silea să, facă instrucţie ca soldaţii, le preda lecţii de naţionale sau de mişcări armonioase, îi punea să înveţe
401
versuri pe. dinafară (dacă se întîmpla ca memoria să fj elementul important în clipa aceea) sau (dacă se fixa e
asupra facultăţilor de judecată) îi scotea în grădină, unde le spunea să înfigă un rind de ţăruşi pe gazon, iar după
ce le măsura umbra lor la diferite ore din zi, le cerea să descopere singuri principiile, trigonometrici. în timpul a
crizei, viaţa devenea aproape insuportabilă pentru cei doi băieţi. Dacă doamna Quarles protesta, Sidney se înfuria groaznic şi-i spunea că este o mamă care-şi iubeşte în mod egoist copiii, iar starea lor reală n-o intresează deloc.
Doamna Quarles nu insista prea mult, deoarece ştia că, dacă îl contrazice, Sidney devenea parcă şi mai încăpăţînat; dacă în schimb îi făcea pe plac, soţul ei îşi abandona repede entuziasmul. De fapt, după cîteva săptămîni, cum era de aşteptat, Sidney se sătura să depună o muncă fără re/utate rapide şi vizibile. Igiena, preconizată de el, nu-i făcuse pe cei doi băieţi nici mai înalţi, nici mai voinici, iar pedagogia lui nu le ascuţea simţitor inteligenţa. Nu reprezentau pentru domnul Quarles decît o plictiseală zilnică la anumite ore. „Afaceri de mai mare actualitate" îi solicitau tot mai mult atenţia, pînă ce, treptat, ca pisica din Chesire' dispărea aproape complet din camerele de studiu sau din dormitorul copiilor, ca să treacă în sfere mai înalte şi mai plăcute. Băieţii se simţeau iarăşi fericiţi.
Oprit la uşa camerei de sunetele ce se auzeau dinăuntru, Philip ascultă. Faţa lui căpătă o expresie de nelinişte, chiar de alarmă. A cui era cealaltă voce? I se spusese că nu e nimeni la tatăl său. Vorbea singur? Era atît de grav?
Adunîndu-şi curajul; Philip deschise uşa şi se linişti pe loc, descoperind că ceea ce luase drept nebunie era de fapt citirea la dictafon. Sprijinit în perne, domnul Quarles stătea pe jumătate ridicat în capul oaselor, pe jumătate culcat în pat. Faţa lui, ca şi pielea de pe creştetul capului erau atît de congestionate, încît începuseră să lucească, iar pijamaua de mătase roz părea o prelungire mai puternică a febrei. Dictafonul se afla pe o masă lîngă pat.
Domnul Quarles vorbea în microfonul flexibil al maşinii.
— Adevăhrata măhreţie, spunea el cu o voce sonoră, e invehrs propohrţională cu simplul succes momentan. Ah, tu eşti! strigă el, întorcînd capul în clipa cînd se deschise uşa. Opri-dictafonul, atîrnă microfonul şi îi întinse mîna în chip de bun venit. Gesturi simple, dar lui Philip i se păru că toate mişcările tatălui său au ceva extravagant.
Parcă ar fi fost pe scenă.
1 Pisica din
402
ea întoarsă spre Philip era nefiresc de strălucitoare.
v j r
— Mă
cuhr foahrte mult c-ai venit. Mă bucuhr foahrte tahre, dragul
eu băiat. îi mîngîie mîna, iar vocea puternică îi tremură brusc.
' Neobişnuit cu asemenea demonstraţii, Philip se simţi jenat.
__ gi) cum te simţi? întrebă el, încercînd să pară bine dispus.
Domnul Quarles, dădu sceptic din carp şi, fără să vorbească, strînse mîna fiului său. Philip se simţi mai stingherit ca niciodată cînd văzu că ochii tatălui său se umplu de lacrimi. Cum ar mai fi putut să-l urască, să fie furios?
__ Ai să te simţi foarte bine, spuse el, încercînd să-l îmbărbăteze. Nu trebuie decît să te odihneşti puţin. Domnul Quarles îşi încleşta şi mai tare mîna.
__ Nu-i spune mamei tale, zise el. Cred însă că sflhrşitul
mi-e aproape.
— Postii, tată. Nu mai vorbi aşa.
— Aproape, repetă domnul Quarles, dînd din cap cu încăpăţînare, foahrte aproape. D-asta mă bucur atît de mult c-ai venit. Aş fi fost nefehricit să mohr pe cînd te aflai la celălalt capăt al lumii. Cu tine la căpătîi simt că
pot să mohr — vocea îi tremură iarăşi — foahrte liniştit. Strînse din nou mîna lui Philip. Era convins că fusese întotdeauna un tată devotat, trăind numai pentru cogiii lui. Şi chiar aşa fusese, uneori. — Da, foarte mulţumit.
îşi scoase batista, îşi suflă nasul şi în acelaşi timp îşi şterse pe furiş ochii.
— Dar n-ai să mori.
— Ba da, ba da, insistă domnul Quarles. O simt. O simţea cu adevărat; credea că va muri, fiindcă cel puţin parţial mintea lui voia să moară. Complicaţiile de săptămîna trecută fuseseră prea mari, iar viitorul promitea lucruri şi mai rele, dacă aşa ceva era posibil. Să dispară, fără dureri — asta ar fi fost soluţia cea mai fericită a tuturor problemelor sale. Voia să moară, credea ca va muri, şi crezînd în apropiata sa moarte i se făcea milă de ;1
ca de o victimă; în acelaşi timp însă se admira pentru nobila resemnare cu care îşi îndura soarta.
— N-ai să mori, insistă Philip, plictisit, neştiind ce altă -onsolare să-i ofere în afara acestei simple negaţii.
Nu ştia să se escurce în situaţiile pline de emoţii tari, ivite pe neaşteptate în iţa de toate zilele. — Nu-i nimic... Voia să spună „N-ai nimic", dar se reţinu, gîndindu-se că era inutil, iar tatăl său s-ar 11 Putut_ simţi jignit.
Să nu mai vohrbim despre asta, spuse domnul Quarles,
£ru; Pe faţă i se citea iritarea. Philip îşi aminti că mama lui îi
se să nu-l contrazică. Tăcu. — Nu te poţi lua la ceahrtă cu
aţinui, continuă domnul Quarles pe un alt ton. Destinul,
403
repetă el cu un suspin.-Tu ai fost fericit, dragul meu băiat, ţi- j descoperim vocaţia de la început. Soahrta te a
-a
tratat bine. Philip dădu afirmativ din cap. Gîndise adeseori la fel, chiar cu o oarecare teamă. Credea obscur în Nemesis1.
v — Pe cînd eu... domnul Quarles nu-şi termină fraza-ridicîndu-şi mîna, o lăsă să cadă din nou, cu un gest disperat, pe cuvertură. M-am ihrosit ani şi ani alergînd după false idealuhri. Ani de-a rîndul, înainte de a-mi descoperi adevăhrata vocaţie. Un filozof nu trebuie să se ocupe de lucruhri practice. E chiahr absuhrd. Ca albathrosul scriitorului ăla, cum îl cheamă? Ştii tu. Philip rămase perplex.
— Nu, nici vorbă, spuse domnul Quarles nerăbdător. Vohrbesc de fhrancezul ăla.
— Ah, fireşte. Philip pricepuse la ce se referea.
— Fireşte, Baudelaire.
recită Philip, fericit să schimbe conversaţia, făcînd-o să alunece, măcar pentru o clipă, de la probleme personale la literatură. Tatăl său era încîntat.
— Exact! strigă el triumfător. La fel se întîmplă şi cu filozofii. Ahripile îi împiedică să umble. De treizeci de ani am încehrcat să merhrg înainte — în politică, în afacehri. Nu mi-am dat seama că locul meu ehra în văzduh, şi nu pe pămînt. In văzduh! repetă el ridicînd braţul. Aveam ahripi. îşi agită mîna cu un tremur rapid. —
Aveam ahripi şi n-am ştiut. Vocea i se făcuse mai puternică, ochii mai strălucitori, iar faţa mai roză şi mai lucioasă. întreaga sa fiinţă vădea o nervozitate, un neastîmpăr şi o agitaţie care îl făcură pe Philip să se simtă îngrijorat de-a binelea.
— N-ar fi mai bine să te odihneşti puţin? se grăbi el sa sugereze.
' în mitologia greacă, personificarea legii si a dreptăţii, cu puteri lt;fi ră/bunare asupra celui ce îi încalcă atribuţiile şi răhiîne nepedepsit de justiţia imună.
;. „Poetul e de-o seamă cu pasărea frumoasă..." ' Dar surghiunit cu chiot şi singur în răstrişte, Aripa uriaşă nu-l lasă să se mişte". Baudelaire,
Domnul Quarles nu-i luă în seamă întreruperea.
__Ahripi, ahripi. strigă el. Aveam ahripi şi nu mi-am dat
ama cînd ehram tînăhr spre ce înălţimi aş fi putut zbuhra! Am cehrcat să umblu i;i nohroi. Treizeci de ani. Ca numai după treizeci să renunţ mai înainte de-a l"i început. Suspină, se lăsă pe perne şi zvîr'i cuvintele în aer aproape perpendicular. — Opehfa mea e netehrminată. Visele mele sînt neîmplinite. Soahrta a fost crudă.
__ Dar ai tot timpul să-ţi termini opera.
__ Nu, n-am, insistă domnul Quarles, dînd din cap.
Dorea să fie unul din martirii soartei, ca să se poată arăta cu degetul şi spune: „Iată, dacă n-ar fi fost răutatea providenţei, ar fi apărut un nou Aristotel." Lipsa de bunăvoinţă a destinului justifica totul — falimentul în afacerile cu zahăr, în politică, în activitatea de fermier, răceala cu care îi fusese primită prima carte, veşnica întîrziere a apariţiei celei de-a doua; justifica parcă, destul de confuz, şi faptul că îi făcuse un copil lui Gladys.
Seducerea servitoarelor, secretarelor şi a fetelor de la ţară făcea parte din destinul său nefericit. Iar acum, ca o încoronare a edificiului ghinionului, urma să moară (prematur, dar stoic, ca cel mai nobil dintre toţi romanii); cît de triviale, cît de jalnice şi de neînsemnate se dovedeau a li. in definitiv, cazurile de pierdere a virginităţii sau perspectiva unui copil! Şi ce penibile erau aceste urlete la patul de moarte al unui filozof! Nu putea decît să le ignore, cu condiţia ca să fie într-adevăr pe patul de moarte, iar omenirea să recunoască în cele din urmă că
destinul fusese crud cu el. Un filozof martirizat, gata să moară, avea o justificare refuzînd să-şi bată capul cu Gladys şi cu copilul ei. Iată de ce (deşi motivul era simţit, şi nu formulat) iomnul Quarles respingea atît de violent şi chiar plictisit asigurările şi consolările fiului său că va trăi încă mult timp; iată e acuza providenţa răuvoitoare şi exagera, cu o bunăvoinţă 1 mai mare ca de obicei, talentele pe care providenţa îl împiedicase să
le folosească'.
Nu, nu, dragul meu băiat, repetă el. N-am să-mi tehrmin niciodată opehra. Şi ăsta a fost unul din motivele pentru cahre dnipy0lt s„ă vohrbesc cu tine. î Al' P ' privi cu oarecare teamă. „Ce avea să urmeze?" se Şbă el. Se lăsă o scurtă tăcere.
Nimeni nu vrea să se stingă complet necunoscut, spuse
nul Quarles, cu vocea îngroşată de o recrudescenţă de milă
mint S'nC însuşi- SirnPla dispahriţie e greu de supohrtat. în
1 sa vidul se lărgea, negru şi abisal. Moartea! Ar putea Ij
405
sfirşitul necazurilor; perspectiva era totuşi destul de înfiorătoare. — înţelegi ce simt? întrebă el.
— Perfect, spuse Philip, perfect. Dar în cazul tău, tată... Domnul Quarles, care tocmai îşi suflase nasul, ridică mîna în semn de protest.
— Nu, nu. Se hotărise că avea să moară; încercările de a-l face să renunţe erau inutile. — Impohrtant e că mi-ai înţeles sentimentele. Pot să mohr liniştit şi cu conştiinţa că tu n-ai să îngădui ca amintihrea mea să dispahră complet. Dragul meu băiat, tu vei fi executohrul testamentahr al opehrelor mele litehrarhre. Există unele fragmente din lucrările scrise de mine...
— Cartea despre democraţie? întrebă Philip, care se şi văzu angajat să completeze cea mai mare operă
proiectată vreodată asupra acestui subiect. Răspunsul tatălui său îi luă o piatră de pe inimă.
— Nu, nu aceea, se grăbi să răspundă domnul Quarles. Nu există decît un matehrial sumahr din acea cahrte. Şi în mahre pahrte nici nu-i consemnat pe hîhrtie, ci numai în minte. De fapt, continuă el, aveam de gînd să-ţi spun că dohresc ca toate notele mele pentru mahrea cahrte să fie distruse. Fâhrâ să
fie citite. Sînt simple însemnăhri. N-au sens decît pentru mine. Domnul Quarles nu dorea cîtuşi de puţin să se descopere postum şi să se comenteze cît de goale erau fişele şi cît de sumare notiţele din cartotecă. — Toate trebuie distruse, pricepi?
. Philip nu protestă.
— Vreau să-ţi încredinţez, dragul meu băiat, urmlî domnul Quarles, o colecţie de fragmente mai intime. Reflecţii asupra vieţii, notaţii ale unohr expehrienţe pehrsonale. Astfel de lucruhri.
Philip dădu înţelegător din cap.
— înţeleg.
— Le-am pus pe hîrtie în decuhrsul anilor, spuse domnul Quarles.
Iahr în ultimele zile le-am înregistrhrat pe ăsta. Lovi uşor dictafonul. — Cînd eşti bolnav, ştii bine, te gîndeşti la o groază de lucruri. Suspină. — Vohrbesc sehrios.
— Fireşte, recunoscu Philip.
— Dacă ai vrea să asculţi... şi arătă spre dictafon. Philip fu de acord. Domnul Quarles pregăti aparatul-
— Ahre să-ţi dea o idee despre ce e vohrba.
406
auzi
Philip ascultă. După cîteva zgîrieturi şi hîriituri violente, se vocea tatălui său, o caricatură a vocii unei marionete:
- „Cheia problemei sexuale: pasiunea e sfîntă, fiind o tnenifestahre a divinităţii". Apoi, fără să se oprească sau să
aibă loc o trecere, ci doar pe un ton uşor schimbat: „Lucrul cel mai rău în politică e frivolitatea politicienilor.
într-o seahră, la un dineu, nu mai ţin minte unde, l-am întîlnit pe Asquith' şi am profitat de prilej ca să pledez insistent în faţa lui necesitatea de a se aboli pedeapsa capitală. Una din cele mai sehrioase probleme ale vieţii jnodehrne. El însă a sugehrat să mehrgem şi să jucăm bridge. Unitate de măsuhră, din şapte litehre: vehrcioc.
Oamenii delicaţi nu trăiesc în cocini, şi nici nu pot rămîne mult timp în politică sau afacehri. Există oameni cu suflet nobil, ca vechii greci, şi alţii,-pudibonzi din naştehre, ca doamna Grundy. Niciodată n-am fost de acord cu păhrehrea bună pe cahre o au' oamenii despre Lloyd George. Fiecahre om e născut cu dreptul natuhral de-a fi fehricit; dahr ce represiune fehroce ahre loc cînd cineva înceahrcă să-şi reclame drepturile! Bahrză brazilină, şase litere: jabiru. Adevăhrata măhreţie e invehrs proporţională cu succesul momentan. Ah, tu eşti. ." Zgîrieturile zgomotoase reîncepură. .
— Da, văd stilul lucrării, spuse Philip privind în sus. Cum se opreşteA maşina asta? Ah, aşa. Opri dictafonul.
— îmi viii atîtea gînduhri stînd culcat, spuse domnul Quarles, şi îşi îndreptă cuvintele în sus, ca un tir antiaerian. Ce comoahră de gînduhri! Niciodată nu le-aş fi putut înregistra pe toate, dacă n-aveam dictafonul! E
minunat! Absolut minunat!
Elinor avusese timp să telegrafieze de la gara Euston. Cînd trenul ajunsese la destinaţie, găsi maşina aşteptînd-o în staţie.
— Cum se simte? îl întrebă ea pe şofer.
Paxton răspunse vag, nici el nu ştia prea bine. în sinea lui, găsea că toată agitaţia în jurul bolii era doar una din toanele ridicole ale celor bogaţi, mai ales cînd e vorba de copiii lor. Maşina o luă spre Gattenden; în lumina bogată a serii, perspectiva dealurilor de la Chilterns îi păru lui Elinor de o splendoare atît de senină, încît se simţi mai puţin îngrijorată; regretă că nu plecase din Londra cu ultimul tren; ar fi putut astfel să-l întîlnească pe Webley. Şi totuşi hotărîrea ei de a nu-l întîlni o făcuse să se simtă aproape fericită. Poţi fi mulţumit
Pe cînd treceau prin faţa intrării dinspre nord a parcului, întrezări după zăbrelele gardului fotoliul rulant al Lordului Gattenden. Măgăruşul se oprise din mers şi, cu frîul atîrnînd liber, păştea iarba de pe marginea aleii; marchizul era atît de cufundat în lectura unui volum gros in
Iată, în fine, casa lor! Bătrîna clădire dormita în soarele-apune, ca o pisică fericită, tolănită la căldură; aproape că o auzeai cum toarce. Peluza amintea o catifea verde ş1 preţioasă; în aerul calm, imensele Wellingtonia aveau demnitatea gravă a unui bătrîn
408
domnişoara Fulkes, care şedea alături, se întoarse, se sculă şi
merse să o întîmpine. O singură privire pe faţa guvernantei
• nse pentru a o convinge pe Elinor că liniştea albastră şi aurie
peisajului, casa aţipită, marchizul cu măgăruşul lui o liniştiseră
"n mod înşelător. „Totul merge bine, păruseră să-i spună. Totul
continuă ca de obicei". Domnişoara Fulkes arăta palidă şi speriată, de parcă ar fi zărit un strigoi.
__ Ce s-a întîmplat? şopti Elinor. Neliniştea o cuprinse din nou brusc şi, mai înainte ca domnişoara Fulkes să
aibă timp să-i răspundă, adăugă: — Doarme? Dacă Phil doarme, se gîndi ea, e n semn bun; băieţelul părea u
într-adevăr că doarme.
Domnişoara Fulkes clătină negativ din cap. Gestul se dovedi inutil, căci, mai înainte ca Elinor să termine, copilul se agită subit şi spasmodic sub cearşaf. Faţa i se contractase de durere. Gemu scurt şi sfîşietor.
— îl doare foarte rău capul, spuse domnişoara Fulkes. Ochii ei trădau spaimă şi disperare.
— Du-te şi te odihneşte, spuse Elinor. Miss Fulkes ezită, apoi refuză.
— Aş vrea să fiu de folos. . Elinor insistă.
— Vei fi mai de folos odihnită. . Buzele guvernantei începură să tremure, apoi o podidiră lacrimile. —
Hai, du-te. . îi spuse Elinor, şi-i strinse braţul ca să o consoleze.
Domnişoara Fulkes se supuse cu o grabă neaşteptată. Se temea să nu izbucnească în plîns înainte de a ajunge în camera ei.
Elinor se aşeză lîngă pat. Luă mîna micuţă ce zăcea pe cearşaful îndoit şi îşi plimbă degete prin părul blond al copilului, încercînd să-i liniştească durerile.
— Dormi, şopti ea, în timp ce degetele îl mîngîiau, dormi, dormi.
Copilul se agita încă; din cînd în cînd durerea bruscă îi
schimonosea faţa; scutura din cap, ca şi cum ar fi vrut să scape
e chinuri. Scoase un nou geamăt sfîşietor. Aplecîndu-se asupra
^pilului, Elinor simţi că i se frînge inima; o mînă nevăzută o
stringea parcă de gît, o sugruma.
f~ Dragul mamei, spuse ea,- rugîndu-l, implorindu-l să nu mai sufere, dragul mamei!..
li strînse mai tare mînuţa şi apăsă palma pe fruntea lui
'erbinte, ca să-i înăbuşe durerea sau, cel puţin, să-i apere trupul
eni să înceteze sub mîngîierea degetelor, să iasă din trupul
"" să iasă prin degetele ei şi să pătrundă în corpul ei. Copilul 409
continua să se agite în pat, întorcîndu-şi capul dintr-o parte într-alta, ridicîndu-şi genunchii, apoi întinzîndu-şi picioarele cu o mişcare violentă şi convulsivă sub cearşaf. Durerea revenea sfişietoare; faţa i se strimba de suferinţă, iar printre buzele întredeschise ieşea tot timpul un geamăt slab şi disperat. Elinor îi mîngîie fruntea şi îi şopti cuvinte fierbinţi. Atît putea face. Sentimentul neputinţei o sufoca. Mîinile invizibile se contractaseră pe gîtul şi inima ei.
— Cum ţi se pare Phii? întrebă doamna Bidlake cînd fiica ei cobori scările.
Elinor nu răspunse; îşi întoarse capul. întrebarea îi aduse lacrimi în ochi. Doamna -Bidlake o luă în braţe şi o sărută. Elinor îşi ascunse capul la pieptul ei. „Trebuie să fii tare, îşi spunea ea mereu. Nu trebuie să plîngi, nu trebuie să te prăbuşeşti. Fii tare, ca să-l poţi ajuta." Mama ei o strinse şi mai tare în braţe. Contactul fizic o linişti pe Elinor, dîndu-i forţa pentru care se rugase. Făcu o sforţare de voinţă, respiră adînc, şi îşi calmă hohotele de plîns. Se uită la mama ei şi îi zîmbi recunoscătoare.
Buzele îi mai tremurau uşor, dar voinţa învinsese. t
— Sînt o proastă, zise ea scuzîndu-se. N-am putut să mă stăpînesc. E atît de îngrozitor să-l vezi suferind, fără să-l poţi ajuta! E teribil. Chiar dacă ştii că totul se va termina cu bine.
Doamna Bidlake oftă.
— Teribil, repetă ea, într-adevăr teribil, şi închise ochii meditînd nedumerită. După o scurtă
tăcere, continuă: — De fapt, spuse ea, deschizîndu-şi din nou ochii ca să se uite la Elinor, cred că ar trebui să o supraveghezi pe domnişoara Fulkes. Nu cred că influenţa ei e întotdeauna bună.
— Influenţa domnişoarei Fulkes? spuse Elinor privind-o foarte mirată. Dar e cea mai drăguţă, cea mai conştiincioasă..
— Oh, nu-i vorba de asta, nu-i vorba de asta! se grăbi să răspundă doamna Bidlake. Vorbesc despre influenţa ei artistică. Cînd iri-am urcat alaltăieri ca să-l văd pe Phil, am găsit-o arătîndu-i nişte
"reproduceri oribil de vulgare ale unui cîine.
— Bonzo? sugeră Elinor.
Mama ei dădu afirmativ din cap.
— Da. Bonzo. Pronunţă cuvîntul cu un fel de scîrbă. — Dacă Phil vrea să.vadă tablouri de animale, există la British Museum reproduceri de miniaturi persane într-adevar excelente. E aşa de uşor să strici gustul unui copil... Dar, Elinor. Draga mea!
„ •
Deodată, fără să se mai poată stăpîni, Elinor începu să rida-Să rida şi să plîngă, pierzîndu-şi controlul.
Tristeţea şi-o putea
410
tăpîni- Tristeţea însă întovărăşită de Bonzt) era irezistibilă. r1 va se sfârimă în sufletul ei, şi se trezi plîngînd cu hohote şi în
laŞ' timp rîzînd crispat şi isteric.
Doamna Bidlake îi mîngîie neputincioasă umărul.
__ Draga mea, repeta ea mereu. Elinor!
Deşteptat dintr-un somn neliniştit şi plin de coşmaruri, John dlake strigă furios din biliotecă.
__ Isprăviţi odată cu trăncăneala asta, porunci el enervat şi
u voce plîngăreaţă. Pentru
c
numele lui Dumnezeu!
Elinor însă nu se mai putea stăpîni.
__ Ţipaţi ca nişte papagali, continuă să bombăne John
Bidlake în sinea lui. Faceţi glume idioate. Cînd eşti bolnav. .
— Pentru numele lui Dumnezeu, revino-ţi! zise Spandrell brutal.
Illidge îşi astupă gura cu batista. Se temea să nu-i vină rău.
— Cred c-am să mă întind o clipă pe canapea, şopti el. Cînd încercă să umble simţi că i se taie picioarele. Se tîrî spre canapea ca un paralitic.
— Ar trebui să iei o înghiţitură de alcool, spuse Spandrell traversînd camera. Pe bufet se afla o sticlă de coniac.
Se duse în bucătărie să aducă pahare. Turnă puţin coniac. — Bea, spuse el. Illidge luă paharul şi sorbi. —
Parc-am traversa Canalul Mînecii, continuă Spandrell cu ironie feroce, servindu-se la rîndul său cu coniac. Un studiu în verde şi portocaliu, aşa te-ar fi descris acum Whistler1. Verde ca mărul. Verde ca muşchiul.
Illidge îl privi un moment. Apoi îşi întoarse capul, nemaiputînd suporta expresia fixă a acestor ochi cenuşii şi dispreţuitori. Niciodată nu simţise atîta ură faţă de Spandrell.
— Ca să nu zic verde ca o broască, verde ca o mocirlă, verde ca putregaiul, continuă Spandrell.
— Taci din gură! strigă Illidge cu o voce care îşi redobîndise timbrul şi aproape că nu mai tremura.
Batjocura lui Spandrell îl liniştise. Ura, ca şi coniacul, timulează. Luă o nouă înghiţitură de alcool, care îi arse gîtlejul. Amîndoi tăceau.
Dacă te simţi dispus, zise Spandrell aşezîndu-şi jos paharul gol, poţi să vii să mă ajuţi să facem ordine în casă. Se Naica în picioare, trecu dincolo de paravan şi dispăru.
Ia p
' Cadavrul lui Everard Webley zăcea acolo unde căzuse, răsturnat pe o parte şi cu braţele întinse pe duşumea.
Batista îmbibată cu cloroform îi acoperea încă faţa. Spandrell se aplecă şi o smulse. Tîmpla lovită era lipită de parchet; cînd priveai de sus, pe faţa lui Webley nu se vedea nici o rană.
Cu mîinile în buzunare, Spandrell se uită la cadavru.
— Acum cinci minute, zice el, formulîndu-şi gîndurile în cuvinte, spre a putea înţelege şi mai bine sensul lor, acum cinci minute era viu, avea suflet. Viu, repetă el, legănîndu-se pe un singur picior, şi, atingînd cu celălalt obrazul mort, ridică o ureche şi apoi o lăsă să revină la loc. — Un suflet. Apăsă o clipă cu piciorul ceea ce fusese faţa lui Everard Webley. îşi retrase piciorul; amprenta rămase ca un praf cenuşiu pe pielea albă. „Calc pe o faţă
moartă", îşi zise el. De ce o făcuse? „O calc." îşi ridică din nou piciorul şi apăsă cu tocul orbita mortului, binişor, cu băgare de seamă, ca şi cum ar fi experimentat o tortură. „Parcă aş călca în picioare struguri", se gîndi el. Putea să calce orbita pînă o făcea piftie. Era însă de ajuns. O călcase în mod simbolic, ca să şteargă oroarea esenţială a crimei, oroare pe care o simţea acum sub picioare. Oroarea esenţială?
Spectacolul se dovedise mai degrabă stupid şi dezgustător decît oribil. Vîrîndu-şi vîrful pantofului sub bărbia mortului, îi împinse capul în sus, pînă ce faţa lui Webley se. ridică, spre tavan, cu gura deschisă şi cu ochii pe jumătate închişi. Deasupra şi în dosul ochiului stîng se vedea o contuziune enormă, roşie. Pe obrazul stîng picăturile de sînge se uscaseră, iar acolo unde fruntea zăcea pe duşumea se formase o mică baltă —
nici măcar o baltă — o pată de sînge.
— E de necrezut ce puţin sînge a curs, spuse Spandrell cu voce tare.
Auzindu-i vocea calmă, IUidge tresări violent. Spandrell îşi retrase piciorul care ţinea capul mortului, şi faţa căzu înapoi, deoparte, cu o mică buşitură.
— Măciuca episcopului Odo1 şi-a găsit o justificare perfectă, continuă el indiferent. Ce ciudat era să-şi amintească, chiar în acele clipe, săriturile comice ale conştiinciosului prelat de pe tapiseria din Bayeux! Pînă şi această imaginaţie făcea parte din oroarea esenţială. Frivolitatea minţii omeneşti! Ce alandaja rătăcesc gîndurile! Răul poate avea o oarecare demnitate. în timp ce prostia. .
Illidge îl auzi pe Spandrell intrînd în bucătărie, apoi zgomotul apei, curgînd din ce în ce mai tare într-o găleată.
412
Robinetul se închise; răsunară paşi. Găleata fu lăsată jos cu un
sunet
metalic.
Din fericire, continuă Spandrell, comentîndu-şi ultima observaţie. Altfel, nu ştiu cum am fi ieşit din încurcătură.
Ulidge asculta cu atenţia încordată şi îngrozit sunetele care veneau din dosul paravanului. Se auzi o bufnitură, ca şi cum s-ar fi prăbuşit un corp. Fusese ridicat oare un braţ, şi apoi lăsat să cadă la loc? Ca şi cum un obiect moale şi greu ar fi alunecat misterios de-a lungul duşumelii. Apoi, din nou, se auzi apa azvîrlită pe jos şi frecatul bine cunoscut al duşumelelor. La aceste zgomote, incomparabil mai oribile, mai adînc semnificative decît toate cuvintele — oricît de brutale, de calme şi de cinice ar fi fost ele -—pe care le-ar fi putut rosti Spandrell, Illidge simţi din nou o senzaţie mai puternică de leşin, de ameţeală; inima îi bătea violent, ca în primele minute, cînd Webley zăcea, zvîrcolindu-se încă la picioarele lui. îşi aminti, şi retrăi acele clipe de aşteptare care-i tăiaseră
respiraţia făcîndu-l aproape să vomite şi care se petrecură mai înainte ca grozăvia să fi avut loc. Zgomotul maşinii care făcea marşarier pe alee, frecatul picioarelor pe prag, bătaia în uşă, apoi tăcerea, lungă, foarte lungă, cînd inima i se zbătuse, stomacul i se contractase, iar mintea îi fusese năpădită de presimţiri, de gînduri bine întemeiate despre revoluţie şi viitor, şi de o ură justificată împotriva exploatatorilor şi a bogăţiei dezgustătoare.
Pe cînd se ghemuia în dosul paravanului îşi reaminti vag ce caraghioase erau jocurile din copilărie de-a v-aţi ascunselea, şi excursia cu şcoala printre tufişurile de grozamă şi ienuperi ale păşunii comunale. Un, doi, trei!. .
Copiii care îi căutau pe cei ascunşi îşi acopereau faţa şi începeau să numere cu voce tare pînă la o sută; cei care trebuiau să se ascundă se împrăştiau. Te vîrai într-un tufiş, plin de ţepi sau te culcai printre ferigi. Apoi se auzea strigătul: nouăzeci şi nouă, măăăi! şi copiii porneau să te caute. Neastîmpărul era atît de puternic şi de dureros, în timp ce
* ghemuia sau stătea pe vine în ascunzătoare, trăgînd pe furiş cu ochiul, ascultînd cu speranţa de a găsi un prilej să se repeadă
a locul de mija, încît îl apuca o dorinţă aproape irezistibilă de
»a face ceva", cu toate că „făcuse ceva", în dosul desişului de ruperi abia acum vreo cinci minute. Ce amintiri absurde! Şi
"5gt;d absurde, erau şi îngrozitoare! Pentru a suta oară îşi băgă
mina în buzunar ca să se asigure că sticla cu cloroform se afla
°'5gt;, bine astupată. O altă bătaie în uşă îl făcuse să tresară.
"o fluierătură şi o chemare hazlie (puteai să
tremure din nou, mai violent, cuprins de ruşinea şi de oroarea
413
pe care atunci nu avusese timpul să le simtă. N-avusese timp, căci, înainte ca mintea lui să-şi poată da seama de multiplele implicaţii ale acestei chemări hazlii, uşa scîrţîise din balamale, se auziseră paşi pe parchet, iar Webley o strigase pe Elinor. (Ulidge se întrebă deodată dacă nu fusese şi el îndrăgostit de ea.) „Elinor!" Urmase tăcere; Webley văzuse notiţa, Illidge îi auzise respiraţia, la vreo jumătate de metru, dincolo de paravan. Apoi, un foşnet, o mişcare fulgerătoare, începutul unei exclamaţii şi o lovitură seacă şi neaşteptată, ca plesnetul unei palme, însă
mai înfundată, mai surdă, mai tare. Urmase o nouă tăcere, de o fracţiune de secundă, apoi zgomotul unei căderi
— dar nu un singur zgomot, ci o serie întreagă, care ţinuse destul de mult; prăbuşirea genunchilor, oasele ce loveau duşumeaua, zgîrieturâ unor pantofi ce alunecau de-a lungul parchetului lustruit, buşitura înfundată a trupului şi a braţelor şi, în fine, pocnetul capului.
— Iute! se auzi vocea lui Spandrell, şi Illidge ţîşnise din ascunzătoare. Cloroform! Ascultător, îmbibase batista şi o întinsese pe faţa care se contracta. începu din nou să tremure şi mai bău coniac.
Frecarea fu urmată de plescăitul unei cîrpe ude.
— Gata! spuse Spandrell, apărind din dosul paravanului. îşi şterse mîinile pe o cîrpă de praf. — Cum îi merge bolnavului? adăugă el cu un surîs ironic, parodiind felul de a vorbi al unui medic la căpătâiul pacientului.
Illidge îşi întoarse capul. Ura izbucni. în el, gonind momentan orice altă emoţie.
— Mă simt foarte bine, spuse el scurt.
— Nu te-ai ostenit prea mult, în timp ce eu facem aceasta treabă murdară, nu-i aşa? Aruncă cîrpa de praf pe un scaun şi începu să-şi îndoaie la loc manşetele.
în două ore, muşchii inimii se contractează şi se destind, se contractează şi se destind din nou, doar de opt mii de ori. Globul terestru parcurge mai puţin de două sute de mii de kilometri de-a lungul orbitei sale. Smochinul de India n-a apucat să invadeze decît vreo patruzeci de hectare ale teritoriului australian. Orele nu contează. Sînt suficiente ca să asculţi
414
-— Ce, eşti nebun? îl întrebă Spandrell cînd Illidge propusese ă plece amîndoi imediat şi să lase cadavrul în voia soartei. Sau !j chef să mori spînzurat? Batjocura, amuzamentul rece şi ironic ii scoaseră din sărite pe Illidge. —
Philip o să găsească mortul diseară,
— Atunci mîine, cînd va veni cu un lăcătuş. Iar peste trei re, cînd Elinor o să explice ce a făcut cu cheia; poliţia o
o să bată la uşa mea. Şi-ţi promit că va bate şi la a ta foarte curind după aceasta. Surise. Illidge îşi feri ochii.
— Nu, continuă Spandrell, trebuie să-l luăm de aici pe Webley. Automobilul lui e la poartă; ne va fi foarte uşor dacă aşteptăm să se înnopteze.
— Dar mai sînt două ore pînă se va lăsa noaptea. Vocea lui Illidge deveni stridentă de furie şi jale.
— Ce contează?
— Ascultă..'. începu Illidge, dar se opri; îşi dădea seama că dacă îi vorbea sincer însemna să declare că nu avea intenţia să rămînă încă două ore fiindcă î; era frică. Bine, spuse el. Să rămînem. Spandrell luă o cutie de argint pentru ţigări şi o deschise.
— Miroase foarte plăcut, zise el. Serveşte-te. împinse cutia de-a lungul mesei. Uite şi nişte cărţi. Şi ziarul
Şi revista
Aşteptarea începu. O bătaie de inimă urmează unei alte bătăi
de inimă. în fiecare secundă, globul terestru parcurge treizeci şi
doi de kilometri, iar smochinii din India mai acoperă încă vreo
treizeci de metri pătraţi ai teritoriului australian. în spatele paravanului se afla cadavrul. Mii şi mii de milioane de indivizi
minusculi şi diverşi s-au împreunat, iar produsul legăturii lor, al
Jptei lor, a fost o viaţă omenească. întreaga lor colonie, stupul
lor viu, a fost un om. Stupul a murit. în căldura care a mai
imas, mulţi dintre indivizii componenţi se mai bucură încă de
un pic de viaţă; în curînd vor pieri şi ei. Iar între timp, din aer,
legiunile invizibile ale saprofitelor şi-au început invazia fără să
mpine vreo rezistenţă. Vor trăi printre celulele moarte, vor
te, se vor multiplica prodigios, iar prin procesul lor de
reStere şi procreaţie întregul edificiu chimic al trupului va fi
molat, toate fineţurile şi complicaţiile materiei se vor dizolva,
încît, în momentul cînd îşi vor termina treaba, doar
ouă-trei kilograme de carbon, cîţiva litri de apă, puţin var,
a fosfor şi sulf, o grămăjoară de fierbi siliciu, o mînă de
rgt; amestecate — împrăştiate toate şi combinate din nou cu
mea din jurul lor — vor fi tot ce a rămas din ambiţia de a
415
J
conduce a lui Everard Webley, din dragostea lui pentru Elinor, din opiniile sale despre politică, din amintirile din copilărie, diri talentul de scrimer şi călăreţ, din acea voce catifelată şj puternică, din zîmbetul subit şi strălucitor, din admiraţia pentru Mantegna1, din dispreţul pentru
Illidge răsfoi paginile cu reclame ale revistei
ce costa două sute de guinee, se urca într-un automobil; pe pagina opusă, o altă tînără, drapată doar într-un prosop, ieşea dintr-o baie în care se dizolvaseră sărurile pentru slăbire ale doctorului Verbruggen. Urma o natură moartă, compusă din sticle de parfum
doamnă stătea culcată pe o sofa în institutul de cosmetică „Adrena"; mîinile unei maseze mîngîiau bărbia ameninţată să se dubleze. Urma o natură moartă, cuprinzînd rulouri şi alte unelte de cauciuc, care prin masare şi "frecare eliminau grăsimea excesivă, apoi o altă natură moartă, compusă din vase de cristal şi faianţă, pline de creme ce hrănesc pielea şi feresc faţa de ravagiile timpului şi ale intemperiilor.
„Ce revoltător! îşi spuse Illidge pe cînd răsfoia paginile. O adevărată crimă!" îi plăcea revolta lui, o cultiva. A fi furios reprezenta pentru el o distracţie şi în acelaşi timp o justificare. Infuriindu-se împotriva nepăsării egoiste şi frivolităţii plutocraţilor, putea să uite pe jumătate şi să-şi ierte pe jumătate oribila întîmplare. Cadavrul lui Webley zăcea dincolo de paravan. Existau femei care plăteau două sute de guinee pentru o haină de blană. Unchiul lui, Joseph, ar fi fost mulţumit să cîştige atîta într-un an şi jumătate, peticind pantofii. Iar aceste femei cumpărau parfumuri care costau douăzeci şi cinci şiling1 sticluţa. îşi aduse aminte de vremea cînd fratele lui mai
1
416
la o şcoală tehnică — le plătise, se gîndi el, înteţindu-şi furia, ca Tom să arbă cinstea de a sta opt ore pe zi în faţa unei freze. Aerul oraşului Manchester nu-i pria deloc. Bietul băiat nu avea un exces de grăsime ce trebuia eliminat cu ajutorql unui rulou de cauciuc. Porcii! Beţivanii! De ce nu munceau în folosul societăţii, în loc să
recurgă la aparate care să le reducă volumul coapselor şi al burţilor? Munca i-ar fi scăpat de toată grăsimea. Dacă
ar munci aşa cum muncise mama lui. . Ea nu avusese grăsime de eliminat cu ajutorul unui rulou de cauciuc, prin sufocare într-un corset sau prin transpiraţie în băi fierbinţi cu săruri. Se gîndi indignat la munca ei jalnică şi nesflrşită, zi de zi, an de an. Făcea paturile, ca ele să fie răvăşite din nou. Gătea pentru a umple burţile veşnic goale. Freca duşumeaua, pentru ca bocancii plini de noroi să o murdărească iar. Cîrpea şi peticea, ca odraslele ei să rupă şi mai mult hainele. Semăna cu munca istovitoare a lui Sisif şi a Danaidelor, • deznădăjduită şi interminabilă, sau ar fi fost interminabilă (afară de cazul că maică-sa ar fi murit), dacă el n-ar fi reuşit să-i trimeată din salariul său acele două lire pe săptămînă. Putea să-şi angajeze o fată ca s-o ajute la munca grea.
Muncea totuşi mai mult decît trebuia, aşa încît nu avea nevoie de o centură de cauciuc pentru a-şi reduce talia.
Ce viaţă! în lumea hainelor de blană şi a parfumurilor
-sclavie a oamenilor din clasele de jos, pe spinarea cărora trăiseră odinioară ca nişte paraziţi. Aşa era drept, asta meritau.
oate că şi în Anglia o să se întîmple la fel. Cei care aveau însă nevoie să-şi elimine grăsimea ca şi femeile GU
haină de blană erau puternici, erau foarte numeroşi, erau o armată organizată. Armata însă îşi pierduse şeful.
Fusese exterminat aşa cum se cuvine. întruchiparea bestialităţii şi a plutocraţiei zăcea în dosul 417
paravanului. Gura însă îi rămăsese deschisă, iar muşchii feţei, înainte ca batista împuţită să o acopere, se contractaseră cu o mişcare grotescă. Illidge se cutremură. Se uită din nou, spre a-şi schimba gîndurile şi a găsi o justificare, la portretul tinerei doamne, îmbrăcată cu blana ce costa două sute de guinee, şi la cel al tinerei ieşind goală, dar acoperită discret cu un prosop, din baia menită să-i reducă grăsimea. Curve îngrăşate de prea multă
mîncare! Aparţineau clasei pentru a cărei perpetuare se luptase Webley, promotorul a tot ce e josnic şi revoltător.
îşi primise răsplata după cum merita. .
— Doamne sfinte! exclamă brusc Spandrell, Hdicîndu-şi ochii, de pe cartea pe care o citea. Vocea lui, în liniştea ce domnea, îl făcu pe Illidge să tresară, strecurîndu-i în suflet o spaimă de nesuportat. — Uitasem complet. înţepenesc, nu-i aşa? Se uită la Ulidge. Vorbesc de cadavre.
Illidge dădu afirmativ din cap. Răsuflă adînc şi se stăpîni cu o sforţare a voinţei.
— Cum o să reuşim să-l băgăm în maşină dacă înţepeneşte? Spandrell sări în picioare şi dispăru dincolo de paravan.
Illidge îl auzi cum trage zăvorul uşii de la intrare. îl cuprinse brusc o spaimă înfiorătoare că Spandrell o va şterge, lăsîndu-l încuiat împreună cu cadavrul.
— Unde te duci? strigă Illidge, alarmat, repezindu-se după el. Unde te duci? Uşa era deschisă. Spandrell nu se vedea nicăieri, iar
—*- Unde te duci? Illidge aproape că începuse să ţipe.
— De ce te agiţi aşa? îl întrebă Spandrell cînd Illidge apăru, palid şi cu un aer disperat, în prag. în picioare, lîngă
maşina lui Webley, Spandrell încerca să desfacă pînza impermeabilă întinsă strins peste locurile din faţă. — E
foarte greu să desfaci porcăria asta.
Illidge îşi vîrî mîinile în buzunar, simulînd că doar curiozitatea îl determinase să iasă din casă într-o asemenea goană.
— Ce faci acolo? întrebă el pe un ton degajat. Spandrell mai trase o ultimă dată cu forţă; învelitoarea se desfăcu, de-a lungul unei laturi a maşinii. îndoi prelata şi se uită înăuntru.
— E goală, din fericire, spuse el, şi începu să răpăie cu degetele cîteva octave imaginare pe caroserie. Să
zicem că spaţiul dinăuntru are vreun metru şi un sfert lăţime, spuse el în 418
concluzie, şi cam tot atît 1n lungime. Jumătate din suprafaţă e ocupată de locurile din spate. Rămîne un spaţiu de vreo trei sferturi de metru sub capotă. Loc berechet ca să te ghemuieşti înăuntru şi să stai foarte comod. Dar dacă
eşti ţeapăn? Se uită întrebător la Illidge. — Poţi să vîri un om înăuntru, dar nu o statuie.
Illidge îi dădu dreptate. Ultimele cuvinte ale lui Spandrell îi reaminti brusc de comentariul ironic al lui Lady.
Edward cu privire la Webley. „Vrea să fie tratat ca propria lui statuie colosală — ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun."
— Trebuie să acţionăm repede, conţină Spandrell. înainte de a înţepeni de tot.
Trase capota înapoi şi, apucîndu-l de umăr de Illidge, îl împinse uşor în casă. Trinti uşa în urma lor. Nemişcaţi, priviră cadavrul.
— Trebuie să-i ridicăm genunchii şi să-i aducem braţele în jos, spuse Spandrell.
Se aplecară şi mişcă într-o parte unul din braţele mortului. Cînd îi dădu drumul, braţul reveni pe jumătate la poziţia iniţială. „Parc-ar fi o marionetă, cu încheieturi-elastice", se gîndi Spandrell. Mai mult grotescă decît înspăimîntătoare; spectacolul nu avea nimic tragic, era cel mult plictisitor şi cam absurd. Iată oroarea esenţială —
că totul (şi pînă şi acest obiect) era o glumă proastă şi plictisitoare.
— Ne trebuie nişte sfoară, spuse el. Ceva cu care să-i legăm braţele şi picioarele ca să încapă în maşină.
Operaţia semăna cu repararea de către un amator a instalaţiei de apă sau a pavilionului din grădină; o operaţie neplăcută şi absurdă.
Scormoniră prin toată casa. Nu găsiră nici o bucată de sfoară. Trebuiră să se declare mulţumiţi cu trei bandaje pe care Spandrell ie descoperi la un loc cu aspirina, iodul, acidul boric şi laxativele vegetale, în dulăpiorul cu medicamente din camera de baie.
— Ţine-i braţele, să i le leg, ordonă Spandrell.
Illidge execută ceea ce i se ceruse. Răceala încheieturilor moarte era oribilă; i se făcu din nou rău şi începu să
tremure.
— Gata! spuse Spandrell, ridicîndu-se. Acum picioarele. Ce bine că n-am aşteptat prea mult!
«Tratat ca propria lui statuie." Cuvintele răsunau în memoria Jui Illidge. „Ridicată postum, dacă înţelegi ce vreau să spun. "ostum. ." Spandrell îndoi unul din picioarele lui Webley pînă ce genunchiul aproape că atinse bărbia mortului.
~ Ţine-l.
419
Illidge apucă glezna lui Webley; observă că acesta avea şosete cenuşii cu margine albă. Spandrell dădu drumul piciorului şi Illidge simţi o lovitură bruscă, puternică şi neaşteptată pe mîna care ţineau glezna. Mortul încerca să-l lovească cu piciorul. Viduri negre începură să i se caşte în faţa ochilor, săpînd găuri în universul solid, ce începu să se clatine şi să plutească în jurul marginilor acestor goluri interstelare. I se făcu rău şi îl cuprinse o ameţeală teribilă.
— Fii atent, spuse el întorcîndu-se spre Spandrell, care, aşezat pe vine, rupea învelişul unui bandaj.
închizînd ochii, Illidge dădu drumul gleznei.
Piciorul se destinse ca un arc de oţel îndoit, iar laba. înaintînd fulgerător, îl lovi pe Spandrell în umăr, răsturnîndu-l din poziţia lui nestabilă şi făcîndu-l să cadă pe spate, cu braţele întinse.
'
Spandrell se ridică.
— Mama ta de tîmpit! Furia pricinuită de acest prim şoc se domoli. Rîse scurt. — Parc-am fi la circ, spuse el.
Nu era atît de tragic, cît caraghios, ca numărul unui clovn.
Cînd cadavrul fu în cele din urmă strins legat, Illidge înţelese că plămînii debili ai lui Tom, blănurile de două
sute de guinee, grăsimea excesivă, munca de sclav de o viaţă întreagă a mamei lui, bogaţii şi săracii, exploatarea şi revoluţia, dreptatea, pedeapsa, indignarea nu aveau, în ceea ce îl privea pe el, absolut nici o legătură cu aceste membre/ce se înţepeneau, cu această gură ce se căsca, cu aceşti ochi întredeschişi, sticloşi şi privind fix şi tainic.
Nu exista nici o legătură, dar absolut nici una.
Philip cina singur. în faţa farfuriei, o sticlă de o jumătate de kilogram de vin negru şi cana cu apă serveau drept suport unui Volum deschis. între îmbucături, în timp ce mesteca, citea un volum de Bastion:
Cartea nu era prea modernă, poate, dar nu găsise ceva mai bun în biblioteca tatălui său ca să aibă ce citi în tren.
Cînd peştele era pe terminate; dădu peste cazul unui
în mama-te a lui trotodudu spre majoram sau acest emidrat, eni eni krastrei, mestreit la ketra totombreidei, la rei de la treido ca
st kekritest". „Admirabil!" îşi spuse Philip, pe cînd copia
ace
ultimul cuvînt. „Ce stil! Ce splendoare
maiestoasă! Ce bogată, ce sonoră era prima frază!" „Dacă ablina-ce în mama-te a lui trotodudu." Şi-o repetă.
„Am s-o imprim pe prima pagină ca subtitlu la viitorul meu roman", notă în carnetul său. „Epigraful, textul întregii predici. Shakespeare nu vorbise decît despre poveşti povestite de un idiot. Aici idiotul vorbeşte chiar el
— şi pe deasupra, în maniera lui Shakespeare. Ultimul cuvînt despre viaţă", adăugă el cu creionul.
La Queen's Hali, Tolley începuse concertul, dirijînd
se gîndi Philip în timp ce asculta, ce înfiorător dirija Tolley adevărata muzică!" Ca şi cum i-ar fi fost ruşine de emoţiile lui Beethoven şi ar fi încercat să se scuze pentru ele. Din fericire, însă, Coriolan nu putea fi profanat nici măcar de Tolley. Muzica avea o splendoare eroică, tragică şi imensă, oricum ar fi dirijat-o Tolley. Ultimele gemete ale agoniei se stinseră ca o demonstraţie a măreţiei omului şi a necesităţii, a sensului durerii.
în pauză, Philip ieşi şchiopătînd din sală. ca să fumeze la bar. O mînă îl înşfacă de braţ.
— Am descoperit un meloman! spuse o voce bine cunoscută. Se întoarse şi îl văzu pe Willie Weawer. cu faţa lui absurdă, strălucind de bună dispoziţie şi bunătate. — Ce părere ai despre Orfeul nostru modern?
— Dacă te referi la Tolley, nu cred că e capabil să dirijeze Beethoven.
— Cam uşuratic şi fantezist pentru grandoarea neîntrecută a bătrînului Ludwing? sugeră Willie.
— Aşa e. zise Philip zîmbind. Muzica lui Beethoven îl dePăşeşte.
— Sau poate el o depăşeşte. Grandoarea aparţine epocii Irepozitiviste. E un atribut burghez, cum ar zice tovarăşul
Lenin. Tolley e absolut contemporan. Nu ţi-a plăcut cum l-a
421
dirijat pe Satie? Sau ai fi preferat, continuă el, drept răspuns la gestul dispreţuitor al lui Philip, ai fi preferat s-o
„execute" şi pe ea? Tuşi discret, ca. să arate cît de mult îi plăcuse gluma.
— E aproape la fel de modern ca geniul irlandez, ale cărui opere le-am descoperit astă-seară. Philip îşi scoase carnetul şi, după o scurtă explicaţie, citi cu voce tare: — „Dacă albina-ce în mama-te a lui trotodudu..." în josul paginii se aflau propriile sale aprecieri, notate cu o oră în urmă. „Textul întregii predici. Ultimul cuvînt despre viaţă." Nu le citi cu voce tare. De fapt, acuma gîndea cu totul altfel. — Deosebirea dintre grandoare şi Satie împerecheat cu Tolley, spuse el, e aceeaşi ca cea dintre statutul Colegiului Trinty din Dublin şi acest „Albina-ce în mama-te a lui trotodudu".
Philip se contrazicea flagrant. Dar, în fond, de ce să n-o facă?
Illidge voia să se ducă acasă să se culce; Spandrell îl sfătui însă insistent să petreacă cel puţin cîteva ore în palatul Tantamount.
— Trebuie să fii văzut, spuse el. Ai nevoie de un alibi. Eu mă duc la restaurantul Sbisa. Vreo douăsprezece persoane vor declara c-am luat masa acolo.
Illidge se supuse numai după ce Spandrell îl ameninţă cu bătaia. Ti înspăimînta calvarul de a fi forţat să stea de vorbă cu cineva — fie chiar Lordul Edward, tipul omului lipsit de curiozitate, preocupat şi absent.
— N-am s-o pot suporta, repeta el mereu, aproape plîngînd. Trebuiseră să care cadavrul — strîns legat cu genunchii la
gură, în poziţia unui copil înainte de a se naşte — să-l care în braţe, cu paşi nesiguri, la pieptul lor, ca într-o îmbrăţişare, prin uşa de la intrare şi să coboare cîteva trepte ca să ajungă la alee. Sub boltă, un felinar cu gaz, de culoare verzuie, arunca o lumină slabă asupra fostelor grajduri; suficientă însă ca să-i trădeze, dacă cineva ar fi trecut pe alee prin faţa intrării în timp ce transportau cadavrul afară din casă şi îl vîrau în maşină. La început, dăduseră drumul
se urce în maşină, să împingă şi să tragă cadavrul greu cu faţa spre spatele maşinii, aşa încît genunchii să i se rezeme de marginea banchetei din spate. Inchiseseră uşile, trăseseră capota peste spatele maşinii şi o fixaseră
cît putuseră de strîns.
— Perfect, spuse Spandrell. îl apucă pe Illidge de cot. Mai ia o înghiţitură de coniac, urmă el.
422
în ciuda coniacului, Illidge nu îşi revenise încă şi continua să tremure cînd maşina pornise. Nici încercările lui Spandrell de a
ianevra automobilul străin nu îi calmaseră nervii. La început
juşiseră maşina violent de zid cînd făcuseră marşarier la capătul aleii; înainte ca Spandrell să fi descoperit secretul schimbătorilor
ie viteză, oprise de două ori motorul fără să vrea. îşi descărcase nervii, trăgînd cîteva înjurături; apoi rîsese.
Pentru Illidge, toate accidentele care antrenau o scurtă întîrziere, în timp ce încercau ă scape din acest loc oribil şi blestemat, reprezentau adevărate catastrofe. Groaza Iui, nerăbdarea lui febrilă se transformaseră aproape în isterie.
— Nu, nu potjcrede-mă, nu pot, protestă el cînd Spandrell îi spuse că trebuia să-şi petreacă seara în palatul Tantamount.
— Ascultă-mă pe mine, dracul te ia dacă nu te duci, spuse Spandrell, conducînd automobilul spre Pali Mall.
Te las la intrarea principală.
— Nu te rog!
— Şi dacă va fi necesar, te fac eu să intri, cu un picior în fund. . . .
.
— Dar nu suport să mă duc acolo, nu suport.
— Un automobil foarte frumos, zise Spandrell schimbînd dinadins subiectul. E foarte plăcut să-i conduci.
— Nu suport, repetă Illidge cu voce plîngăreaţă.
— Mi se pare că fabrica garantează că automobilul atinge o sută şaizeci de kilometri la oră pe o şosea de curse.
Ocoliră Palatul St. James şi intrară în Pali Mall.
— Am sosit, spuse Spandrell, trăgînd maşina lîngă trotuar. Illidge ieşi' ascultător, traversă strada, urcă treptele şi sună. Spandrell aşteptă pînă ce uşa se închise în urma lui. şi porni spre Piaţa St, James. Vreo douăzeci-treizeci de automobile erau parcate în jurul grădiniţei din centru. Făcu marşarier ca să plaseze maşina între celelalte, opri motorul, şi o luă pe jos pînă la Piccadiily Circus. După un drum scurt autobuzul, pentru care plătea un penny, îl duse pînă la bulevardul Charing Cross. La capătul unei alei înguste, între clădirile fabricii, pomii din piaţa Soho străluceau verzi în lumina felinarelor. Două minute mai toi
ajunse la restaurantul Sbisa, scuzîndu-se faţă de Burlap şi Kampion că întîrziase atît de mult.
~~ Ah, ai venit, spuse Lordul Edward. Mă bucur că te văd.
Illidge bombăni, scuzîndu-se vag că nu venise mai devreme.
avusese o întîlnire cu un bărbat. O întîlnire de afaceri. Ce se va
423
întîmpla, se întrebă el înspăimîntat în timp ce vorbea, ce se întîmpla dacă Lordul Edward îl va întreba cu cine s-a întîlnit, şj despre ce afacere e vorba? N-ar fi ştiut ce să-i răspundă; s-ar fi prăbuşit complet. Bătrînul lord însă
parcă nici nu-i auzise scuzele.
— Mă tem că va trebui să te rog să faci puţină aritmetică' pentru mine, spuse el cu vocea lui adîncă şi voalată.
Lordul Edward reuşise să devină un matematician destul de bun, dar „socotelile" îl depăşiseră întotdeauna.
Nu fusese niciodată capabil să facă o înmulţire. Cît priveşte operaţia de împărţire a unei sume cu mai mult de douăsprezece unităţi, n-o încercase de mai bine de cincizeci de ani. — Iată cifrele. Lovi cu degetul carnetul care stătea deschis în faţa Jui pe birou. — E pentru capitolul despre fosfor. Relaţia între om şi ciclu. Cît de mult P2O5
am descoperit că se varsă în mare prin canalele de scurgere? întoarse o pagină. — Patru sute de mii de tone. Asta e. Practic, nerecuperabile. Pur şi simplu, risipite. Ce să mai spun de felul stupid cum procedăm cu cadavrele. In fiecare cadavru se află trei sferturi de kilogram de pentoxid de fosfor. E redat pămîntului, ai putea să spui. Lordul Edward era gata să admită orice scuză, orice anticipare, orice truc al unui avocat, pentru ca să-l poată combate. — Dar asta nu-i deloc suficient! spuse el fără să ţină seama de scuze, nimicind pe avocaţii acestei cauze. Să îngrămădeşti cadavrele în cimitire! Cum îţi poţi închipui că o să se distribuie fosforul? Desigur, după un timp îşi găseşte calea înapoi, spre ciclul vieţii. Dar pentru scopurile
, că populaţia
2 O 5
globului terestru este de un miliard opt sute de milioane şi că mortalitatea medie e de douăzeci la mie, care este cantitatea totală redată pămîntului în fiecare an? Dumneata ştii să faci calcule, dragă Illidge. Fă-le pentru mine. Illidge stătea pe scaun fără să scoată o vorbă şi îşi acoperea faţa cu mîna.-
— Trebuia să ţinem minte, continuă bătrînul lord, că există mulţi oameni care- scapă de morţi mai abil decît noi.
De fapt, numai rasele albe scot fosforul din circulaţie. Alte popoare nu au necropole, coşciuge impermeabile sau cavouri din cărămidă. Singurul popor mai risipitor ca noi sînt indienii. închipuie-ţi, ard cadavrele şi aruncă
cenuşa în fluvii! Dar indienii sînt stupizi în tot ce fac. Ce tîmpenie să arzi baliga de vacă în loc s-o redai cîmpiilor! Şi apoi se mai miră că jumătate din populaţie nu are ce mînca. Pentru indieni va trebui să facem un calcul special. N-am însă date precise. între timp, n-ai vrea să calculezi suma totală necesară pentru întregul glob? Apoi. dacă nu te supără, să
424
r i alt calcul pentru rasele albe. Am pe undeva lista populaţiilor
ac
- Fireşte, procentul mortalităţii la rasele albe va
fi desigur mai scăzut decît media pe întregul glob, cel puţin în Europa de vest şi în Statele Unite. N-ai vrea să stai aici? Ai loc a acest capăt al mesei. îi făcu loc. — Uite hîrtie. Tocul ăsta e destul de bun.
— Nu vă supăraţi, spuse Illidge cu voce stinsă, dacă mă întind o clipă pe canapea? Nu mă simt bine.
Era aproape unsprezece noaptea cînd Philip Quarles îşi faci* apariţia la restaurantul Sbisa. Spandrell îl zări cînd intră şi îi făcu semn să vină la masa. unde se afla împreună cu Burlap şi Rampion. Philip traversă încăperea şchiopătînd şi se aşeză lîngă ei.
— Am un mesaj pentru tine, dar şi ceva mai important, spuse Spandrell, băgîndu-şi mîna în buzunar. E vorba de cheia casei tale. I-o dădu, explicîndu-i cum intrase în posesia ei. Dacă Philip ar fi ştiut ce se întîmplase la el acasă în acea seară.. — Elinor a plecat la Gattenden, continuă Spandrell. A primit o telegramă. Se pare că
băieţelul nu se simte tocmai bine. Te aşteaptă mîine.
— N-are decît să mă aştepte! spuse Philip. Am cel puţin cincisprezece întîlniri. Ce-are băiatul?
— Nu se ştie precis. Philip dădu din umeri.
— Dacă ar fi fost ceva grav, soacră-mea n-ar fi telegrafia!, zise el, cedînd tentaţiei de a fi spiritual. Aşa face mereu. E perfect calmă dacă cineva din familie are o dublă pneumonie, şi teribil de neliniştită dacă e vorba de-o durere de cap sau de crampe la stomac. Se întrerupse ca să comande o omletă şi o jumătate de sticlă de vin de Mosella. „Totuşi, se gîndi Philip, băiatul nu se simţea prea bine în ultimele săptămîni." Regretă că a cedat tentaţiei de a face un spirit. Iar ceea ce spusese nu fusese cîtuşi de puţin spiritual. Dorinţa de a fi amuzant
— iată principalul lui defect de scriitor. Cărţile lui ar fi mult mai bune dacă le-ar fi lăsat să fie mai plicticoase.
Se cufundă într-o tăcere posomorită.
— Copiii ăştia! spuse Spandrell. Dacă-ţi place să ai copii.•■
— Trebuie să fie totuşi foarte plăcut să ai un copil, spuse Burlap cu regretul cuvenit. Doresc adeseori să. .
Rampion îl întrerupse.
— Trebuie să fie mai plăcut să rămîi copil. Vreau să zic, la maturitate. Rînji.
426
— Te ocupi de copiii tăi? îl întrebă Spandrell.
— Mă ocup cît se poate de puţin. Din nefericire trebuie să meargă la şcoală. Sper din toată inima că n-au să
înveţe prea multe. Ar fi absolut îngrozitor să devină nişte profesoraşi îndopaţi de cunoştinţe, făcînd paradă de micile lor generalizări albile şi abstracte. Probabil că asta are să se şi întîmple. Numai ca să mă irite. în general, copiii îşi irită părinţii. Fireşte, nu dinadins, ci fără să-şi dea seama, fiindcă nu se pot abţine, fiindcă
părinţii i-au condus probabil excesiv într-o direcţie, iar natura reacţionează, încercînd să restabilească echilibrul.
Da, da, am simţit-o în cazul meu. Dracii ăştia mici au să devină nişte profesori, sau oameni de ştiinţă
dezgustători, ca prietenul tău Illidge, spuse el, întorcîndu-se spre Spandrell, care tresări jenat cînd se auzi pomenit şi se enervă fiindcă tresărise. Creiere mici şi oribile, străduindu-se din răsputeri să suprime celeialte organe, cum ar fi, de pildă, inima şi maţele.
Spandrell zîmbi semnificativ, în stilul său ironic şi melodramatic.
— Tînărul Illidge n-a reuşit să-şi suprime inima şi maţele, spuse el. N-a reuşit deloc.
—*- Desigur ca n-a reuşit. Nimeni nu şi le poate suprima. Singurul rezultat e să Je transformi din organe vii în deşeuri. De ce să le transformi? în interesul cui? în interesul mulţimii de cunoştinţe stupide şi de abstracţii inutile?
— Care, de fapt, sînt destul de amuzante în ele însele, spuse Philip, întrerupînd tăcerea pentru a veni în ajutorul intelectului ameninţat. Generalizările şi goana după cunoştinţe sînt amuzante, chiar foarte amuzante, după părerea mea. Philip continuă să dezvolte justificarea hedonistă a vieţii spirituale. — De ce trebuie să
condamnăm micile noastre distracţii? întrebă el în concluzie. Nimeni nu condamnă golful: de ce să condamnăm atunci sporturile erudiţilor rafinaţi?
— întrebarea ta e destul de rudimentară, nu crezi? spuse Rampion. Pomul se cunoaşte după roade. Roadele golfului nu există, nu fac rău nimănui, sau sînt într-adevăr folositoare. Un ficat sănătos, de exemplu — iată un rod splendid. Cît priveşte roadele intelectualismului — Dumnezeule! Se strîmbă. — Priveşte-le. întreaga noastră civilizaţie industrială — iată roadele 'ui; ziarul de dimineaţă, radioul, cinematograful, toate sînt roadele lui. Tancurile şi trinitrotoluenul, Rockefeller şi Mond. 'oţi sînt roadele intelectualismului profesional, sistematic organizat în ultimele două sute de ani. Şi vreţi să aprob distracţiile voastre? Eu unul prefer luptele de tauri. Ce contează tortura cîtorva animale şi abrutizarea cîtorva sute de spectatori 427
pe lîngă distrugerea, infectarea şi înjosirea unei lumi întregi? Iată ce-au făcut unii ca voi, intelectuali rafinaţi, de cînd aţi profesionalizat şi organizat distracţiile voastre.
— Lasă-te păgubaş! spuse Philip. Tabloul e cam lugubru. Şj în orice caz, chiar dacă ar fi corect, nu intelectualii rafinaţi pot fi făcuţi răspunzători de felul în care alţii le-au folosit părerile.
— Sînt răspunzători! Fiindcă i-au crescut pe alţii în spiritul blestematei lor tradiţii intelectuale. La urma urmei, ceilalţi oameni sînt şi ei nişte intelectuali rafinaţi, la un alt nivel însă. Un om de afaceri nu-i decît un om de ştiinţă puţin mai prost decît un adevărat om de ştiinţă, şi trăind la fel de unilateral şi de intelectual, în limitele intelectului său, ca şi acesta din urmă. Iar rezultatul e o degenerare psihologică. Deoarece, adăugă el în paranteză, roadele distracţiilor noastre nu reprezintă, fireşte, numai angrenajul vieţii industriale moderne, ci şi o decădere psihică, un infantilism, o degenerare, tot felul de nebunii şi de răsturnări primitive. Nu, nu, nu sînt deloc de acord cu preţioasele voastre distracţii mintale. Aţi face mult mai puţin rău dacă aţi juca glof.
— Dar adevărul? întrebă Burlap, care ascultase discuţia fără să vorbească. . Ce se întîmplă cu adevărul?
Spandrell schiţă un gest afirmativ.
— Nu merită să-l căutăm?
— Desigur, spuse Rampion. Dar nu acolo unde-l caută Philip şi prietenii lui, erudiţii şi oamenii de ştiinţă.
— în definitiv, singurul adevăr care poate să ne intereseze, sau pe care-l putem cunoaşte, este adevărul uman. Iar pentru a-l descoperi trebuie să-l cauţi cu toată fiinţa şi nu doar cu o parte specializată a ei. Oamenii de ştiinţă încearcă să găsească adevărul neuman. Nu cred că vor reuşi vreodată să-l găsească în întregime, căci un om de ştiinţă nu poate înceta complet de a fi o fiinţă umană. Pot reuşi însă să se detaşeze foarte mult de lumea umană a realităţii. Storcîndu-şi creierii, pot dobîndi o noţiune vagă a universului, aşa cum ar apare ea unui ochi neomenesc. Cît priveşte teoria quantumului, a mecanicii ondulatorii, a relativităţii etc, mi se pare că datorită lor oamenii s-au îndepărtat cert de umanitate. Spuneţi-mi, la ce dracu folosesc toate teoriile astea?
— Şi, în consecinţă, fiinţele umane vor ajunge într-o stare de imbecilitate absolută, complet subordonate maşinilor, îşi bătu joc Rampion. Cunosc eu paradisele voastre. Dar ceea ce ne 428
interesează în momentul de faţă este adevărul. Acest adevăr neuman, la care oamenii de ştiinţă încearcă să
ajungă graţie intelectului lor, n-are absolut nici o legătură cu viaţa umană obişnuită. Adevărul nostru, singurul adevăr uman, îl descoperi trăind complet, cu toată' fiinţa. Rezultatele distracţiilor voastre, Philip, toate aceste faimoase teorii despre cosmos şi aplicaţiile lor practice n-au nici o legătură cu singurul adevăr care contează. Iar adevărul neuman nu numai că nu se poate aplica, dar mai e şi primejdios. Distrage atenţia oamenilor de la adevărul uman important, îi îndeamnă să-şi falsifice experienţa, astfel ca realitatea trăită să se poată adapta teoriilor abstracte. Uite un exemplu de adevăr neuman temeinic, sau cel puţin unul care era temeinic în tinereţea mea: calităţile secundare nu au o existenţă reală. Cel ce ia această teorie în serios îşi distruge întreaga structură a vieţii ca fiinţă umană, căci fiinţele umane sînt astfel întocmite încît calităţile secundare reprezintă pentru ei singurele calităţi adevărate. Neagă-le, şi te sinucizi.
— Dar în practică, spuse Philip, nimeni nu le neagă.
— Nu le neagă complet, îi dădu dreptate Rampion. Fiindcă nu este posibil. Un om nu-şi poate anula cu totul senzaţiile şi sentimentele fără să-şi ucidă trupul. Le poate însă neglija. De fapt, asta fac cei mai mulţi oameni inteligenţi şi cu o educaţie aleasă — neglijează elementul uman în favoarea celui neuman. Motivul lor este diferit de cel al creştinilor, dar rezultatele sînt aceleaşi. Un fel de autodistrugere. Rezultatul e întotdeauna acelaşi, continuă el, izbucnind într-un acces de furie. De cîte ori încerci să fii mai bun decît un om, rezultatul este întotdeauna acelaşi. Moartea, într-un fel sau altul. încerci să fii mai mult decît eşti de la natură, omori ceva în tine, şi devii mult mai puţin. M-am săturat de toate prostiile astea despre o viaţă mai înaltă, despre un progres moral şi intelectual, despre o viaţă dedicată unui ideal etc. Toate te duc la moarte. Tot atît de sigur ca şi atunci cînd trăieşti numai pentru bani. Din toţi creştinii moraliştii, isteţii culţi, tinerii oameni de ştiinţă
inteligenţi şi afacerişti tip Smile — din toţi aceşti mormoloci umani care încearcă să se umfle ca să
devină mari cît un taur şi de o spiritualitate pură, de un idealism pur, de o capacitate pură, de 0 lnteligenţă
conştientă şi pură — nu rămîn decît fragmente de mormoloc, de fapt fragmente intrate în putrefacţie.
Toată
iiacerea asta e o imensă prostie, o minciună imensă şi revoltătoare. împuţitul tău de Sfînt Francisc, de exemplu. Se
toarse spre Burlap, care protestă. — Nu-i decît un împuţit,
51stă Rampion. Un omuleţ prost şi închipuit, care se umfla ca
* devină mare cît Isus, şi care n-a reuşit decît să-şi distrugă
429
orice urmă de bun-simţ şi de decenţă care mai exista în el, transformîndu-se în fragmentele scîrboase şi împuţite ale unei fiinţe omeneşti adevărate. Gîndiţi-vă cum se excita cînd lingea un lepros! Puah! Ce omuleţ prevers şi dezgustător! Se credea prea superior ca să sărute o femeie; voia să fie deasupra unui lucru atît de vulgar cum e o plăcere naturală şi sănătoasă; n-a reuşit decît să-şi distrugă orice urmă de decenţă umană.şi să devină un pervers mic şi împuţit, care nu putea găsi satisfacţii decît lingînd ulcerele unui lepros. Nu uitaţi, nici nu-i trecea prin cap să-i vindece. Se mulţumea să-i lingă. Pentru propria lui distracţie, nu a lor. Revoltător!
Philip se aplecă înapoi pe scaun şi rîse, dar Rampion se întoarse spre el furios.
— N-ai decît să rîzi, spuse el. Dar să nu-ţi închipui că-i sînteţi într-adevăr superiori, tu şi prietenii tăi, oamenii de ştiinţă intelectuali. Aţi ucis o parte din fiinţa noastră ca şi maniacii ăştia creştini. Vrei să-ţi citesc programul vostru? Luă cartea care se afla pe masă, alături de el, şi începu s-o răsfoiască. Am dat peste paragraful ăsta chiar acum, cînd veneam cu autobuzul. Ascultă. începu să citească, pronuţînd cuvintele franţuzeşti cu atenţie şi cu o voce clară:
— L-am mai schimbat niţel de la 1901 încoace, spuse Philip zîmbind.
' „Nici o piedică materială, toate măsurile rapide dobîndite datorită ştiinţei şi bogăţiei. Nici o întinare a independenţei. Să consideri o crimă
de atac la adresa propriei tale persoane orice frecventare, orice om sau ţară, care să nu fie voită cu tot dinadinsul. Energia, reculegerea, încordarea singurătăţii trebuie introduse în raporturile cu semenii adevăraţi. Poate nu dragoste, ci prietenii rare, dificile, exaltate, nervoase; să
trăieşti ca şi cum ai retrăi în spiritul detaşam, neliniştii şi al răzbunării" (fr.).
430
_- Nu tocmai. Aţi admis fornicaţia promiscuă, atît. Dar nu dragostea, nu contactul firesc, nu aţi renunţat la orgoliul din mintea voastră şi nici ia abandonarea instinctelor. Deloc. Vă igăţaţi de voinţa voastră conştientă.
Orice lucru trebuie să fie tot timpul
Semnele exterioare şi vizibile ale unui adevăr interior şi spiritual. Biata femeie! Putea fi iertată pentru spiritualitatea ei. Dar ceilalţi adepţi a unei vieţi superioare, cei care n-au nici un defect fizic — nu mai pot fi iertaţi. S-au mutilat dinadins, ca să se distreze. Păcat că nu-şi pot face o cocoaşă sau contracta o cataractă la ochi.
Ai şti mai bine cu cine stai de vorbă.
— Aşa e, spuse Philip, dînd din cap afirmativ; rîse prefăcîndu-se amuzat, ca să-şi ascundă jena pe care i-o pricinuise aluziile lui Rampion la incapacităţile fizice. Aşa e. Nimeni nu trebuia să creadă că din cauza piciorului estropiat nu aprecia pe deplin justeţea observaţiilor lui Rampion asupra diformităţilor.
Rîsul lui nefiresc de zgomotos îl făcu pe Rampion să-l privească mirat. Ce se întîmplase? Nu se osteni să
descopere.
— E o minciună sfruntată, continuă el, _şi chiar o minciună idioată, să prezinţi tot timpul că eşti mai mult decît uman. E o idioţie, fiindcă n-ai să reuşeşti niciodată. încearcă să fii mai mult decît uman, şi ai să devii mai puţin uman. întotdeauna. .
— Exact! spuse Philip. „Păşim pe-acest pămînt şi ne lipsim e aripi." Deodată auzi vocea tatălui său spunînd:
„Am avut
ahripi. Am avut ahripi." îi revăzu faţa congestionată şi pijamaua e mătase de un roz viu. Ridicol şi jalnic. — Ştiţi de cine sînt versurile astea? continuă el. E ultimul rînd al unei poezii pe care a-m scris-o la douăzeci şi unu de ani, sperînd să capăt premiul „Newdigate" la ■Oxford. Subiectul era
Inutil să vă mai spun că n-am luat premiul. Versul ăsta e însă reuşit.
— Mai bine ai fi trăit în spiritul versului-, decît să te Prostituezi alergînd după abstracţii. Nici vorbă
însă, nimeni nu
compară cu un autor pasionat după abstracţii cînd e vorba să
denigreze, Ştie din proprie experienţă cum pot să-i distrugă
aţa. Omul obişnuit îşi poate îngădui să se ocupe de abstracţii,
ira să se oprească din drum. îşi poate de asemenea îngădui să
431
aibă aripi, atît timp cît nu uită că are şi picioare. Oamenii nu eşuează decît atunci cînd se străduiesc să zboare tot timpul. Au ambiţia să fie îngeri, nu reuşesc să devin decît curci, gîşte sau vulturi dezgustători şi ciori ce se hrănesc cu hoituri.
— Dar toate acestea, spuse Spandrell, întrerupîndu-şi lunga tăcere, nu-s decît evanghelia animalismului.
Aproape că ne sfătuieşti să ne purtăm ca nişte animale.
— Vă sfătuiesc să vă purtaţi ca nişte fiinţe umane, spuse Rampion. Cee ce este oarecum diferit. în orice caz, continuă el, e mult mai bine ca să te porţi ca un animal — vreau să zic un animal autentic care n-a fost încă
domesticit — decît să inventezi un diavol şi apoi să te porţi ca cel pe care l-ai inventat.
Urmă o scurtă tăcere.
„Ce-ar fi dacă le-aş spiine, se gîndi Spandrell, ce-ar fi dacă le-aş spune că m-am repezit asupra unui om din dosul unui paravan şi l-am lovit la tîmplă cu măciuca." Mai bău niţel coniac.
— Nu, rosti el cu voce tare, nu sînt prea sigur că ai dreptate. Purtîndu-te ca un animal înseamnă să te porţi ca o creatură care nu ştie ce înseamnă binele şi răul. Mai înainte însă de a te purta ca un diavol, trebuie să ştii ce înseamnă binele. Şi totuşi crima fusese cît se poate de stupidă, de sordidă şi de dezgustătoare. Da, o mare prostie, o stupiditate enormă. în interiorul mărului crescut în pomul ştiinţei binelui şi răului, Spandrell găsise nu foc şi otravă, ci doar o putreziciune cafenie şi dezgustătoare şi cîţiva viermi mici. — Lucrurile nu există decît în funcţie de opuşii lor, urmă el încruntîndu-se la propriile-i gînduri. Diavolul implică prezenţa lui Dumnezeu.
— Nu încape îndoială, spuse Rampion nerăbdător. Un diavol de o răutate absolută implică un Dumnezeu de o bunătate absolută. Ei bine, ce părere aveţi? Ce-are a face cu voi sau cu mine?-
— Are foarte mult de-a face, după părerea mea.
•— Are tot atît de a face cu noi cît are de a face faptul că această masă se compune din electroni, dintr-o serie de valuri care se ondulează într-un mediu necunoscut sau dintr-un număr mare de puncte-evenimente, într-o continuitate de patru dimensiuni, sau din orice alt lucru din care ne asigură Philip Ş' prietenii lui, oameni de ştiinţă, că se compune. Doar atît, adică aproape din nimic. Dumnezeul vostru absolut aparţine faptelor neumane.
Singurele lucruri ce ne interesează sînt micii şi relativii dumnezei şi diavoli ai istoriei şi ai geografiei, micile şi relativele elemente bune şi rele ale cazuisticii individuale. Tot restul e neuman şi nu ne priveşte; dacă te laşi influenţat de consideraţi'
432
neumane, absolute, atunci devii în mod inevitabil un prost, o canalie, sau poate amîndouă la un loc.
__ Dar asta-i ■ mai bine decît să devii un animal, insistă
Spandrell. Prefer să fiu un prost sau o canalie decît un taur sau
îi
n
— Dar nimeni nu-ţi cere să fii taur sau cîine, spuse Rampion
enervat. Nimeni nu-ţi cere să fii altceva decît om. Bagă de seamă: Om. Nu înger sau diavol. Omul este o creatură
care înaintează atent şi prudent, în echilibru pe o coardă întinsă, cu mintea, conştiinţa şi spiritul la un capăt al bastonului care-i permite să-şijgt;ăstreze echilibrul, iar cu tot ce are inconştient, pămîntesc şi misterios în el la celălalt capăt. înaintează păstrîndu-şi echilibru, ceea ce e extrem de dificil. Iar singurul lucru absolut pe care-l va putea cunoaşte într-adevăr vreodată este absolutul echilibrului perfect. Absolutul relativităţii perfecte, ceea ce din punct de vedere intelectual reprezintă un paradox şi o prostie. La fel se întîmplă însă şi cu orice adevăr adevărat, real şi viu, care conform logicii nu-i decît o prostie. Iar din punctul de vedere al adevărului viu, logica nu-i decît o prostie. Poţi să alegi ce vrei, logica sau viaţa. Depinde de gust. Unii preferă să fie morţi.
„Preferă să fie morţi". Cuvintele continuau să răsune în mintea lui Spandrell. Edward Webley zăcea pe duşumea, legat ca un pui de găină. O fi preferat să fie mort?
— Cu toate acestea, spuse Spandrell încet, unele lucruri trebuie să rămînă întotdeauna absolut şi radical greşite. Omorul, de exemplu. Voia să creadă că omorul era mai mult decît josnic, sordid şi dezgustător. Voia să
creadă că mai era şi teribil, tragic. — Asta-i o greşeală absolută, spuse el.
— Dar de ce mai absolută decît oricare alt lucru? spuse Rampion. Există circumstanţe cînd omorul este evident necesar, drept şi lăudabil. Singura acţiune absolut reprobabilă, pe care un om o poate înfăptui, este după
părerea mea o acţiune împotriva vieţii, împotriva propriei sale integrităţi. Omul acţionează greşit dacă se perverteşte pe sine, dacă îşi falsifică 'nstinctele.
Spandrell deveni sarcastic.
_ — Revenim la animale, spuse el. O să ajungem să ne dăm ircoale ca nişte fiare flămînde, care încearcă să-şi satisfacă oftele cînd li se dezlănţuie. Asta-i ultimul cuvînt al inteligenţei umane?
— Ascultă-mă pe mine, situaţia nu-i tocmai aşa de stupidă um vrei tu s-o prezinţi, spuse Rampion. Dacă
oamenii şi-ar rtisfa poftele instinctive numai atunci cînd simt cu adevărat 433
nevoia, ca animalele pe care le dispreţuieşti atît de mult, ei s-ar purta de o mie de ori mai bine decît se poartă astăzi majoritatea fiinţelor omeneşti civilizate. Nu poftele naturale şi dorinţele spontane şi instinctive fac din oameni bestii — nu, bestii este o expresie greşită, căci implică o insultă Ia adresa animalelor — aş zice mai degrabă că nu ele îi fac atît de răi şi vicioşi în mod supraomenesc.
Imaginaţia, intelectul, principiile şi tradiţia, ca şi educaţia sînt de vină. Nu te lăsa pradă instinctelor, şi ele n-au să-ţi facă mult rău. Dacă oamenii ar face dragoste numai sub imboldul pasiunii, dacă ar lupta numai cînd sînt furioşi sau înspăimîntaţi, dacă ar pune mîna pe bunurile altora numai cînd au, mare nevoie sau cînd sînt împinşi de o poftă irezistibilă de-a le avea, atunci te asigur, această lume ar semăna mult mai mult cu împărăţia Cerului decît seamănă ea acum, în urma preceptelor actuale ale creştinătăţii noastre intelectuale şi ştiinţifice. Nu instinctul a creat oameni ca Byron, Casanova şi Lady Castlemaine1, o imaginaţie libidinoasă care îţi aţîţă artificial poftele, lipsite de altminteri de o existenţă
firească. Dacă bărbaţii şi femeile cu instinctele lui Don Juan n-ar face decît să se supună poftelor lor, ei n-^ar avea decît foarte puţine aventuri amoroass. Trebuie să-şi excite singuri imaginaţia mai înainte de-a începe să tacă dragoste într-o promiscuitate ocazională. La fel se întîmplă şi cu celelalte instincte.
Nu oare instinctul posesiv a făcut ca civilizaţia modernă să fie atît de ahitată după bani? Instinctul posesiv trebuie mereu aţîţat artificial prin educaţie, tradiţie şi principii morale. Cei ahtiaţi după bani trebuie învăţaţi că locomia după bani este un lucru firesc şi nobil, că economia şi asiduitatea în muncă
sînt virtuţi, că a convinge pe oameni să cumpere lucruri de care n-au nevoie este o operaţie creştinească. Instinctul posesiv nu e niciodată atît de puternic încît sâ-i facă să alerge după bani de dimineaţă pînă seara, o viaţă întreagă. Imaginaţia şi intelectul trebuie să dea instinctului posesiv un imbold permanent. Apoi, gîndiţi-vă la un război civilizat. N-are nici o legătură cu p combativitate spontană. Bărbaţii trebuie forţaţi prin lege, apoi aţîţaţi prin propagandă pînă să se hotărască să lupte.
Aţi face mai mult pentru pace dacă aţi spune bărbaţilor să asculte, de poruncile spontane ale instinctelor lor combative, decît să întemeieze o muiţime de Ligi ale Naţiunilor.
— Ai face şi mai mult pentru pace, spuse Burlap, dacă le-ai spune să-l asculte pe Isus.
— Nu e adevărat. Dacă le spui să asculte pe Isus este ca ş1 cum le-ai fi spus să fie mai mult decît umani. Iar practic
1
încercarea de a deveni mai mult decît uman înseamnă a deveni mai puţin uman. Dacă le spui să asculte orbeşte de Isus, înseamnă a le recomanda indirect să se poarte ca nişte idioţi, şi, în sfirşit, ca nişte diavoli. Gîndiţi-vă la cîteva exemple. Bătrînul Ţolstoi — un om de valoare, care a devenit fatal un idiot, încercînd să fie mai mult decît un om de valoare. Sau oribilul tău Sfint Francisc. Se întoarse către Burlap. Un alt idiot, dar pe punctul de a deveni un diavol. Masochismul, distrugerea a tot ce este decent, frumos şi viu. Iată programul lor. Au încercat să-l asculte pe Isus şi să fie mai mult decît oameni; n-au reuşit decît să devină încarnaţia unei distrugeri diabolice pure. Ar fi putut rămîne fiinţe umane absolute decente dacă ar fi încercat să se poarte firesc, conform instinctelor.
Dar nu, ei voiau să fie mai mult decît umani, diavolii, imbecilii! Ruşine lor! Rampion se strîmbă şi dădu din cap dezgustat. — Dacă te gîndeşti, continuă el indignat, că lumea e plină de astfel de creaturi! Poate că nu merg atît de departe ca Sfîntul Anton şi demonii lui sau ca Sfîntul Francisc şi cretinii săi. Dar le seamănă mult. Diferenţa e doar de grad. Toţi sînt la fel de pervertiţi încercînd să fie neumani. De o religiozitate neumană, de o moralitate neumană, intelectual şi ştiinţific neumani, neumani în specializare ca şi în eficacitate, neumani ca oameni de afaceri, neumani în zgîrcenia lor şi în pofta lor de a poseda, de o lascivitate neumană, ea a lui Don Juan; individul conştient este şi el neuman chiar în dragoste. Sînt pervertiţi cu toţii. Pervertiţi ai bunătăţii sau ai răutăţii, ai spiritului sau ai trupului; departe de tipul uman normal, departe de umanitate. Lumea este un azil de pervertiţi. Patru dintre ei se află la această masă. Se uită împrejur rînjind: Un pervertit ca Isus, mic şi pur. Burlap surise îngăduitor. Un pervertit intelectual şi estetic.
— Mulţumesc pentru compliment, spuse Philip.
— Un pervertit al moralităţii şi filozofiei. Se întoarse către Spandrell. Aproape un mic Stavroghin. Iartă-mă că
vorbesc aşa, dar eşti într-adevăr de o tîmpenie colosală. Se uită atent la faţa
'• — Zîmbeşti ca toate personagiile tragice din romane la un ! Zîmbeşti însă zadarnic, . căci acest zîmbet nu-ţi poate ascunde prostia şi ignoranţa.
Spandrell îşi aruncă capul înapoi, şi rînji. „Dacă Rampion ar $llgt; îşi spuse, dacă ar şti. . Dacă ar şti, l-ar crede mai puţin prost?"
c -
435
— Şi ce fel de tîmpit şi de pervertit este cea de a patra persoană de la această masă? întrebă Philip.
— Asta mă întreb şi eu! Rampion dădu din cap. Părul său fin se înfoie mătăsos. Surise. — Un pedagog pervertit. Un pervertit ca Eremia. Un pervertit care îşi face sînge Tău pentru această lume bătrînă şi nenorocită. Şi mai ales, un pervertit care bolboroseşte ca o maimuţă. Se sculă. Iată de ce mă
duc acasă, spuse el. Felul cum am vorbit e într-adevăr neuman. Absolut scandalos. Mi-e ruşine. Dar n-am încotro: cînd te lupţi cu lucruri şi persoane neumane, devii inevitabil neuman. îşi luă rămas bun făcîndu-le un semn cu mina, şi ieşi.
Cînd Burlap se întoarse acasă» o găsi pe Beatrice aşteptîndu-l ca de obicei. în ultimele săptămîni, se obişnuise să facă pe copilul răsfăţat, aşezîndu-se jos la picioarele ei; capul lui, cu cheia mică şi roză în creştet, înconjurată de un păr negru şi cîrlionţat, se sprijinea pe genunchii lui Beatrice. Burlap îşi bău laptele cald şi îi vorbi despre Rampion. Un om extraordinar. O celebritate. O celebritate? întrebă
Beatrice cu neîncredere. Nu-i plăcea să audă spunîndu-se despre un om în viaţă că e o celebritate. Era cu totul altceva dacă se discuta despre morţi; erau morţi. Afară fireşte de cazul cînd era vorba de Denis. Cum putea să afirme că Rampion e celebru, insistă ea geloasă. Poate nu foarte celebru, dar în orice caz destul de celebru, îi răspunse Burlap. Păcat că e atît de straniu, de opac la valorile spirituale, păcat câ are această prejudecată, această opacitate parţială. Atitudinea -lui e de înţeles. Rampion reacţiona împotriva unei exagerări într-o anumită direcţie, situîndu-se însă la extrema opusă. De pildă, neputinţa lui de a-l înţelege pe Sfîntul Francisc. Opiniile lui asupra Sfintului Francisc erau groteşti şi absolut îngrozitoare. O atitudine nemaipomenită şi regretabilă în acelaşi timp.
— Ce părere are? întrebă Beatrice cu o voce severă.
De cînd îl întîlnise pe Burlap, începuse să ia apărarea Sfintului Francisc.
Burlap îi relată cu unele reţineri părerea lui Rampion asupra Sfintului Francisc. Beatrice se indignă.
Cum'putea să afirme aşa ceva? Cum îndrăznea? Ce infamie! Burlap recunoscu acest defect real al lui Rampion. Dar ce puţini, adăugă el caritabil, ca să-j scuze, se năşteau cu o adevărată înţelegere a frumuseţii spirituale. Rampion era un om extraordinar în multe privinţe, dar îi lipsea parcă acel simţ
suplimentar care a permis or
436
i oameni ca Sflntul Francisc să înţeleagă frumuseţea aflată dincolo de frumuseţea terestră. Burlap se credea înzestrat, într-o oarecare măsură, cu această calitate. Ce rar întîlnea un om care jă-i semene!
Cînd se discuta despre Sflntul Francisc, se simţea ca un străin în faţa celorlalţi. Ca şi cum ar fi fost singurul om cu vedere normală într-o ţară în care majoritatea oamenilor sufereau de daltonism. Beatrice împărtăşea aceleaşi sentimente. Era, fireşte, una din puţinele persoane care vedea normal. O simţise numaidecît, de cînd o întîlnise prima dată. Beatrice clătină grav capul. Da, şi ea simţise la fel. Burlap o privi şi îi surise. Ştia. Beatrice încercă
un sentiment de mîndrie şi importanţă.
— Să luăm, de pildă, ideile lui Rampion despre dragoste, spuse Burlap dînd din cap. Ce vulgare, ce animalice, ce obscene!
— îngrozitoare, spuse Beatrice plină de înţelegere. Denis, îşi spuse ea, era cu totul altfel. Se uita cu dragoste la părul lui cîrlionţat, la urechile lui frumoase şi foarte mici; pînă şi chelia roz exercita asupra ei o atracţie patetică.
Se aşternu o lungă tăcere.
în sfîrşit, Burlap suspină adînc.
— Ce obosit mă simt! spuse el.
— Ar trebui să te duci la culcare.
— Sînt prea obosit ca să mă mişc.
Se lăsă şi mai mult cu obrazul pe genunchii ei, şi îşi închise ochii.
Beatrice ridică mîna, ezită o clipă, apoi o lăsă să cadă iarăşi; o ridică din nou şi începu să îşi plime degetele cu un gest alintător, prin buclele lui negre. Urmă o nouă şi lungă tăcere.
— Nu te opri, spuse el cînd Beatrice îşi retrase, în sfîrşit, mîinile. Mă linişteşte atît de mult. Degetele tale degajă
o forţă binefăcătoare. Aproape că mi-a trecut durerea de cap.
— Te doare capul? întrebă Beatrice, grija ei transformîndu-se, ca de obicei, într-un fel de supărare.
Trebuie să te culci, ordonă ea.
— Dar mă simt atît de fericit!
— Nu, trebuie!
Sentimentele ei de protecţie maternă se redeşteptară. O wagoste tiranică.
. — Ce crudă eşti! se plînse Burlap, ridicîndu-se iară chef în Picioare.
Beatrice avu remuşcări.
Am să te mîngîi pe frunte după ce ai să te urci în pat, îi rornise ea. Regretă şi ea tăcerea plăcută şi caldă, intimitatea
437
mută, destrămată atît de brusc de izbucnirea ei despotică. Căută o explicaţie ca să se scuze. Durerea de cap avea să revină dacă Burlap nu adormea chiar în clipa cînd ea îl vindeca. Şi aşa mai departe.
Burlap se culcase de vreo zece minute cînd Beatrice veni ca să-şi ţină promisiunea. îmbrăcase un capot verde şi îşi împletise părul blond într-o coadă lungă şi groasă, care se clătina puţin la fiecare pas; parcă
ar fi fost coada grea şi împletită a unui cal de tracţiune expus la o expoziţie agricolă.
— Arăţi de doisprezece ani cu coada asta pe spate, spuse Burlap încîntat.
Beatrice începu să rida, un rîs cam nervos, şi se aşeză pe marginea patului. Burlap îşi ridică mîna şi apucă coada groasă şi împletită.
— Ce nostimă e! spuse el. îţi vine să tragi de ea. Trase uşor, în joacă.
— Bagă de seamă, îl preveni ea. Am să te trag şi eu de păr, cu toată durerea ta de cap. îi apucă Una din buclele negre.
—
Beatrice rîse din nou. Urmă o tăcere. Simţi că i se taie respiraţia; inima hicepu să-i bată mai tare, ca atunci cînd aştepţi cu nerăbdare să se întîmple ceva.
— Te mai doare capul? întrebă ea.
— Destul de ău.
Beatrice întinse mîna şi i-o lăsă pe frunte.
— Mîna ta are puteri magice, spuse el. Cu o mişcare rapidă şi neaşteptată se întoarse pe o parte sub cearceaf şi îşi lăsă capul în poala ei. — Aşa e bine, şopti el, şi oftînd cu un suspin de mulţumire, închise ochii.
O clipă, Beatrice fu surprinsă, aproape speriată. Acest cap brunet, lăsat greu pe coapsele ei — ce lucru ciudat, ce înspăimîntător. Trebui să-şi reprime un uşor fior înainte de a se putea simţi mulţumită de gestul lui copilăresc şi plin
Burlap oftă din nou. Dormita fericit într-un fel de pasivitate senzuală.
438
— Te simţi mai bine? şopti ea cu voce domoală,
— Tot mă mai doare deasupra urechii, îi şopti el drept răspuns, îşi întoarse capul pe o parte ca să-i îngăduie mai uşor accesul ia punctul dureros; obrazul lui îi apăsă stomacul, stomacul ei moale, care vibra puternic în timp ce respira; simţi cum stomacul cedează presiunii obrazului.
La acest contact, Beatrice tresări spasmodic cuprinsă brusc, de spaimă. Trupul i se revoltă în faţa acestei intimităţi fizice atît de apropiate. Cum Burlap nu se mişca şi nu făcea nici un gest primejdios, nici o tentativă
menită să ducă la un contact mai direct, spaima i se potoli treptat, iar uşoara ei emoţie spori şi intensifică acel splendid şi cald sentiment de tandreţă care p cuprinsese. îşi plimbă mai departe' degetele prin părul lui. îi simţea respiraţia caldă pe stomac. Se înfiora uşor; fericirea ei palpita de teamă la gîndul celor ce vor urma. Trupul tremura şi el, dar parcă de bucurie; se temea şi totuşi era curajoasă; se retrăgea, dar contactul fizic o încălzea şi, în ciuda spaimei, simţea chiar o dorinţă timidă.
— E mai bine? şopti ea din nou.
Burlap îşi mişcă încet capul şi îşi apăsă obrazul şi mai tare de trupul ei moale.
— Să mă opresc? urmă Beatrice. Să plec? Burlap îşi ridică fruntea şi o privi.
— Nu, nu, o imploră el. Nu pleca. Nu destrăma această atmosferă magică. Mai stai puţin. Culcă-te o clipă sub plapumă. Numai o clipă.
Fără să spună un cuvînt, Beatrice se întinse alături de eî. Burlap trase plapuma peste ea şi stinse lumina. Pe sub mîneca largă a capotului, degetele lui îi mîngîiau braţul, cu o mişcare delicată, ca o mînă de fantomă; păreau degetele umflate cu aer ale unei mănuşi de cauciuc, care în întunericul şedinţelor de spiritism te înfioară
atingîndu-ţi uşor faţa şi aducîndu-ţi de pe Jumea cealaltă o consolare şi un mesaj de dragoste de la morţii ubiţi. O
mîngîia, mîna lui rămînînd totuşi o mănuşă de. cauciuc spirituală, ca la o şedinţă de spiritism; putea să facă
dragoste cu ea, şi să-i lase impresia că se află pe altă lume, iată marea artă a lui Burlap. încet, cu răbdare, cu o delicateţă imaterială şi rfinită, continuă că o mîngîie. Armura lui Beatrice se topi sniplet. Cu degete uşoare, de fantomă venită de pe lumea cealaltă, Burlap îi mîngîia parcă fiinţa vitală, delicată, tînără şi -murindă.
Armura dispăruse, se simţea însă în perfectă ^guranţă alături de Denis. Nu se mai temea, deşi trupul fraged, ?. al unui copil, tremura încă în timp ce uşoare palpitaţii îi uau răsuflarea şi îi intensificau fericirea. Se simţea într-o
439
siguranfă deplină — mîngîierile repetate cu răbdare, de la încheietura mîinii pînă la umăr şi înapoi îi păruseră că
ţin o veşnicie, o veşnicie plină de delicii — mîna fantomei apăru de pe lumea cealaltă şi-i atinse sînul. îl atinse discret, ca pe un balon umplut cu aer; alunecă misterios de-a lungul sinilor ei rotunzi, iar degetele de înger întîrziau uneori pe suprafaţa lor. La prima atingere, sînul rotund tremură; păstrase încă spaimele, în ciuda fericirii totale a lui Beatrice şi a sentimentului ei de securitate. Mîna fantomă îşi repetă însă mîngîierea cu răbdare, cu blîndeţe şi fără să o sperie, pînă ce tremurul sinului se potoli, cerînd în sfirşit cu pasiune ca mîngîierea să
reînceapă; întregul ei corp vibra de curentul trimis de dorinţele sinului. în beznă, veşniciile se prelungeau.
A doua zi, în loc să geamă la fiecare revenire a durerii, copilul începu să ţipe. Urletele lui stridente se repetau cu regularitatea unui ceasornic. Lui Elinor i se părea că durează ore nesfirşite. Ţipa ca un iepure prins într-o cursă, dar de o mie de ori mai îngrozitor, căci ţipetele erau ale unui copil şi nu ale unui animal. 'Elinor se simţea şi ea ca prinsă într-o cursă. Prinsă într-o cursă de propria ei neputinţă de a-i alina durerile. Prinsă în cursă de un obscur sentiment de vinovăţie, de o credinţă iraţională (obsedată totuşi, deşi iraţională), de o convingere din ce în ce mai apăsătoare şi mai înăbuşitoare că, într-un fel greu de explicat, totul era din vina ei, că totul reprezenta o pedeapsă
aplicată cu răutate altcuiva, pentru o greşeală săvîrşită de ea. Prinsă în cursa întinsă chiar de ea, dar despărţită de cea a băiatului. Elinor stătea la marginea patului, ţinîndu-i minutele ca printre gratii nevăzute, incapabilă să-i vină în ajutor, şi aşteptînd în tăcerea marcată doar de respiraţia grea şi accelerată a copilului ca ţipetele înfiorătoare să reînceapă, ca faţa să i se descompună brusc, ca trupul lui mic să fie chinuit de dureri pe care avea sentimentul că i le provoacă chiar ea.
în sfirşit, doctorul veni cu calmantele.
Philip sosi cu trenul de douăsprezece şi douăzeci. Nu se grăbise să se. scoale ca să prindă un tren mai de dimineaţă. îl plictisea faptul că trebuia să părăsească Londra. Sosirea lui tîrzie reprezenta un fel de protest. Elinor trebuia să înveţe să nu se mai agite de fiecare dată cînd copilul avea dureri de stomac. Era absurd.
Elinor îl întîmpină la intrare cînd Philip cobori din maşină. Faţa ei palidă şi descompusă, ochii ei plini de disperare, cu cearcăne negre, îl înspăimântară în clipa cînd o zări.
— Dar tu eşti cea bolnavă, spuse el adînc îngrijorat. Ce-i cu tine?
Elinor nu îi răspunse imediat; rămase pe loc, îl îmbrăţişa, ascunzîndu-şi faţa la pieptul lui, strins lipită de el.
441
— Doctorul Crowther spune că are meningită, şopti ea în cele din urmă.
La cinci jumătate sosi sora pe care doamna Bidlake o chemase telefonic în cursul dimineţii. Ziarele de seară veniră cu acelaşi tren; şoferul aduse cîteva. Pe prima pagină se anunţa descoperirea cadavrului lui Everard Webley în propriul său automobil. Ziarele .fură duse mai îritîi bătrînului John Bidlake, care dormita nepăsător în bibliotecă. începu să le citească; ştirea că murise cineva îl impresiona atît de puternic, încît uită complet de toate preocupările sale cu privire la propria-i moarte. Deodată, întinerit, sări în picioare şi alergă spre hol fluturind ziarul.
— Philip! strigă el tare cu vocea lui răsunătoare, care nu mai fusese auzită de cîteva săptămîni.
Philip! Vino numaidecît!
Bidlake, care tocmai ieşise din odaia copilului bolnav şi stătea de vorbă pe coridor cu doamna Bidlake, cobori în grabă scările să afle ce s-a întîmplat. Cu o expresie aproape triumfătoare, John Bidlake îi întinse ziarul. — Citeşte! porunci el, dîndu-şi importanţă.
Cînd Elinor află ştirea, aproape că leşină.
— Mi se pare că-i merge mai bine azi-dimineaţă, domnule doctor.
Doctorul Crowther îşi pipăi cravata ca să îndrepte nodul strîmb. Era un om mic, activ şi îmbrăcat poate cu prea multă grijă.
— Mai bine, nu-i aşa? Doarme? întrebă ei într-un stil telegrafic. Pentru a-şi convinge pacienţii de competenţa lui desăvîrşită, reducea Conversaţia la strictul necesar. Vorbea atît ca să fie înţeles şi nimic mai mult. Nu-şi risipea energia în comentarii inutile. Discuţiile doctorului Crowther semănau cu procesul de fabricare al automobilelor Ford. Elinor nu-l putea suferi; avea însă încredere în el tocmai din cauza impertinenţei cu care îşi manifesta competenţa şi încrederea în sine, trăsături pe care ea le detesta.
— Aşa e, spuse ea. Doarme.
— Mă aşteptam, spuse doctorul Crowther dînd din cap, de parcă ar fi ştiut dinainte totul; de fapt, ştia, căci boala îşi urma cursul invariabil.
Elinor urcă împreună cu el scările.
— E semn bun? îl implora ea cu o voce care cerea un răspuns favorabil.
442
Doctorul Crowther îşi umflă buzele, ridică arogant capul lăsat niţel într-o parte, şi dădu din umeri sceptic.
— Ştiu eu. . spuse el fără să se angajeze la nimic; apoi tăcu. Evitînd să explice că în decursul unei-meningite o fază de depresiune urmează celei de agitaţie iniţială, economisise cel puţin o cantitate de energie suficientă
ca să ridice o greutate de două kilograme pînă la o înălţime de un metru şi jumătate.
Băieţelul continuă să dormiteze zile întregi într-un fel de letargie, fără a suferi (Elinor se simţea recunoscătoare doctorului); părea însă îngrijorător de apatic faţă de tot ce petrecea în jur: ca şi cum n-ar fi fost pe de-a-ntregul viu. Cînd copilul deschise ochii, Elinor observă că pupilele se dilataseră atît de mult, îneît irisul de-abia de mai -
vedea. Privirea albastră şi maliţioasă a micului Phil devenise inexpresivă ţii sumbră. Lumina care îl chinuise atît de mult în primele zile de boală nu-l mai jena. Nu se, mai agita şi nici nu mai tremura la fiecare sunet. Se părea că nu mai aude ce i se spune. Trecură două zile; apoi, deodată, cu o spaimă năucitoare Elinor îşi dădu seama că
micuţul Philip surzise aproape complet.
— Surd? repetă doctorul Crowther cînd îi relată îngrozitoarea ei revelaţie. E un simptom obişnuit.
— Dar nu se poate face nimic? întrebă ea.
Capcana o prindea din nou în ghearele ei, capcana din care crezuse că a scăpat cînd liniştea urmase acelor urlete teribile.
Doctorul Crowther clătină capul, o dată în fiecare parte. Nu scoase un cuvînt. Explicaţia ar fi echivalat cu un efort de a ridica o jumătate de kilogram. Tăcînd, îşi economisea forţele, iar jumătatea de kilogram devenea un bun cîştigat.
— Dar nu-l putem lăsa să rămînă surd, spuse ea, după plecarea doctorului, apelînd la soţul ei cu un fel de disperare, căci nu-i venea să creadă. Nu-l putem lăsa să rămînă surd. Ştia că Philip nu putea să facă nimic, dar spera totuşi. înţelegea grozăvia, dar refuza să creadă în ea.
— Dacă doctorul spune că nu-i nimic de făcut...
— Să rămînă surd? repetă ea întrebarea. Surd, Phil? Surd?
— Poate că o să treacă de la sine, sugeră el ca să o consoleze; în timp ce vorbea, se întreba dacă
Elinor îşi mai închipuia că băieţelul se va întrema.
A doua zi , dis-de-dimineaţă, îmbrăcată în capotul ei, urcă scările pe vîrful picioarelor ca să afle de la soră cum îşi petrecuse copilul noaptea. Văzu că băieţelul se trezise. O pleoapă era larg deschisă, iar ochiul, format numai din pupilă, se uita în tavan; celălalt ochi, pe jumătate închis, clipea tot 443
timpul, dînd feţei lui micuţe înguste şi supte o oribilă expresie de veselie.
— Nu-l poate, deschide, explică sora. Ochiul a paralizat.
între genele lui lungi şi ondulate, de care fusese adeseori geloasă, Elinor observa că globul ocular se rostogolise în colţul drept al ochiului, de unde, neclintit, privea în gol.
— De ce dracu, spuse Cuthbart Arkwright pe tonul unei doleanţe personale, de ce dracu nu se mai întoarce o dată Quarles la Londra?
Spera să-i smulgă o prefaţă la noua lui ediţie ilustrată a
— Rusticitatea lui, explică polisilabic Willie Weaver, nu e voluntară. Copilul lui e bolnav, adăugă el, tuşind uşor, îneîntat de găselniţa cu „rusticitatea". Philip nu mai are chef, cum s-ar zice în Danemarca, să renunţe mult timp la fericire.
— Ei bine, eu unul aş dori să se grăbească, mormăi Arkwright, încruntîndu-se. Poate ar fi mai bine să găsesc pe altcineva care să-mi scrie prefaţa.
La Gattenden zilele se succedau ca fazele unui vis imposibil şi îngrozitor. După ce fusese surd cîteva zile, micul Phil încetă să mai vadă. Ochii care se uitau cruciş orbiseră cu desăvîrşire. După o pauză de aproape o săptămînă, durerea primelor zile reveni brusc; băieţelul începu să ţipe. Mai tîrziu îl apucară crize violente însoţite de convulsiuni; părea să fie posedat de un demon care îl tortura. Apoi, o latură a feţei şi jumătate din corp paralizară, iar carnea începu să se topească văzînd cu ochii de pe oasele lui, aşa cum se topeşte ceara la căldura unui foc interior şi invizibil. Prinsă în capcană de neputinţa ei de a-l ajuta şi de acel oribil sentiment de vinovăţie, stări intensificate la maximum de ştirea asasinării lui Everard, Elinor şedea la căpătîiul copilului şi urmărea desfăşurarea bolii, avînd- impresia că fiecare fază e mai gravă, mai atroce, mai imposibilă decît utima. Da, imposibilă, căci astfel de lucruri nu se puteau întîmpla şi nu se întîmplau. în orice caz nu i se puteau întîmpla ei.
Propriul ei copil nu era degeaba chinuit şi deformat în faţa ochilor ei. Omul care o iubea şi pe care (oh, ce greşeală săvîrşise, ce vinovată fusese, şi cît de fatală se dovedise purtarea ei!), se hotărîse aproape să-l iubească, fusese asasinat pe
]
444
neaşteptate şi în mod misterios. Astfel de evenimente pur şi simplu nu pot avea loc. Era o imposibilitate. Şi totuşi, în ciuda acelei imposibilităţi. Everard murise şi fiecare zi îi rezerva micului Piui un chin şi mai sfîşietor.
Ca într-un coşmar, imposibilul se înfăptuia.
Exterior. Elinor se dovedea foarte calmă, tăcută şi chiar competentă. Cînd sora Butler se plînse că mesele aduse sus în camera bolnavului se răceau pe drum (şi întrebă dacă n-ar putea să capete ceai indian, deoarece ceaiul chinezesc nu-i pria digestiei), Elinor comandă ceai Lipton şi dădu dispoziţii, cu toată împotrivirea furioasă a lui Dobbs, ca dejunul şi masa de seară să fie aduse sus în vasele încălzite în apă fierbinte ce se foloseau pentru micul dejun. îndeplinea strict toate prescripţiile telegrafice ale doctorului Crowther, at-ît doar că nu se odihnea mai mult. Deşi sora Butler recunoştea vrînd-nevrînd competenţa şi spiritul metodic al lui Elinor, luă totuşi partea doctorului, pe de o parte fiindcă voia să domnească singură şi fără opoziţie în odaia bolnavului, iar pe de altă
parte dezinteresat, pentru a o cruţa pe Elinor. Calmul lui Elinor se datora unui efort; era rigiditatea unei mari tensiuni. Philip şi doamna Bidlakeinsistauşi ei să se odihnească; Elinor refuza să-i asculte.
— Mă simt perfect, protesta ea, negînd evidenţa paloarei şi a cearcănelor.
Ar fi vrut , dacă era omeneşte posibil, să nu doarmă şi să nu mănînce deloc. A mînca şi a dormi cînd Everard era mort iar copilul se chinuia în casă, i se părea un gest aproape cinic. Pînă şi faptul de a avea un corp îi părea un comentariu cinic asupra sufletului şi tuturor activităţilor lui. Cu toate acestea, există un fel de cinism pe care sufletul trebuie să-l accepte. Elinor se culca regulat la ora unsprezece şi cobora la masă mai mult pentru a avea forţa de a suporta o nefericire şi mai mare. Nu putea decît să sufere; voia să sufere cît mai mult, cît mai intens.
— Spune-mi, cum îi merge băiatului? o întreba tatăl ei cînd familia se întîlnea la dejun, vorbind cu o oarecare nepăsare în timp ce-şi sorbea supa de pui. După ce Elinor îi răspundea, se grăbea să schimbe subiectul.
John Bidlake refuzase cu încăpăţînare să intre vreodată în odaia unde zăcea bolnav nepotul său. Nu suportase niciodată spectacolul suferinţei, al bolilor, şi în principiu, nimic ce i-ar fi putut aminti durerea şi moartea de care se temea înfiorător. De data aceasta, spaima Jui avea o justificare aparte. Datorită talentului de a inventa superstiţii în ceea ce-l privea, talent prin care se remarcase deseori, hotărise în taină că propria lui soartă era legată cea a copilului. Dacă copilul se întrema, se vindeca şi e'- Dacă nu. . O dată formulată, superstiţia nu mai putea ii
445
ignorată. „E absurd, încerca el să se convingă. N-are nici un sens, e o tîmpenie." Dar la auzul fiecărei ştiri proaste din camera copilului, se cutremura. Dacă ar fi intrat în odaia bolnavului, ar fi putut să
aibă, fără nici un folos, cea mai îngrozitoare confirmare a presimţirilor. Şi mai ştii?, suferinţele copilului ar fi putut, pe o cale misterioasă, să-l infecteze şi pe el. Nici nu voia să audă de băiat. în afara acestei singure şi scurte întrebări de la dejun, nu făcea niciodată vreo aluzie la copil, şi de cîte ori cineva aducea vorba despre acesta,'Bidlake schimba subiectul conversaţiei (bâtînd pe furiş în lemn), sau se retrăgea ca să nu audă. După cîteva zile, toată lumea ajunse să-i priceapă şi să-i respecte slăbiciunea. Sub imboldul sentimentului care decretează că asasinii condamnaţi la moarte trebuie trataţi cu o amabilitate specială, familia avea grijă, de cîte ori bătrînul Bidlake era de faţă, să evite orice aluzie la ceea ce se întîmplă la etajul de deasupra.
în acest timp, Philip se plimba neliniştit prin casă. Din cînd în cînd, urca în dormitorul copilului; după
ce încerca zadarnic, ca de fiecare dată, s-o convingă pe Elinor să iasă din odaie, cobora din nou după
cîteva minute. N-ar fi putut să rămînă mult timp acolo. Gestul inutil al lui Elinor, de a veghea cînd ştia bine că nu mai era nici o speranţă, îl înspăimînta; lipsa de activitate îl înnebunise întotdeauna, iar în împrejurările actuale această lungă perioadă de inerţie mintală devenise un chin. între vizitele făcute bolnavului, citea sau încerca să scrie. Mai trebuia să se ocupe şi de acea istorie cu Gladys Helmsley.
Boala copilului îl împiedicase să plece la Londra şi îl scutea astfel de obligaţia de a discuta personal cu Gladys. Trecuse rezolvarea problemei în sarcina lui Willie Weaver, care era avocat de afaceri şi în acelaşi timp prietenul său de încredere. I se luase o piatră de pe inimă! îl îngrozise ideea unei întîlniri cu Gladys. Pe Willie, din contră, istoria părea să-l amuze. „Dragă Philip, ,îi scrise el, am făcut tot ce am putut pentru Bătrînul tău Tată; dar «tot ce-am putut» s-a dovedit destul de costisitor. Doamna respectivă, tînără şi încîntătoare (numai eticheta profesională m-a împiedicat să nu-i fac şi eu un copil), e şi o femeie de afaceri. în plus, sentimentele ei faţă de Bătrînul tău Tată sînt feroce. Are oarecum dreptate, trebuie s-o recuno.sc, după cele ce mi-a povestit. Ştii unde îşi invita la masă Tatăl tău amorurile1?
446
cum i-am spus fetei după ce mi-a povestit totul. (Nu-i nevoie, să-ţi spun că n-a priceput spiritul, aşa că ţi—1 ofer ţie, pe baza unui comision de cinci la sută din banii ce-i vei primi de la editori pentru fiecare operă', sau opere, în care-l vei folosi.) Spune Bătrînului Pl ca rindul viitor să cheltuiască ceva mai mult pe distracţiile lui; îi va reveni probabil mai ieftin cu timpul. Sfătuieşte-l să satisfacă nu numai apetitele sexuale, ci şi cele gastronomice; spune-i să-şi stăpînească calicia -cît şi temperamentul. Reîncep atacul mîine, cînd sper că voi putea stabili în scris termenii tratatului de pace. îmi pare foarte 'rău să aflu că nu-i merge prea bine odraslei tale. Al tău, W.W."
Philip surise citind scrisoarea, şi îşi spuse: „Slavă Domnului că s-au aranjat treburile". Utima frază îl tăcu să se ruşineze însă de faptul că se, amuzase ,şi că se simţise uşurat. „Ce egoism imens", îşi reproşa el. Şi vrind parcă să
repare greşeala, urcă şchiopătînd scările spre dormitorul copilului, să stea cîteva clipe alături de Elinor. Micul Phil zăcea într-o stare de prostraţie. Era de nerecunoscut; se ofilise, se trăsese la faţă, iar obrazul paralizat se strimbase într-un rinjet. Miinile micuţe trăgeau tot timpul de cearşaf. Respiraţia i se accelera, sau îi devena atît de slabă încît te întrebai dacă mai respira cu adevărat.
Sora Butler se dusese să doarmă puţin, căci jumătate din nopţi nu dormea deloc. Philip şi Elinor şedeau fără să-şi vorbească. Philip prinse mîna soţiei sale şi o ţinu strîns. Măsurat de respiraţia slabă şi neregulată ce se auzea în pat, timpul trecea încet.
îndemnat în cele din urmă de soţie, John Bidlake începu să picteze în grădină pentru prima oară de cînd sosise la Gattenden. Şi tot pentru prima oară, uitînd de sine şi de boală, ajunse să se simtă fericit. „Ce privelişte încîntătoare!" Peisajul semăna cu un corp, peste tot curbe şi ondulaţii. Ce forme sferice, Dumnezeule! Norii păreau spatele unor heruvimi; acel deal neted semăna cu stomacul verzui al unei nereide; scobitura în care se afla Gattenden părea un enorm buric, iar plopii ce se înălţau la jumătatea distanţei de Gattenden aduceau cu un silen imens şi burtos, ieşit parcă dintr-un tablou de Jordaens2; acele absurde tufişuri rotunde de tuia din primul plan reprezentau sinii unei Diane verzi, zeiţa locuitorilor din Efez. Frunzele,-bruma şi pămîntul reavăn .semănau cu nişte secţiuni anatomice.
Abreviaţie de la
447
Admirabil! Dumnezeule, cîte nu s-ar putea scoate din peisaj! Acele crupe serafice ar trebui să
reprezinte reflectarea cerească a sinilor Dianei; o temă sferică, cu variaţii. Linia crupelor cobora lent, depăşind şi traversînd pînza, spre marginea tabloului, în timp ce linia sinilor cobora lent spre interior.
Iar stomacul neted urma să reprezinte acordul transversal şi orizontal al celor două mişcări diagonale, avînd cei doi sileni uriaşi dispuşi în faţă. Pe primul plan, la stînga, conturul tufişurilor de Wellingtonia, transplantate acolo de imaginaţie, pentru a evita ca dinamica mişcărilor să iasă din tablou; grifonul de piatră ar fi deplasat în dreapta — căci tabloul urma să fie o compoziţie închisă, un mic univers, dincolo de graniţele căruia imaginaţia nu avea voie să rătăcească. Ochiul urma să privească ca printr-un tunel imaginar, fără să se poată abate de la punctul central situat în mijlocul marelui buric al depresiunii de la Gattenden, în jurul căreia toate celelalte fragmente de anatomie divină se vor grupa armonios. „La dracu", îşi spuse John Bidlake, înjurînd cu voce tare dintr-o pură satisfacţie spirituală. „Dumnezeule!"
începu să picteze cu un fel de furie.
Plimbîndu-se prin grădină în cruciada ei interminabilă împotriva buruienilor, doamna Bidlake se opri o clipă în spatele soţului şi privi peste umărul lui.
— Admirabil, spuse ea, comentîndu-i activitatea şi rezultatele ei artistice.
Se îndepărtă, şi după ce smulse o păpădie, se opri şi începu să-şi repete numele, „Janet Bidlake, Janet Bidlake, Janet Bidlake", obsedant, pînă cînd silabele îşi pierdură orice semnificaţie, devenind la fel de misterioase, arbitrare şi lipsite de sens ca şi cuvintele de deseîntec ale unui vrăjitor; Abracadabra, Janet Bidlake, Era într-adevăr ea însăşi? Exista ea oare? Existau oare pomii, oamenii, momentul de faţă, trecutul, toate...?
între timp, în odaia copilului, se întîmplase ceva extraordinar. Deodată, micul Phil deschisese ochii şi se uitase în jur. Privirea lui o întîlnise pe cea a mamei sale. Atît cît îi îngăduia faţa strîmbă, copilul surîsese.
— Vede! strigă Elinor.
îngenunchind lingă pat, luă copilul în braţe şi începu sâ-l sărute cu o dragoste intensificată de un acces de puternică recunoştinţă. După ce zăcuse atîtea zile orb, privind strimb, Elinor îi era recunoscătoare, adînc recunoscătoare pentru
448
această privire inteligentă cu care îi răspundea, pentru această biată încercare strimbă de a-i surîde.
— Drăguţul mamii, repetă ea, şi pentru prima oară, după atîta vreme, începu să plîngă. îşi întoarse faţa, pentru ca băieţelui să nu-i vadă lacrimile, se ridică şi se îndepărtă de pat.
— E idiot din partea mea, se scuză ea faţă de soţul ei, în timp ce îşi ştergea ochii, dar nu mă pot stăpîni.
— Mi-e foame, spuse micul Phil pe neaşteptate. Elinor îngenunche din nou lîngă pat.
— Ce-ai vrea să mănînci, dragul mamii? Copilul nu-i auzi întrebarea.
— Mi-e foame, repetă el.
— E încă surd, spuse Philip.
— Vede din nou, vorbeşte din nou. Elinor era transfigurată. Ştiuse, în ciuda tuturor celor petrecute, că era imposibil ca băiatul să nu se întremeze. Absolut imposibil. Acum avea dovada că nu se înşelase. — Stai puţin, continuă ea. îţi aduc imediat nişte lapte. Părăsi odaia în grabă.
Philip rămase la căpătîiul copilului. îi mîngîie mîna şi îi surise. Micul Phil îi surise la rindul lui. Philip începu şi el să creadă că se petrecuse într-adevăr un miracol.
— Desenează-mi ceva, îi ceru copilul.
Philip îşi scoase stiloul, şi mîzgăli pe dosul unei vechi scrisori unu! din acele peisaje cu elefanţi, aeroplane, trenuri, purcei zburători şi vapoare, care îi plăceau fiului său atît de mult. Un elefant se ciocnea cu un tren. Micul Phil începu să rida slab, dar cu o plăcere vădită. Nu încăpea îndoială; miracolul se înfăptuise cu adevărat.
• Elinor se întoarse cu puţin lapte şi o farfurioară cu jeleu. Obrajii ei îşi recăpătaseră culoarea, ochii îi străluceau, iar faţa, în ultimul timp trasă şi rigidă, îşi redobîndise instantaneu toată capacitatea de expresie. Parcă ar fi reînviat brusc.
— Vino şi uită-te la elefanţi, spuse micul Phil. Sînt foarte caraghioşi! între fiecare înghiţitură de lapte şi linguriţă
de jeleu, Philip trebuia să-i arate ultimele adăugiri la peisajul supraîncărat
— balene în mare, pescuitori de perle ciupiţi de languste, două submarine luptîndu-se, un hipopotam într-un balon, un vulcan 'n erupţie, tunuri, un far şi o mulţime de porci.
— De ce nu-mi vorbeşti? întrebă deodată copilul. Se priviră.
449
— Nu ne aude, spuse Philip.
Expresia de fericire a lui Elinor se întunecă momentan.
— Poate că mîine ne va auzi, spuse ea. Dacă orbirea a dispărut azi, de ce să nu treacă şi surzenia mîine?
— De ce şoptiţi? întrebă copilul.
Ca răspuns îl sărută şi îi mîngîie fruntea.
— Nu trebuie să-l obosim, spuse în cele din urmă Elinor. Cred că ar trebui să doarmă. îi bătu perna, îi netezi cearşafurile şi se aplecă peste el. — La revedere, scumpule. Copilul putea cel puţin să-i răspundă la zîmbet.
EJinor trase, perdelele şi ieşi împreună cu Philip în vîrful picioarelor. Pe coridor, se întoarse şi-l aşteptă. Philip o luă de talie, iar Elinor se lipi de el, suspinînd adînc.
— începuse să-mi fie teamă că acest coşmar nu se va mai sfîrşi, spuse ea. Pînă în ultima clipă.
In acea zi, dejunul li se păru o sărbătoare a învierii, un adevărat Paşte. Biata domnişoară Fulkes, la care disperarea se manifestase cu simptomele unei răceli straşnice, însoţite de coşuri, recapătă un aspect uman; acum era iarăşi în stare să izbucnească în ris la glumele şi la anecdotele lui John Bidlake, care reînviase şi el. Bătrînul pictor intrase, frecîndu-si mîinile.
— Ce peisaj splendid! exclamase el aşezîndu-se la masă. Atu de zemos, de suculent, dacă înţelegi ce vreau să
spun, atît de cărnos
— Uite-ţi supa, spuse doamna Bidlake.
— Nu-ţi închipui că pot să pictez o dimineaţă întreagă, iar după asta să înghit o supă! în ciuda protestelor celorlalţi, insistă să i se dea un cotlet.
Ştirea că micului Phil îi mergea mai bine îi mări satisfacţia. (Bătu în lemn de trei ori, cu amîndouă' mîinile deodată). De altfel, ţinea sincer la nepoţelul său. începu să vorbească, redevenind acel Bidlake gargantuan.
Domnişoara Fulkes rise atît de tare la una din anecdotele lui despre Whistler, încît se înecă şi trebui să-şi ascundă
faţa în şervet. Pînă şi zîmbetul binevoitor al doamnei Bidlake trăda o vagă ilaritate.
Fe la ora trei, John Bidlake începu să simtă din nou în regiunea diafragmei jena obişnuită, devenită
450
toată atracţia. „O uşoară obstrucţie a pilorului." Frazele profesionale ale lui Sir Herbert îi reveniră în memorie.
„Conţinutul stomacului. . o oarecare dificultate cînd mîncarea trece în duoden." După un sughiţ foarte violent, abandonă pensulele şi intră în casă să se culce.
— Unde-i tata? întrebă Elinor cînd coborî să bea ceaiul. Doamna Bidlake dădu din cap îngrijorată.
— Se simte iarăşi rău.
— Vai, săracul!
Se lăsă o tăcere, de parcă moartea s-ar fi aflat deodată alături de ei în odaie. „La urma urmei, e bătrîn, îşi spuse Elinor; moartea e inevitabilă." Poate că i se agravase starea; însă micul Phil se simţea mai bine, doar asta conta, în fond. începu să-i vorbească mamei despre grădină. Philip îşi aprinse o ţigară. Se [auzi o bătaie în uşă. Era fata din casă cu un mesaj din partea sorei Butler; li se cerea să vină numaidecît sus.
Convulsiile fuseseră foarte violente; corpul epuizat nu mai avusese destulă forţă. Pînă să ajungă în odaia copilului, micul Phil murise.
iţi* • *
Misterul Webley, cum se grăbiseră ziarele să-l numească, era impenetrabil. Nu exista nici un indiciu. La birourile
„Englezilor liberi" nimeni nu ştia nimic. Webley plecase la ora obişnuită şi cu mijlocul lui uzual de transport. N-avea obiceiul să vorbească subordonaţilor despre chestiunile lui personale; nu spusese nimănui unde se duce.
Odată plecat de la birou, nimeni nu-i mai văzuse automobilul din momentul cînd Webley îi spusese şoferului că
e liber, şi pînă în clipa cînd sergentul din Piaţa St. James începuse să se întrebe, pe la miezul nopţii, cît timp va mai rămîne maşina singură. Nimeni nu observase cînd fusese parcată, nimeni nu-l văzuse pe cel de la volan cînd se dăduse jos. Singurele amprente digitale de pe caroserie şi volan aparţineau mortului. Persoana care condusese maşina, după asasinat, purtase evident mănuşi. Nu, nu exista nici un indiciu. Lipsea cu desăvîrşire orice dovadă
directă. Pe căi ocolite, poliţia făcuse tot ce-i stătuse în putere. Faptul că mortul nu fusese jefuit părea că
constituie un indiciu precis că motivul crimei era de ordin politic. *La birourile „Englezilor liberi" fu găsită o întreagă colecţie de scrisori de ameniţare. Webley primea vreo două-trei în fiecare săptărhînă. „Lectura mea favorită", îi plăcea să spună. Se făcu o anchetă pentru a descoperi pe autorii scrisorilor. Doi evrei de origină rusă, locuind în suburbia Houndsditch, un dactilograf din Nottingham şi doi studenţi fanatici de la Colegiul Baliol al Universităţii Oxford fură identificaţi şi arestaţi, dar li se dădu drumul aproape imediat. Zilele treceau. Asasinii rămîneau nedescoperiţi. Interesul publicului pentru crimă continua să fie aţîţat. O parte din ziarele partidului conservator afirmau făţiş că guvernul liberal-laburist dăduse ordine poliţiei ca afacerea că nu fie investigată prea îndeaproape. „Ucigaşii sînt protejaţi". „Socialiştii se tem de lumină." „Politica trece înaintea celor Zece Porunci."
Titlurile articolelor erau violente. Crima servea perfect politica opoziţiei. Ziarul
Webley. între timp, numărul „Englezilor liberi" se dubla de la o săptămînă la alta. „Sînteţi de acord cu asasinatul? Dacă nu. înrolaţi-vă în «Organizaţia Englezilor liberi»." Pancartele de pe gardurile ce-împrejmuiau clădirile în construcţie atrăgeau toate privirile. Cete de „Englezi liberi" în uniformă ori în haine civile cutreierau Londra, făcînd propagandă pentru recrutări, organizînd demonstraţii patriotice şi investigînd ca detectivii amatori. Profitară de ocazie ca să bată zdravăn mai mulţi cetăţeni, cu ale "căror păreri nu erau de acord. în suburbiile Tottenham şi East Ham dădură adevărate lupte împotriva mulţimii ostile; răniră mai mulţi poliţişti. La funeraliile lui Everard, o procesiune lungă de cinci kilometri, compusă din oameni îmbrăcaţi în uniforme verzi, urmă coşciugul pînă la groapă.
Spandrell citea toate ziarele în fiecare dimineaţă. Ce farsă! Ce comedie nemaipomenită! Lui Illidge, plecat în Lancashire să stea cu mama lui, îi trimisese o carte poştală reprezentîndu-l pe Everard în uniformă, călare pe calul lui alb; prăvăliile erau pline de fotografii; vînzătorii ambulanţi le vindeau pe stradă. „Un leu mort pare mai primejdios decît un cîine în viaţă, scrise el pe dos. Dumnezeu a fost întotdeauna un farsor."
Cea mai bună glumă a lui Dumnezeu, în ce .îl privea pe Spandrell, e că Dumnezeu nu exista. Pur si simplu nu exista. Nici Dumnezeu, nici diavolul. Căci dacă diavolul ar exista, ar exista şi Dumnezeu.
Nu-i rămăsese decît amintirea unei prostii sordide şi dezgustătoare, care însă generase un balamuc imens. Mai întîi totul se redusese la o chestiune de lăzi de gunoi, o farsă. Poate că diavolul reprezenta tocmai spiritul lăzilor de gunoi. Iar Dumnezeu? în acest caz, Dumnezeu reprezenta pur şi simplu absenţa lăzilor de gunoi.
„Dumnezeu nu există separat de noi. nici deasupra şi nici în afara noastră." îşi aduse aminte de vorbele rostite odată de Rampion. în orice caz, nici un aspect al lui Dumnezeu, folositor şi important pentru omenire, nu se află
deasupra sau în afara noastră. Dumnezeu nu se află nici înăuntrul nostru — în sensul în care protestanţii folosesc fraza — adică ascuns în imaginaţie, în sentimente, în intelect, şi chiar în suflet. El există, fireşte, şi în alte locuri.
Există însă şi înăuntrul nostru, aşa cum o bucăţică de pîine există în tine după ce-ai mîncat-o. Dumnezeu se află
chiar în trupul tău, în sîngele, maţele, inima, pielea şi în şalele tale. Dumnezeu este rezultatul total, spiritual şi fizic al oricărui g'înd sau acţiuni importante pentru viaţă, a-l oricărei legături vitale cu lumea. Dumnezeu este o calitate de acţiuni şi de relaţii
453
— o calitate pe care o simţi şi o cunoşti prin experienţă. Oricum, la asta se reduce Dumnezeu pentru -scopurile
— Muzica există, spusese el în concluzie, chiar dacă tu personal n-ai nici un interes pentru ea. Trebuie să-i admiţi existenţa în mod absolut, în atara propriei tale capacităţi de a asculta şi de a simţi plăcere.
— Din punct de vedere speculativ şi teoretic, da. N-ai decît să o admiţi. Dar nu trebuie să îngădui cunoştinţelor teoretice a influenţa asupra vieţii practice. în mod abstract, ştii că muzica există şi e frumoasă. Dar nu-i nevoie să pretinzi, cînd auzi muzica lui Mozart, că te cuprinde un fals entuziasm, un delir. Dacă o faci, devii unul din acei snobi idioţi, cu pretenţia că înţeleg muzica, întîlniţi îndeobşte la Lady Edward Tantamount, oameni incapabili să deosebească muzica lui Bach de cea a lui Wagner, dar căzînd în extaz de îndată ce viorile încep să
cînte. Tot aşa se întîmplă şi cu Dumnezeu. Lumea e plină de snobi bigoţi. Oamenii care nu sînt complet vii, care n-au înfăptuit niciodată un act vital, care n-au nici o legătură vie cu ceva, oameni lipsiţi de cea mai elementară
cunoştinţă personală sau practică a ceea ce este Dumnezeu. îi vezi jucînd teatru în biserici, gungurindu-şi rugăciunile, pervertindu-se, distrugîndu-şi în întregime viaţa lor nenorocită, acţionînd conform voinţei unei abstracţii imaginate arbitrar şi căreia le place să-i dea numele de Dumnezeu. O bandă de snobi bigoţi. Sînt la fel de groteşti şi merită acelaşi dispreţ ca snobii muzicali din saloanele lui Lady Edward. Nimeni n-are însă destulă
minte ca să le-o spună. Lumea admiră pe snobii bigoţi pentru că ar fi creştini buni şi pioşi, cînd de fapt nu sînt decît nişte mortăciuni cărora ar trebui să le tragi una în dos, sau să le suceşti nasul spre a-i trezi şi readuce la viaţă.
Spandrell se gîndise la această conversaţie în timp ce-i scria lui Illidge cartea poştală. Dumnezeu nu există, diavolul nu există; nu mai există decît amintirea unei încăierări josnice printre lăzile de gunoaie, o libarcă ce scormoneşte prin lăzile de
454
gunoaie. Un snob bigot — aşa l-ar numi Rampion. O libarcă ce
■Ba nu, ba nu. Dumnezeu există, în afara lui — o fiinţă absolută. Cum poţi să-ţi explici altfel eficacitatea rugăciunilor — căci erau eficace; cum poţi să-ţi explici providenţa şi destinul? Dumnezeu fcxistă, dar se ascunde. Se ascunde cu premeditare. Ar trebui să-i forţezi să iasă din bîrlog, din bîrlogul lui abstract şi absolut şi
I să-l obligi să devină o calitate a acţiunilor personale, simţite şi experimentate. Ar trebui scos cu forţa de pe poziţia lui din afara şi de. deasupra noastră şi plasat pe o poziţie lăuntrică. Dumnezeu este însă
un farsor. Spandrell îl conjurase violent să apară; prin aburii sîngerii ai sacrificiului, care datorită
forţelor magice urma să-l scoată la iveală pe Dumnezeu, nu apăruse însă decît o ladă de gunoi. Eşecul incantaţiei constituia o probă că Dumnezeu exista în afara lui Spandrell. Unui om nu i se întîmplă decît ce este pe măsura lui. Lada de gunoi e atrasă de lada de gunoi, bălegarul e atras de bălegar. Nu reuşise să-l forţeze pe Dumnezeu să treacă din afara noastră în interiorul
jbostru. Apariţia lăzii de gunoi confirma realiatea lui Dumnezeu ca o providenţă, ca un destin.
Dumnezeu acorda sau refuza graţia divină, Dumnezeu era salvatorul sau distrugătorul predestinat. Lui Spandrell îi fuseseră destinate lăzile de gunoi.
iAcordîndu-i din nou lăzi de gunoi, farsorul providenţial se muljumea să fie constant în principiile lui.
fntr-o bună zi îl întîlni pe Philip Quarles la Biblioteca Londrei.
— Mi-a părut foarte rău de băieţelul tău, spuse el. Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cînd s-ar fi aflat
Bptr-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece Bn durerea lui îngrozitoare. îi aparţinea, tainică, sacră. Suferea, cînd vorbea despre ea, se ruşina.
— A fost o grozăvie cu totul nejustificată, spuse el ca să schimbe cursul conversaţiei de la problemele particulare şi personale, la cele de ordin general.
— Toate grozăviile sînt nejustificate. Cum suportă Elinor? întrebarea era directă şi trebuia să
răspundă.
— Foarte greu. Dădu trist din cap. — A distrus-o complet. „De ce?" se întrebă el; vocea îi suna atît de straniu, de ireal, şi era atît de goală.
— Şi acum ce-aveţi de gînd?
— Plecăm în străinătate peste cîteva zile, dacă Elinor va fi în stare să călătorească. Cred că la Siena.
Apoi poate la mare, undeva în Maremma. Discuţia asupra acestor detalii
455
— Renunţaţi va să zică la viaţa domestică în Anglia, spuse Spandrell după o scurtă pauză.
— Nu mai avem nici un motiv să mai rămînem. Spandrell dădu încet din cap.
— îţi mai aminteşti conversaţia noastră la club, cu Illidge şi Walter Bidlake? Nu ţi se întîmplă decît ce este pe măsura ta. Viaţa la ţară în Anglia nu este pentru tine. Aici nu te poţi realiza. Ţi s-au pus piedici. Fără nici o milă, Dumnezeule! Providenţa foloseşte nu numai mijloacele cinstite, ci şi josnice. Să fii mereu pe drumuri, fără
să te stabileşti nicăieri, să fii un spectator, iată ce ţi se potriveşte ţie. Eşti forţat să faci ceea ce este pe măsura ta.
Urmă o tăcere. — Sau să trăieşti într-o mocirlă, ca mine. Orice aş face, oricît m-aş strădui să scap, rămîn în mocirlă. Cred că acolo voi rămîne întotdeauna. „Da, întotdeauna", continuă ei, în gînd. îşi jucase ultima carte şi pierduse. Nu, nu era ultima carte; mai rămăsese una. Penultima. Va pierde şi cu "ultima?
Spandrell insistă farte mult să vină cît mai urgent. Trebuia negreşit să audă
— Nu veţi putea înţelege nimic pînă ce n-o veţi auzi, declară el. Dovedeşte totul fără putinţă de negare
— existenţa lui Dumnezeu, sufletul, bunătatea. Este unica dovadă adevărată care există; unica, fiindcă
Beethoven era singurul om. care îşi putea exprima cunoştinţele. Trebuie să veniţi.
— Cu cea mai mare plăcere, spuse Rampion, dar.. _ Spandrell îl întrerupse.
— Am auzit ieri din întîmplare că a fost înregistrat pe discuri
— Pentru mine? De ce această generozitate?
— Nici o generozitate, răspunse Spandrell rîzînd. Nu-i decît egoism. Vreau să auzi şi să-mi confirmi părerea.
— De ce?
— Fiindcă cred în tine, şi dacă o confirmi, voi crede şi eu în mine.
— Ce om! spuse Rampion ironic. Ar trebui să te faci catolic şi să-ţi găseşti un duhovnic.
— Trebuie să vii. Vorbea serios.
— Dar nu acum, spuse Mary.
— Nu pot astăzi, o îngînă soţul ei, care se întreba, în acelaşi timp, de ce insista Spandrell atît de straniu? Ce-o fi cu el? Felul de a se mişca, de a vorbi, privirea lui. . Nervozitatea lui. — Am o mulţime de treabă azi după-
amiază.
— Atunci mîine.
„Parcă ar fi beat", îşi spuse Rampion.
1 Mulţumiri pioase în tonalitatea lydiană, adresate zeităţii de către un om care s-a însănătoşit (germ.).
457
— De ce nu poimîine? întrebă el. Mi-ar conveni mai mult. Iar aparatul n-o să zboare la cer între timp.
Spandrell rinji.
— Nu, dar s-ar putea să zbor eu, spuse el. Cel mai tîrziu poimîine am dispărut.
— Nu ne-ai spus că pleci, spuse Mary. Unde te duci?
— Cine ştie? răspunse Spandrell, rînjind din nou. Tot ce ştiu eu e că n-am să mai fiu pe-aici.
— Bine, spuse Rampion care îl privise mirat, atunci să zicem,, mîine. „De ce-o fi aşa de melodramatic?" se întrebă el. Spandrell îşi luă rămas bun.
— Ce-o fi cu el? exclamă Rampion după plecarea lui Spandrell.
— N-am observat nimic deosebit de ciudat, răspunse Mary. Rampion schiţă un gest de enervare.
— Tu n-ai observa nici Judecata de apoi, spuse el. N-ai văzut cum încerca să-şi stăpînească
enervarea? Parcă era capacul unei tigăi pe foc — aşa se stăpînea. Şi maniera lui melodramatică de-a ride. Parc-ar fi fost intrigantul dintr-o piesă.
— Crezi că se prefăcea? spuse Mary. Juca teatru ca să ne distreze?
— Nu, nu. Era absolut sincer. Dar cînd intri cu totul în pielea unui personaj negativ dintr-o melodramă, începi inevitabil să te porţi ca intrigantul respectiv. Joci un rol fără să vrei.
— In ce scop face pe intrigantul?
— De unde dracu să ştiu? spuse Rampion enervat. Mary se aştepta întotdeauna ca soţul ei, printr-o intuiţie tainică şi magică, să ştie totul. încrederea ei îl amuza, uneori ti făcea plăcere, alteori însă îl plictisea. Crezi că sînt duhovnicul lui Spandrell?
— N-are rost să te superi.
— Din contră, spuse Rampion, ar trebui să mă supăr pentru orice. Dacă-ţi păstrezi calmul înseamnă că
stai mai întotdeauna cu ochii închişi şi că eşti pe jumătate adormit. Ce s-ar întîmpla dacă am fi tot timpul treji, Dumnezeule! N-ar mai rămîne multe farfurii nesparte. Se îndreptă spre atelier.
Spandrell mergea încet de-a lungul Tamisei, de la Chelsea spre răsărit, fluierînd frazele iniţiale ale tonalităţii lydiene din
ducea repede spre gaura canalului un pachet de ţigări mototolit şi o coajă de portocală. Spandrell se opri din fluierat. Oroarea esenţială. Ca şi cum ar fi cărat gunoaie; iată ce reprezentase pentru el. O
operaţie scîrboasă şi neplăcută, cum ar fi curăţatul unei latrine. Mai mult stupidă decît îngrozitoare, de o stupiditate de nedescris. Muzica dovedea existenţa lui Dumnezeu. Dar numai atît timp cît cîntau viorile. Cînd arcuşurile se ridicau de pe corzi, ce mai rămînea? Gunoaiele şi stupiditatea, seceta nemiloasă.
Pe Vauxhall Bridge Road cumpără de un şiling hîrtie de scris şi plicuri. Comandă o ceaşcă de cafea şi o gogoaşă, şi se aşeză la o măsuţă într-o ceainărie. Cu un capăt bont de creion scrise cele ce urmează:
„Către Secretarul General, mîine la ora cinci d.a., ucigaşul lui Everard Webley se va afla la nr. 37 pe strada Catskill, Londra S.W. 7. Apartarnentul este la etajul doi. Omul va răspunde probabil personal la sonerie. E înarmat şi capabil de un act disperat."
Reciti scrisoarea şi îşi aminti de mesajele scrise cu cerneală roşie, imitînd sîngele şi compuse sub influenţa poveştilor publicate în foileton de revistele
— Uite c-am sosit! spuse Rampion cînd Spandrell le deschise uşa în după-amiaza următoare. Unde e Beethoven? Unde e faimoasa dovadă a existenţei lui Dumnezeu şi a superiorităţii moralei lui Isus?
— Intraţi. Spandrell îi conduse în salonaş. Gramofonul se afla pe masă. Vreo patru, cinci discuri erau răspîndite lîngă aparat. — Iată începutul părţii lente, continuă Spandrell, luînd unul din discuri. N-o să
vă plictisesc cu restul cvartetului. E splendid
' Revistele
459
începu să se învîrtească; lăsă acul în âdînciturile discului. O singură vioară scoase o notă lungă, apoi o alta la o sextă mai sus, cobori la quintă (în vreme ce vioara a doua o luă din punctul de unde pornise prima), apoi sări spre octavă, şi rămase suspendată timp de două lungi bătăi. Cu mai mult de o sută de ani în urmă, Beethoven, complet surd, auzise muzica imaginară a unor instrumente de corzi, exprimînd gîndurile şi sentimentele lui cele mai intime. Făcuse semne cu cerneală pe o hîrtie liniată. Un secol mai tîrziu, patru unguri reproduseseră, după textul tipărit al mîzgăliturilor lui Beethoven, această muzică pe care Beethoven nu o auzise decît în imaginaţie. Şanţurile în spirală de pe suprafaţa lăcuită a discului îşi reaminteau ce cîntaseră ungurii. Memoria artificială se învîrtea, un ac se mişca în adîncituri, şi printre zgîrieturi şi răcnete, care imitau zgomotole surzeniei lui Beethoven, simbolurile sonore ale convingerii şi ale emoţiilor sale izbucniră tremurind în aer. încet, foarte încet, melodia se desfăşura. Arhaicele armonii lydiene pluteau în aer. O muzică lipsită de pasiune, transparentă, pură şi cristalină, ca o mare tropicală, ca un lac alpin. Apă peste apă, linişte alunecînd peste linişte; o conciliere a orizonturilor plane şi a întinderilor fără valuri; un contrapunct de seninătăţi. Totul era limpede şi strălucitor; nici o brumă, nici un amurg vag. Calmul unei contemplări liniştite şi entuziaste, şi nu al unei toropeli sau al somnului. Seninătatea unui convalescent care îşi revine după un acces de friguri şi se regăseşte, nou-născut, într-o împărăţie a frumuseţii. Febra era însă „febra căreia i se zicea viaţă", iar renaşterea se petrecea pe altă lume; frumuseţea avea ceva nepămîntean^, seninătatea convalescentului era pacea lui Dumnezeu. înlănţuirea melodiilor lydiene reprezenta cerul.
Treizeci de măsuri lente clădiseră cerul, cînd, deodată, caracterul muzicii se schimbă De la un arhaism îndepărtat, deveni modern. Armoniile lydiene fură înlocuite de cele ale cheii majore corespunzătoare.
Ritmul se acceleră. O nouă melodie făcea salturi şi sărituri, dar nu peste munţii raiului, ci peste cei pămînteşti.
—
Noua melodie vibra încă cincizeci de măsuri, şi se termină înăbuşită de zgîrieturile acului. Spandrell ridică braţul patefonului şi opri aparatul.
Cu o nouă Torţă (germ.).
460
— Partea lydiană reîncepe pe cealaltă faţă. explică el. învîrtind manivela aparatului. Urmează alte pasaje vioaie, în la major. Apoi muzica rămîne lydiană pînă la sfîrşit, devenind din ce în ce mai frumoasă. Nu găseşti că e splendidă? Se întoarse către Rampion. Nu e o dovadă?
Rampion dădu afirmativ din cap.
— E într-adevăr splendidă. Dar singurul lucru pe care-l dovedeşte, după cîte am auzit, e că bolnavii pot fi foarte slabi. Este arta unui om care şj-a pierdut trupul.
— Dar care şi-a descoperit sufletul.
— De acord, zise Rampion, bolnavii sînt foarte spirituali, tocmai fiindcă nu mai au toate atribuţiile bărbăţiei.
Din acelaşi motiv eunucii sînt amanţi foarte spirituali.
— Beethoven nu era eunuc.
— Ştiu. Dar de ce a încercat să fie? De ce şi-a făcut un ideal în viaţă din castrarea şi ignorarea trupului? Ce e această muzică? Nimic altceva decît un imn adus eunucilor. Admit că e foarte frumoasă. N-ar fi putut să-şi aleagă însă ca subiect ceva mai uman decît castrarea?
Spandrelk oftă.
— Pentru mine e o viziune plină de beatitudine, e divină.
— Nu e pămînteană. Tocmai de asta mă plîngeam.
— Dar un om nu şi-ar putea imagina cerul, dacă ar vrea? întrebă Mary.
— Desigur, atît timp cît nu ar pretinde că imaginaţia este ultimul cuvînt în privinţa adevărului, frumuseţii, înţelepciunii, virtuţii etc. Spandrell vrea să acceptăm aceşti eunuci fără trup ca şi cînd ar reprezenta ultimul cuvînt. Pur şi simplu, refuz.
— Ascultă întreaga mişcare, înainte de a judeca. Spandrell întoarse discul şi lăsă acul. Cerul strălucitor al muzicii lydiene vibra în aer.
— Splendid, splendid, spuse Rampion cînd discul se termină. Ai absolută dreptate. E într-adevăr cerul, e întradevăr viaţa sufletului. Este cea mai perfectă abstracţie spirituală din realitate, pe care am întîlnit-o vreodată. De ce nu s-a mulţumit însă să fie un om, şi nu un suflet abstract? De ce, spune-mi, de ce? începu să
umble de colo-colo prin odaie. Acest suflet blestemat, continuă el, acest blestemat suflet abstract — un fel de cancer care roade realitatea adevărată, umană şi naturală, şi se întinde mereu în detrimentul ei. De ce nu s-a mulţumit cu realitatea, bătrinul şi idiotul tău Beethoven? De ce a socotit necesar să înlocuiască realitatea, caldă
şi naturală, prin cancerul abstract al unui suflet? Cancerul poate avea o formă splendidă; 461
dar dă-l dracului! Corpul este şi mai splendid. N-am ce face cu cancerul tău spiritual!
— N-am chef să mă cert cu tine, spuse Spandrell. Se simţi deodată extrem de obosit, de deprimat. Nu izbutise. Rampion refuzase să se lase convins. Poate că dovada nu constituia de fapt o dovadă. Poate că muzica nu se referea la nimic în afara ei şi a idiosincraziilor inventatorului ei. Se uită la ceas; era aproape ora cinci. — Ascultă măcar sfirşitul părţii, spuse el. E partea cea mai frumoasă. Puse gramofonul în mişcare. „Chiar dacă n-are sens, se gîndi el, muzica e splendidă, cît timp o auzi. Şi poate că nu e lipsită de sens. La urma urmei, Rampion nu e infailibil." — Ascultă.
Muzica reîncepu. în cerul lydian se petrecuse un fenomen noii şi splendid. Viteza melodiei lente se dublă; contururile ei deveniră mai clare, mai hotărite; o parte interioară începu să insiste asupra unei fraze fremătătoare. Ca şi cum cerul ar fi devenit deodată şi mai ceresc, cu toate că aceasta pare imposibil, ca şi cum ar fi trecut de la o perfecţiune totală la o perfecţie mai adîncă, mai absolută.
Persista o pace de nedescris; dar nu mai era pacea convalescenţei şi a pasivităţii. Palpita, eraj/ie, părea să crească şi să se intensifice, devenea un calm activ, "o seninătate aproape înflăcărată. Paradoxul miraculos al vieţii eterne şi al odihnei eterne se realiza în "muzică.
Ascultau, aproape ţinîndu-şi respiraţia. Spandrell se uită triumfător la oaspetele lui. Propriile nedumeriri îi dispăruseră.
— Cum poţi să nu crezi în ceva care există, în ceva care există atît de evident? Mark Rampion dădu din cap afirmativ.
— Aproape că m-ai convins, şopti el. Muzica e prea splendidă.
— Cum poate să fie ceva „prea splendid"?
— Nu este umană. Dac-ar continua, ai înceta să fii un om. Ai muri.
Tăcură din nou. Muzica sublimă continua, conducîndu-i dintr-un cer într-altul, de la o fericire adîncă
la o fericire şi mai adîncă. Spandrell oftă şi închise ochii. Faţa lui era gravă, senină, netezită parcă de somn sau moarte. „Da, pare mort, îşi spuse Rampion cît îl privi. Refuză să fie un om. Nu e om — pare un demon sau un înger mort. Acum e mort." O uşoară discordanţă în armoniile lydiene dădu beatitudinii o acuitate aproape insuportabilă. Spandrell -oftă din nou. Cineva bătu în uşă. Expresia batjocoritoare îi reveni; colţurile gurii deveniră din nou ironice.
— Au sosit, spuse Spandrell, şi fără să-i răspundă lui Mary care-l întrebă: „Cine?" ieşi din odaie.
462
Rampion şi Mary rămaseră lîngă gramofon ascultînd revelaţiile cerului. O explozie asurzitoare, un strigăt, o nouă
explozie, apoi încă una sfărîmară brusc paradisul de sunete.
Săriră în picioare şi se Tepeziră la uşă. în coridor, trei bărbaţi în uniforma verde a „Englezilor liberi" se uitau jos la corpul lui Spandrell. Aveau în mînă pistoale. Un alt revolver zăcea pe podea, lîngă muribund; în tîmpla lui Spandrell se vedea o gaură, iar cămaşa îi era pătată de sînge. Mîinile lui Spandrell se deschideau şi se închideau, se deschideau şi" se închideau, zgîriind parchetul.
— Cine a...? începu Rampion.
— El a tras întîi, îl întrerupse unul din bărbaţi. Urmă o scurtă tăcere. Prin uşa deschisă se auzea muzica.
Emoţia începuse să dispară din melodia celestă. Cerul, în acele note prelungi, redeveni lăcaşul odihnei absolute, al convalescenţei liniştite şi fericite. Note lungi, un acord repetat, întins strălucitor şi pur, atîrna, plutea şi se ridica din ce în ce mai sus, fără nici un efort. Deodată, nu se mai auzi nici o muzică, cinumai zgîrietura acului pe discul care continua să se învîrtă.
■ După amiază vremea era frumoasă. Burlap plecă acasă pe jos. Se simţea împăcat cu sine însuşi şi cu lumea din jur. „Accept Universul", aşa îşi terminase cu o oră înainte articolul de fond pentru săptămîna următoare. „Accept Universul". Avea toate motivele să-l accepte. Doamna Betterton îi oferise un dejun excelent şi îl măgulise teribil.
Revista
463
drum o melodie de Mendelssohn,
etc. ...
Slavă Domnului, îşi spuse el, şi îşi urmă drumul fluierînd
ruptură, căci, peste cîteva zile, îi scise lui Burlap o scrisoare de douăsprezece pagini pe care el o aruncă în foc după ce citi prima frază tăioasă. Ethel îşi vîri apoi capul în sobă şi dădu drumul gazuiui.
Burlap n-avusese cum să prevadă acest lucru. în timp ce se întorcea fluierînd spre casă, încerca un sentiment de mulţumire deplină. în seara aceea, el şi Beatrice se purtară ca nişte copii. Făcură baie împreună. Păreau doi copilaşi aşezaţi fiecare la cîte un capăt al * cadei mari şi demodate. Ce grozav se distraseră! Se stropiră atît de tare, încît umplură cu apă camera de baie. Unor astfel de fiinţe le e hărăzită împărăţia Cerului.
B.G.U. Cluj-l
Comanda nr. 20585
Regia Autonomă a Imprimeriilor
Imprimeria „Coresi", Bucureşti
ROMÂNIA
(support [a t] reallib.org)